1.Sângele.Rolul.Compozitia.Cantitatea .

Plasma si
compozitia ei.Singele este o substanță lichidă de
culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe
și roșii), care circulă prin vene și artere, capilare(cele
mai mici vase de sânge care participă la procesul de
respirație) asigurând nutriția și oxigenarea
organismului la animalele superioare. Sângele,
transportă nutrienții și oxigenul la nivelul țesuturilor
corpului, de unde preia dioxidul de carbon și produșii
de catabolism tisular, transportându-i la nivelul
organelor de eliminare.
Sângele îndeplinește funcții importante pentru
organism, cum ar : transportul de substanțe nutritive și
gaze respiratorii, asigurând desfășurarea proceselor
metabolice; apărarea antiinfecțioasă prin anticorpi
specici; funcția hemostatică prin coagulare;
menținerea pH-ului prin sisteme tampon; reglarea
temperaturii corpului; îndeplineşte rolul de sistem de
integrare şi coordonare umorală prin hormonii,
mediatorii chimici şi cataboliţii pe care îi vehiculează
reglarea echilibrului hidric.
Sângele constituie aproximativ 8% din greutatea
noastră corporală.Componentele principale ale
sângelui: plasma sangvină (55-60%); elementele
figurate (40-45%).
Plasma sangvină - este un lichid gălbui, care conține
90% apă și 9% substanțe organice și 1% substanţe
anorganice, cum ar : electroliți (Na+, K+, Ca2+
Mg2+, Cr, HC03-, HP042, S042), substanțe nutritive
(glucoză, aminoacizi, lipide, colesterol,
vitamine),produși finali de metabolism (uree,
creatinină, acid uric), hormoni și proteine. Proteinele
(7-9% din volumul plasmatic) sunt de 3 tipuri:
albumine, globuline și fibrinogen. Albuminele asigură
presiunea osmotică necesară menținerii volumului
sanguin. Globulinele transportă lipide, vitamine
liposolubile, și factori ai coagulării. Gamaglobulinele
sunt anticorpi produși de limfocite și asigură
imunitatea organismului. Fibrinogenul are rol
important în coagularea sângelui. Plasma care nu mai
conține factorii de coagulare este numit ser sanguin
acesta se obține prin centrifugarea sângelui după
coagulare.Serul conține 91% apă, factori de creștere
care nu sunt prezenți în plasmă, 7% proteine, restul
sunt electroliți și hormoni, culoarea galbenă a serului
se datorează bilirubinei.
2.Eritrocitele si functiile. Anemiile:
posthemoragica, aplastica, megaloblastica
,hemolitica.VSH, Hemoglobina si rolul ei si
compusii ei.
Hematiile - sunt celule sangvine anucleate în faza
adultă, în număr de circa 5 milioane/mm3 la bărbat și
4,5 milioane/mm3 la femei. Hematiile anucleate au
din prol formă de disc biconcav cu diametru de circa
7,5 microni și grosime la periferie de 2,5 microni.
Această formă mărește suprafața celulei și favorizează
schimburile de gaze. Hematiile au o durată de viață de
120 de zile, după care sunt distruse în ficat, în splină
(cimitirul globulelor roșii) și în măduva osoasă prin
hemoliză. Rata de înlocuire a hematiilor adulte, ajunse
la limita funcțională, este de aproximativ 2,5 milioane
pe secundă. Pe măsură ce sunt distruse, se formează
altele noi, în măduva roșie (hematopoietică) din oase,
în special din oasele late și în ficat. Procesul de
formare a hematiilor (necesită Fe, vitamina B12, acid
folic) se numește hematopoieză. Reglarea este
controlată de un hormon secretat de rinichi numit
eritropoietină. Creșterea numărului de hematii se
numește poliglobulie. Poliglobulia poate de scurtă
durată (în efort zic, după mâncare, la durere) sau
stabilă (la persoanele care trăiesc la altitudini mari).
Eritrocitele au rolul de a transporta oxigenul și
dioxidul de carbon,conțin un pigment hemoglobina .
Aceasta este o proteină compusă dintr-o albumină
numită globină și o grupare numită hem, ce conține
fier, cu rol de fixare a oxigenului. Hemoglobina este
pigmentul care determină culoarea roșie a sângelui.
Unele specii de animale au alt tip de pigment sanguin,
care conține cupru și este de culoare albastră
(Octopus). Circa 1% din eritrocitele din sângele
periferic sunt reticulocite, restul fiind eritrocite
mature.
Hemoglobina.este o cromoproteină alcatuită din patru
subunități. Fiecare subunitate este un HEM legat de
un polipeptidic.Cele 4 lanțuri formează
globina.Globina este formattă din 4 lanțuri
polipeptidice(alfa1, alfa2, beta1, beta2).Fiecare lanț
polipeptidac este legată de un hem.Fierul bivalent și
un nucleu tetrapirolic formează hemul.Fierul fiind în
starea feroasă permite legarea labila a oxigenului
(oxigenarea) .Hb reacționează cu oxigenul și formează
oxihemoglobina (HbO2) care este principala formăde
transport a oxigenului în sânge.Atunci când este
saturata (oxigenata) completă, o moleculă de Hb poate
transportapatru molecule de oxigen.În Lipsa Hb
capacitatea de transport scade.Hemoglobina se poate
combina cu dioxidul de carbon (CO2) și formează
carbohemoglobina.Acesta este un compus fizic care
nu afectează funcția de transport a O2. HbCO2
reprezintă una dintre formele de transport ale CO2 de
la țesuturi la plamani.Prin hemoglobina continuta,
eritrocitul transporta oxigenul la țesuturi și preia o
parte dindioxidul de carbon rezultat din arderile
tisulare, asigurând funcția de transport a gazelor
respiratorii și fiind considerată un "veritabil pulmon
molecular". În sange, Hb atinge concentratii de 16 g /
dl pentru barbati si 14 g / dl la femei.VSH este o
analiza a sg ce indică câte hematii se sedimentează la
un anumit interval de timp. La femei, valoarea
normală e de 6 - 13 mm/1 h, iar la bărbați, 3 - 10
mm/1 h.,iar la copii valoarea este 7 - 11 mm/1 h VSH-
ul e mereu mărit în caz de infecție și RAA. Anemie
megaloblastica- apare ca urmare a deficitului de
vitamine; anemia aplastica- apare din cauza atrofierii
maduvei rosii osoase si a afectarii hematopoiezei
(formarea sangelui la nivelul maduvei osoase), ca
urmare a deficitului de trombocite si globule rosii si
albe;anemia hemolitica- este provocata de
degenerarea prematura a globulelor rosii;

3.Grupele sangvine ABO.Antigenii.Sistemul

Rh.Transfuziile de singe
Grupele sangvine -Termenul de grupă sanguină (sau
grup sanguin) este folosit pentru a caracteriza sângele
unui individ în funcţie de prezenţa sau absenţa unui
antigen pe suprafaţa eritrocitelor acestuia. Deşi, aceste
antigene sunt prezente şi pe leucocite (nu şi pe
trombocite), în mod curent se consideră că doar
eritrocitele prezintă importanţă pentru stabilirea
grupelor sanguine. Datorită faptului că reacţia antigen-
anticorp la care participă antigenele de grup sanguin şi
anticorpii lor specici este una de aglutinare (se
soldează cu aglutinarea hematiilor) antigenele se mai
numesc şi aglutinogene/antigene, iar anticorpii şi
aglutinine/anticorpi. În practica medicală curentă
prezintă importanţă sistemele AB0 şi Rh.
Sistemul ABO-Austriacul Karl Landsteiner este
considerat descoperitorul sistemului AB0, el primind
în 1930 Premiul Nobel pentru aceasta. Sistemul AB0
se bazează pe existenţa a două aglutinogene, notateA
şi B, şi a două aglutinine specice: ѓї (anti A) şi
respectiv ѓА (anti B). Astfel, există 4 grupe principale
în sistemul AB0: Problema compatibilităţii se pune
atunci când se doreşte realizarea unei transfuzii
sanguine. Clasic,în sistemul AB0, există noţiunile
dedonator universal (cu referire la grupa 0, care nu are
aglutinogene) şi de primitor universal (cu referire la
grupa AB, care nu are aglutinine). Ele nu sunt însă
utile decât pentru transfuzii cu volum redus de sânge,
mai mic de 500 ml. În cazul transfuziei a peste 500
ml, se foloseşte exclusiv sânge izogrup, adică de
aceeaşi grupă cu a primitorului. Aceasta pentru că,
deşi de exemplu grupa 0 nu are aglutinogene, are
totuşi aglutinine. Acestea devin de ajuns de diluate în
sângele primitorului pentru a nu da reacţii sesizabile,
dar la volume mari contactul lor cu aglutinogenele
unui primitor de grupă A, B sau AB poate determina
aglutinarea intravasculară a eritrocitelor.
Sistemul Rh În afară de sistemul AB0, în cazul unei
transfuzii este obligatoriu să se ţină seama şi de grupa
Rh+. Sângele Rh+ poate primit doar de indivizi Rh+,
pe când cel Rh- se poate administra la Rh- şi Rh+ fără
nici o problemă, deoarece în sistemul Rh nu există
anticorpi în absenţa factorului antigenic. Este de
menţionat că totuşi, teoretic, indivizii Rh- ar putea
primi o dată în viaţă sânge Rh+, urmând ca după aceea
să dezvolte anticorpi antiRh. Această variantă este însă
evitată cu mare atenţie în practică, deoarece poate
duce la erori ulterioare cu consecinţe grave .
5.Leucocitele si functiile.Tipurile.Formula
leucocitara.Globulele albe sau leucocitele - sunt
celule nucleate mobile, în număr de 4000-8000/mm3.
Leucocitele au câteva proprietăți fiziologice
particulare, importante în apărarea organismului
împotriva infecțiilor: se deplasează pasiv în masa
sângelui (duse de curentul sanguin) și activ (prin
mișcări amiboidale cu ajutorul pseudopodelor =
piciorușe false); se deformează datorită emiterii de
pseudopode, pentru a traversa endoteliul capilar în
spațiile interstițiale prin diapedeză; înglobează diferite
celule moarte sau lezate și bacterii pe care le digeră
intracelular, proces numit fagocitoză; sintetizează
anticorpi care asigură imunitatea. Datorită acestor
proprietăți, leucocitele au un rol esențial în
mecanismele de apărare ale organismului împotriva
agenților patogeni. Leucocitele sunt și ele de mai
multe tipuri: Polinuclearele sau granulocitele sunt:
Neutrolele sunt cele mai numeroase (60% din totalul
leucocitelor), migrează spre țesuturile infectate cu
microorganisme sau substanțe străine, fiind atrase de
substanțele eliberate din celulele atacate. Prin
diapedeză, neutrolele străbat peretele capilar. La locul
infecției fagocitează microorganismele și substanțele
străine. Au o durată de viață de câteva ore. Acidolele
(sau eozinolele care reprezintă 3% din totalul
leucocitelor) intervin în reacții alergice și în boli
parazitare. Numărul lor crește în infecții ale
organismului, opresc reacțiile inamatorii prin reacții
de detoxicare. Bazolele (0,5% din totalul leucocitelor)
sintetizează și eliberează histamina și heparina,
substanțe vasodilatatoare. Ele intervin în stadiul tardiv
al infecțiilor. Mononuclearele sau agranulocitele sunt:
Limfocitele (25-33% din totalul leucocitelor) sunt
celule mici cu nuclei mari și citoplasmă puțină.
Produc anticorpi care asigură imunitatea corpului. Se
formează în timus, măduva osoasă, ganglionii
limfatici, splină și ajung în circulație pe cale limfatică.
Limfocitele proliferează intens atunci când în
organism pătrund agenți patogeni. Durata de viață este
de la câteva ore până la câțiva ani. Monocitele (13-
19% din totalul leucocitelor) sunt cele mai mari
leucocite. Au nucleu în formă de rinichi. Se formează
în măduva osoasă, în ganglionii limfatici, în splină, în
amigdale etc. Durata de supraviețuire este de circa 24
ore. Au proprietăți fagocitare pronunțate, fagocitând
resturi celulare și microbiene mai mari.Formula
leucocitară reprezintă o analiză de sânge ce constă în
aprecierea numărului celor cinci tipuri de leucocite,
exprimate procentual și în număr absolut, fiecare
dintre acestea îndeplinind o funcție specifică.
Numărătoarea diferenţiată a celulelor albe este
frecvent folosită ca parte a hemogramei complete, ca
verificare a stării generale de sănătate.Formula
leucocitară poate fi folosită pentru: (1) diagnosticarea
cauzei rezultatelor anormale ale formulei leucocitare
(număr prea mare sau prea mic de celule albe),
efectuată în cadrul hemogramei complete sau la (2)
diagnosticarea şi/sau monitorizarea altor boli şi
afecţiuni care influenţează unul sau mai multe tipuri
de celule albe.Formula leucocitară poate fi inclusă în
hemograma completă atunci când o persoană prezintă
semnele şi simptomele generale ale unei infecţii şi/sau
inflamaţii.

