1.Sângele.Rolul.Compozitia.Cantitatea .Plasma si compozitia ei.

Singeleeste o substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii),
care circulă prin vene și artere, capilare(cele mai mici vase de sânge care participă la procesul de
respirație) asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. Sângele este un
țesut special sub formă lichidă care, prin intermediul aparatului circulator, alcătuit din inimă și
vasele sanguine, transportă nutrienții și oxigenul la nivelul țesuturilor corpului, de unde preia
dioxidul de carbon și produșii de catabolism tisular, transportându-i la nivelul organelor de
eliminare. În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numește hematologie .
Sângele îndeplinește funcții importante pentru organism, cum ar : transportul de substanțe nutritive
și gaze respiratorii, asigurând desfășurarea proceselor metabolice; apărarea antiinfecțioasă prin
anticorpi specici; funcția hemostatică prin coagulare; menținerea pH-ului prin sisteme tampon;
reglarea temperaturii corpului; îndeplineşte rolul de sistem de integrare şi coordonare umorală prin
hormonii, mediatorii chimici şi cataboliţii pe care îi vehiculează reglarea echilibrului hidric.
Sângele constituie aproximativ 8% din greutatea noastră corporală, deci volumul lui exact depinde
de dimensiunile corpului. De exemplu, un bărbat matur de statură medie, are aproximativ 5 litrisg.
Componentele principale ale sângelui: plasma sangvină (55-60%); elementele gurate (40-45%).
Plasma sangvină - este un lichid gălbui, care conține 90% apă și 9% substanțe organice și 1%
substanţe anorganice, cum ar : electroliți (Na+, K+, Ca2+ Mg2+, Cr, HC03-, HP042, S042),
substanțe nutritive (glucoză, aminoacizi, lipide, colesterol, vitamine),produși nali de metabolism
(uree, creatinină, acid uric), hormoni și proteine.
Proteinele (7-9% din volumul plasmatic) sunt de 3 tipuri: albumine, globuline și brinogen.
Albuminele asigură presiunea osmotică necesară menținerii volumului sanguin. Globulinele
transportă lipide, vitamine liposolubile, și factori ai coagulării. Gamaglobulinele sunt anticorpi
produși de limfocite și asigură imunitatea organismului. Fibrinogenul are rol important în
coagularea sângelui. Plasma care nu mai conține factorii de coagulare este numit ser sanguin acesta
se obține prin centrifugarea sângelui după coagulare.
Serul conține 91% apă, factori de creștere care nu sunt prezenți în plasmă, 7% proteine, restul sunt
electroliți și hormoni, culoarea galbenă a serului se datorează bilirubinei.

2.Eritrocitele si functiile. Anemiile: posthemoragica, aplastica, megaloblastica

,hemolitica.VSH, Hemoglobina si rolul ei si compusii ei.
Hematiile - sunt celule sangvine anucleate în faza adultă, în număr de circa 5 milioane/mm3 la
bărbat și 4,5 milioane/mm3 la femei. Hematiile anucleate au din prol formă de disc biconcav cu
diametru de circa 7,5 microni și grosime la periferie de 2,5 microni. Această formă mărește
suprafața celulei și favorizează schimburile de gaze. Hematiile au o durată de viață de 120 de zile,
după care sunt distruse în cat, în splină (cimitirul globulelor roșii) și în măduva osoasă prin
hemoliză. Rata de înlocuire a hematiilor adulte, ajunse la limita funcțională, este de aproximativ 2,5
milioane pe secundă. Pe măsură ce sunt distruse, se formează altele noi, în măduva roșie
(hematopoietică) din oase, în special din oasele late și în cat. Procesul de formare a hematiilor
(necesită Fe, vitamina B12, acid folic) se numește hematopoieză. Reglarea este controlată de un
hormon secretat de rinichi numit eritropoietină. Creșterea numărului de hematii se numește
poliglobulie. Poliglobulia poate de scurtă durată (în efort zic, după mâncare, la durere) sau stabilă
(la persoanele care trăiesc la altitudini mari). Fiecare hematie conține aproximativ 280 milioane de
molecule de hemoglobină, care conferă culoarea roșie sângelui și are rolul de a transporta gazele
respiratorii (O2 și CO2).
Eritrocitele au rolul de a transporta oxigenul și dioxidul de carbon,conțin un pigment numit
hemoglobina . Aceasta este o proteină compusă dintr-o albumină numită globină și o grupare
numită hemhem , ce conține fier, cu rol de fixare a oxigenului. Hemoglobina este pigmentul care
determină culoarea roșie a sângelui. Unele specii de animale au alt tip de pigment sanguin, care
conține cupru și este de culoare albastră (Octopus). Circa 1% din eritrocitele din sângele periferic
sunt reticulocite, restul fiind eritrocite mature.
Hemoglobina (Hb.este o cromoproteină alcatuită din patru subunități. Fiecare subunitate este un
HEM legat de un polipeptidic.Cele 4 lanțuri formează globina.Globinaeste formatată din 4lanțuri
polipeptidice(alfa1, alfa2, beta1, beta2).Fiecare lanț polipeptidac este legată de un hem.Fierul
bivalent și un nucleu tetrapirolic formează hemulFierul fiind în starea feroasă permite legarea labila
a oxigenului (oxigenarea)
Hb reacționează cu oxigenul și formează oxihemoglobina (HbO2) care este principala formăde
transport a oxigenului în sânge.Atunci când este saturata (oxigenata) completă, o moleculă de Hb
poate transportapatru molecule de oxigen.În Lipsa Hb capacitatea de transport pentru o sângelui
mult oxigen scade.Hemoglobina se poate combina cu dioxidul de carbon (CO2) și formează
carbohemoglobina.Acesta este un compus fizic care nu afectează funcția de transport a O2.Mai
mult, HbCO2 reprezintă una dintre formele de transport ale CO2 de la țesuturi la plamani.Prin
hemoglobina continuta, eritrocitul transportoxigenul la țesuturi și preia o parte dindioxidul de
carbon rezultat din arderile tisulare, asigurând funcția de transport a gazelor respiratorii și fiind
considerată un "veritabil pulmon molecular".La adultul normal, 100 g de hemoglobină conține 334
mg Fe și fiecare gram de hemoglobinăpoate fixa 1,34 cm3 de oxigen.În sange, Hb atinge
concentratii de 16 g / dl pentru barbati si 14 anig / dl la femei.
VSH este o analiză a sângeluisângelui ce indică câte hematiihematii se sedimentează la un
anumit interval de timp. La femei, valoarea normală e de 6 - 13 mm/1 h, iar la bărbați, 3 - 10 mm/1
h.,iar la copii valoarea este 7 - 11 mm/1 h VSH-ul e mereu mărit în caz de infecție și RAA.
Anemie megaloblastica-- apare ca urmare a deficitului de vitamine; anemia aplastica- apare din
cauza atrofierii maduvei rosii osoase si a afectarii hematopoiezei (formarea sangelui la nivelul
maduvei osoase), ca urmare a deficitului de trombocite si globule rosii si albe;anemia hemolitica-
este provocata de degenerarea prematura a globulelor rosii;

3.Grupele sangvine ABO.Antigenii.Sistemul Rh.Transfuziile de singe.

Grupele sangvine -Termenul de grupă sanguină (sau grup sanguin) este folosit pentru a caracteriza
sângele unui individ în funcţie de prezenţa sau absenţa unui antigen pe suprafaţa eritrocitelor
acestuia. Deşi, aceste antigene sunt prezente şi pe leucocite (nu şi pe trombocite), în mod curent se
consideră că doar eritrocitele prezintă importanţă pentru stabilirea grupelor sanguine. Datorită
faptului că reacţia antigen-anticorp la care participă antigenele de grup sanguin şi anticorpii lor
specici este una de aglutinare (se soldează cu aglutinarea hematiilor) antigenele se mai numesc şi
aglutinogene/antigene, iar anticorpii şi aglutinine/anticorpi. În practica medicală curentă prezintă
importanţă sistemele AB0 şi Rh.
Sistemul ABO-Austriacul Karl Landsteiner este considerat descoperitorul sistemului AB0, el
primind în 1930 Premiul Nobel pentru aceasta. Sistemul AB0 se bazează pe existenţa a două
aglutinogene, notateA şi B, şi a două aglutinine specice: α (anti A) şi respectiv β (anti B). Astfel,
există 4 grupe principale în sistemul AB0:

Problema compatibilităţii se pune atunci când se doreşte realizarea unei transfuzii sanguine. Clasic,
în sistemul AB0, există noţiunile dedonator universal (cu referire la grupa 0, care nu are
aglutinogene) şi de primitor universal (cu referire la grupa AB, care nu are aglutinine). Ele nu sunt
însă utile decât pentru transfuzii cu volum redus de sânge, mai mic de 500 ml. În cazul transfuziei a
peste 500 ml, se foloseşte exclusiv sânge izogrup, adică de aceeaşi grupă cu a primitorului. Aceasta
pentru că, deşi de exemplu grupa 0 nu are aglutinogene, are totuşi aglutinine. Acestea devin de
ajuns de diluate în sângele primitorului pentru a nu da reacţii sesizabile, dar la volume mari
contactul lor cu aglutinogenele unui primitor de grupă A, B sau AB poate determina aglutinarea
intravasculară a eritrocitelor.
Sistemul Rh În afară de sistemul AB0, în cazul unei transfuzii este obligatoriu să se ţină seama şi de
grupa Rh+. Sângele Rh+ poate primit doar de indivizi Rh+, pe când cel Rh- se poate administra la
Rh- şi Rh+ fără nici o problemă, deoarece în sistemul Rh nu există anticorpi în absenţa factorului
antigenic. Este de menţionat că totuşi, teoretic, indivizii Rh- ar putea primi o dată în viaţă sânge
Rh+, urmând ca după aceea să dezvolte anticorpi antiRh. Această variantă este însă evitată cu mare
atenţie în practică, deoarece poate duce la erori ulterioare cu consecinţe grave .

5.Leucocitele si functiile.Tipurile.Formula leucocitara.

