CITOLOGIE

ANIMALĂ

2 octombrie – 19 noiembrie 2017

Conf. dr. Marina Nechifor
CITOLOGIE ANIMALĂ ŞI VEGETALĂ

CITOLOGIE ANIMALĂ CITOLOGIE VEGETALĂ

2 oct. – 19 noiembrie 2017 20 noiembrie 2017 – 20 ian. 2018

Examen Citologie Animală Examen Citologie Vegetală

Sesiunea 21 ian. - 11 feb. 2018 Sesiunea 21 ian. - 11 feb. 2018
 BIBLIOGRAFIE
Citologie Animală
 Alberts B., Johnson A., Lewis J., Morgan D., Raff M.,
Roberts K., Walter P. (2014) MOLECULAR BIOLOGY OF THE
CELL, ediţia a VI-a, Editura Garland Science (New York).

Cărţi disponibile la biblioteca Facultăţii de Biologie:

 Leabu M., Nechifor M.T. (2014) BIOMEMBRANELE, UNITATE ÎN
DIVERSITATE, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti

 Nechifor M.T. (2002) BIOLOGIE ŞI PATOLOGIE CELULARĂ

(Vol.1) Editura Ars Docendi, Bucureşti.

 Cruce M. (1999) BIOLOGIE CELULARĂ ŞI MOLECULARĂ,

Editura AIUS (Craiova), Colecţia Hipocrate.
Bruce Alberts, Alexander Johnson,
Julian Lewis, David Morgan,
Martin Raff, Keith Roberts,
Peter Walter
Molecular Biology
of the Cell, 2014
Sixth Edition
Garland Science: New York.

Leabu M., Nechifor M.T. (2014)

Biomembranele,
vol. I, Editura Medicală Amaltea (Bucureşti).

Nechifor M.T. (2002)

Biologie şi Patologie
Celulară,
Editura Ars Docendi (Bucureşti).
 CITOLOGIA ANIMALĂ
Obiectul de studiu
• Investigarea organizării şi funcţionării
celulelor animale
• Studiul celulei sub 2 aspecte:
– Organizarea structurală a celulei animale
(organitele celulare)
– Funcţiile structurilor specializate din componenţa
celulei (funcţiile organitelor) şi inter-relaţiile dintre
acestea
 Noţiunea de celulă
• Robert Hooke a introdus noțiunea de celulă, în
lucrarea sa Micrographia (1665).
• Denumirea vine de la cuvântul “cella” (lb. latină),
însemnând “cămăruţă”, şi a rezultat din observarea
de către Hooke la microscop a structurii
unei secţiuni printr-o bucată de plută.
 TEORIA CELULARĂ
asupra organizării şi funcţionării lumii vii

• Toate organismele vii

sunt alcătuite din celule

• Celula reprezintă unitatea

morfologică şi funcţională
a lumii vii.
• Celulele se formează prin diviziunea unor celule
preexistente; generarea spontană a celulelor nu este
posibilă.
• Celulele păstrează informaţia ereditară; aceasta este
transmisă celulelor fiice ce se formează în urma diviziunii
celulare.
 DEFINIŢIA CELULEI
• Celula este unitatea structurală şi
funcţională, elementară de organizare a
lumii vii, care păstrează şi transmite
caracteristicile organismului din care face
parte, are capacitatea de a se autoregla şi
de a se autoreproduce, fiind rezultatul
unui îndelungat proces de evoluţie.
ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA CELULELOR
Când şi cum a apărut prima celulă şi cum se poate explica
diversitatea celulelor din organismele actuale, evoluate ?
- Primele organisme vii au apărut în urmă cu 3,5-3,8 miliarde de ani
(aproximativ după 1 miliard de ani de la formarea Pământului).
- Se presupune că toate tipurile de celule ale organismelor vii au
evoluat dintr-un strămoş comun cu organizare precelulară.
Apariţia şi evoluţia
celulelor:
Evenimentele majore