6.Proprietatile imune ale singelui.Tipuri de

imunitate.Rolul linfocitelor T si B.Imunitatea
celulara si umorala.Sistemul imunitar este un
termen folosit pentru definirea mecanismelor de
apărare ale organismelor vii față de agenții patogeni.
Acest rol de apărare este important pentru menținerea
sănătății organismului, în cadrul raporturilor sale
multiple cu mediul înconjurător, unde este supus
continuu influenței factorilor externi. Toate
organismele vii dispun de un astfel de sistem de
apărare, dar sistemul imunitar este cu atât mai
complex cu cât organismul considerat este mai sus
situat pe scara evoluției biologice. La vertebrate acest
sistem s-a perfecționat, devenind mai complex,
acționând mai diferențiat și mai eficace.În mod
normal, sistemul imunitar caută îndepărtarea sau
distrugerea corpurilor străine nesănătose sau
nefavorabile sănătății sale, pătrunse în organism
(agenți patogeni), cât și distrugerea unor structuri
proprii dăunătoare, alterate.Agenții patogeni care pot
pătrunde în organism, generând reacții ale sistemului
imunitar, pot fi: substanțe biologice (toxine,veninuri),
organisme infracelulare (virusuri), organisme
monocelulare (bacterii, ciuperci
microscopice,protozoare) sau organisme pluricelulare
(viermi paraziti).Structurile proprii cu modificări
anormale, care sunt recunoscute și distruse de sistemul
imunitar, includ celule tumorale, celule cu defecte sau
moarte.
Sistemul imunitar nespecific, înnăscut-Este sistemul
de apărare prezent la majoritatea organismelor vii,
încă de la începutul existenței organismului (imunitate
înnăscută, moștenită). Nu se modifică în decursul
vieții. Acționează prin mecanisme care apără gazda de
infecția cu alte organisme, în mod nespecific. Aceasta
înseamnă că celulele sistemului imunitar înnăscut sunt
capabile să recunoască și să reacționeze la agenții
patogeni în mod general, fără a conferi o imunitate
protectoare sau de lungă durată gazdei. Este sistemul
imunitar dominant la plante, fungi, insecte și
organisme pluricelulare primitive.El este constituit din
structuri și mecanisme cu rol protector. Unul din
mecanismele este fagocitoza, realizată de celulele
macrofage, limfocite și granulocite neutrofile, care
prezintă receptori celulari cu care recunosc agentul
patogen pătruns în organism. Alarma este declanșată și
răspândită și de alte celule, numite celule mesagere, la
locul de fagocitoză apar fenomene specifice unei
inflamații „calor, rubor, dolor(febră, roșeață și
durere).Sistemul imunitar specific, dobândit-Este
dobândit în timpul vieții, după ce organismul a venit
deja în prealabil în contact cu agentul patogen. Acest
mecanism specific de apărare este orientat spre un
anumit agent patogen, care este identificat prin
antigeni specifici, iar pentru distrugerea agentului
fiind elaborați anticorpi. Acest sistem de apărare
molecular este susținut de celulele limfocite de tip „T
și „B care au capacitatea de reține, memoriza
caracterele agentului patogen, putându-l recunoaște la
un contact nou.Componentele sistemului imun=pentru
împiedicarea pătrunderii agentului patogen în corp
sunt:1.Barierele mecanice și fiziologice sunt
compuse din piele, mucoase, saliva, sucul gastric,
enzimele intestinale.2.Bariera celulară din sânge și
țesuturi compuse din: celulele neutrofile granulocite,
limfocitele T și B, moncite, macrofage, care
fagocitează agentul patogen.3.Bariera umorală -
lichid anticorpii acestea nu se pot deplasa activ ca și
celulele din sistemul de apărare ci ele sunt transportate
pasiv de curentul sanguin și limfatic fiind constituite
din molecule proteice care se fixează pe membrana
celulară a agentului patogen, care va fi inactivat și
distrus.

7.Trombocitele si rolul lor.Mecanismul cuagularii

singelui.Rolul sistemului cuagulant si
anticuagulant.Trombocitele (plachete sanguine) -
sunt cele mai mici elemente figurate, sunt anucleate.
În circulația sanguină se găsesc în număr de 250000-
450000/mm3. Durata de viață este de 5-9 zile, după
care sunt distruse în splină și ficat. Provin prin
fragmentarea unor celule mari (megacariocite) din
măduva osoasă. Au rol în coagularea sângelui.
Hemostaza este procesul fiziologic prin care
organismul intervine în oprirea hemoragiei, ca urmare
a lezării vaselor de sânge. Formarea cheagului de
fibrină are loc prin transformarea fibrinogenului
plasmatic (globulina din plasmă), solubil, în fibrină
insolubilă, sub acțiunea trombinei. După realizarea
hemostazei și refacerea peretelui vascular lezat are loc
brinoliza, adică procesul de descompunere enzimatică
a fibrinei. Imunitatea este capacitatea organismului de
a recunoaște și neutraliza macromolecule sau celule
străine care, pătrunse în mediul intern, produc
dereglări ale unor constante funcționale (ale
homeostaziei). Coagularea este procesul prin care
sângele se transformă din stadiul de lichid într-un gel,
numit cheag(sau tromb). Coagularea este rezultatul
hemostazei, un proces foarte complex care implică
activarea, adeziunea și agregarea plachetară (a
trombocitelor) dar și formarea unei rețele de fibrina
patologice ale coagulării pot să se manifeste ori prin
hemoragie), ori prin tromboza.Coagularea are loc, din
punct de vedere biochimic, în momentul precipitării
fibrinogenului, care se transformă în fibrină, o
substanță insolubilă care formează o rețea. Până în
acest punct, au loc diverse reacții enzimatice în
cascadă, fiecare având un rol important pentru
formarea în final a rețelei de fibrină. Un rol important
îl joacă, printre altele, și rombina, rețeaua formându-se
în prezența ei.Medicamentația cea mai frecventă este
reprezentată de anticoagulante și antiagregantele
plachetare. Anticoagulante pot heparina și warfarina,
iar antiagregante plachetare pot fi:aspirina.

8.Hematopoeza.mecanismul eritropoezei.Depourile
de singe.Hematopoieza este procesul de formare a
elementelor celulare sanguine(eritrocite, trombocite și
leucocite) la nivelul măduvei osoase(măduva roșie
hematogenă), din celulele sistemului reticulo-
endotelial (celule de tip embrionar) care prin procesul
de maturare se pot transforma în oricare celulă
specializată din organism.Hematopoieza are mai multe
forme, ca de exemplu eritropoieză (formarea
eritrocitelor): această maturare a eritrocitelor tinere se
produce prin acțiunea hormonului eritropoetină în
ficat și rinichi, leucopoieza ( formarea leucocitelor) și
trompocitopoieza (formarea trombocitelor).
Hematopoieza : 1. Leucocite( sunt celulele albe ale
sângelui) și se împart în : -agranulocite ( care sunt de
2 feluri :monocite și limfocite) -granulocite ( care sunt
de 3 feluri :eozinofile, bazofile și neutrofile). Cele
neutrofile se împart și ele în două categorii :
nesegmentate ( neutrofile tinere) și
segmentate( neutrofile mature) 2. Eritrocite( celulele
roșii ale sângelui, iar aceasta culoare este dată de
Hemoglobină) 3. Trombocite .Un rol important în
eritropoeză îl joacă fierul, cobalamina (vitamina B12)
și acidul folic (vitamina F), o scădere a concentrației
sanguine în oxigen stimulează accelerarea eritropoezei
cu producerea hormonilor necesari. Așa numitul
cimitir al eritrocitelor este splina și celulele Kupffer
din ficat. Viața unei eritrocite durează 120 de zile.
După moartea eritrocitelor, hemoglobina suferă un
proces de descompunere cu mai multe etape:
bilirubină, urobilină, stercobilină: acestea se elimină
prin urină și fecale.