Globulele albe sau leucocitele - sunt celule nucleate mobile, în număr de 4000-8000/mm3.
Leucocitele au câteva proprietăți fiziologice particulare, importante în apărarea organismului
împotriva infecțiilor: se deplasează pasiv în masa sângelui (duse de curentul sanguin) și activ (prin
mișcări amiboidale cu ajutorul pseudopodelor = piciorușe false); se deformează datorită emiterii de
pseudopode, pentru a traversa endoteliul capilar în spațiile interstițiale prin diapedeză; înglobează
diferite celule moarte sau lezate și bacterii pe care le digeră intracelular, proces numit fagocitoză;
sintetizează anticorpi care asigură imunitatea. Datorită acestor proprietăți, leucocitele au un rol
esențial în mecanismele de apărare ale organismului împotriva agenților patogeni. Leucocitele sunt
și ele de mai multe tipuri: Polinuclearele sau granulocitele sunt: Neutrolele sunt cele mai numeroase
(60% din totalul leucocitelor), migrează spre țesuturile infectate cu microorganisme sau substanțe
străine, ind atrase de substanțele eliberate din celulele atacate. Prin diapedeză, neutrolele străbat
peretele capilar. La locul infecției fagocitează microorganismele și substanțele străine. Au o durată
de viață de câteva ore. Acidolele (sau eozinolele care reprezintă 3% din totalul leucocitelor) intervin
în reacții alergice și în boli parazitare. Numărul lor crește în infecții ale organismului, opresc
reacțiile inamatorii prin reacții de detoxicare. Bazolele (0,5% din totalul leucocitelor) sintetizează și
eliberează histamina și heparina, substanțe vasodilatatoare. Ele intervin în stadiul tardiv al
infecțiilor. Mononuclearele sau agranulocitele sunt: Limfocitele (25-33% din totalul leucocitelor)
sunt celule mici cu nuclei mari și citoplasmă puțină. Produc anticorpi care asigură imunitatea
corpului. Se formează în timus, măduva osoasă, ganglionii limfatici, splină și ajung în circulație pe
cale limfatică. Limfocitele proliferează intens atunci când în organism pătrund agenți patogeni.
Durata de viață este de la câteva ore până la câțiva ani. Monocitele (13-19% din totalul leucocitelor)
sunt cele mai mari leucocite. Au nucleu în formă de rinichi. Se formează în măduva osoasă, în
ganglionii limfatici, în splină, în amigdale etc. Durata de supraviețuire este de circa 24 ore. Au
proprietăți fagocitare pronunțate, fagocitând resturi celulare și microbiene mai mari. Formula
leucocitară reprezintă o analiză de sânge ce constă în aprecierea numărului celor cinci tipuri de
leucocite, exprimate procentual și în număr absolut, fiecare dintre acestea îndeplinind o funcție
specifică. Numărătoarea diferenţiată a celulelor albe este frecvent folosită ca parte a hemogramei
complete, ca verificare a stării generale de sănătate.Formula leucocitară poate fi folosită pentru: (1)
diagnosticarea cauzei rezultatelor anormale ale formulei leucocitare (număr prea mare sau prea mic
de celule albe), efectuată în cadrul hemogramei complete sau la (2) diagnosticarea şi/sau
monitorizarea altor boli şi afecţiuni care influenţează unul sau mai multe tipuri de celule
albe.Formula leucocitară poate fi inclusă în hemograma completă atunci când o persoană prezintă
semnele şi simptomele generale ale unei infecţii şi/sau inflamaţii.

6.Proprietatile imune ale singelui.Tipuri de imunitate.Rolul linfocitelor t si b.Imunitatea

celulara si umorala.
Sistemul imunitar(din lat.imunis= liber, curat) este un termen folosit în biologie pentru definirea
mecanismelor de apărare ale organismelor vii față de agenții patogeni. Acest rol de apărare este
important pentru menținerea sănătății organismului, în cadrul raporturilor sale multiple cu mediul
înconjurător, unde este supus continuu influenței factorilor externi. Toate organismele vii dispun de
un astfel de sistem de apărare, dar sistemul imunitar este cu atât mai complex cu cât organismul
considerat este mai sus situat pe scara evoluției biologice. La vertebrate acest sistem s-a
perfecționat, devenind mai complex, acționând mai diferențiat și mai eficace.În mod normal,
sistemul imunitar caută îndepărtarea sau distrugerea corpurilor străine nesănătose sau nefavorabile
sănătății sale, pătrunse în organism (agenți patogeni), cât și distrugerea unor structuri proprii
dăunătoare, alterate.Agenții patogeni care pot pătrunde în organism, generând reacții ale sistemului
imunitar, pot fi: substanțe biologice (toxinetoxine ,veninuriveninuri ), organisme infracelulare
(virusurivirusuri ), organisme monocelulare (bacteriibacterii , ciuperci
microscopice,protozoarerotozoare ) sau organisme pluricelulare (viermi parazițiviermi
paraziți ).Structurile proprii cu modificări anormale, care sunt recunoscute și distruse de sistemul
imunitar, includ celule tumorale, celule cu defecte sau moarte.Sistemul imunitar nespecific,
înnăscut-Este sistemul de apărare prezent la majoritatea organismelor vii, încă de la începutul
existenței organismului (imunitate înnăscută, moștenită). Nu se modifică în decursul vieții.
Acționează prin mecanisme care apără gazda de infecția cu alte organisme, în mod nespecific.
Aceasta înseamnă că celulele sistemului imunitar înnăscut sunt capabile să recunoască și să
reacționeze la agenții patogeni în mod general, fără a conferi o imunitate protectoare sau de lungă
durată gazdei. Este sistemul imunitar dominant la plante, fungi, insecte și organisme pluricelulare
primitive.El este constituit din structuri și mecanisme cu rol protector. Unul din mecanismele este
fagocitoza, realizată de celulele macrofage, limfocite și granulocite neutrofile, care prezintă
receptori celulari cu care recunosc agentul patogen pătruns în organism. Alarma este declanșată și
răspândită și de alte celule, numite celule mesagere, la locul de fagocitoză apar fenomene specifice
unei inflamații „calor, rubor, dolor” (febră, roșeață și durere).Sistemul imunitar specific, dobândit-
Este dobândit în timpul vieții, după ce organismul a venit deja în prealabil în contact cu agentul
patogen. Acest mecanism specific de apărare este orientat spre un anumit agent patogen, care este
identificat prin antigeni specifici, iar pentru distrugerea agentului fiind elaborați anticorpi. Acest
sistem de apărare molecular este susținut de celulele limfocite de tip „T” și „B” care au capacitatea
de reține, memoriza caracterele agentului patogen, putându-l recunoaște la un contact
nou.Componentele sistemului imun=pentru împiedicarea pătrunderii agentului patogen în corp
sunt:1.Barierele mecanice și fiziologice sunt compuse din piele, mucoase, saliva, sucul gastric,
enzimele intestinale.2.Bariera celulară din sânge și țesuturi compuse din: celulele neutrofile
granulocite, limfocitele T și B, moncite, macrofage, care fagocitează agentul patogen.3.Bariera
umorală - lichid anticorpii acestea nu se pot deplasa activ ca și celulele din sistemul de apărare ci
ele sunt transportate pasiv de curentul sanguin și limfatic fiind constituite din molecule proteice care
se fixează pe membrana celulară a agentului patogen, care va fi inactivat și distrus.

7.Trombocitele si rolul lor.Mecanismul cuagularii singelui.Rolul sistemului cuagulant si