Planeta Terra s-a format acum

aproximativ 4,6 miliarde de ani
ETAPA PRECELULARĂ
• Atmosfera Pământului primitiv a oferit condiţii pentru formarea
spontană a moleculelor organice (aminoacizi, glucide simple,
uree, acizi graşi şi alte molecule cu importanţă biologică), ce au
reprezentat materialul de bază pentru formarea organismelor vii.
• Etapa următoare a evoluţiei a constituit-o formarea
macromoleculelor, prin asamblarea spontană, în condiţii
prebiotice, a unităţilor de bază reprezentate de aminoacizi,
nucleotide, glucide.
Aminoacizi → Lanţuri polipeptidice (PROTEINE)
Nucleotide → Lanţuri polinucleotidice (ACIZI NUCLEICI)

Secvenţă polinucleotidică
dublu catenară (ADN) Secvenţe polipeptidice
(proteine)
Originea vieţii: Formarea spontană a moleculelor organice
1920 – Aleksander Oparin şi John Haldane
1953 – Stanley Miller şi Harold Urey: sinteza de compuşi
organici din precursori anorganici

- aminoacizi
- hidroxiacizi
- uree

Instalaţia utilizată
pentru experimentul
lui Stanley şi Urey

Diagrama instalaţiei folosite de Stanley şi Urey

 Formarea macromoleculelor
“Lumea ARN-ului”
ARN
Un moment hotărâtor în apariţia sistemelor vii l-a reprezentat
apariţia însuşirii de autoreproducere. Numai macromoleculele
capabile de a-şi dirija propria sinteză, care să ducă la
formarea mai multor molecule de acelaşi tip au avut
importanţă pentru evoluţia ulterioară.
Dintre macromoleculele existente în mediul prebiotic (acizi
nucleici şi proteine) doar acizii nucleici, respectiv doar acidul
ribonucleic (ARN), a avut capacitatea să-şi dirijeze propria
replicare.
ARN-ul a precedat ADN-ul pe parcursul evoluţiei.
Acidul ribonucleic a constituit macromolecula esenţială pentru
formarea primelor celule. Acest stadiu al evoluţiei celulare a
fost numit lumea ARN-ului (Concept enunţat de către Walter
Gilbert în 1986).
 CELULA PRIMITIVĂ
• Prin asamblarea spontană a lipidelor din mediul apos s-au format
sisteme cvasi-membranare capabilă să delimiteze ARN-ul cu
proprietăţi de autoreplicare şi o serie de molecule asociate,
rezultând celula primitivă.

• Pe parcursul evoluţiei, funcţiile îndeplinite de ARN au fost

preluate de ADN (informaţia genetică este mai bine stocată şi
stabilizată în moleculele de ADN dublu catenare).
• Proteinele au devenit catalizatorii cei mai importanţi, iar ARN-ul
funcţionează în prezent ca element de legătură între ADN şi
proteine
ADN → ARN → Proteine
 CELULA PRIMITIVĂ  CELULA ACTUALĂ
• În prezent este acceptată ideea ca celulele actuale au evoluat
dintr-o entitate ancestrală numită PROGENOT (o presupusă
entitate primitivă cu organizare cvasi-celulară care a existat în
etapele timpurii ale evoluţiei celulelor, în urmă cu 3,5-3,8
miliarde de ani; Concept introdus de către Carl Woese, 1977).

• În cursul evoluţiei s-au diferenţiat trei linii celulare distincte:

ARCHAEBACTERII, EUBACTERII şi EUCARIOTE.