9.Structura si functiile inimii.Sist. Excito-

conductor al inimii.Automatismul cardiac. Inima,
în greutate de 350 grame la un adult, are forma unui
con cu vârful îndreptat în jos, iar baza corespunde
marilor vase (venele cave, artera pulmonară, aorta).
Este un organ muscular ai cărui pereți au patru
straturi: pericardul - sac fibros în care este adăpostită
inima , miocardul (mușchiul inimii), căptușit în
interior de endocard, iar la exterior de o membrană
seroasă, epicardul. [1] Pompa cardiacă are patru
camere: atriul drept și stâng (sau urechiușa dreaptă
respectiv stângă) cu pereții subțiri - camerele de
primire - și ventriculul drept și stâng cu pereții mai
groși, care constituie pompa efectivă. Arterele
reprezintă cele mai mari vase de sânge. Au rolul de a
transporta sânge oxigenat de la inimă înspre țesuturi și
organe .Artera este compusă din trei straturi: tunica
externă, tunica musculară (tunica mijlocie) și tunica
internă. [1] Tunica externă e alcătuită din țesut
conjunctiv cu fibre de colagen și elastină, de asemenea
și fibre nervoase vegetative și vase de sânge ce asigură
oxigen pentru peretele vascular. Tunica mijlocie, sau
medie, e constituită din celule musculare netede și
fibre conjunctive elastice. Tunica internă (numită și
endoteliul vascular) e un epiteliu pavimentos simplu,
aflat pe o membrană bazală și un strat subendotelial
elastic.Arterele au cea mai ridicată presiune, datorită
fluxului constant de sânge ce este pompat de
inimă .Venele sunt responsabile cu transportarea
sângelui dezoxigenat din țesuturi, organe înapoi la
inimă. Spre deosebire de artere, delimitarea între
tunici nu e uniformă. Tunica internă de sub nivelul
inimii prezintă valve în formă de cuib de rândunică,
numite semilunare, care ghidează fluxul sanguin; [4]
când sângele pornește în direcția bună, valvele rămân
deschise datorită poziționării în formă de con. Dacă
sângele vrea să o ia invers, ele se închida datorită
presiunii. Acestea sunt prezente deoarece nu există
nimic ce pompează sângele înapoi, deci el o poate lua
în orice direcție. Tunica medie e mai subțire, pe când
cea externă e mai groasă.Capilarele sunt cele mai
mici vase de sânge, ajungând chiar și la un diametru
de două sau trei celule (15-20 μm). Din cauza mărimii
lor ele pot ajunge oriunde în corp. Cea mai deasă rețea
de capilare se găsește pe alveolele pulmonare.
Capilarele rezultă din ramificarea metaarterelor,
continuându-se cu venele capilare; au 0,5 mm
lungime. Cu cât activitatea metabolică a țesutului e
mai intensă, cu atât sunt prezente mai multe capilare.
Schimburile de gaze și alte substanțe se efectuează
prin difuziune și filtrare .Pomparea sângelui se
realizează cu miocardul. Când acesta se contractă,
sângele trece din ventricule în arterele pulmonare,
respectiv în aortă, etapa numindu-se sistolă. După
contractare, urmează diastola, unde sângele intră în
atrii din venele cavă superioară și inferioară și din
venele pulmonare, iar apoi în ventricule. Circulația
este reprezentată de două etape: diastola și sistola.
Acestea influențează presiunea arterială și zgomotele
inimii. Diastola, numită și mica circulație, este
reprezentată de trecerea sângelui în atrii din venele
cave superioară și inferioară (atriul drept) și din venele
pulmonare (atriul stâng) iar apoi în ventriculele
respective. În această etapă presiunea arterială este cea
mai scăzută. Sistola, numită și marea circulație,
reprezintă trecerea din ventricule a sângelui în arterele
pulmonare (ventriculul drept) și în aortă (ventriculul
stâng). Acesta se face prin contracția mușchiului
inimii. În această etapă presiunea arterială este cea
mai mare. Tot aici se aude bătaia specifică a inimii.
Automatismul cardiac este proprietatea inimii de a
se autoexcita, de a elabora stimuli ritmici. Scoasa din
corp, inima continua sa se contracte, daca i se asigura
irigarea cu lichid nutritiv corespunzator. Activitatea
automata a inimii se datoreste existentei tesutului
miocardic embrionar (nodal) care activeaza intr-o
ordine ierarhica astfel:nodulul sinoatrial (Keith-Flack)
care elaboreaza ritmul sinusal, cu o frecventa medie
de 75 de stimuli pe minut. Acesta este ritmul normal al
inimii;-nodulul atrioventricular (Aschoff-Tawara) care
genereaza ritmul nodal cu o frecventa de 40 de stimuli
pe minut. Cand ritmul sinusal este suprimat, nodulul
Aschoff-Tawara preia comanda, imprimand inimii
ritmul nodal;-fasciculul atrioventricular His si reteaua
Purkinje, genereaza ritmul idioventricular cu o
trecventa de 25 de stimuli pe minut.In mod normal,
inima se supune centrului de automatism cu ritmul cel
mai inalt. Elaborarea automata a stimulilor se
datoreste instabilitatii potentialului de repaus al
celulelor miocardului embrionar. Membrana acestor
celule se autodepolarizeaza lent in timpul diastolei, iar
cand depolarizarea lenta diastolica atinge un nivel
critic, se produce un potential de actiune propagat.
10.Proprietatile fiziologice ale miocardului
,excitabilitate, contractibilitate, conductibilitate.
Miocardul este peretele muscular al inimii, fiind
partea cea mai groasă a peretelui cardic, format din
țesut muscular. În structura miocardului se disting
două varietăți de țesut muscular: țesutul cardiac și
țesutul nodal.Țesutul cardiac formează cea mai mare
parte a miocardului. Este format din fibre striate
cardiace, alcătuind așa-zisul miocard adult. În atrii
fibrele sunt dispuse circular iar în ventricule sunt
dispuse oblic-spiralat, spre vârful inimii, formând
vârtejul inimii. Nu există continuitate între miocardul
atriilor și cel al ventriculelor, separatia fiind făcută
printr-o pătură conjunctivo–fibroasă, legătura
anatomică și funcțională fiind realizată de țesutul
nodal, alcătuit dintro musculatură specifică, ce
păstrează caracterele embrionare. Țesutul nodal este
denumit și miocardul embrionar sau aparatul de
conducere al inimii. Este format din fibre musculare
cu multă sarcoplasmă, în care se acumuleaza glicogen,
dar cu puține miofibrile, care sunt dispuse în toate
sensurile. Acest țesut formează aglomerări de fibre
numite noduli. În inima adultă exista doi noduli:
nodulul sinoatrial, în atriul drept, în vecinătatea
vărsării venei cave superioare și nodulul
atrioventricular, care pleacă din nodulul
atrioventricular și se împarte în două ramuri, una
stângă și alta dreaptă, care coboară în ventricule. Cele
două ramuri se divid, formând în pereții ventriculari
rețeaua subendocardiacă (rețeaua Purkinje).
Morfologic, țesutul nodal se deosebește de cel de
execuție prin aranjamentul neregulat al miofibrilelor
care trec de la o celulă la alta, formând rețele, și prin
abundența sarcoplasmei, bogată în glicogen
.Proprietățile miocardului sunt comune cu ale
mușchilor striați scheletici (excitabilitatea,
conductibilitatea, contractibilitatea, elasticitatea) și
proprii (automatismul).
Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a
răspunde maximal la stimuli care egalează sau
depășesc valoarea prag. Aceasta reprezintă legea
„totul sau nimic”. Inima este excitabilă numai in faza
de relaxare (diastolă), iar in sistolă se află în stare
refractare absolută și nu raspunde la stimuli. Aceasta
reprezinta „legea neexcitabilității periodice a
inimii”.Automatismul reprezintă proprietatea țesutului
nodal de a se autoexcita ritmic. Mecanismul se
bazează pe modificări ciclice de depolarizare și
repolarizare ale membranelor celulelor acestuia.
Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a
propaga excitația în toate fibrele sale. Impulsurile
generate automat și ritmic de nodulul sinoatrial se
propagă în pereții atriilor, ajung în nodulul
atrioventricular și, prin fascilulul His și rețeaua
Purkninje, la țesutul miocardic ventricular. Țesutul
nodal generează și conduce impulsurile, iar țesutul
miocardic adult răspunde prin contracții.
Contractibilitatea este proprietatea miocardului de a
răspunde la acțiunea unui stimul prin modificări ale
dimensiunilor și tensiunii. Astfel, în camerele inimii se
produce o presiune asupra conținutului sanguin și are
loc expulzarea acestuia. Forța de contracție este mai
mare în ventricule decât în atrii, iar ce mai mare este
în ventriculul stâng. Contracțiile miocardului se
numesc sistole, iar relaxările, diastole.

11.Fenomenele produce in timpul ciclului

cardiac.Electrocardiograma si descifrarea ei.
12.Circulatia singelui prin cord si vase.Rolul
valvulelor.Presiunea arteriala.Circulația sângelui
este constituită din două circuite vasculare, complet
separate, dar strâns corelate funcțional: Circulația
sistemică/marea circulație; Circulatia pulmonară/mica
circulație. Deci circulația este dublă (are două circuite)
și completă (sângele încărcat cu oxigen nu se
amestecă cu sângele încărcat cu dioxid de carbon).
Activitatea inimii este însoțită de două zgomote
specice, care pot auzite cu ajutorul stetoscopului:
primul zgomot (sistolic) , lung, surd - produs de
închiderea valvulelor atrioventriculare și expulzarea
sângelui din ventricule; al doilea zgomot (diastolic)
scurt, ascuțit, datorat închiderii valvulelor de la baza
celor două artere mari (aorta și artera pulmonară).
Inima deservește două ,,circuite”, care reprezintă
marea și mica circulație. Circulația mare (inimă - corp
- inimă) începe în ventriculul stâng prin artera aortă
care transportă sângele cu O2 și substanțe nutritive
spre țesuturi și organe. De la nivelul acestora, sângele
încărcat cu CO2 este preluat de cele două vene cave
(cava superioară și cavă inferioară) care îl duc în atriul
drept. Circulația mică (inimă - plămâni - inimă) începe
în ventriculul drept prin trunchiul arterei pulmonare,
care transportă spre plămân sânge cu CO2. Trunchiul
pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare,
care duc sângele cu CO2 spre rețeaua capilară din
jurul alveolelor, unde îl cedează alveolelor care îl
elimină prin expirație. Sângele cu O2 este colectat de
venele pulmonare, câte două pentru ecare plămân.
Cele patru vene pulmonare sfârșesc în atriul stâng.
Valvele inimii sunt structuri cardiace membranoase
ce permit circulația dirijată a sângelui între cavitațile
inimii. Poziția și funcționarea celor patru valve în
inima mamiferelor și omului determină calea de
circulație a sângelui prin inimă. Fiecare valvă a inimii
se deschide și se închide în funcție de diferențele de
presiuniune sangvină existente între cele două cavități
pe care aceasta le separă .Valvele cardiace sunt
formate din două sau trei repliuri membranoase
numite valvule, cuspide sau lame valvulare. Valvulele
sunt ancorate de pereții ventriculari prin cordaje
tendinoase care, pe lângă rolul de fixare, împiedică
deschiderea cuspidelor spre interior sau bombarea lor
spre interior din cauza presiunii care apare în timpul
contracțiilor ventriculare. Cordajele tendinoase sunt
ancorate de mușchii papilari cu care participă la
susținerea mai bună a valvei. Ansamblul cordaje
tendinoase-mușchi papilari formează aparatul
subvalvular care are funcția de a nu permite prolapsul
valvei în atriu atunci când se închide, presează
cuspidele unele de altele în timpul contracțiilor
ventriculare împiedicând regurgitarea sângelui între
cuspide, dar el nu participă la mecanismul de
închidere și deschidere a valvelor. Acționarea valvelor
se datorează exclusiv diferenței de presiune de pe cele
două părți a valvei. Valvele atrio-ventriculare sau
cuspide .Aceste valve se numesc atrio-ventriculare
deoarece sunt poziționate între atrii și ventricule.
Aceste valve sunt: 1. Valva bicuspidă sau mitrală: care
împiedică reîntoarcerea sângelui ventricular stâng
(regurgitarea) în atriul stâng. Este format din două
membrane. 2. Valva tricuspidă: care împiedică
reîntoarcerea sângelui ventricular drept (regurgitarea)
în atriul drept. Este format din trei membrane ancorate
de pereții ventriculului drept. Închiderea valvulelor
atrio-ventriculare formează zgomotul cardiac I
( S1) .Valva mitrală (bicuspidă) .Denumirea lor este
dată de asemănarea valvei cu o mitră episcopală.
Valva mitrală permite circulația sângelui dinspre atriul
stâng spre ventriculul stâng.Se găsește pe partea
stângă a inimii și are două cuspide. (Sunt cunoscute și
sub numele de valve bicuspide (cu două vârfuri din
latină: bis-două, cuspis-vârf) [4] .) Valva tricuspidă (cu
trei vârfuri) se află între atriul drept și ventriculul
drept. Este format din trei cuspide care canalizează
sângele din atriul drept în ventriculul drept
împiedicând refluxul sângelui. Valvele semilunare
Acestea sunt situate: - la baza arterei aorte (valva
aortică) sau - la baza arterei pulmonare (valva
pulmonară). Aceste valve dirijează sângele în artere,
împiedicând refluxul sângelui din artere către de la
ventricule. Aceste supape nu au cordaje tendinoase și
sunt mai asemănătoare cu valvele din vene decât cu
valvele atrio-ventriculare.Valva aortică se află între
ventriculul stâng și aortă. Valva aortică are trei
cuspide. În timpul sistolei ventriculare presiunea
crește în ventriculul stâng. Când presiunea în
ventriculul stâng se ridică peste presiunea din aortă
valva aortică se deschide, permițând sângelui să iasă
din ventriculul stâng în aortă. Atunci când sistola
ventriculară se termină, presiunea în ventriculul stâng
scade rapid. Atunci când presiunea scade în
ventriculul stâng, presiunea aortică forțează valva
aortică să se închidă. Închiderea valvei aortice
contribuie la formarea zgomotului cardiac II, (S2). Cel
mai frecvent defect congenital cardiac este la nivelul
valvei aortice bicuspide, iar defectul congenital constă
în faptul că valva în loc de trei cuspide are două.
Această afecțiune adesea nu este diagnosticată până
când la pacient nu apare stenoză aortică calcifică.
Stenoza aortică în cazul acestei afecțiuni are loc de
obicei la pacienții care au peste 40 sau 50 de ani, cu o
medie de peste 10 ani mai devreme decât la
persoanele cu valve aortice normale.Valva pulmonară
este valva semilunară a inimii situată la oarecare
distanță de celelalte trei valve cardiace între
ventriculul drept și artera pulmonară și are trei cuspe.
Fiecare cuspă este o plică endocardică. Similar valvei
aortice, valva pulmonară se deschide în timpul sistolei
ventriculare, atunci când presiunea din ventriculul
drept crește la o valoare care depășește presiunea din
artera pulmonară. La sfârșitul sistolei ventriculare,
atunci când presiunea din ventriculul drep scade rapid,
presiunea din artera pulmonară închide valva
pulmonară. Închiderea valvei pulmonare contribuie la
formarea componentei P2 al zgomotului cardiac II:
(S2). Partea dreaptă a inimii este un sistem cu presiune
mai mică, deci componenta P2 a zgomotului cardiac II
este de obicei mai silențioasă decât componenta A2 al
zgomotului cardiac II.
Tensiunea arterială sau presiunea arterială este
presiunea exercitată de sânge asupra unității de
suprafață a arterelor. Inima, prin activitatea sa,
întreține o diferență de presiune de-a lungul arborelui
circulator. Presiunea are un maxim în aortă, iar pe
măsură ce sângele se îndepartează de inimă, presiunea
arterială scade, astfel că în venele din apropierea
atriului drept ea este 0. Diferența de presiune permite
circulația sângelui de la artere spre vene. Presiunea
arterială depinde de următorii factori: Debitul cardiac,
care reprezinta volumul de sânge pompat de inimă
timp de un minut. Presiunea arterială crește odată cu
debitul cardiac. Rezistența periferică, care depinde de
calibrul vaselor sangvine. Presiunea arterială este
direct proporțională cu aceasta. Elasticitatea vaselor.
Datorită elasticității, vasele se pot destinde în sistolă si
pot să revină la forma inițială in diastolă, comprimând
sângele din circulație. În cazul arteriosclerozei, vasele
devin rigide și presiunea arterială crește. Viscozitatea
sangvină Volumul de sânge. Creșterea acestuia duce la
creșterea presiunii arteriale. Presiunea arterială crește
fiziologic la efort fizic, în stări emoționale puternice,
la trecerea de la ortostatism la clinostatism, în somnul
cu vise și diferă de la sex la sex, precum și de la vârstă
la vârstă. Ea scade în timpul somnului liniștit.
Patologic, crește în cazuri de febră sau hipertensiune
arterială. Valorile normale sunt 100 - 130 mmHg
pentru bărbați si 90 - 120 mmHg pentru femei.
Hipertensiunea este Presiunea sistolică a sângelui
egală sau mai mare de 130 mmmHg și/sau Presiunea
diastolică mai mare de 80 mmHg la persoanele care
nu iau medicamente antihipertensive.