anticuagulant.
Trombocitele (plachete sanguine) - sunt cele mai mici elemente figurate, sunt anucleate. În
circulația sanguină se găsesc în număr de 250000-450000/mm3. Durata de viață este de 5-9 zile,
după care sunt distruse în splină și ficat. Provin prin fragmentarea unor celule mari (megacariocite)
din măduva osoasă. Au rol în coagularea sângelui. Hemostaza este procesul fiziologic prin care
organismul intervine în oprirea hemoragiei, ca urmare a lezării vaselor de sânge. Formarea
cheagului de fibrină are loc prin transformarea fibrinogenului plasmatic (globulina din plasmă),
solubil, în fibrină insolubilă, sub acțiunea trombinei. După realizarea hemostazei și refacerea
peretelui vascular lezat are loc brinoliza, adică procesul de descompunere enzimatică a fibrinei.
Imunitatea este capacitatea organismului de a recunoaște și neutraliza macromolecule sau celule
străine care, pătrunse în mediul intern, produc dereglări ale unor constante funcționale (ale
homeostaziei).
Coagularea este procesul prin care sângele se transformă din stadiul de lichid într-un gel,
numitcheag (sau trombtromb ). Coagularea este rezultatul hemostazeihemostazei , un proces
foarte complex care implică activarea, adeziunea și agregarea plachetară (a
trombocitelortrombocitelor ) dar și formarea unei rețele de fibrina patologice ale coagulării pot
să se manifeste ori prin hemoragie), ori prin tromboza.Coagularea are loc, din punct de vedere
biochimic, în momentul precipitării fibrinogenului, care se transformă în fibrină, o substanță
insolubilă care formează o rețea. Până în acest punct, au loc diverse reacții enzimatice în cascadă,
fiecare având un rol important pentru formarea în final a rețelei de fibrină. Un rol important îl joacă,
printre altele, și rombina rombina , rețeaua formându-se în prezența ei.Medicamentația cea mai
frecventă este reprezentată de anticoagulanteanticoagulante și antiagregantele plachetare.
Anticoagulante pot fi: heparinăheparină și warfarinăwarfarină , iar antiagregante plachetare pot
fi: aspirinăaspirină .
8.Hematopoeza.mecanismul eritropoezei.Depourile de singe.
Hematopoieza este procesul de formare a elementelor celulare sanguine(eritrocite, trombocite și
leucocite) la nivelul măduvei osoase(măduva roșie hematogenă), din celulele sistemului reticulo-
endotelial (celule de tip embrionar) care prin procesul de maturare se pot transforma în oricare
celulă specializată din organism.Hematopoieza are mai multe forme, ca de exemplu eritropoieză
(formarea eritrocitelor): această maturare a eritrocitelor tinere se produce prin acțiunea hormonului
eritropoetină în ficat și rinichi, leucopoieza ( formarea leucocitelor) și trompocitopoieza (formarea
trombocitelor). Hematopoieza : 1. Leucocite( sunt celulele albe ale sângelui) și se împart în :
-agranulocite ( care sunt de 2 feluri :monocite și limfocite) -granulocite ( care sunt de 3 feluri
:eozinofile, bazofile și neutrofile). Cele neutrofile se împart și ele în două categorii : nesegmentate
( neutrofile tinere) și segmentate( neutrofile mature) 2. Eritrocite( celulele roșii ale sângelui, iar
aceasta culoare este dată de Hemoglobină) 3. Trombocite .
Un rol important în eritropoeză îl joacă fierul, cobalamina (vitamina B12) și acidul folic (vitamina
F), o scădere a concentrației sanguine în oxigen stimulează accelerarea eritropoezei cu producerea
hormonilor necesari. Așa numitul cimitir al eritrocitelor este splina și celulele Kupffer din ficat.
Viața unei eritrocite durează 120 de zile. După moartea eritrocitelor, hemoglobina suferă un proces
de descompunere cu mai multe etape: bilirubină, urobilină, stercobilină: acestea se elimină prin
urină și fecale.
9.Structura si functiile inimii.Sist. Excito-conductor al inimii.Automatismul cardiac.
Inima, în greutate de 350 grame la un adult, are forma unui con cu vârful îndreptat în jos, iar baza
corespunde marilor vase (venele cave, artera pulmonară, aorta). Este un organ muscular ai cărui
pereți au patru straturi: pericardul - sac fibros în care este adăpostită inima , miocardul (mușchiul
inimii), căptușit în interior de endocard, iar la exterior de o membrană seroasă, epicardul. [1] Pompa
cardiacă are patru camere: atriul drept și stâng (sau urechiușa dreaptă respectiv stângă) cu pereții
subțiri - camerele de primire - și ventriculul drept și stâng cu pereții mai groși, care constituie
pompa efectivă. Arterele reprezintă cele mai mari vase de sânge. Au rolul de a transporta sânge
oxigenat de la inimă înspre țesuturi și organe .Artera este compusă din trei straturi: tunica externă,
tunica musculară (tunica mijlocie) și tunica internă. [1] Tunica externă e alcătuită din țesut
conjunctiv cu fibre de colagen și elastină, de asemenea și fibre nervoase vegetative și vase de sânge
ce asigură oxigen pentru peretele vascular. Tunica mijlocie, sau medie, e constituită din celule
musculare netede și fibre conjunctive elastice. Tunica internă (numită și endoteliul vascular) e un
epiteliu pavimentos simplu, aflat pe o membrană bazală și un strat subendotelial elastic.Arterele au
cea mai ridicată presiune, datorită fluxului constant de sânge ce este pompat de inimă .Venele sunt
responsabile cu transportarea sângelui dezoxigenat din țesuturi, organe înapoi la inimă. Spre
deosebire de artere, delimitarea între tunici nu e uniformă. Tunica internă de sub nivelul inimii
prezintă valve în formă de cuib de rândunică, numite semilunare, care ghidează fluxul sanguin; [4]
când sângele pornește în direcția bună, valvele rămân deschise datorită poziționării în formă de con.
Dacă sângele vrea să o ia invers, ele se închid datorită presiunii. Acestea sunt prezente deoarece nu
există nimic ce pompează sângele înapoi, deci el o poate lua în orice direcție. Tunica medie e mai
subțire, pe când cea externă e mai groasă.Capilarele sunt cele mai mici vase de sânge, ajungând
chiar și la un diametru de două sau trei celule (15-20 μm). Din cauza mărimii lor ele pot ajunge
oriunde în corp. Cea mai deasă rețea de capilare se găsește pe alveolele pulmonare. Capilarele
rezultă din ramificarea metaarterelor, continuându-se cu venele capilare; au 0,5 mm lungime. Cu cât
activitatea metabolică a țesutului e mai intensă, cu atât sunt prezente mai multe capilare.
Schimburile de gaze și alte substanțe se efectuează prin difuziune și filtrare .Pomparea sângelui se
realizează cu miocardul. Când acesta se contractă, sângele trece din ventricule în arterele
pulmonare, respectiv în aortă, etapa numindu-se sistolă. După contractare, urmează diastola, unde
sângele intră în atrii din venele cavă superioară și inferioară și din venele pulmonare, iar apoi în
ventricule. Circulația este reprezentată de două etape: diastola și sistola. Acestea influențează
presiunea arterială și zgomotele inimii. Diastola, numită și mica circulație, este reprezentată de
trecerea sângelui în atrii din venele cave superioară și inferioară (atriul drept) și din venele
pulmonare (atriul stâng) iar apoi în ventriculele respective. În această etapă presiunea arterială este
cea mai scăzută. Sistola, numită și marea circulație, reprezintă trecerea din ventricule a sângelui în
arterele pulmonare (ventriculul drept) și în aortă (ventriculul stâng). Acesta se face prin contracția
mușchiului inimii. În această etapă presiunea arterială este cea mai mare. Tot aici se aude bătaia
specifică a inimii.
Inima umană. 1. Atriu drept; 2. Atriu stâng; 3. Vena cavă superioară; 4. Aorta; 5. Arteră pulmonară;
6. Venă pulmonară; 7. Valva mitrală; 8. Valva aortică; 9. Ventricul stâng; 10. Ventricul drept; 11.
Vena cavă inferioară; 12. Valva tricuspidiană; 13. Valvă pulmonară.

Automatismul cardiac este proprietatea inimii de a se autoexcita, de a elabora stimuli ritmici.

Scoasa din corp, inima continua sa se contracte, daca i se asigura irigarea cu lichid nutritiv
corespunzator. Activitatea automata a inimii se datoreste existentei tesutului miocardic embrionar
(nodal) care activeaza intr-o ordine ierarhica astfel:
• nodulul sinoatrial (Keith-Flack) care elaboreaza ritmul sinusal, cu o frecventa medie de 75
de stimuli pe minut. Acesta este ritmul normal al inimii;
nodulul atrioventricular (Aschoff-Tawara) care genereaza ritmul nodal cu o frecventa de 40 de
stimuli pe minut. Cand ritmul sinusal este suprimat, nodulul Aschoff-Tawara preia comanda,
imprimand inimii ritmul nodal;
fasciculul atrioventricular His si reteaua Purkinje, genereaza ritmul idioventricular cu o trecventa de
25 de stimuli pe minut.
In mod normal, inima se supune centrului de automatism cu ritmul cel mai inalt. Elaborarea
automata a stimulilor se datoreste instabilitatii potentialului de repaus al celulelor miocardului
embrionar. Membrana acestor celule se atodepolarizeaza lent in timpul diastolei, iar cand
depolarizarea lenta diastolica atinge un nivel critic, se produce un potential de actiune propagat.

10.Proprietatile fiziologice ale miocardului.excitabilitate,contractibilitaye,conductibilitate.

Miocardul este peretele muscular al inimii, fiind partea cea mai groasă a peretelui cardic, format din
țesut muscular. În structura miocardului se disting două varietăți de țesut muscular: țesutul cardiac
și țesutul nodal.
Țesutul cardiac formează cea mai mare parte a miocardului. Este format din fibre striate cardiace,
alcătuind așa-zisul miocard adult. În atrii fibrele sunt dispuse circular iar în ventricule sunt dispuse
oblic-spiralat, spre vârful inimii, formând vârtejul inimii. Nu există continuitate între miocardul
atriilor și cel al ventriculelor, separatia fiind făcută printr-o pătură conjunctivo–fibroasă, legătura
anatomică și funcțională fiind realizată de țesutul nodal, alcătuit dintro musculatură specifică, ce
păstrează caracterele embrionare.
Țesutul nodal este denumit și miocardul embrionar sau aparatul de conducere al inimii. Este format
din fibre musculare cu multă sarcoplasmă, în care se acumuleaza glicogen, dar cu puține miofibrile,
care sunt dispuse în toate sensurile. Acest țesut formează aglomerări de fibre numite noduli. În
inima adultă exista doi noduli: nodulul sinoatrial, în atriul drept, în vecinătatea vărsării venei cave
superioare și nodulul atrioventricular, care pleacă din nodulul atrioventricular și se împarte în două
ramuri, una stângă și alta dreaptă, care coboară în ventricule. Cele două ramuri se divid, formând în
pereții ventriculari rețeaua subendocardiacă (rețeaua Purkinje). Morfologic, țesutul nodal se
deosebește de cel de execuție prin aranjamentul neregulat al miofibrilelor care trec de la o celulă la
alta, formând rețele, și prin abundența sarcoplasmei, bogată în glicogen
Proprietățile miocardului sunt comune cu ale mușchilor striați scheletici (excitabilitatea,
conductibilitatea, contractibilitatea, elasticitatea) și proprii (automatismul).
Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde maximal la stimuli care egalează sau
depășesc valoarea prag. Aceasta reprezintă legea „totul sau nimic”. Inima este excitabilă numai in
faza de relaxare (diastolă), iar in sistolă se află în stare refractare absolută și nu raspunde la stimuli.
Aceasta reprezinta „legea neexcitabilității periodice a inimii”.Automatismul reprezintă proprietatea
țesutului nodal de a se autoexcita ritmic. Mecanismul se bazează pe modificări ciclice de
depolarizare și repolarizare ale membranelor celulelor acestuia. Conductibilitatea este proprietatea
miocardului de a propaga excitația în toate fibrele sale. Impulsurile generate automat și ritmic de
nodulul sinoatrial se propagă în pereții atriilor, ajung în nodulul atrioventricular și, prin fascilulul
His și rețeaua Purkninje, la țesutul miocardic ventricular. Țesutul nodal generează și conduce
impulsurile, iar țesutul miocardic adult răspunde prin contracții. Contractibilitatea este proprietatea
miocardului de a răspunde la acțiunea unui stimul prin modificări ale dimensiunilor și tensiunii.
Astfel, în camerele inimii se produce o presiune asupra conținutului sanguin și are loc expulzarea
acestuia. Forța de contracție este mai mare în ventricule decât în atrii, iar ce mai mare este în
ventriculul stâng. Contracțiile miocardului se numesc sistole, iar relaxările, diastole.
11.Fenomenele produce in timpul ciclului cardiac.Electrocardiograma si descifrarea ei.
12.Circulatia singelui prin cord si vase.Rolul valvulelor.Presiunea arteriala.