• Aceste trei linii celulare au fost încadrate în două tipuri

principale de celule:

• Procariote (PK) - protos=înainte, karyon=miez, nucleu; limba greacă

• Eucariote (EK) - eu=adevărat, karyon=miez, sâmbure; limba greacă
“Celula” ancestrală şi diferenţierea celor trei linii
celulare:
• Bacteria (eubacteriile),
• Archaea (archaebacteriile),
• Eucarya (eucariotele).
Diferenţierea celor trei linii celulare: archaebacterii, eubacterii şi eucariote.
Arhaebacteriile şi eucariotele sunt grupuri înrudite filogenetic.
 PROCARIOTE versus EUCARIOTE
Între celulele procariote şi eucariote există deosebiri esenţiale în
ceea ce priveşte organizarea lor morfologică şi funcţională, dar
există şi o serie de asemănări care atestă evoluţia lor din aceeaşi
celulă ancestrală.

PROCARIOTELE sunt cele mai simple forme celulare de organizare

a vieţii. Din această categorie fac parte archaebacteriile şi
eubacteriile.
► Procariotele nu au nucleu delimitat de sisteme membranare, ci
un corp nucleoid reprezentat de ADN, şi care este ataşat de
membrana celulară.
► Citoplasma este lipsită de organite delimitate de endomembrane,
dar prezintă ribozomi liberi.
► Membrana plasmatică este dublată la exterior de o structură
protectoare (perete celular) ce poate fi acoperită de o capsulă
gelatinoasă.
► Principalele caracteristici ale procariotelor sunt capacitatea de a
prolifera rapid şi de a se adapta relativ uşor la variaţiile condiţiilor
de mediu.
PROCARIOTE:
Archaebacteriile sunt reprezentate de microorganisme ce trăiesc în
condiţii de mediu extreme (de ex. în ape termale, zona arctică).
Din acest grup fac parte archaebacteriile sulfuroase, halofile
(tolerante la concentraţii crescute de săruri) şi metanogene.
Condiţiile de mediu extreme sunt neobişnuite în zilele noastre, dar ele
au fost specifice momentului apariţiei vieţii pe Pământ.
Un exemplu de archaebacterii îl reprezintă cele termoacidofile care
trăiesc în izvoare sulfuroase calde cu temperaturi de peste 80 oC şi cu
valori ale pH-ului extrem de acide (<2).
Eubacteriile (bacteriile “adevărate”) sunt reprezentate de forme
comune ale bacteriilor actuale. Ele sunt foarte numeroase şi trăiesc
într-o mare diversitate de medii: apă, aer, sol, alte organisme (de
exemplu bacteriile patogene). Bacteriile au fost împărţite în 2 grupe în
funcţie de structura peretelui celular şi răspunsul la coloraţia Gram:
• Bacterii Gram-pozitive
• Bacterii Gram-negative
 Procariote
Archaebacteriile sunt extremofile (organisme care trăiesc în
condiţii extreme, spre exemplu în ape cu salinitate ridicată şi
în izvoare termale).
Archaebacteriile termofile trăiesc în
izvoare termale, la temperaturi foarte
ridicate.

Archaebacteriile halofile trăiesc în medii

cu salinitate crescută, spre exemplu în
Marea Moartă.

Archaebacteriile metanogene trăiesc în

straturile profunde la Pământului şi produc
gaz metan. Pyrolobus fumarii
(termofilă – 90-110oC)
Eubacteriile - Coloraţia Gram

Bacterii Gram-pozitive
Staphylococcus aureus

Christian Gram
(1853-1938)

Bacterii Gram-negative
Escherichia coli
Majoritatea celulelor bacteriene au formă sferică,
de bastonaş sau de spirală.
Model pentru celulele PK - Escherichia coli, bacterie întâlnită în tractul intestinal
uman.
Escherichia coli este o celulă (eubacterie Gram-negativă) în formă de bastonaş cu o
lungime de 2 μm şi diametrul de 1 μm.
Asemănător majorităţii procariotelor, E.coli este înconjurată de un perete celular rigid
alcătuit din polizaharide şi peptide (peptidoglican). La exterior prezintă pili şi flageli.
Sub peretele celular se află membrana plasmatică reprezentată de un bistrat lipidic în
care sunt integrate proteinele membranare.
Citoplasma conţine genomul celular (ADN circular condensat sub formă de nucleoid,
denumit şi cromozom bacterian), ribozomi şi diferite incluziuni.
Procariotele pot avea ADN extracromozomal (elemente denumite plasmide)
 Peretele celular şi capsula
bacteriană – imagine de
microscopie electronică