13.Reglarea nervoasa si umorala a activitatii inimii

si circulatiei singelui prin vase.Principala funcţie a
pompei cardiace este de a propulsa un volum de sânge
în mica şi marea circulaţie. Acest volum de sânge se
numeşte volum sistolic sau volum bătaie şi trebuie să
aibă o valoare suficient de mare pentru a asigura
nevoile de oxigen şi substanţe nutritive ale
organismului. Volumul expulzat într-un minut se
numeste debit cardiac şi păstrarea lui la valori care să
satisfacă cerinţele metabolice ale organismului se face
prin intervenţia unor mecanisme complexe de reglare
şi control. Cum volumul de sânge pompat de inimă
(debitul cardiac) depinde de frecvenţa bătăilor inimii
şi de volumul expulzat cu fiecare bătaie, adaptarea
inimii se realizează prin controlul activităţii de
pacemaker şi a celei contractile, adică a activităţii
electice şi mecanice a inimii. (Milnor W., 1989).
Mecanismele care intervin în controlul activităţii
inimii sunt clasificate în intrinseci (care ţin de inimă)
şi extrinseci. • Mecanismele intrinseci de reglare a
cordului a. mecanismul heterometric – Frank-Starling
de adaptare la presarcină crescută, în care modificările
debitului cardiac sunt determinate de alungirea
fibrelor cardiace. Acest mecanism nu asigură
componenta presională, fiind un mecanism
fiziopatologic de adaptare la suprasolicitări; b.
mecanismul homeometric de adaptare la postsarcină,
la aceeaşi lungime iniţială a fibrelor. Reglarea se
realizează prin mecanisme de modificare a
contractilităţii miocardului şi prin modificarea
frecvenţei cardiace. Mecanismele dependente de inimă
(intrinseci) intervin în puţine situaţii fiziologice, în
fapt, controlul activităţii cardiace realizându-se pe cale
nervoasă şi umorală. • Mecanismele extrinseci de
reglare cardiacă sunt: －mecanisme nervoase care au
la bază arcuri reflexe şi eferenţe vegetative simpatice
şi parasimpatice;--mecanisme umorale. Mecanismele
nervoase sunt mecanisme reflexe şi presupun
parcurgerea unui arc anatomic reflex care cuprinde: 1.
zonele receptoare (reflexogene) la nivelul cărora, prin
intermediul baro şi chemoreceptorilor, se percepe
modificarea care declanşează mecanismul; 2. căile
nervoase aferente, care transportă stimulii la centrii de
control din SNC; 3. centrii cardiovasculari care emit
comanda în funcţie de nevoile organismului; 4. căi
eferente amielinice care au pe traseu un ganglion,
unde se face sinapsa dintre neuronul pre şi
postganglionar; 5. efectorul, care poate fi: － celula
pacemaker, în cazul în care este necesară modificarea
de frecvenţă; － fibra contractilă pentru adaptarea
forţei de contracţie; － fibra musculară netedă din
peretele vaselor pentru adaptarea tonusului vascular
(vasoconstricţie sau vasodilataţie).

14.Limfa.Circulatia limfe.Mecanismul
formarii.Sistemul limfatic este parte a sistemului
circulator, care cuprinde o rețea de vase limfatice care
transportă un lichid clar numit limfă direcțional spre
inimă. Spre deosebire de sistemul cardiovascular
sistemul limfatic nu este un sistem închis. Sistemul
circulator uman procesează o medie de 20 de litri de
sânge pe zi prin filtrare capilară, prin care se elimină
plasma, rămânând celulele sanguine. Aproximativ 17
litri din plasma filtrată sunt reabsorbiți direct în vasele
de sânge, în timp ce restul de 3 litri rămân în lichidul
interstițial. Una dintre principalele funcții ale
sistemului limfatic este de a asigura o cale alternativă
pentru ca acești 3 litri în plus pe zi să revină în sânge.
[2] Cealaltă funcție principală este aceea de apărare a
sistemului imunitar. Limfa este foarte asemănătoare cu
plasma sanguină însă conține limfocite și alte celule
albe. Ea conține, de asemenea, produse reziduale și
resturi de celule împreună cu bacterii și proteine.
Organele asociate compuse din țesut limfoid sunt
locurile de producție ale limfocitelor. Limfocitele sunt
concentrate în ganglionii limfatici. Splina și timusul
sunt, de asemenea, organe limfoide ale sistemului
imunitar. Amigdalele sunt organe limfoide, care sunt
de asemenea asociate cu sistemul digestiv. Țesuturile
limfoide conțin limfocite și, de asemenea, alte tipuri
de celule pentru sprijin. [3] De asemenea, sistemul
include toate structurile dedicate circulației și
producerii de limfocite (componenta celulară
principală a limfei), care include, de asemenea,
măduva osoasă, și țesutul limfoid asociat cu sistemul
digestiv. [4] Sângele nu vine în contact direct cu
celulele și țesuturile parenchimatoase din organism, ci
mai degrabă constituenții sângelui mai întâi părăsesc
vasele microvasculare de schimb pentru a deveni fluid
interstițial, care apoi vine în contact cu celulele
parenchimatoase ale corpului. Limfa este lichidul care
se formează atunci când fluidul interstițial intră în
vasele limfatice inițiale ale sistemului limfatic. Limfa
este apoi deplasată de-a lungul rețelei de vase
limfatice fie prin contracțiile intrinseci ale pasajelor
limfatice, fie prin compresia extrinsecă a vaselor
limfatice datorită forțelor externe exercitate de țesuturi
(de exemplu, contracțiile mușchilor scheletici), sau
prin intermediul inimilor limfatice în cazul unor
animale. Organizarea ganglionilor limfatici și a
drenajului urmează organizarea corpului în regiuni
interne și externe; prin urmare, drenajul limfatic al
capului, membrelor și pereților cavității corpului
urmează un traseu extern, iar drenajul limfatic al
toracelui, abdomenului, precum și al cavităților
pelviene urmează un traseu intern. [5] În cele din
urmă, vasele limfatice se golesc în conductele
limfatice, care se varsă într-una dintre cele două vene
subclaviculare, aproape de joncțiunea lor cu venele
jugulare interne. Structura -Timusul, Splina,
Ganglionii limfatici (nodulii limfatici), Alte tipuri de
țesut limfatic, Limfaticele, Dezvoltarea Funcții
Funcție de sistem de transport al acizilor grași Funcția
imunitară .Sistemul limfatic constă din organele
limfatice, o rețea de transport alcătuită din vasele
limfatice și din limfa circulantă. Țesutul limfoid terțiar
conține de obicei mult mai puține limfocite și își
asumă un rol imunitar doar atunci când a interacționat
cu antigeni care au avut ca rezultat inflamația. El
realizează acest lucru importând limfocitele din sânge
și limfă. [6] Timusul și măduva osoasă constituie
principalele organe limfoide implicate în producerea și
selecția clonală precoce a țesuturilor de limfocite.
Măduva osoasă e responsabilă de crearea ambelor
tipuri de celule T precum și de producția și
maturizarea celulelor B. De la nivelul măduvei osoase,
celulele B se alătură imediat sistemului sangvin și
merg spre organe limfoide secundare în căutarea
agenților patogeni. Celulele T, pe de altă parte, merg
de la măduva osoasă către timus, unde se pot dezvolta
mai departe. Celulele T mature se alătură celulelor B
în căutarea agenților patogeni. Restul de 95% din
celulele T încep un proces de apoptoză (moarte
celulară programată). Organele limfoide primare sau
centrale generează limfocite din celulele progenitoare
imature. Organele limfoide secundare sau periferice
care includ nodulii limfatici și splina, conțin limfocite
mature naive și inițiază un răspuns imun adaptativ.
Organele limfoide periferice sunt locurile de activare a
limfocitelor de către antigen. Activarea conduce la
expansiune clonală și maturizarea afinității.
Limfocitele mature recirculă între sânge și organele
limfoide periferice până când își întâlnesc antigenul
specific. Țesutul limfoid secundar oferă mediul pentru
ca moleculele native, alterate sau străine (antigene), să
interacționeze cu limfocitele. Sunt exemplificate de
nodulii limfatici și foliculii limfoizi din amigdale,
plăcile Peyer, splina, polipi nazali, tegument, etc care
sunt asociate cu mucoasa-țesut limfoid asociat
(MALT). În peretele gastrointestinal, apendicele are o
mucoasă asemănătoare cu cea a colonului, însă aici
este puternic infiltrat cu limfocite. Țesuturile limfatice
încep să se dezvolte pe la sfârșitul celei de a cincea
săptămâni de dezvoltare embrionară. Vasele limfatice
se dezvoltă din sacii limfatici care apar din venele în
curs de dezvoltare, care sunt derivate din mezoderm.
Primii saci limfatici care apar sunt cei doi saci
limfatici jugulari aflați la intersecția venelor jugulare
și subclaviene. Din sacii limfatici jugulari, se
răspândesc plexurile capilare limfatice către torace,
membrele superioare, gât și cap. Unele dintre plexuri
se lărgesc și formează vasele limfatice din regiunile
lor corespunzătoare. Fiecare sac limfatic jugular reține
cel puțin o conexiune cu vena sa jugulară, cea stângă
dezvoltându-se în porțiunea superioară a ductului
toracic. Următorul sac limfatic care apare este sacul
limfatic retroperitoneal nepereche aflat la nivelul
rădăcinii mezenterului intestinelor. Se dezvoltă din
vena cavă primitivă și venele mezonefrice. Plexurile
capilare și vasele limfatice se întind de la sacul
limfatic retroperitoneal către viscerele abdominale și
diafragm. Sacul stabilește conexiuni cu cisterna
chilului limfatic, dar își pierde conexiunile sale cu
venele învecinate. Ultimii saci limfatici, sacii limfatici
posteriori pereche, se dezvoltă din venele iliace. Sacii
limfatici posteriori produc plexurile capilare și vasele
limfatice ale peretelui abdominal, regiunii pelvice și
membrelor inferioare. Sacii limfatici posteriori se
alătură cisternei limfatice și își pierd conexiunile cu
venele adiacente. Cu excepția părții anterioare a
sacului de la care se dezvoltă cisterna chilului, toți
sacii limfatici devin invadați de celule mezenchimale
și sunt transformați în grupuri de ganglioni limfatici.
Splina se dezvoltă din celule mezenchimale între
straturile dorsale ale mezenterului stomacului.
Timusul apare ca o excrescență a celei de-a treia pungi
faringiene. Sistemul limfatic are multiple funcții
interdependente:,Este responsabil pentru eliminarea
fluidului interstițial din țesuturi, Absoarbe și
transportă acizii grași și grăsimile precum chilul din
sistemul digestiv, Transportă globule albe către și de la
ganglionii limfatici în oase, Limfa transportă celulele
prezentatoare de antigen, precum celule dendritice
către nodulii limfatici unde este stimulat un răspuns
imun.