Circulația sângelui este constituită din două circuite vasculare, complet separate, dar strâns corelate
funcțional: Circulația sistemică/marea circulație; Circulatia pulmonară/mica circulație. Deci
circulația este dublă (are două circuite) și completă (sângele încărcat cu oxigen nu se amestecă cu
sângele încărcat cu dioxid de carbon). Activitatea inimii este însoțită de două zgomote specice, care
pot auzite cu ajutorul stetoscopului: primul zgomot (sistolic) , lung, surd - produs de închiderea
valvulelor atrioventriculare și expulzarea sângelui din ventricule; al doilea zgomot (diastolic) scurt,
ascuțit, datorat închiderii valvulelor de la baza celor două artere mari (aorta și artera pulmonară).
Inima deservește două ,,circuite”, care reprezintă marea și mica circulație. Circulația mare (inimă -
corp - inimă) începe în ventriculul stâng prin artera aortă care transportă sângele cu O2 și substanțe
nutritive spre țesuturi și organe. De la nivelul acestora, sângele încărcat cu CO2 este preluat de cele
două vene cave (cavă superioară și cavă inferioară) care îl duc în atriul drept. Circulația mică (inimă
- plămâni - inimă) începe în ventriculul drept prin trunchiul arterei pulmonare, care transportă spre
plămân sânge cu CO2. Trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare, care duc
sângele cu CO2 spre rețeaua capilară din jurul alveolelor, unde îl cedează alveolelor care îl elimină
prin expirație. Sângele cu O2 este colectat de venele pulmonare, câte două pentru ecare plămân.
Cele patru vene pulmonare sfârșesc în atriul stâng.
Valvele inimii sunt structuri cardiace membranoase ce permit circulația dirijată a sângelui între
cavitațile inimii. Poziția și funcționarea celor patru valve în inima mamiferelor și omului determină
calea de circulație a sângelui prin inimă. Fiecare valvă a inimii se deschide și se închide în funcție
de diferențele de presiuniune sangvină existente între cele două cavități pe care aceasta le
separă .Valvele cardiace sunt formate din două sau trei repliuri membranoase numite valvule,
cuspide sau lame valvulare. Valvulele sunt ancorate de pereții ventriculari prin cordaje tendinoase
care, pe lângă rolul de fixare, împiedică deschiderea cuspidelor spre interior sau bombarea lor spre
interior din cauza presiunii care apare în timpul contracțiilor ventriculare. Cordajele tendinoase sunt
ancorate de mușchii papilari cu care participă la susținerea mai bună a valvei. Ansamblul cordaje
tendinoase-mușchi papilari formează aparatul subvalvular care are funcția de a nu permite prolapsul
valvei în atriu atunci când se închide, presează cuspidele unele de altele în timpul contracțiilor
ventriculare împiedicând regurgitarea sângelui între cuspide, dar el nu participă la mecanismul de
închidere și deschidere a valvelor. Acționarea valvelor se datorează exclusiv diferenței de presiune
de pe cele două părți a valvei. Valvele atrio-ventriculare sau cuspide .Aceste valve se numesc atrio-
ventriculare deoarece sunt poziționate între atrii și ventricule. Aceste valve sunt: 1. Valva bicuspidă
sau mitrală: care împiedică reîntoarcerea sângelui ventricular stâng (regurgitarea) în atriul stâng.
Este format din două membrane. 2. Valva tricuspidă: care împiedică reîntoarcerea sângelui
ventricular drept (regurgitarea) în atriul drept. Este format din trei membrane ancorate de pereții
ventriculului drept. Închiderea valvulelor atrio-ventriculare formează zgomotul cardiac I
( S1) .Valva mitrală (bicuspidă) .Denumirea lor este dată de asemănarea valvei cu o mitră
episcopală. Valva mitrală permite circulația sângelui dinspre atriul stâng spre ventriculul stâng.Se
găsește pe partea stângă a inimii și are două cuspide. (Sunt cunoscute și sub numele de valve
bicuspide (cu două vârfuri din latină: bis-două, cuspis-vârf) [4] .) Valva tricuspidă (cu trei vârfuri)
se află între atriul drept și ventriculul drept. Este format din trei cuspide care canalizează sângele
din atriul drept în ventriculul drept împiedicând refluxul sângelui. Valvele semilunare Acestea sunt
situate: - la baza arterei aorte (valva aortică) sau - la baza arterei pulmonare (valva pulmonară).
Aceste valve dirijează sângele în artere, împiedicând refluxul sângelui din artere către de la
ventricule. Aceste supape nu au cordaje tendinoase și sunt mai asemănătoare cu valvele din vene
decât cu valvele atrio-ventriculare.Valva aortică se află între ventriculul stâng și aortă. Valva aortică
are trei cuspide. În timpul sistolei ventriculare presiunea crește în ventriculul stâng. Când presiunea
în ventriculul stâng se ridică peste presiunea din aortă valva aortică se deschide, permițând sângelui
să iasă din ventriculul stâng în aortă. Atunci când sistola ventriculară se termină, presiunea în
ventriculul stâng scade rapid. Atunci când presiunea scade în ventriculul stâng, presiunea aortică
forțează valva aortică să se închidă. Închiderea valvei aortice contribuie la formarea zgomotului
cardiac II, (S2). Cel mai frecvent defect congenital cardiac este la nivelul valvei aortice bicuspide,
iar defectul congenital constă în faptul că valva în loc de trei cuspide are două. Această afecțiune
adesea nu este diagnosticată până când la pacient nu apare stenoză aortică calcifică. Stenoza aortică
în cazul acestei afecțiuni are loc de obicei la pacienții care au peste 40 sau 50 de ani, cu o medie de
peste 10 ani mai devreme decât la persoanele cu valve aortice normale. Valva pulmonară este valva
semilunară a inimii situată la oarecare distanță de celelalte trei valve cardiace între ventriculul drept
și artera pulmonară și are trei cuspe. Fiecare cuspă este o plică endocardică. Similar valvei aortice,
valva pulmonară se deschide în timpul sistolei ventriculare, atunci când presiunea din ventriculul
drept crește la o valoare care depășește presiunea din artera pulmonară. La sfârșitul sistolei
ventriculare, atunci când presiunea din ventriculul drep scade rapid, presiunea din artera pulmonară
închide valva pulmonară. Închiderea valvei pulmonare contribuie la formarea componentei P2 al
zgomotului cardiac II: (S2). Partea dreaptă a inimii este un sistem cu presiune mai mică, deci
componenta P2 a zgomotului cardiac II este de obicei mai silențioasă decât componenta A2 al
zgomotului cardiac II.
Tensiunea arterială sau presiunea arterială este presiunea exercitată de sânge asupra unității de
suprafață a arterelor. Inima, prin activitatea sa, întreține o diferență de presiune de-a lungul
arborelui circulator. Presiunea are un maxim în aortă, iar pe măsură ce sângele se îndepartează de
inimă, presiunea arterială scade, astfel că în venele din apropierea atriului drept ea este 0. Diferența
de presiune permite circulația sângelui de la artere spre vene. Presiunea arterială depinde de
următorii factori: Debitul cardiac, care reprezinta volumul de sânge pompat de inimă timp de un
minut. Presiunea arterială crește odată cu debitul cardiac. Rezistența periferică, care depinde de
calibrul vaselor sangvine. Presiunea arterială este direct proporțională cu aceasta. Elasticitatea
vaselor. Datorită elasticității, vasele se pot destinde în sistolă si pot să revină la forma inițială in
diastolă, comprimând sângele din circulație. În cazul arteriosclerozei, vasele devin rigide și
presiunea arterială crește. Viscozitatea sangvină Volumul de sânge. Creșterea acestuia duce la
creșterea presiunii arteriale. Presiunea arterială crește fiziologic la efort fizic, în stări emoționale
puternice, la trecerea de la ortostatism la clinostatism, în somnul cu vise și diferă de la sex la sex,
precum și de la vârstă la vârstă. Ea scade în timpul somnului liniștit. Patologic, crește în cazuri de
febră sau hipertensiune arterială. Valorile normale sunt 100 - 130 mmHg pentru bărbați si 90 - 120
mmHg pentru femei. Hipertensiunea este Presiunea sistolică a sângelui egală sau mai mare de 130
mmmHg și/sau Presiunea diastolică mai mare de 80 mmHg la persoanele care nu iau medicamente
antihipertensive.
13.Reglarea nervoasa si umorala a activitatii inimii si circulatiei singelui prin vase.
Principala funcţie a pompei cardiace este de a propulsa un volum de sânge în mica şi marea
circulaţie. Acest volum de sânge se numeşte volum sistolic sau volum bătaie şi trebuie să aibă o
valoare suficient de mare pentru a asigura nevoile de oxigen şi substanţe nutritive ale organismului.
Volumul expulzat într-un minut se numeste debit cardiac şi păstrarea lui la valori care să satisfacă
cerinţele metabolice ale organismului se face prin intervenţia unor mecanisme complexe de reglare
şi control. Cum volumul de sânge pompat de inimă (debitul cardiac) depinde de frecvenţa bătăilor
inimii şi de volumul expulzat cu fiecare bătaie, adaptarea inimii se realizează prin controlul
activităţii de pacemaker şi a celei contractile, adică a activităţii electice şi mecanice a inimii.
(Milnor W., 1989). Mecanismele care intervin în controlul activităţii inimii sunt clasificate în
intrinseci (care ţin de inimă) şi extrinseci. • Mecanismele intrinseci de reglare a cordului a.
mecanismul heterometric – Frank-Starling de adaptare la presarcină crescută, în care modificările
debitului cardiac sunt determinate de alungirea fibrelor cardiace. Acest mecanism nu asigură
componenta presională, fiind un mecanism fiziopatologic de adaptare la suprasolicitări; b.
mecanismul homeometric de adaptare la postsarcină, la aceeaşi lungime iniţială a fibrelor. Reglarea
se realizează prin mecanisme de modificare a contractilităţii miocardului şi prin modificarea
frecvenţei cardiace. Mecanismele dependente de inimă (intrinseci) intervin în puţine situaţii
fiziologice, în fapt, controlul activităţii cardiace realizându-se pe cale nervoasă şi umorală. •
Mecanismele extrinseci de reglare cardiacă sunt: － mecanisme nervoase care au la bază arcuri
reflexe şi eferenţe vegetative simpatice şi parasimpatice; － mecanisme umorale. Mecanismele
nervoase sunt mecanisme reflexe şi presupun parcurgerea unui arc anatomic reflex care cuprinde: 1.
zonele receptoare (reflexogene) la nivelul cărora, prin intermediul baro şi chemoreceptorilor, se
percepe modificarea care declanşează mecanismul; 2. căile nervoase aferente, care transportă
stimulii la centrii de control din SNC; 3. centrii cardiovasculari care emit comanda în funcţie de
nevoile organismului; 4. căi eferente amielinice care au pe traseu un ganglion, unde se face sinapsa
dintre neuronul pre şi postganglionar; 5. efectorul, care poate fi: － celula pacemaker, în cazul în
care este necesară modificarea de frecvenţă; － fibra contractilă pentru adaptarea forţei de