Reprezentarea schematică a celulei procariote

EUCARIOTELE au o organizare celulară complexă: prezintă un
nucleu adevărat, numeroase alte organite şi citoschelet.
Eucariotele au apărut în urmă cu circa 2 miliarde de ani.
Celulele eucariote sunt caracteristice plantelor şi animalelor. In cadrul
eucariotelor sunt incluse şi o serie de organisme unicelulare (reprezen-
tanţi ai regnului Protista).

Figura 3. Reprezentarea schematică a celulei eucariote:

1 – nucleol, 2 – nucleu, 3 – ribosom, 4 – veziculă, 5 – reticul endoplasmic rugos,
6 – aparat Golgi, 7 – citoschelet, 8 – reticul endoplasmic neted, 9- mitocondrii,
10 – vacuolă, 11 – citosol, 12 – lizozom, 13 – centrioli.
Organizarea structurală a celulei EK
 Celulele eucariote sunt înconjurate de membrana plasmatică.
 Spre deosebire de procariote, celulele eucariote au o organizare
complexă: prezintă numeroase membrane intracelulare
(endomembrane) ce intră în componenţa unor structuri specializate
denumite organite celulare: nucleu, mitocondrii, aparat Golgi, reticul
endoplasmic, lizozomi, peroxizomi, cloroplaste (la plante).
 Cel mai mare organit al celulelor eucariote este nucleul, cu un
diametru de aproximativ 5 μm.
 Compartimentalizarea mediului intracelular prin endomembrane
permite celulelor eucariote să funcţioneze mult mai eficient
comparativ cu procariotele. De exemplu, mitocondriile şi
cloroplastele joacă un rol fundamental în cadrul metabolismului
energetic al celulei.
 Dacă se îndepărtează membrana plasmatică şi organitele, din celulă
rămâne citosolul. Citosolul are consistenţa unui gel şi reprezintă locul
de desfăşurare a numeroase reacţii metabolice.
Asemănări privind organizarea structurală a
celulelor PK şi EK

În ciuda diferenţelor marcante privind organizarea

structurală, toate celulele, atât cele PK cât şi cele EK
prezintă o serie de asemănări.
Membrana plasmatică este o structură comună, ce
îndeplineşte roluri similare pentru ambele tipuri de celule.
Membrana plasmatică:
- separă mediul intern (intracelular) de mediul extern (extracelular),
- reglează schimburile de substanţe (molecule şi ioni) ale celulei cu
mediul extracelular (permebilitate selectivă)
- menţine potenţialul electric al celulei.
Materialul genetic (ereditar). Toate celulele, atât cele PK cât si cele EK,
posedă ADN ca material ereditar, şi diferite tipuri de ARN utilizate pentru
sinteza proteinelor.
 Comparaţie între organizarea structurală şi
funcţională a celulelor procariote şi eucariote
Proprietăţi caracteristice PROCARIOTE
Tipuri de organisme - Eubacterii
reprezentanţi Archaebacterii
Dimensiunea celulei Mică, circa 0,2-2 μm
Metabolism Divers, anaerob şi aerob
Organite Nu au organite delimitate de
membrane
Acid deoxiribonucleic (ADN) ADN circular, necomplexat cu
proteine de tip histone
Cromozomii O singură moleculă de ADN
circular; “cromozom bacterian”
sau “nucleoid”
Acid ribonucleic (ARN) şi ARN-ul şi proteinele sunt
proteine sintetizate în acelaşi
compartiment intracelular
Ribozomi 70S
EUCARIOTE
-Protiste: alge, protozoare
-Fungi
-Plante
-Animale
Mare, de obicei 10-100 μm
Aerob (cu excepţia celulelor fără
mitocondrii)
Numeroase organite: nucleu,
mitocondrii, lizozomi, peroxizomi,
cloroplaste
ADN de dimensiuni mari,
organizat la nivelul nucleului,
complexat cu histone
Numeroase molecule de ADN
liniar (mai mulţi cromozomi)
ARN sintetizat (transcris) şi
prelucrat în nucleu
Proteinele sintetizate în
citoplasmă
80S
70S în mitocondrii şi cloroplaste
Proprietăţi
PROCARIOTE EUCARIOTE
caracteristice
Citoschelet Absent (rudimentar) Reţea complexă alcătuită din
microtubuli, microfilamente şi
filamente intermediare