15.Respiratia.mecanismul respiratiei si
inspiratiei.Respirația este un proces fiziologic
fundamental prin care organismele realizează un
schimb de oxigen și dioxid de carbon cu mediul
înconjurător.Organul respiratei este plamanul;
Cavitatile pleurale stanga si dreapta nu comunica si
sunt cavitati virtuale in tot cursul vietii, delimitate de
foitele viscerala si parietala ale pleurei, intre care
exista o pelicula fina de lichid pleural ce mentine
presiunea intrapleurala negativa. Prin patrunderea
aerului se produce pneumotorax, iar prin acumulare de
lichid-hidrotorax[1]. Miscarile respiratorii ale unui
individ adult au in mod normal o frecventa de 16-18
excursii duble pe minut. La copil in repaus frecventa
respiraei este crescuta (aproximav 30 respirai).
Respirația pulmonară-Această etapă a respirației
cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni
(inspirația); eliminarea aerului din plămâni
(expirația),care durează mai mult decât inspirația.
Respirațiile normale sunt acte reflexe involuntare.
Plămânii, neavând mușchi, urmează pasiv mișcările
cutiei toracice. În timpul inspirației, volumul cutiei
toracice crește datorită contracției mușchilor
respiratori:diafragma se contractă și coboară, mușchii
intercostali trag coastele și le ridică. Mișcarea
coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii se
umplu cu aer. În momentul expirației, mușchii se
relaxează, iar plămânii își micșorează volumul o dată
cu cel al cutiei toracice, eliminând aerul.Inspirația
este, deci, faza activă a respirației, iar expirațiaeste
faza pasivă. Intrările și ieșirile de aer din sistemul
respirator prezintă ventilația pulmonară care depinde
de frecvența și profunzimea mișcărilor respiratorii.
Acestea pot crește prin antrenament, gimnastică etc.
Aerul este un amestec de gaze în următoarea
proporție: 21% oxigen, 78% azot 0,03% dioxid de
carbonși alte gaze în cantități foarte mici.
Caracteristicele aerului inspirat sunt diferite de cele
ale aerului expirat.Astfel în plămâni, aerul pierde
oxigen, se îmbogățește în dioxid de carbon și vapori
de apă. Schimbările de gaze se produc la nivelul
alveolelor pulmonare, unde sângele și aerul se găsesc
în contact pe o mare suprafață. Dioxidul de carbon din
sânge traversează pereții capilarelor și pereții
alveolelor, de unde va fi eliminat prin expirație.
Oxigenul din aerul ajuns în anveole în urma inspirației
traversează pereții acestora, pereții capilarelor și
ajunge în sânge, care îl transportă la organe. Schimbul
de gaze la nivelul pulmonar are loc întotdeauna în
acest fel, datorită diferențelor de presiune a acestor
gaze în plămâni și singe.O respirație completă include
două faze distincte: inspirație, și expirație,. Prin căile
respiratorii aerul atmosferic ajunge la plămâni.
Cavitatea nazală este formată din cele două fose
nazale care comunică cu exteriorul prin nări și cu
faringele prin două oricii numite coane; la intrarea în
nări, rele de păr opresc impuritățile din aerul inspirat.
Fosele nazale comunică și cu mici cavități, pline cu
aer, săpate în oasele din jur, numite sinusuri. Fosele
nazale sunt despărțite de septul nazal și sunt căptușite
de mucoasa nazală, bogat vascularizată, care
încălzește aerul inspirat (este vorba de mucoasa
respiratorie care căptușește partea inferioară a foselor
nazale). Mucoasa nazală care căptușește partea
superioară a foselor nazale se numește mucoasă
olfactivă (cu rol în olfacție/miros). Mucusul produs de
celulele mucoasei nazale asigură umiditatea, reține
praful și unele microorganisme. Faringele reprezintă
locul unde se încrucișează calea aerului cu cea
digestivă, este un organ comun sistemelor digestiv și
respirator. Faringele are forma unei pâlnii cu pereții
musculo-membranoși. Laringele face legătura între
faringe și trahee având rol dublu: cale pentru aer
(funcție respiratorie) și organ fonator. Are formă de
trunchi de piramidă triunghiular cu baza în sus. Este
alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cartilajul
tiroid (,,mărul lui Adam"). Pe cartilaje se prind
mușchii laringelui. Mucoasa care căptușește laringele
formează două perechi de pliuri (cute) numite corzi
vocale (deci patru corzi vocale): două superioare și
două inferioare, ultimele cu rol în producerea
sunetelor; spațiul dintre corzi se numește glotă.
Epiglota acoperă deschiderea laringelui (epiglota
joacă rol de căpăcel și este de natură cartilaginoasă; în
timpul înghițirii este coborât peste oriciul superior al
laringelui și astfel împiedică pătrunderea bolului
alimentar în calea respiratorie). Laringele prezintă
mușchi care prin contracție modică tensiunea corzilor
vocale și diametrul glotei: când corzile se apropie,
glota se îngustează și, la ieșirea aerului, se produc
sunete înalte. când glota e larg deschisă se produc
sunete joase, profunde. Sunetele sunt produse prin
vibrația corzilor vocale la ieșirea aerului din
plămâni.Traheea este situată în continuarea laringelui
și coboară prin fața esofagului spre cei doi plămâni;
prezintă15-20 inele cartilaginoase, în formă de
potcoavă; în partea dinspre esofag este completată de
o lamă musculară, care permite ca bolul alimentar să
înainteze ușor de-a lungul esofagului. Este căptușită
de mucoasa traheală ale cărei celule prezintă cili și
glande care secretă mucus. Mișcarea cililor trimite
praful și microbii înapoi în faringe, împiedicând
pătrunderea lor în plămâni, iar lichidul mucos având
rol în umezirea aerului. La partea inferioară, traheea se
bifurcă în cele două bronhii principale (dreaptă și
stângă), ecare intrând în câte un plămân. Bronhiile
principale intră în cei doi plămâni (prin hil = un
oriciu), unde se ramică din ce în ce mai mult, întocmai
ca ramurile unui arbore, formând arborele bronșic. Au
structură asemănătoare cu a traheei, ind formate din
inele cartilaginoase incomplete posterior. Plămânii
sunt în număr de doi și reprezintă organele respiratorii
propriu-zise, așezate în cavitatea toracică, deasupra
diafragmului, înveliți în pleure. Plămânii au aspect
buretos și culoare roz. Fiecare plămân este alcătuit din
mai multe unități din ce în ce mai mici: lobi -(3 pentru
plămânul drept și 2 pentru cel stâng.Acinul pulmonar
reprezintă unitatea structurală și funcțională a
lobulului pulmonar . Mai mulți acini pulmonari
formează un lobul, mai mulți lobuli formează un
segment, mai multe segmente formează un lob și mai
mulți lobi (doi sau trei) formează un plămân
( plămânul drept prezintă două scizuri care îl împart în
trei lobi, iar plămânul stâng are o singură scizură, care
îl împarte în doi lobi ).Alveolele pulmonare au forma
unui săculeț mic cu perete foarte subțire, adaptat
schimburilor gazoase. În jurul alveolelor se găsește o
bogată rețea de capilare, care, împreună cu pereții
alveolelor, formează membrana alveolo-
capilară/membrana respiratorie, la nivelul căreia au
loc schimburile de gaze (O2, CO2) dintre alveole și
sânge. Acinul pulmonar are forma unui ciorchine în
care ecare ,,bobiță" reprezintă câte o alveolă
pulmonară. Pleura învelește plămânul și este alcătuită
din două foițe: viscerală, care acoperă plămânii și foița
parietală, ce căptușește pereții cutiei toracice. Între
cele două foițe se găsește lichidul pleural, care
favorizează alunecarea acestora în timpul mișcărilor
respiratorii (deci rol esențial în mecanismul
respirației). Ventilația pulmonară În inspirație aerul
atmosferic pătrunde prin căile respiratorii până la
nivelul alveolelor pulmonare, iar în expirație o parte
din aerul alveolar este expulzat la exterior. Acest
proces se numește ventilație pulmonară. Deci,
ventilația pulmonară reprezintă schimburile de gaze
dintre organism și mediul. Procesul cuprinde două
etape: Inspirația; Expirația

16.Difuzia gazelor in plamini.Presiunea negativa

din cavitatea pleurala.
Difuziunea reprezintă procesul de trecere a gazelor
pulmonare, în sensul gradientului de concentraţie (de
la concentraţia mai mare, la cea redusă), care are loc
între mediul gazos alveolar şi sângele din capilarul
pulmonar. Aceasta este influenţată de mai mulţi
factori: - calităţile barierei alveolo-hematice; -
gradientul presional; - constanţa de difuziune a
gazelor; - mărimea suprafeţei de schimb; - timpul de
contact între cele două medii. Bariera alveolo-
hematică este constituită din: stratul de surfactant
pulmonar care căptuşeşte alveolele; epiteliul alveolar;
membrana bazală alveolară; lichidul interstiţial;
membrana bazală capilară; celulele endoteliului
capilar; stratul de plasmă; membrana hematiei.
Cavitatea pleurală– este spaţiul localizat între foiţa
parietală ce tapetează cutia toracică şi cea viscerală ce
tapetează plămânii. Acest spaţiu conţine lichid seros,
asemănător după compoziţie cu limfa. În cavitatea
pleurală presiunea este mai joasă ca cea atmosferică
(760 mmHg) şi se numeşte negativă. În repaus
presiunea este egală cu -6 mmHg; în inspiraţie
normală -9 mmHg; în inspiraţie forţată la oameni
antrenaţi -20 mmHg. În expiraţie -3 mmHg şi
expiraţie forţată se reglează cu cea atmosferică sau
chiar devine pozitivă.Presiunea negativă în cavitatea
pleurală se datorează: tracţiunii elastice a plămânilor –
aceasta este forţa cu care ţesutul pulmonar tinde să se
comprime şi este formată din:Forţa asigurată de
fibrele elastice din ţesutul pulmonar.Forţa produsă de
tensiunea superficială a lichidului, care tapetează
partea internă a alveolelor.Surfactantul este o
substanţă lipoproteică tensioactivă, secretată de
pneumocitele de tip II (din luna 5
intrauterină).Funcţiile↓ tensiunea superficială a
stratului de lichid intraalveolar,Asigura stabilitatea
formei alveolare ,nu permite colabarea lor.Împiedică
filtrarea lichidelor spre alveole.Favorizează
emulsionarea particulelor inhalate usurând procesul de
fagocitare a acestora de macrofagi. Pătrunderea
aerului în cavitatea pleurală se numeşte
pneumotorax.