contracţie; － fibra musculară netedă din peretele vaselor pentru adaptarea tonusului vascular
(vasoconstricţie sau vasodilataţie).
14.Limfa.Circulatia limfe.Mecanismul formarii.
Sistemul limfatic este parte a sistemului circulator, care cuprinde o rețea de vase limfatice care
transportă un lichid clar numit limfă (latină apă [1] ) direcțional spre inimă. Sistemul limfatic a fost
descris pentru prima dată în secolul al XVII-lea, în mod independent de către Olaus Rudbeck și
Thomas Bartholin. Spre deosebire de sistemul cardiovascular sistemul limfatic nu este un sistem
închis. Sistemul circulator uman procesează o medie de 20 de litri de sânge pe zi prin filtrare
capilară, prin care se elimină plasma, rămânând celulele sanguine. Aproximativ 17 litri din plasma
filtrată sunt reabsorbiți direct în vasele de sânge, în timp ce restul de 3 litri rămân în lichidul
interstițial. Una dintre principalele funcții ale sistemului limfatic este de a asigura o cale alternativă
pentru ca acești 3 litri în plus pe zi să revină în sânge. [2] Cealaltă funcție principală este aceea de
apărare a sistemului imunitar. Limfa este foarte asemănătoare cu plasma sanguină însă conține
limfocite și alte celule albe. Ea conține, de asemenea, produse reziduale și resturi de celule
împreună cu bacterii și proteine. Organele asociate compuse din țesut limfoid sunt locurile de
producție ale limfocitelor. Limfocitele sunt concentrate în ganglionii limfatici. Splina și timusul
sunt, de asemenea, organe limfoide ale sistemului imunitar. Amigdalele sunt organe limfoide, care
sunt de asemenea asociate cu sistemul digestiv. Țesuturile limfoide conțin limfocite și, de asemenea,
alte tipuri de celule pentru sprijin. [3] De asemenea, sistemul include toate structurile dedicate
circulației și producerii de limfocite (componenta celulară principală a limfei), care include, de
asemenea, măduva osoasă, și țesutul limfoid asociat cu sistemul digestiv. [4] Sângele nu vine în
contact direct cu celulele și țesuturile parenchimatoase din organism, ci mai degrabă constituenții
sângelui mai întâi părăsesc vasele microvasculare de schimb pentru a deveni fluid interstițial, care
apoi vine în contact cu celulele parenchimatoase ale corpului. Limfa este lichidul care se formează
atunci când fluidul interstițial intră în vasele limfatice inițiale ale sistemului limfatic. Limfa este
apoi deplasată de-a lungul rețelei de vase limfatice fie prin contracțiile intrinseci ale pasajelor
limfatice, fie prin compresia extrinsecă a vaselor limfatice datorită forțelor externe exercitate de
țesuturi (de exemplu, contracțiile mușchilor scheletici), sau prin intermediul inimilor limfatice în
cazul unor animale. Organizarea ganglionilor limfatici și a drenajului urmează organizarea corpului
în regiuni interne și externe; prin urmare, drenajul limfatic al capului, membrelor și pereților
cavității corpului urmează un traseu extern, iar drenajul limfatic al toracelui, abdomenului, precum
și al cavităților pelviene urmează un traseu intern. [5] În cele din urmă, vasele limfatice se golesc în
conductele limfatice, care se varsă într-una dintre cele două vene subclaviculare, aproape de
joncțiunea lor cu venele jugulare interne. Structura -Timusul, Splina, Ganglionii limfatici (nodulii
limfatici), Alte tipuri de țesut limfatic, Limfaticele, Dezvoltarea Funcții Funcție de sistem de
transport al acizilor grași Funcția imunitară .Sistemul limfatic constă din organele limfatice, o rețea
de transport alcătuită din vasele limfatice și din limfa circulantă. Țesutul limfoid terțiar conține de
obicei mult mai puține limfocite și își asumă un rol imunitar doar atunci când a interacționat cu
antigeni care au avut ca rezultat inflamația. El realizează acest lucru importând limfocitele din
sânge și limfă. [6] Timusul și măduva osoasă constituie principalele organe limfoide implicate în
producerea și selecția clonală precoce a țesuturilor de limfocite. Măduva osoasă e responsabilă de
crearea ambelor tipuri de celule T precum și de producția și maturizarea celulelor B. De la nivelul
măduvei osoase, celulele B se alătură imediat sistemului sangvin și merg spre organe limfoide
secundare în căutarea agenților patogeni. Celulele T, pe de altă parte, merg de la măduva osoasă
către timus, unde se pot dezvolta mai departe. Celulele T mature se alătură celulelor B în căutarea
agenților patogeni. Restul de 95% din celulele T încep un proces de apoptoză (moarte celulară
programată). Organele limfoide primare sau centrale generează limfocite din celulele progenitoare
imature. Organele limfoide secundare sau periferice care includ nodulii limfatici și splina, conțin
limfocite mature naive și inițiază un răspuns imun adaptativ. Organele limfoide periferice sunt
locurile de activare a limfocitelor de către antigen. Activarea conduce la expansiune clonală și
maturizarea afinității. Limfocitele mature recirculă între sânge și organele limfoide periferice până
când își întâlnesc antigenul specific. Țesutul limfoid secundar oferă mediul pentru ca moleculele
native, alterate sau străine (antigene), să interacționeze cu limfocitele. Sunt exemplificate de nodulii
limfatici și foliculii limfoizi din amigdale, plăcile Peyer, splina, polipi nazali, tegument, etc care
sunt asociate cu mucoasa-țesut limfoid asociat (MALT). În peretele gastrointestinal, apendicele are
o mucoasă asemănătoare cu cea a colonului, însă aici este puternic infiltrat cu limfocite. Țesuturile
limfatice încep să se dezvolte pe la sfârșitul celei de a cincea săptămâni de dezvoltare embrionară.
Vasele limfatice se dezvoltă din sacii limfatici care apar din venele în curs de dezvoltare, care sunt
derivate din mezoderm. Primii saci limfatici care apar sunt cei doi saci limfatici jugulari aflați la
intersecția venelor jugulare și subclaviene. Din sacii limfatici jugulari, se răspândesc plexurile
capilare limfatice către torace, membrele superioare, gât și cap. Unele dintre plexuri se lărgesc și
formează vasele limfatice din regiunile lor corespunzătoare. Fiecare sac limfatic jugular reține cel
puțin o conexiune cu vena sa jugulară, cea stângă dezvoltându-se în porțiunea superioară a ductului
toracic. Următorul sac limfatic care apare este sacul limfatic retroperitoneal nepereche aflat la
nivelul rădăcinii mezenterului intestinelor. Se dezvoltă din vena cavă primitivă și venele
mezonefrice. Plexurile capilare și vasele limfatice se întind de la sacul limfatic retroperitoneal către
viscerele abdominale și diafragm. Sacul stabilește conexiuni cu cisterna chilului limfatic, dar își
pierde conexiunile sale cu venele învecinate. Ultimii saci limfatici, sacii limfatici posteriori pereche,
se dezvoltă din venele iliace. Sacii limfatici posteriori produc plexurile capilare și vasele limfatice
ale peretelui abdominal, regiunii pelvice și membrelor inferioare. Sacii limfatici posteriori se alătură
cisternei limfatice și își pierd conexiunile cu venele adiacente. Cu excepția părții anterioare a
sacului de la care se dezvoltă cisterna chilului, toți sacii limfatici devin invadați de celule
mezenchimale și sunt transformați în grupuri de ganglioni limfatici. Splina se dezvoltă din celule
mezenchimale între straturile dorsale ale mezenterului stomacului. Timusul apare ca o excrescență a
celei de-a treia pungi faringiene. Sistemul limfatic are multiple funcții interdependente: [17] ,Este
responsabil pentru eliminarea fluidului interstițial din țesuturi, Absoarbe și transportă acizii grași și
grăsimile precum chilul din sistemul digestiv, Transportă globule albe către și de la ganglionii
limfatici în oase, Limfa transportă celulele prezentatoare de antigen, precum celule dendritice către
nodulii limfatici unde este stimulat un răspuns imn.
15.Respiratia.mecanismul respiratiei si inspiratiei.
Respirația este un proces fiziologic fundamental prin care organismele realizează un schimb de
oxigen și dioxid de carbon cu mediul înconjurător.Organul respiraei este plamanul; patrunderea si
iesirea aerului din plamani, adica inspiraa si respecv expiraa, fie in condii de repaus, fie in condii de
efort, modifica diametrele cuei toracice (diametrul antero-posterior, diametrul transversal si cel
longitudinal), modificand in acelasi mp capacitatea plamanului. Aderenta plamanului la cua toracica
se datoreste presiunii negave, (fata de presiunea atmosferica) care exista in cavitatea pleurala (vidul
intrapleural) si care in inspirae este mai mare decat in expirae. Cavitale pleurale stanga si dreapta nu
comunica si sunt cavita virtuale in tot cursul viei, delimitate de foitele viscerala si parietala ale
pleurei, intre care exista o pelicula fina de lichid pleural ce menne presiunea intrapleurala negava.
Prin patrunderea aerului se produce pneumotorax, iar prin acumulare de lichid-hidrotorax[1].
Miscarile respiratorii ale unui individ adult au in mod normal o frecventa de 16-18 excursii duble
(inspirae si expirae) pe minut. La copil in repaus frecventa respiraei este crescuta (aproximav 30
respirai). Respirația pulmonară-Această etapă a respirației cuprinde două faze: pătrunderea aerului
în plămâni (inspirația ); eliminarea aerului din plămâni (expirația ), care durează mai mult decât
inspirația . Un om adult aflat în repaus execută 16 mișcări respiratorii pe minut (ritmul respirator).
Acest ritm este mai mare la femeie; el crește în timpul activității musculare, al exercițiilor fizice etc.
Respirațiile normale sunt acte reflexe involuntare. Plămânii, neavând mușchi , urmează pasiv
mișcările cutiei toracice. În timpul inspirației, volumul cutiei toracice crește datorită contracției
mușchilor respiratori:diafragma se contractă și coboară, mușchii intercostali trag coastele și le
ridică. Mișcarea coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii se umplu cu aer. În momentul
expirației, mușchii se relaxează, iar plămânii își micșorează volumul o dată cu cel al cutiei toracice,
eliminând aerul.Inspirația este, deci, faza activă a respirației, iar expirația este faza pasivă. Intrările
și ieșirile de aer din sistemul respirator prezintă ventilația pulmonară , care depinde de frecvența și
profunzimea mișcărilor respiratorii. Acestea pot crește prin antrenament, gimnastică etc. Aerul este
un amestec de gaze în următoarea proporție: 21% oxigen , 78% azot , 0,03% dioxid de carbon și
alte gaze în cantități foarte mici. Caracteristicele aerului inspirat sunt diferite de cele ale aerului
expirat.Astfel în plămâni, aerul pierde oxigen , se îmbogățește în dioxid de carbon și vapori de apă.
Schimbările de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde sângele și aerul se găsesc în