Perete celular Peptidoglican Absent la animale

Celuloză (plante) sau chitină (fungi)

Diviziunea celulară Prin fisiune (diviziune Prin mitoză

binară)

Reproducerea Prin fisiune binară, Fisiune şi înmugurire la EK

înmugurire inferioare
Sexuată, cicluri de meioză-
fertilizare la animale şi plante
superioare

Organizarea Unicelulară Multe pluricelulare, cu diferenţieri în

numeroase tipuri de celule

Toleranţa la mediu Proliferare rapidă şi Suportă variaţii limitate ale factorilor

adaptabile la variaţii mari de mediu
ale factorilor de mediu
 Teoria endosimbiotică (lb.greacă: endon+syn+ biosis)
• Pe baza similitudinilor dintre PK şi unele organite din celulele EK,
biologul american Lynn Margulis a lansat în anul 1967 ideea că o
serie de organite au rezultat prin asocierea endosimbiotică dintre
celule diferite.
• Teoria endosimbiotică este susţinută în special de cercetările
asupra mitocondriilor şi cloroplastelor.

Deşi iniţial a fost contestată, în prezent teoria

endosimbiotică este unanim acceptată şi se
apreciază că mitocondriile provin din
bacterii aerobe, iar cloroplastele din
bacterii fotosintetizante (cianobacterii).

Dr. Lynn Margulis (1938-2011)

iniţiatoarea teoriei endosimbiotice
 Originea endosimbiotică a organitelor
• Iniţial atmosfera Pământului era lipsită de oxigen
molecular. Etapa evolutivă următoare a fost marcată de
procesul de fotosinteză, ce a permis celulelor să
folosească energia solară. În acest proces celulele
folosesc apa ca donor de electroni şi hidrogen pentru
transformarea CO2 în molecule organice.
• Procesul de fotosinteză este însoţit de eliberarea de
oxigen molecular. Prin acest mecanism, în urmă cu
aproximativ 2,5 miliarde de ani în atmosfera Pământului
s-a produs oxigen molecular din abundenţă. După
apariţia oxigenului, celulele s-au diversificat, iar o parte
din celule au adoptat o cale alternativă de supravieţuire
bazată pe un metabolism oxidativ. Se presupune că
metabolismul oxidativ a furnizat un avantaj acestor celule
comparativ cu cele cu metabolism anaerob.
• Prin asocierea simbiotică dintre o celulă anaerobă cu o
celulă aerobă, şi celula anaerobă a obţinut capacitatea
de a susţine un metabolism aerob.
 Formarea mitocondriilor