17.Transportul gazelor de catre singe.Respiratia

tisulara.
Schimburile de gaze respiratorii cuprind trei
etape:etapa pulmonara, etapa sangvina si etapa
celulara.Etapa pulmonara se realizeaza la nivelul
membranei alveolo-capilare; presupune schimbul de
gaze respiratorii dintre aerul din alveolele pulmonare
(aer alveolar) si sangele din capilare (sange capilar).Se
realizeaza datorita diferentei de presiune partiala a
gazelor in cele doua medii separate de membrana
alveolo-capilara, aerul alveolar si aerul
capilar.Presiunea oxigenului in aerul alveolar este de
100 mm Hg, iar in sangele capilar este de 40 mm Hg,
oxigenul va trece din aerul alveolar in sangele
capilar.Presiunea dioxidului de carbon in aerul
alveolar este de 40 mm Hg iar in sangele capilar este
de 47 mm Hg, dioxidul de carbon va trece din sangele
capilar in aerul alveolar. Etapa sangvina presupune
transportul gazelor respiratorii prin sange.Oxigenul se
transforma sub doua forme:a) dizolvat in plasma
(1%)b) sub forma de combinatie cu hemoglobina,
numita oxihemoglobina(99%)Dioxidul de carbon se
transporta sub trei forme:a) dizolvat in plasma (8%)b)
sub forma de bicarbonati de sodiu si potasiu (80%)c)
sub forma de combinatie cu hemoglobina, numita
carbohemoglobina (12%) Etapa celulara(tisulara)
presupune schimburile de gaze respiratorii dintre
sangele capilar si celule, prin intermediul lichidului
interstitial.Presiunea oxigenului in sangele capilar este
de 97 mm Hg, fata de 40 mm Hg in lichidul
interstitial, oxigenul trece din sangele capilar in
lichidul interstitial si de aici in celule (de la presiune
mare la presiune mica).Presiunea dioxidului de carbon
in sangele capilar este de 40 mm Hg iar in lichidul
interstitial si celule presiunea este de 47 mm Hg,
dioxidul de carbon trece din celule in lichidul
interstitial si de aici in sangele capilar. Transportul
sanguin al oxigenului Cantatea de oxigen transportata
de sange depinde de presiunea parala a gazului (Pa02 )
si de coeficientul de solubilitate (cantate de gaz
dizolvata intrun lichid daca asupra sa se exercita o
presiune de 760 mm Hg = 1 atm). Oxigenul este
transportat de sange sub o forma si una combinata cu
Hb sub forma de oxihemoglobina. Cantatea de 02
combinata este de aproximav 70 de ori mai mare decat
forma dizolvata. Afinitatea Hb pentru 02 este redusa la
presiuni mici ale 02 si creste pe masura ce se
satureaza, combinarea 02 cu primul ion Fe 2+
crescand afinitatea celui de-al doilea. Volumul maxim
de 02 ce se poate combina cu Hb sanguina (ce are o
valoare de 13-16 g%) reprezinta capacitatea de
oxigenare (CO) care este de aproxima - v 20,85.
Molecula de Hb poate sa fixeze sau sa elibereze, in
afara de 02 , C02 si NO si al liganzi cum ar fi: CO, H+
, fosfa anorganici, care prin fixare pot reduce
afinitatea. Respiratia tisulara cuprinde procesele
fizice de difuziune a O, si CO, determi nate de
gradientele de presiune parala din sectoarele capilar,
intersal si celular, si procesele chimice oxido-
reductoare cuplate cu fosforilarea oxidava cu eliberare
de energie. In sangele capilar-arterial, Pa02 este de 95
mm Hg, iar la capatul venos de 40 mm Hg.
Intracelular presiunea medie a 02 este de aproximav
23 mm Hg. Diferenta mare de presiune determina
difuziunea rapida a 02 in celula. Tesuturile beneficiaza
de o anumita cantate de 02 in unitatea de mp, care se
numeste debit sanguin de O, (1 200 ml/min in repaus).
Acesta este in funce de vascularizaa teritoriului si
cantatea de 02 din sangele care il iriga. La nivelul
tesuturilor nu se consuma intreaga cantate de O, adusa
prin sangele arterial. Cantatea de O, care nu a fost
consumata la nivel sular se intoarce pe cale venoasa la
inima dreapta, constuind debitul venos de O, (aprox.
1000 ml/min). Diferenta dintre cei 2 parametri
reprezinta consumul de O, al tesuturilor, ce variaza
intre 200 ml/min in repaus pana la 5 1/min iri efort.
Presiunea parala a C02 la capilarul arterial (PaCO,)
variaza injur de 40 mm Hg. Intracelular si intersal
PaC02 este de 45-46 mm Hg. Desi diferenta de
presiune partiala a C02 , este doar de 5-6 mm Hg,
trecerea C02 , din intersu in capilar se realizeaza cu
multa usurinta datorita marii difuzibilitai a C02 . in
acest fel aportul de O, este dublat de eliminarea
simultana de C02 [5]. Oxigenul adus pe cale sanguina
la nivelul tesuturilor este un factor indispen sabil
desfasurarii reacilor oxido-reducatoare in vederea
metabolizarii substantelor nutriva si eliberarii de
energie. Consumul de O, la nivel sular difera de la un
organ la altul, in functie de varsta, starea de repaus sau
de acvitate. in general, consumul de 02 este crescut la
nivelul miocardului, creierului, ficatului, rinichiului.
Raportul intre C02 eliberat si 02 consumat poarta
numele de coeficient res pirator, care in condiile unei
alimentai mixte este de 0,85.
18.Tipurile de respiratie.Frecventa miscarilor
repiratorii.Capacitatea vitala.Volumele pulmonare.
Respirația este un proces fiziologic fundamental prin
care organismele realizează un schimb de oxigen și
dioxid de carbon cu mediul înconjurător. O respirație
completă include două faze distincte: inspirație, adică
preluarea aerului (gazelor) din mediul înconjurător în
organism, și expirație, prin care se elimină în afara
organismului aerul folosit (uzat). Prin respirație,
oxigenul (O2) din aerul inspirat ajunge la nivelul
celulelor, iar dioxidul de carbon (CO2) rezultat este
eliminat prin intermediul expirației. Toate organismele
aerobe au nevoie de oxigen pentru a-și crea energia
prin respirație, prin metabolismul moleculelor bogate
în energie, precum glucoza. Pe Pământ există însă și
organisme anaerobe, ca de exemplu unele
microorganisme din lacurile subterane. Din punct de
vedere fiziologic și biochimic, se pot deosebi:
respirația externă și respirația internă (sau celulară).
Respiratia externa-Se deosebesc următoarele tipuri:
Respirație cutanată: schimbul de gaze are loc la
nivelul suprafeței corpului (piele (anatomie)). Dacă
prin arsuri sau acoperirea pielii cu substanțe
nepermițătoare trecerii aerului se anihilează 30% din
suprafața pielii, se creează o situație gravă pentru
viață, iar la 50% moartea este aproape inevitabilă
Respirație branhială: schimbul de gaze se efectuează
prin intermediul branhiilor. Apare la pești. Respirație
traheeală, în cazul insectelor. Respirație pulmonară:
apare în cazul mamiferelor și păsărilor. Organul în
cauză este plămânul, situat în cutia/cușca toracică,
prin care oxigenul din aerul inspirat este transmis
sângelui din aparatul circulator, iar dioxidul de carbon
și acizii carbonici din sânge sunt preluați de aerul de
expirat, fiind eliminați. Respiratia interna(celulara)-
Au loc o serie de procese biochimice la nivelul celulei
(mai exact, membrana internă a mitocondriei), în
scopul eliberării energiei, care se finalizează cu
formarea moleculelor de adenozintrifosfat. Oxigenul
inspirat și ajuns în plămâni este transportat, prin
intermediul sângelui, către celule și țesuturi. Dioxidul
de carbon eliberat de acestea este condus, tot prin
intermediul sângelui, la plămâni și eliminat prin
procesul de expirație.
Volumul respirator curent VRC = 500ml(Volumul de
aer inspirat si expirat in timpul respiratiei
normale)Volumul inspirator de rezerva VIR =
1500ml(cantitatea de aer suplimentara ce poate fi
introdusa în plamâni printr-un inspir fortat.)Volumul
expirator de rezerva VER =1500ml(cantitatea de aer
eliminata din plamâni în timpul unui expir
fortat)Volumul rezidual VR = 1500ml(volumul de aer
ramas în plamâni dupa un expir fortat)Capacitate
pulmonara totala CPT(volumul maxim pana la care
pot fi expansionati plamanii prin efort inspirator
maxim) CPT = VRC + VIR + VER + VR = 3.500
ml.Capacitatea vitala CV (volumul maxim de aer pe
care o persoana il poate scoate din plamani dupa o
inspiratie maxima)CV = VER + VRC + VIR = 3500
ml.Capacitate inspiratorie CI(cantitatea de aer pe care
o persoana o poate respira pornind de la nivelul
respirato normal pana la distensia maxima a
plamanilor)CI = VRC + VIR = 2000 ml.Capacitatea
functionala reziduala CRF(cantitatea de aer care
ramane in plaman la sfarsitul unei respiratii
normale)CRF = VER + VR = 3000
ml.VEMS- volumul expirator maxim pe
secunda(cantitatea maxima de aer eliminata într-o
secunda, în timpul unui expir fortat (dupa un inspir
fortat).

19.Reglarea nervoasa si umorala

arespiratiei.Reflexele rrspiratorii de protectiei.
Pentru a realiza un aport adecvat de O2 in functie de
necesitatile ventilatiei pulmonare si circulatiei
organismului si pentru a elimina CO2 respiratia
trebuie sa se adapteze continuu prin mecansime de
reglare. Reglarea respiratiei: a. nervoasa b. umorala a.
reglarea nervoasa – importanta pentru mentinerea
constanta a compozitiei gazelor in singe - exista 2
mecanisme ce controleaza nervos respiratia: - voluntar
– sediu in scoarta cerebrala, isi exercita efectul direct
pe motoneuronii ce comanda muschii respiratori -
automat – centrii sint localizati in bulb si punte iar
eferentele trec prin cordoanele ventrale si laterale ale
maduvei spinarii .Reflexe implicate in reglarea
respiratiei Impulsurile plecate de la diferiti receptori
pot influenta respiratia pentru ca aferentele senzitive si
senzoriale emit colaterale in formatiunea reticulata ce
influenteaza centrii respiratori. 1. Exteroceptorii
cutanati – stimulii reci opresc respiratia pe cind
stimulii calzi accelereaza respiratia 2. Nervii trigemeni
– stimulii ce ajung pe receptorii din zona supraglotica
inhiba respiratia (mortile subite la primele picaturi de
eter inhalate la cei care nu au primit anterior atropina)
3 3. Proprioceptorii – daca se imprima miscari pasive
membrelor unei persoane respiratia se accelereaza 4.
Aferente de la plamini = reflexul Hering Breuer –
destinderea plaminului in inspir stimuleaza receptorii
de intindere cu adaptare lenta, impulsurile ajung prin
nervii vagi la bulb si determina expiratia prevenind
astfel supradistensia plaminului (reflex inhibito-
inspirator); cind alveolele sint turtite se stimuleaza
receptorii cu adaptare rapida iar pe calea nervului X se
declanseaza inspiratia (reflex excito-inspirator)
prevenind astfel atelectazia 5. Aferente de la
chemoreceptori – chemoreceptorii periferici din zona
sinocarotidiana si cardioaortica stimulati de cresterea
CO2 si de scaderea O2 si pH-ului declanseaza
impulsuri care, pe calea nervilor X si IX, ajung la
neuronii respiratori bulbari si influenteaza respiratia -
chemoreceptorii centrali sint dispusi in zona
ventrolaterala a bulbului, ei sint stimulati de variatiile
concentratiilor de CO2 si H+ din LCR si lichidul
interstitial; ele nu sint in contact direct cu singele de
care sint separate prin bariera hematoenecefalica; H+
nu pot strabate bariera hematoencefalica prin care
trece doar CO2; acesta se va hidrata, va forma
H2CO3, va disocia si va forma astfel local H+ 6.
Aferente de la baroreceptorii din zona sinocarotidiana
si cardioaortica stimulati de cresterea presiunii
arteriale – determina reflexe respiratorii inhibitoare
sau chiar oprirea respiratiei - ex. injectarea de
adrenalina – apneea adrenalinica iar scaderea presiunii
arteriale dupa hemoragii sau adm de vasodilatatoare
va stimula respiratia 7. Reflexe respiratorii care
actioneaza tranzitor, sint implicate in conditii
specifice, au rol de aparare .b. Reglarea umorala -
concentratiile de O2, CO2 si H+ din lichidele
organismului se mentin constante datorita
mecansimelor de reglare ale respiratiei iar variatiile
concentratiilor acestor substante pot modifica
respiratia - cresterea concentratiilor de CO2 si H+ -
cresc frecventa respiratiilor prin actiune pe
chemoreceptorii periferici si pe cei centrali iar
scaderea O2 stimuleaza doar receptorii periferici 4
(mai ales la presiuni pO2<60 - 80 mmHg chiar si la
p<50 mmHg) deci putem afirma ca reglarea umorala a
respiratiei este realziata in principal de catre CO2 si
pH-ul - CO2 – inhalarea la om a unui amestec de gaze
cu >5% CO2 determina hiperventilatie ce atinge un
maxim cind concentratia = 9%; concentratii mai mari
de 9% deprima respiratia si duc la coma si deces -
dupa inhalarea CO2 acesta actioneaza pe
chemoreceptorii periferici in 4 secunde si pe
chemoreceptorii centrali la 20-40 secunde timp
necesra transportului CO2 spre capilarele bulbare -
zona chemoreceptoare centrala se intinde intre locul
de emergenta a nervilor IX – XI pe suprafata
ventrolaterala bulbului - celulele zonei
chemoreceptoare sint sensibile la variatii ale
concentratiei inior de H+ din LCR si lichidul
interstitial cerebral. Bariera hematoenecefalica este
strabatuta foarte lent de catre H+ si HCO3- dar CO2
trece usor prin BHE si ajuns in LCR se hidrateaza usor
si disociaza in H+ si HCO3 - deci concentratia H+ in
LCR corespunde cu presiunea CO2 - de asemenea,
neuronii respiratori bubari sint scaldati de lichid
interstitial cerebral impermeabil pentru H+ si HCO3 -
dar accesibil pentru CO2 care ii stimuleaza