contact pe o mare suprafață. Dioxidul de carbon din sânge traversează pereții capilarelor și pereții
alveolelor, de unde va fi eliminat prin expirație . Oxigenul din aerul ajuns în anveole în
urmainspirației traversează pereții acestora, pereții capilarelor și ajunge în sânge , care îl transportă
la organe. Schimbul de gaze la nivelul pulmonar are loc întotdeauna în acest fel, datorită
diferențelor de presiune a acestor gaze în plămâni și sânge .O respirație completă include două faze
distincte: inspirație, adică preluarea aerului (gazelor) din mediul înconjurător în organism, și
expirație, prin care se elimină în afara organismului aerul folosit (uzat). Prin respirație, oxigenul
(O2) din aerul inspirat ajunge la nivelul celulelor, iar dioxidul de carbon (CO2) rezultat este
eliminat prin intermediul expirației. Toate organismele aerobe au nevoie de oxigen pentru a-și crea
energia prin respirație, prin metabolismul moleculelor bogate în energie, precum glucoza. Pe
Pământ există însă și organisme anaerobe, ca de exemplu unele microorganisme din lacurile
subterane. Din punct de vedere fiziologic și biochimic, se pot deosebi: respirația externă și respirația
internă (sau celulară.
Prin căile respiratorii aerul atmosferic ajunge la plămâni. Cavitatea nazală este formată din cele
două fose nazale care comunică cu exteriorul prin nări și cu faringele prin două oricii numite coane;
la intrarea în nări, rele de păr opresc impuritățile din aerul inspirat. Fosele nazale comunică și cu
mici cavități, pline cu aer, săpate în oasele din jur, numite sinusuri. Fosele nazale sunt despărțite de
septul nazal și sunt căptușite de mucoasa nazală, bogat vascularizată, care încălzește aerul inspirat
(este vorba de mucoasa respiratorie care căptușește partea inferioară a foselor nazale). Mucoasa
nazală care căptușește partea superioară a foselor nazale se numește mucoasă olfactivă (cu rol în
olfacție/miros). Mucusul produs de celulele mucoasei nazale asigură umiditatea, reține praful și
unele microorganisme. Faringele reprezintă locul unde se încrucișează calea aerului cu cea
digestivă, este un organ comun sistemelor digestiv și respirator. Faringele are forma unei pâlnii cu
pereții musculo-membranoși. Laringele face legătura între faringe și trahee având rol dublu: cale
pentru aer (funcție respiratorie) și organ fonator/al vorbirii (funcție fonatorie). Are formă de trunchi
de piramidă triunghiular cu baza în sus. Este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cartilajul
tiroid (,,mărul lui Adam"). Pe cartilaje se prind mușchii laringelui. Mucoasa care căptușește
laringele formează două perechi de pliuri (cute) numite corzi vocale (deci patru corzi vocale): două
superioare și două inferioare, ultimele cu rol în producerea sunetelor; spațiul dintre corzi se numește
glotă. Epiglota acoperă deschiderea laringelui (epiglota joacă rol de căpăcel și este de natură
cartilaginoasă; în timpul înghițirii este coborât peste oriciul superior al laringelui și astfel împiedică
pătrunderea bolului alimentar în calea respiratorie). Laringele prezintă mușchi care prin contracție
modică tensiunea corzilor vocale și diametrul glotei: când corzile se apropie, glota se îngustează și,
la ieșirea aerului, se produc sunete înalte. când glota e larg deschisă se produc sunete joase,
profunde. Sunetele sunt produse prin vibrația corzilor vocale la ieșirea aerului din plămâni. Când se
vorbește în șoaptă, corzile sunt îndepărtate și constituie suprafețe de frecare a aerului expirat.
Sunetele produse sunt modicate de faringe, cavitatea bucală (limbă, dinți, buze) și de cea nazală,
toate acestea acționând ca rezonatori. Forma lor, specică ecărui individ, face ca oamenii să aibă voci
diferite (dă timbrul vocii). Traheea este situată în continuarea laringelui și coboară prin fața
esofagului spre cei doi plămâni; prezintă15-20 inele cartilaginoase, în formă de potcoavă; în partea
dinspre esofag este completată de o lamă musculară, care permite ca bolul alimentar să înainteze
ușor de-a lungul esofagului. Este căptușită de mucoasa traheală ale cărei celule prezintă cili și
glande care secretă mucus. Mișcarea cililor trimite praful și microbii înapoi în faringe, împiedicând
pătrunderea lor în plămâni, iar lichidul mucos având rol în umezirea aerului. La partea inferioară,
traheea se bifurcă în cele două bronhii principale (dreaptă și stângă), ecare intrând în câte un
plămân. Bronhiile principale intră în cei doi plămâni (prin hil = un oriciu), unde se ramică din ce în
ce mai mult, întocmai ca ramurile unui arbore, formând arborele bronșic. Au structură asemănătoare
cu a traheei, ind formate din inele cartilaginoase incomplete posterior. Plămânii sunt în număr de
doi și reprezintă organele respiratorii propriu-zise, așezate în cavitatea toracică, deasupra
diafragmului, înveliți în pleure. Plămânii au aspect buretos și culoare roz. Fiecare plămân este
alcătuit din mai multe unități din ce în ce mai mici: lobi ------- (3 pentru plămânul drept și 2 pentru
cel stâng) ------- segmente -------lobuli pulmonari -------acini pulmonari. Ramicațiile bronhiilor
devin și ele din ce în ce mai mici și pătrund în aceste unități, împrumutându-le denumirea: bronhii
lobare - bronhii segmentare - bronhiole lobulare.Bronhiolele lobulare, la rândul lor, se ramică
înbronhiole terminale, care se continuă cubronhiolele respiratorii, de la care pleacăductele
(canalele) alveolare, terminate prin săculeți alveolari. Pereții săculeților alveolari sunt
compartimentați în alveole pulmonare. Bronhiolele respiratorii, împreună cu formațiunile derivate
din ele - ducte alveolare, săculeți alveolari și alveole pulmonare formează acinii pulmonari. Acinul
pulmonar reprezintă unitatea structurală și funcțională a lobulului pulmonar . Mai mulți acini
pulmonari formează un lobul, mai mulți lobuli formează un segment, mai multe segmente formează
un lob și mai mulți lobi (doi sau trei) formează un plămân ( plămânul drept prezintă două scizuri
care îl împart în trei lobi, iar plămânul stâng are o singură scizură, care îl împarte în doi lobi ). Deci
lobii pulmonari sunt delimitați prin scizuri. Alveolele pulmonare au forma unui săculeț mic cu
perete foarte subțire, adaptat schimburilor gazoase. În jurul alveolelor se găsește o bogată rețea de
capilare, care, împreună cu pereții alveolelor, formează membrana alveolo-capilară/membrana
respiratorie, la nivelul căreia au loc schimburile de gaze (O2, CO2) dintre alveole și sânge.
Bronhiolele nu mai au inele cartilaginoase, dar în structura peretelui lor bre musculare netede
reglează cantitatea de aer de la acest nivel. Lobulul pulmonar are formă piramidală, cu baza către
suprafața externă a plămânului. Este alcătuit din ramicații ale bronhiolelor și din vase de sânge,
înconjurate de țesut conjunctiv. Lobulul pulmonar este alcătuit din acini pulmonari. În ei pătrund
ultimele și cele mai mici ramicații ale arborelui bronșic - bronhiolele respiratorii. Acinul pulmonar
are forma unui ciorchine în care ecare ,,bobiță" reprezintă câte o alveolă pulmonară. Pleura
învelește plămânul și este alcătuită din două foițe: viscerală, care acoperă plămânii și foița parietală,
ce căptușește pereții cutiei toracice. Între cele două foițe se găsește lichidul pleural, care favorizează
alunecarea acestora în timpul mișcărilor respiratorii (deci rol esențial în mecanismul respirației).
Ventilația pulmonară În inspirație aerul atmosferic pătrunde prin căile respiratorii până la nivelul
alveolelor pulmonare, iar în expirație o parte din aerul alveolar este expulzat la exterior. Acest
proces se numește ventilație pulmonară. Deci, ventilația pulmonară reprezintă schimburile de gaze
dintre organism și mediul ambiant (încorporarea O2 și eliminarea CO2). Procesul cuprinde două
etape: Inspirația; Expirația. Aerul inspirat este bogat în oxigen (O2), iar aerul expirat în CO2.
Mișcările respiratorii se repetă ritmic, fară pauză, în tot cursul vieții. Frecvența respiratorie în stare
de repaus este de 18 respirații/minut la femeie și de 16 respirații/minut la bărbat.
16.Difuzia gazelor in plamini.Presiunea negativa din cavitatea pleurala.
Difuziunea reprezintă procesul de trecere a gazelor pulmonare, în sensul gradientului de
concentraţie (de la concentraţia mai mare, la cea redusă), care are loc între mediul gazos
alveolar şi sângele din capilarul pulmonar. Aceasta este influenţată de mai mulţi factori: -
calităţile barierei alveolo-hematice; - gradientul presional; - constanţa de difuziune a gazelor;
- mărimea suprafeţei de schimb; - timpul de contact între cele două medii. Bariera alveolo-
hematică este constituită din: stratul de surfactant pulmonar care căptuşeşte alveolele;
epiteliul alveolar; membrana bazală alveolară; lichidul interstiţial; membrana bazală
capilară; celulele endoteliului capilar; stratul de plasmă; membrana hematiei.
Cavitatea pleurală– este spaţiul localizat între foiţa parietală ce tapetează cutia toracică şi cea
viscerală ce tapetează plămânii. Acest spaţiu conţine lichid seros, asemănător după compoziţie cu
limfa. În cavitatea pleurală presiunea este mai joasă ca cea atmosferică (760 mmHg) şi se numeşte
negativă. În repaus presiunea este egală cu -6 mmHg; în inspiraţie normală -9 mmHg; în inspiraţie
forţată la oameni antrenaţi -20 mmHg. În expiraţie -3 mmHg şi expiraţie forţată se reglează cu cea
atmosferică sau chiar devine pozitivă.Presiunea negativă în cavitatea pleurală se datorează:
tracţiunii elastice a plămânilor – aceasta este forţa cu care ţesutul pulmonar tinde să se comprime şi
este formată din:Forţa asigurată de fibrele elastice din ţesutul pulmonar.Forţa produsă de tensiunea
superficială a lichidului, care tapetează partea internă a alveolelor.Surfactantul este o substanţă
lipoproteică tensioactivă, secretată de pneumocitele de tip II (din luna 5 intrauterină).Funcţiile↓
tensiunea superficială a stratului de lichid intraalveolar,Asigură stabilitatea formei alveolare – nu
permite colabarea lor.Împiedică filtrarea lichidelor spre alveole.Favorizează emulsionarea
particulelor inhalate uşurând procesul de fagocitare a acestora de către macrofagi.Rolul presiunii
negative din cavitatea pleurală poate fi demonstrată cu ajutorul modelului Donders. Pătrunderea
aerului în cavitatea pleurală se numeşte pneumotora el poate fi :Pneumotorax deschis care este de
două feluri: extern – atunci când are loc lezare cutiei toracice şi pleurei parietale şi pătrunderea
aerului în cavitatea pleurală; şi intern – atunci când este lezată pleura viscerală.Pneumotorax închis