20.Digestia.Importanta digestiei. Metodele de

cercetare a functiilor Aparat Digestiv.Formele de
digestie.
Prin consumarea alimentelor se introduc în organism o
gamă variată de substanțe organice și anorganice.
Unele dintre ele: apa, substanțele anorganice (săruri
minerale de calciu, er, fosfor etc.) și vitaminele sunt
folosite ca atare de către organismul nostru, fără a
transformate. Substanțele organice sunt însă mai întâi
digerate, adică descompuse în substanțe simple pentru
a putea absorbite și distribuite prin circulație tuturor
celulelor. Hrana ingerată, pe măsură ce străbate tubul
digestiv, este supusă unui ansamblu de transformări
mecanice, zice și chimice numit digestie. Alimentele
sunt mai întâi transformate mecanic și zic pentru a
ușura prelucrarea lor chimică sub acțiunea unor
substanțe din sucurile digestive, numite enzime.
Metode de cercetare:Sondarea( se preleveaza suc
gastric cu sonda);Endoscopia(se introduc diferite
aparate luminoscente si se examineaza
cavitatile);Electrogastrigafia(inregistrarea curentilor
electrici ai stomacului de la supraf corp uman);Metode
radioelectronice( prin unde radio se examin mucoasa
intestinala.);Pastilele radio;USG;Tomografie
computerizata;RMN;Rentgenografia(cu raze renghen);

21.Digestia in cavit bucala.Prelucrarea mecanica si

chimica a hranei.Rolul gl salivare.Deglutitia.
La om, procesul de digestie începe în gură, se
continuă, apoi, în stomac (gaster), intestinul subțire,
cu segmentele: duodenum, jejunum și ileum (absorbția
hranei producându-se numai la nivelul intestinului
subțire).În gură, hrana este triturată mecanic, cu
ajutorul dinților, și amestecată cu salivă, care asigură
alunecarea bolului alimentar prin esofag în stomac.
Saliva este produsă de către glanda parotidă , glanda
sublinguală și glanda submandibulară , secreția
salivară conține enzima ptialină (amilaza salivară),
care desface moleculele mari de polizaharide în
molecule mai mici de oligozaharide (de exemplu,
desface amidonul în maltoză). Cav bucală se gaseste
in partea inferioara a fetei, sub fosele nazale, deasupra
muschilor milohioidieni, inaintea faringelui. Margina
anterioară a buzelor și a părților laterale de obraji,
forma ovoidala. Rolurile salivei in organism 1.
Inmoaie alimentele, ajuta masticatia si formeaza bolul
alimentar Prin sfarmarea alimentelor si prin
impregnarea acestora cu saliva, se formeaza bolul
alimentar. 2.Ajuta deglutitia. Bolul alimentar format
este lubrifiat si este impins in esofag si stomac, prin
miscari de deglutitie, usurate fiind de lichidul salivar.
3.Stimuleaza senzatia gustativa (simtul sapid). Pentru
aparitia gustului trebuie excitati mugurii gustativi de
pe limba. Doar in prezenta apei, prin dizolvare,
substantele pot ajunge in acesti muguri. 4.Articularea
cuvintelor - rol in fonatie. Fara saliva, am avea
dificultati la vorbire. Rolul acesteia este de a umezi
partile moi permitand astfel alunecarea lor. Un rol
foarte important ii revine mucinei din saliva care
lubrifiaza si umecteaza partile moi ajutand astfel
vorbirea, masticatia si deglutitia. 5.Mentine echilibrul
hidric al organismului In deshidratari severe (arsuri
severe, febra, varsaruri) debitul salivar scade mult
(sub 0,13ml/min) si apare senzatia de gura uscata, ce
va declansa senzatia de sete. 6.Rol antimicrobian, de
aparare. Lizozimul, prezent in saliva este o enzima
bactericida care distruge streptococii, stafilococii si
cicatrizeaza ranile. 7.Rol excretor, de eliminare. Prin
saliva se elimina deseurile metabolice (uree, amoniac,
creatinina), virusuri (al oreionului, ai grupei). In cazul
intoxicatiilor cu metale grele (plumb, mercur) sarurile
acestor metate apar in saliva. 8.Rol in digestia
chimica. Amilaza salivara (enzima) digera amidonul si
glicogenul din alimentele preparate termic (coapte,
prajite, fierte). 9.Rol de lavaj, de curatare. Resturile
alimentare de la nivelul dintilor si mucoase bucale
trebuie indepartate. In caz contrar , prin degradarea lor
vor rezulta acizi ce vor eroda smaltul dintilor si vor
favoriza formarea placii bacteriene. Bacteriie
indepartate de saliva , ajung in stomac si vor fi
distruse de acidul clorhidric al acestuia. 10.Protejeaza
structurile orale impiedicand formarea cariilor
Datorita substantelor continute, saliva formeza un film
protector la nivelul structurilor bucale, protejandu-le
astfel de microbi, substante toxice (din fumul de
tigara). Mucusul din saliva impiedica decalcifierea
dintilor, creste rezistenta la carii si asigura
remineralizarea leziuniilor carioase deja existente
(prin mineralele care le contine). Deglutitia se
desfasoara in trei timpi: bucal, partial voluntar, dupa
care urmeaza timpul faringian si esofagian, in care
transportul bolului de la istmul orofaringian pana la
stomac se realizeaza involuntar. Act fiziologic reflex
prin care bolul alimentar trece din cavitatea bucala in
esofag, apoi in stomac. Este un act reflex ce se
desfasoara in trei timpi. Faza orala si esofagiana
dureaza o secunda. Dupa ce mancarea a trecut in
esofag si ajunge in stomac, pot sa treaca intre 8 si 12
secunde, in functie de lungimea esofagului, variabila
de la o persoana la alta

22.Digestia stomacala.Compozitia sucului

gastric.Fazele si reglarea secretiei gastrice.
În stomac este un mediu acid (pH 2), prin acidul
clorhidric produs de mucoasa gastrică, la acest nivel
se distrug germenii infecțioși și se produce
denaturarea proteinelor; pepsina desface moleculele
de proteine în molecule mai mici de peptide sau
colagen (parte componentă esențială a țesutului
conjunctiv). De asemenea, în stomac este factorul care
contribuie la favorizarea vitaminei B12, la nivelul
ileumului. Prin mișcările peristaltice ale stomacului,
hrana, parțial digerată, (Chymus), va fi dirijată spre
orificiul piloric, de unde ajunge în duoden .
Digestia gastrică are la bază acţiunea sucului gastric
produs de glandele gastrice. Stomacul are trei funcţii
de bază:1.stocarea alimentelor datorită relaxării
receptive;2.amestecul alimentelor cu secreţiile
gastrice;3.evacuarea conţinutului gastric în duoden.
Sucul gastric este format din apă – 99% şi 1%
substanţe solide organice şi anorganice. Cele mai
importante componente sunt:1.Acidul clorhidric
secretat de celulele parietale de la nivelul glandelor
gastrice. Rolul lui este: denaturarea proteinelor
alimentare, activarea pepsinogenului, transformarea
fierului în fier absorbabil şi rol antiseptic.;2.Enzimele
digestive:- pepsina – enzimă proteolitică ce acţionează
asupra proteinelor transformându-le în acid-peptone şi
apoi peptone- alte enzime: labfermentul prezent doar
la nou-născut cu importanţă în digestia sugarului,
prevenind trecerea rapidă a laptelui din stomac în
intestin;3.Mucusul gastric secretat de celulele
epiteliale superficiale, vâscos şi alcalin. Creşte
rezistenţa mucoasei faţă de acţiunea enzimelor
proteolitice.;4.Factorul intrinsec (Castle) secretat de
celulele parietale, are rol în absorbţia vitaminei B12.
Fazele secreţiei gastrice: Secreţia gastrică prezintă
două aspecte: secreţia bazală, nestimulată şi secreţia
stimulată, post-alimentară, declanşată înainte de
pătrunderea alimentelor în stomac. Fazele secreţiei
stimulate sunt:Faza interdigestiva sau bazala asigura o
cantitate de suc gastric de 30-60ml/h;Faza cefalică –
asigura 150ml/ 20 min, începe cu introducerea
alimentelor în cavitatea bucală şi se realizează prin
mecanisme si reflexe condiţionate şi necondiţionate.
Reflex condiţionate declanşată de stimuli vizuali,
olfactivi, auditivi aducere aminte despre alimente,
cronologia orelor de masa.Reflex-necondiţionate
declanşată de stimularea mecanică a receptorilor tactili
sau chimică a receptorilor din cavitatea bucală, de
masticaţie şi deglutiţie;Faza gastrică- asigura 225-300
ml/5h începe după pătrunderea alimentelor în stomac
şi se realizează prin distensia gastrică ce declanşează
secreţia de acid clorhidric şi gastrină. Faza intestinală
– începe la pătrunderea chimului gastric în duoden.
Este reglată prin mecanisme mediate de gastrină, dar
şi prin integritatea funcţională a secreţiei pancreatice,
biliare şi a absorbţiei intestinale
23.Functia secretoare a intestinului
subtire.absorbtia.Digestia parietala.
Intestinul subțire este segmentul cel mai important de
absorbție a hranei, în duoden, aciditatea produsă de
sucul gastric este neutralizată, prin bilă și prin secreția
pancreasului (amilaza pancreatică). De asemenea, în
intestinul subțire este continuat procesul de digestie
din gură, prin desfacerea mai departe a zaharidelor
prin enzimele lactază, maltază, sucrază, în molecule și
mai mici de glucoză, fructoză, galactoză și manoză,
molecule care pot fi deja absorbite prin peretele
intestinului subțire. Proteinele, parțial digerate în
peptide, vor fi descompuse de enzima peptidază
(tripsină, chimotripsină și carboxipeptidază) în
aminoacizi, care la fel pot fi absorbiți, prin peretele
intestinal. Grăsimile sau lipidele, care apar sub formă
de picături, vor fi la început emulsionate de bilă și
lecitină în soluții cu particule mai mici, care vor fi
descompuse de enzima lipază, în acizi grași
(monogliceride), care pot traversa peretele intestinal,
care este lipofil. Numai 80 % din hrană este
valorificată de organism, în procesul de digestie,
absorbția se produce printr-un proces de difuzie,
favorizat de așa numită pompa osmotică a ionilor de
sodiu și potasiu (Na + , K + ), care funcționează prin
diferența de concentrație din sânge față de conținutul
intestinal. Sediul absorbtiei este intestinul subtire, in
special ileonul care are o mucoasa adaptata morfo-
functional acestei functii.Datorita valvulelor si
vilozitatilor intestinale micoasa intestinala isi mareste
suprafata cu pana la 27 de ori, cu o arie de 200-500m
patrati.Vilozitatiile intestinale sunt prelungiri
digitiforme de 0.5-1 mm.Microvilozitatiile sunt
incluse intro extensiune a plasmalemei, au o lungime
de0.75-1.5 microm.Circulatia sanguina are un rol
deosebit in optimizarea si eficienta absorbtiei..
Secreţia intestinală – sucul intestinal este secretat în
cantitate de aproximativ 3 litri/zi, are pH alcalin de
aprox. 8. Compoziţia sa depinde de zonă. În duoden,
glandele Brunner, predomină producţia de mucus. În
restul intestinului subţire se găseşte sucul intestinal
propriu-zis, glandele Lieberkuhn. Enzimele secretate
la acest nivel sunt:-enterokinaza(enzimă ce activează
tripsina şi chimotripsina)-enzime
proteolitice( erepsina)-enzime glicolitice:( amilaza
intestinală, dizaharidaza)-enzime lipolitice (lipaza
intestinală ce hidrolizează trigliceridele până la acizi
graşi şi monogliceride);;Reglarea secretiei:Secretia
glandelor Brunner este stimulata vagal si de drogurile
parasimptomatice(pilocarpina, fizostigraina)..Secretia
glandelor Lieberkuhn este stimulata in primul rand de
un reflex local. Cel mai important excitant este
distensia IS.
Fiziologia bilei.Bila este secretată la nivel hepatic,
continuu, de către celulele hepatice (bila hepatică).
Bila este depozitată în vezicula biliară, unde se
concentrează, transformându-se în bila veziculară.
Este eliberată intermitent în duoden prin canalul
coledoc, în perioadele digestive, împreună cu sucul
pancreatic.Compoziţia bilei:săruri biliare, solviti, apa,
colesterol, ecitina, mucina, Na, K, Ca, Cl, HCO3,
pigmenţi biliari: bilirubina indirectă şi directă,
biliverdina, urobilinogenul, urobilina,
stercobilinogenul, stercobilina.Bila hepatica are o
culoare galben aurie, pH de 7.5-8.6, este secretata
continuu300-1200ml/24h.Bila veziculara are o culoare
brun inchisa cauzata de pigmentii biliari, vascoasa dat.
cantitatii mari de mucina, un ph neutru usor
alcalin.Sarurile biliare sunt alcatuite din, acizi bliliari
conjugati cu aminoacizi si combinati cu cationi. Acizii
biliari au o hidrosolubilitate mare.Funcţiile bilei –
principalele roluri sunt legate de procesul de digestie
şi absorbţie a lipidelor. Sărurile biliare realizează:
activarea lipazei pancreatice, emulsionarea
trigliceridelor, absorbţia lipidelor şi vitaminelor
liposolubile, metabolizarea colesterolului, stimularea
peristalticii intestinale, neutralizarea chimului gastric
acid ajuns în duoden, eliminarea unor produşi de
degradare – pigmenţi biliari, exces de colesterol,
metaboliţi ai unor hormoni şi unele medicamente.
24.Digestia in intestin gros.Peristalica si functia de
evacuare.Rolul alimentarii corecte in asigurarea
sanogenezei aparatului digestiv.Intestinul gros,
numit şi colon, este partea finală a intestinelor şi, în
general, a tractului digestiv. Se extinde de la valva
ileocecală (sau valva Bauhin, numele doctorului
suedez care a descris-o în secolul al şaisprezecelea)
până la anus. Intestinul gros are trei segmente:
cecumul, colonul şi rectul. Cecumul este prima porţie
a colonului şi este implicată în digestie. Colonul este o
continuare a intestinului subţire şi constă din aceste
părţi: colonul ascendent, colonul transversal, colonul
descendentă şi cel sigmoid. Materialul trece prin
aceste părţi şi ajunge în nal în rect. Rectul este ultima
porţiune a intestinului şi cea care duce spre exterior,
prin oriciul anal. Din rect, deşeurile sunt eliminate din
corp. Funcţia intestinului gros este de a termina
procesul de digestie, prin absorbţia, fermentarea şi
evacuarea alimentelor ingerate. Intestinul gros
resoarbe 19 % apă, din resturile de hrană nedigerate
sosite din intestinul subțire, aceste resturi fiind, apoi,
eliminate prin rectum și apoi anus .Durata digestiei la
om poate dura, după natura hranei, între 33 și 42 de
ore. Resturile ajunse în rectum, pot rămâne până la 5
zile, unde, de fapt, nu mai are loc nici un proces de
digestie. Principalele sale funcţii includ: Absorbţie de
apă şi electroliţi Producerea de anticorpi Reducerea
acidităţii (bicarbonatul ajută la neutralizarea acidităţii
rezultate din formarea acizilor graşi şi a altor
componente digestive) Protejarea corpului de infecţii
(bariera mucoasei funcţionează ca o barieră
protectoare) Realizarea descompunerii alimentelor şi
evacuarea acestora în afara organismului Pe lângă
încheierea procesului digestiv, intestinul gros mai şi
absoarbe substanţe specice (cum ar sodiul şi clorul),
precum şi substanţe nutritive (cum ar vitamina K şi
biotina), prin descompunerea orei bacteriene locale .
25.Metabolismul plastic.Insemnatatea lui pt
organism.Metabolismul: proteic, lipidic, Glucidic,
hidrosalin.Digestia si absorbtia glucidelor:Amidonul
din alimente, glicogenul si dextrinele, sub actiunea
amilazei salivare sunt hidrolizate in oligozaharide si
maltoza.Digestia amilazica inceputa in gura continua
in stomac pana cand chimul devine acid (ph=4) si
activitatea amilazica inceteaza. Digestia glucidelor
este continuata in intestinul subtire sub actiunea
amilazei pancreatice si a amilazei intestinale.Maltoza,
lactoza si zaharoza sunt hidrolizate sub actiunea
dizaharidelor. Dizaharidele ajung la nivelul polului
apical al enterocitelor prin difuzine. Absorbtia
monozaharidelor in intestinal subtire se face printr-o
absorbtie nespecifica a tuturor monozaharidelor si
printr-o absorbtie specifica a unor monozaharide.
Astfel, rata absorbtiei diferitelor monozaharide nu este
identica.Absorbtia pentozelor are loc numai prin
transport pasiv, fructoza prin transport facilitat si
convertita in glucoza la nivel enterocitar, iar glucoza si
galactoza prin transport activ.Pentru absorbtia
optimala a glucozei e necesara prezenta sodiului si
potasiului. Daca transportul de sodiu este inhibat, se
inhiba si transportul activ al glucozei. Cantitatea
maxima de glucoza absorbabila la nivelul intestinului
subtire e de 120 g/ora. Galactoza e trasportata de un
transportor diferit.Alti factori care influenteaza
cantitatea glucidelor absorbite:Starea mucoasei
intestinului subtire si durata contactului dintre glucid
si mucoasa – rata absorbtiei e maxima in portiunea
initiala a intestinului subtire si scade spre ileonul
terminal;;Functia glandelor endocrine – hipotiroidia si
insuficienta corticosuprarenala scade viteza de
absorbtie, iar hipertiroidia o creste;;Aportul de
vitamine – acidul pantotentic, vitamina B1 si B6 –
indispensabili.
Digestia si absorbtia lipidelor:Lipidele alimentare
sunt formate in cea mai mare parte din trigliceride. La
ph-ul din stomac, lipaza gastric ataca
trigliceridele.1.Prima faza in digestia grasimilor e
fragmentarea globulelor lipidice in particule foarte
fine, adica emulsionarea lor sub actiunea sarurilor
biliare. Sarurile biliare se dispun cu partea sterolica
spre interior si cu partea carboxilica, hidrofila spre
exterior, fiind solubila in mediul apos. Astfel se face
posibila fragmentarea globulelor lipidice.Digestia
grasimilor se face sub actiunea lipazei pancreatice,
care are rol minim. Sub actiunea lipazei, din
trigliceridele emulsionate rezulta doua monogliceride
si acizi grasi. Monogliceridele si acizii grasi formeaza
aggregate polimoleculare numite micele, care sunt de
fapt forma solubilizata a grasimilor.Sub forma
micelara, lipidele intra in contact cu suprafata
absorbanta si patrund in enterocit printr-un mecanism
facilitat, adica difuziune. Faza intracelulara a
absorbtiei consta in reestificarea monogliceridelor si
acizilor grasi, rezultand trigliceride. 3.Ultima faza in
sinteza trigliceridelor de catre enterocit e formarea
chilomicronilor. Chilomicronii se formeaza in reticulul
endoplasmatic si sunt alcatuiti din trigliceride,
cantitati mici de colesterol, fosfolipide si o
apoproteina care reprezinta 1% din masa complexului
si il inveleste. Absorbtia lipidelor are loc in cea mai
mare parte la nivelul duodenului si o parte proximala a
jejunului.Absorbtia fosfolipidelor:Lecitinele si
cefalinele (natura hidrofilica) sunt absorbite fara o
hidroliza prealabila. O parte sumnt hidrolizate
prealabil sub actiunea fosfolipazelor pancreatice.
Fosfolipidele si produsii lor de digestive hidrosolubili,
in urma absorbtiei, trec in circulatia sangvina.
Absorbtia colesterolului;;Aportul de colesterol este de
0,5 g/zi. La acesta se adauga 2-3 de cholesterol
provenit din bila si celulele descuamate.
Digestia si absorbtia proteinelor::Zilnic, intestinul
subtire absoarbe 225 g de proteine (cea mai mare parte
endogene). Sursa proteinelor endogene e reprezentata
de sucurile digestive si de celulele descuamate. Pentru
a fi absorbite, proteinele trebuie transformate in
oligopeptide (dipeptide si tripeptide) si
aminoacizi.Prima etapa in digestia proteinelor are loc
sub actiunea pepsinei gastrice. Etapa urmatoare are loc
in duoden si jejun sub actiunea enzimelor proteolitice
ale sucului pancreatic. In primul rand actioneaza
endopeptidazele, din care rezulta oligopetide, apoi
actioneaza exopeptidazele.Platoul striat enterocitar
(suprafata absorbanta) absoarbe aminoacizii si
oligopeptidele. In platoul striat oligopeptidele
absorbite sunt hidrolizate pana la stadiul de
aminoacizi.In functie de proportia echilibrata in care
se gasesc aminoacizii in mixtura intestinala, lipsa sau
excesul unuia dintre aminoacizi perturba absobrbtia
celorlati.Mecanismul absorbtiei aminoacizilor se
realizeaza predominant prin transport activ.
Aminoacizii neutri sunt transportati activ, Na
dependent, cu viteza foarte mare. Aminoacizii dibazici
si dicarboxilici se absorb prin mecanism activ, partial
Na dependent, cu viteza mare. Prolina si hdroxiprolina
se absorb cu viteza cea mai redusa.Din enterocit,
difuzeaza in interstitiu si de aici in capilarele
vilozitatii (in vena porta). Majoritatea trec
nemodificati prin enterocit.Absorbtia proteinelor
native::Mucoasa intestinului subtire absoarbe protein
printr-un mecanim fagocitar-pinocitar. Se realizeaza
mai ales la nou-nascut, dar uneori si la adult prin
mucoasa intestinala trec molecule proteinice
nescindate, raspunzatoare de fenomene alergice
.Digestia si absorbtia
nucleoproteinelor:Nucleoproteinele sunt scindate in
proteine si polinucleotide. Polinucleotidele se desfac
in mononucleotide. Si mono-, si polinucleotidele
difuzeaza pasiv in interiorul enterocitului. Asupra lor
actioneaza nucleazele si nucleotidazele, hidrolizandu-
le in constituenti elementari ce difuzeaza in sange.
Absorbtia apei si mineralilor::Apa din intestinul
subtire al unui adult ajung 5-10 l/zi, iar 905 e absorbit
la acest nivel. Fluxul apei e bidirectional.Stomacul
absoarbe si el apa, dar viteza mucoasei e de 10 ori mai
mare. Mecanismul e pasiv, prin difuziune.Mineralele
se absorb atat prin difuziune activa, cat si
pasiva.Sodiul – transportat pe de o parte pasiv, pe de o
parte active, care e independent de glucoza si
aminoacizi.Clorul – absorbit pasiv in urma sodiului,
cu viteza mai mica.Potasiul – absorbit
pasiv.Bicarbonatul – dependent de secretia de H, de
formarea de CO2 si difuziunea lui din lumen.Calciul –
prin proces activ in partea proximala a intestinului
subtire, care presupune transportul din lumen in
mucoasa si din mucoasa in tesuturile profunde.