– introducerea aerului în cavitatea pleurală cu ajutorul acului (ca metodă de tratament în tuberculoza
cavitară)Pneumotorax valvular – peretele lezat formează o valva unidirecţionată şi în timpul
inspirului aerul pătrunde în cavitatea pleurală iar în timpul expirului nu se elimină în exterior.
17.Transportul gazelor de catre singe.Respiratia tisulara.
SCHIMBUL DE GAZE RESPIRATORII SI TRANSPORTUL ACESTORA
Schimburile de gaze respiratorii cuprind trei etape:etapa pulmonara, etapa sangvina si etapa
celulara.Etapa pulmonara se realizeaza la nivelul membranei alveolo-capilare; presupune schimbul
de gaze respiratorii dintre aerul din alveolele pulmonare (aer alveolar) si sangele din capilare (sange
capilar).Se realizeaza datorita diferentei de presiune partiala a gazelor in cele doua medii separate
de membrana alveolo-capilara, aerul alveolar si aerul capilar.Presiunea oxigenului in aerul alveolar
este de 100 mm Hg, iar in sangele capilar este de 40 mm Hg, oxigenul va trece din aerul alveolar in
sangele capilar.Presiunea dioxidului de carbon in aerul alveolar este de 40 mm Hg iar in sangele
capilar este de 47 mm Hg, dioxidul de carbon va trece din sangele capilar in aerul alveolar. Etapa
sangvina presupune transportul gazelor respiratorii prin sange.Oxigenul se transforma sub doua
forme:a) dizolvat in plasma (1%)b) sub forma de combinatie cu hemoglobina, numita
oxihemoglobina(99%)Dioxidul de carbon se transporta sub trei forme:a) dizolvat in plasma (8%)b)
sub forma de bicarbonati de sodiu si potasiu (80%)c) sub forma de combinatie cu hemoglobina,
numita carbohemoglobina (12%) Etapa celulara(tisulara) presupune schimburile de gaze
respiratorii dintre sangele capilar si celule, prin intermediul lichidului interstitial.Presiunea
oxigenului in sangele capilar este de 97 mm Hg, fata de 40 mm Hg in lichidul interstitial, oxigenul
trece din sangele capilar in lichidul interstitial si de aici in celule (de la presiune mare la presiune
mica).Presiunea dioxidului de carbon in sangele capilar este de 40 mm Hg iar in lichidul interstitial
si celule presiunea este de 47 mm Hg, dioxidul de carbon trece din celule in lichidul interstitial si de
aici in sangele capilar. Transportul sanguin al oxigenului Cantatea de oxigen transportata de sange
depinde de presiunea parala a gazului (Pa02 ) si de coeficientul de solubilitate (cantate de gaz
dizolvata intrun lichid daca asupra sa se exercita o presiune de 760 mm Hg = 1 atm). Oxigenul este
transportat de sange sub o forma dizolvata (0,3 ml 02 /100 ml plasma) si una combinata cu Hb sub
forma de oxihemoglobina. Cea mai mare cantate de 02 este transportata sub forma de
oxihemoglobina in care 02 este legat labil de ionul Fe 2+ al hemului din hemoglobina. Cantatea de
02 combinata este de aproximav 70 de ori mai mare decat forma dizolvata si este determinata de
PaOr Relaa intre Pa02 si 02 combinat se inscrie ca o curba sinusoida, denumita curba de disociere a
Hb. Afinitatea Hb pentru 02 este redusa la presiuni mici ale 02 si creste pe masura ce se satureaza,
combinarea 02 cu primul ion Fe 2+ crescand afinitatea celui de-al doilea, s.a.m.d., P50 exprimand
P02 in momentul in care saturaa este de 50%[4]. Volumul maxim de 02 ce se poate combina cu Hb
sanguina (ce are o valoare de 13-16 g%) reprezinta capacitatea de oxigenare (CO) care este de
aproxima - v 20,85. Molecula de Hb poate sa fixeze sau sa elibereze, in afara de 02 , C02 si NO si al
liganzi cum ar fi: CO, H+ , fosfa anorganici, care prin fixare pot reduce afinitatea. Rolul fiziologic
al efectului Bohr este dublu: este favorizata eliberarea de O, spre tesuturi datorita acumularii de
metaboli celulari acizi si, in acelasi mp, are lot tamponarea ionilor H+ produsi din metabolismul
celular. Transportul sanguin al dioxidului de carbon Dioxidul de carbon (CO,) este principalul
produs rezultat din metabolismul elular. Cantatea de CO, dizolvata in sange (2,5 ml 0,%) depinde de
presiunea parala a gazului (PaCO,) si de coeficientul de solubilitate care este de 0,48.
Respiraa tisulara cuprinde procesele fizice de difuziune a O, si CO, determi nate de gradientele de
presiune parala din sectoarele capilar, intersal si celular, si procesele chimice oxido-reductoare
cuplate cu fosforilarea oxidava cu eliberare de energie. In sangele capilar-arterial, Pa02 este de 95
mm Hg, iar la capatul venos de 40 mm Hg. Intracelular presiunea medie a 02 este de aproximav 23
mm Hg. Diferenta mare de presiune determina difuziunea rapida a 02 in celula. Tesuturile
beneficiaza de o anumita cantate de 02 in unitatea de mp, care se numeste debit sanguin de O, (1
200 ml/min in repaus). Acesta este in funce de vascularizaa teritoriului si cantatea de 02 din sangele
care il iriga. La nivelul tesuturilor nu se consuma intreaga cantate de O, adusa prin sangele arterial.
Cantatea de O, care nu a fost consumata la nivel sular se intoarce pe cale venoasa la inima dreapta,
constuind debitul venos de O, (aprox. 1000 ml/min). Diferenta dintre cei 2 parametri reprezinta
consumul de O, al tesuturilor, ce variaza intre 200 ml/min in repaus pana la 5 1/min iri efort.
Presiunea parala a C02 la capilarul arterial (PaCO,) variaza injur de 40 mm Hg. Intracelular si
intersal PaC02 este de 45-46 mm Hg. Desi diferenta de presiune parala a C02 , este doar de 5-6 mm
Hg, trecerea C02 , din intersu in capilar se realizeaza cu multa usurinta datorita marii difuzibilitai a
C02 . in acest fel aportul de O, este dublat de eliminarea simultana de C02 [5]. Oxigenul adus pe
cale sanguina la nivelul tesuturilor este un factor indispen sabil desfasurarii reacilor oxido-
reducatoare in vederea metabolizarii substantelor nutriva si eliberarii de energie. Consumul de O, la
nivel sular difera de la un organ la altul, in funce de varsta, starea de repaus sau de acvitate. in
general, consumul de 02 este crescut la nivelul miocardului, creierului, ficatului, rinichiului.
Raportul intre C02 eliberat si 02 consumat poarta numele de coeficient res pirator, care in condiile
unei alimentai mixte este de 0,85.
18.Tipurile de respiratie.Frecventa miscarilor repiratoriiCapacitatea vitala.Volumele
pulmonare.
Capacitățile-Capacitatea pulmonară totală (CPT) reprezintă volumul de aer cuprins în plămâni la
sfârșitul unei inspirații maxime, însumând toate volumele pulmonare menționate.Capacitatea vitală
(CV) reprezintă volumul de aer ce poate fi scos din plămâni printr-o expirație forțată efectuată după
o inspirație maximă.Capacitatea reziduală funcțională (CRF) reprezintă volumul de aer care rămâne
în plămâni la sfârșitul unei expirații de repauzCapacitatea inspiratorie (CI) reprezintă volumul de
aer ce poate fi introdus în plămâni printr-o inspirație maximă care începe la sfârșitul unei expirații
de repaus.Volumul curent (VC) este volumul de aer inspirat și expirat în timpul respirației normale
�1500 ml.Volumul inspirator de rezervă (VIR) este un volum suplimentar care poate fi inspirat în
urma unei inspirații forțate, după inspirația unui volum curent, valoarea lui medie la adulți este de
3000 ml, ceea ce reprezintă 60% din capacitatea vitală.Volumul expirator de rezervă (VER)
reprezintă cantitatea suplimentară de aer ce poate fi expirată în urma unei expirații forțate după
expirarea unui volum curent, valoare lui medie la adulți este de 1200 ml, aproximativ 25% din
capacitatea vitală.Volumul rezidual (VR) este volumul de aer care rămâne în plămâni și după o
expirație forțată, valoarea lui medie la adulți este de 1300 ml, adică aproximativ 25% din
capacitatea vitală.CPV - Capacitatea pulmonară vitală = VC+VRIn+VREx
 VR - volum rezidual, V de aer din plămâni după o expiraţie forţată
Capacitatea pulmonară totală = CPV + volumul rezidual
VSM – volumul spaţiului mort = aerul din căile respirat.+ alveole neperfuzate,CIns - capacitatea
inspiratorie CIns = VC+VRIn = 3,5 l, CRF – capacitatea rezidual funcţională (aerul alveolar),
aerul din alveole după expiraţie obişnuită, CRF = VREx + VR = 2,3 l MVR – minut
volumul respiraţiei (debitul respirator), cantitatea de aer ce trece prin plămâni timp de un minut
MVR = VC x Fr Resp = 6 l/min,Fr / adult = 12-16/min; Fr / n-nascut = 40-60/min MVVP –
minut volumul ventilaţiei pulmonare (ventilaţia alveolară sau randamentul respirator), cantitatea
de aer ce participă la schimbul de gaze /min MVVP = (VC-VSM) x Fr Resp =4,2 l/min,
Volumul de colaps – V aer eliminat din plămâni în rezultatul pneumotoraxului în cazul atelectaziei
omplete = 1 l .
Respirația este un proces fiziologic fundamental prin care organismele realizează un schimb de
oxigen și dioxid de carbon cu mediul înconjurător. O respirație completă include două faze
distincte: inspirație, adică preluarea aerului (gazelor) din mediul înconjurător în organism, și
expirație, prin care se elimină în afara organismului aerul folosit (uzat). Prin respirație, oxigenul
(O2) din aerul inspirat ajunge la nivelul celulelor, iar dioxidul de carbon (CO2) rezultat este
eliminat prin intermediul expirației. Toate organismele aerobe au nevoie de oxigen pentru a-și crea
energia prin respirație, prin metabolismul moleculelor bogate în energie, precum glucoza. Pe
Pământ există însă și organisme anaerobe, ca de exemplu unele microorganisme din lacurile
subterane. Din punct de vedere fiziologic și biochimic, se pot deosebi: respirația externă și respirația
internă (sau celulară). Respiratia externa-Se deosebesc următoarele tipuri: Respirație cutanată:
schimbul de gaze are loc la nivelul suprafeței corpului (piele (anatomie)). Dacă prin arsuri sau
acoperirea pielii cu substanțe nepermițătoare trecerii aerului se anihilează 30% din suprafața pielii,
se creează o situație gravă pentru viață, iar la 50% moartea este aproape inevitabilă Respirație
branhială: schimbul de gaze se efectuează prin intermediul branhiilor. Apare la pești. Respirație
traheeală, în cazul insectelor. Respirație pulmonară: apare în cazul mamiferelor și păsărilor. Organul
în cauză este plămânul, situat în cutia/cușca toracică, prin care oxigenul din aerul inspirat este
transmis sângelui din aparatul circulator, iar dioxidul de carbon și acizii carbonici din sânge sunt
preluați de aerul de expirat, fiind eliminați. Respiratia interna(celulara)-Au loc o serie de procese
biochimice la nivelul celulei (mai exact, membrana internă a mitocondriei), în scopul eliberării
energiei, care se finalizează cu formarea moleculelor de adenozintrifosfat. Oxigenul inspirat și ajuns
în plămâni este transportat, prin intermediul sângelui, către celule și țesuturi. Dioxidul de carbon
eliberat de acestea este condus, tot prin intermediul sângelui, la plămâni și eliminat prin procesul de
expirație.

19.Reglarea nervoasa si umorala arespiratiei.Reflexele rrspiratorii de protectiei.

Pentru a realiza un aport adecvat de O2 in functie de necesitatile ventilatiei pulmonare si circulatiei
organismului si pentru a elimina CO2 respiratia trebuie sa se adapteze continuu prin mecansime de
reglare. Reglarea respiratiei: a. nervoasa b. umorala a. reglarea nervoasa – importanta pentru
mentinerea constanta a compozitiei gazelor in singe - exista 2 mecanisme ce controleaza nervos
respiratia: - voluntar – sediu in scoarta cerebrala, isi exercita efectul direct pe motoneuronii ce
comanda muschii respiratori - automat – centrii sint localizati in bulb si punte iar eferentele trec prin
cordoanele ventrale si laterale ale maduvei spinarii .Reflexe implicate in reglarea respiratiei
Impulsurile plecate de la diferiti receptori pot influenta respiratia pentru ca aferentele senzitive si
senzoriale emit colaterale in formatiunea reticulata ce influenteaza centrii respiratori. 1.
Exteroceptorii cutanati – stimulii reci opresc respiratia pe cind stimulii calzi accelereaza respiratia
2. Nervii trigemeni – stimulii ce ajung pe receptorii din zona supraglotica inhiba respiratia (mortile
subite la primele picaturi de eter inhalate la cei care nu au primit anterior atropina) 3 3.
Proprioceptorii – daca se imprima miscari pasive membrelor unei persoane respiratia se accelereaza
4. Aferente de la plamini = reflexul Hering Breuer – destinderea plaminului in inspir stimuleaza
receptorii de intindere cu adaptare lenta, impulsurile ajung prin nervii vagi la bulb si determina
expiratia prevenind astfel supradistensia plaminului (reflex inhibito-inspirator); cind alveolele sint
turtite se stimuleaza receptorii cu adaptare rapida iar pe calea nervului X se declanseaza inspiratia
(reflex excito-inspirator) prevenind astfel atelectazia 5. Aferente de la chemoreceptori –
chemoreceptorii periferici din zona sinocarotidiana si cardioaortica stimulati de cresterea CO2 si de
scaderea O2 si pH-ului declanseaza impulsuri care, pe calea nervilor X si IX, ajung la neuronii
respiratori bulbari si influenteaza respiratia - chemoreceptorii centrali sint dispusi in zona
ventrolaterala a bulbului, ei sint stimulati de variatiile concentratiilor de CO2 si H+ din LCR si
lichidul interstitial; ele nu sint in contact direct cu singele de care sint separate prin bariera
hematoenecefalica; H+ nu pot strabate bariera hematoencefalica prin care trece doar CO2; acesta se
va hidrata, va forma H2CO3, va disocia si va forma astfel local H+ 6. Aferente de la baroreceptorii
din zona sinocarotidiana si cardioaortica stimulati de cresterea presiunii arteriale – determina
reflexe respiratorii inhibitoare sau chiar oprirea respiratiei - ex. injectarea de adrenalina – apneea
adrenalinica iar scaderea presiunii arteriale dupa hemoragii sau adm de vasodilatatoare va stimula
respiratia 7. Reflexe respiratorii care actioneaza tranzitor, sint implicate in conditii specifice, au rol
de aparare .b. Reglarea umorala - concentratiile de O2, CO2 si H+ din lichidele organismului se
mentin constante datorita mecansimelor de reglare ale respiratiei iar variatiile concentratiilor acestor
substante pot modifica respiratia - cresterea concentratiilor de CO2 si H+ - cresc frecventa
respiratiilor prin actiune pe chemoreceptorii periferici si pe cei centrali iar scaderea O2 stimuleaza
doar receptorii periferici 4 (mai ales la presiuni pO2<60 - 80 mmHg chiar si la p<50 mmHg) deci
putem afirma ca reglarea umorala a respiratiei este realziata in principal de catre CO2 si pH-ul -
CO2 – inhalarea la om a unui amestec de gaze cu >5% CO2 determina hiperventilatie ce atinge un
maxim cind concentratia = 9%; concentratii mai mari de 9% deprima respiratia si duc la coma si
deces - dupa inhalarea CO2 acesta actioneaza pe chemoreceptorii periferici in 4 secunde si pe
chemoreceptorii centrali la 20-40 secunde timp necesra transportului CO2 spre capilarele bulbare -
zona chemoreceptoare centrala se intinde intre locul de emergenta a nervilor IX – XI pe suprafata
ventrolaterala bulbului - celulele zonei chemoreceptoare sint sensibile la variatii ale concentratiei
inior de H+ din LCR si lichidul interstitial cerebral. Bariera hematoenecefalica este strabatuta foarte
lent de catre H+ si HCO3- dar CO2 trece usor prin BHE si ajuns in LCR se hidrateaza usor si
disociaza in H+ si HCO3 - deci concentratia H+ in LCR corespunde cu presiunea CO2 - de
asemenea, neuronii respiratori bubari sint scaldati de lichid interstitial cerebral impermeabil pentru
H+ si HCO3 - dar accesibil pentru CO2 care ii stimuleaza .