Celula gazdă (celulă eucariotă ancestrală) a înglobat prin endocitoză o

bacterie aerobă (precursorul mitocondriei) iniţiind o relaţie de simbioză.
Formarea cloroplastelor
Endosimbioza serială
Argumente in favoarea teoriei endosimbiotice:
 Mitocondriile şi cloroplastele sunt asemănătoare cu bacteriile în
ceea ce priveşte dimensiunea.
 Mitocondriile şi cloroplastele au propriul lor sistem genetic (sunt
purtătoare de informaţie genetică) care este separat de genomul
nuclear al celulei.
 Ribozomii din mitocondrii şi cloroplaste şi ARN-ul ribozomal sunt
strâns înrudite cu omologii lor de la bacterii.
Trebuie menţionat însă că, pe parcursul evoluţiei o mare parte
din genomul bacteriei a fost încorporat în genomul nuclear al
celulei, astfel încât numai o parte dintre componentele
mitocondriilor şi cloroplastelor sunt codificate la eucariotele
actuale de ADN-ul localizat în mitocondrii, respectiv în
cloroplaste.
Organismele multicelulare
În cursul evoluţiei ulterioare a celulei eucariote s-a realizat
specializarea şi diversificarea celulară, fenomene ce au
contribuit la formarea şi evoluţia organismelor multicelulare.
Organismele pluricelulare au evoluat din EK unicelulare cu
aproximativ un miliard de ani în urmă.
O serie de EK unicelulare, de exemplu alga verde Volvox, formează
agregate multicelulare (colonii) care par să reprezinte punctul de Volvox aureus
tranziţie evolutivă de la o singură celulă la organismele pluricelulare.

Celulele individuale comunică

între ele prin intermediul unor
cordoane fine de citoplasmă,
astfel încât întreaga colonie se
poate deplasa într-o manieră
coordonată, ca entitate unică.

colonii fiice

colonie parentală
 Organismele multicelulare
• Organismele multicelulare primitive sunt formate din două
tipuri de celule ce îndeplinesc funcţii diferite. Unele celule sunt
mici şi mai numeroase şi sunt de obicei specializate pentru
mişcare şi mor după un număr limitat de diviziuni celulare. A
doua categorie este reprezentată de celule mari ce sunt
specializate pentru reproducere şi care au o capacitate de
proliferare nelimitată.
• Organismele multicelulare evoluate prezintă un grad mare
de complexitate şi diversitate în ceea ce priveşte organizarea
celulară. În cadrul unui organism multicelular unele celule
alcătuiesc corpul (soma) şi se numesc celule somatice, iar
altele servesc ca precursori pentru o nouă generaţie. La
plantele superioare şi la animale aceste celule prezintă
particularităţi speciale şi se numesc celule germinale.
• Din celulele germinale se vor forma toate tipurile de celule
dintr-un organism multicelular. Celulele germinale sunt
necesare pentru reproducerea sexuată prin care se
realizează posibilităţi multiple de recombinare a genelor unei
specii, proces ce a stat la baza variabilităţii organismelor.
Reproducerea
sexuată

Fuziunea a doi gameți de sex diferit determină formarea celulei ou (zigot).

Din zigot se formează toate cele 100 de trilioane de celule (10 14) ce
alcătuiesc corpul uman adult (peste 200 de tipuri specializate de celule).
 Diferenţierea celulară
• Diferenţierea celulară este procesul prin care celule
care iniţial nu au funcţii bine precizate se specializează.
Prin acest proces celulele capătă structuri specializate
care permit dezvoltarea unor funcţii specifice.
• Evoluţia unui organism de la stadiul de ovul fecundat
(zigot) la maturitate presupune parcurgerea mai multor
stadii de diviziune şi specializare celulară.
• Exemple de celule specializate:
neuronii, eritrocitele, celulele
musculare.
Celulele procariote şi eucariote sunt utilizate ca
modele experimentale
Studiile de biologie celulară şi moleculară folosesc ca modele
experimentale diferite tipuri de celule şi organisme.
Escherichia coli a fost folosită pentru investigarea unor mecanisme
fundamentale, cum sunt: replicarea ADN, expresia genelor şi sinteza
proteinelor, descifrarea codului genetic. Avantajul acestui model
experimental constă în simplitatea sa şi în uşurinţa cu care această bacterie
se poate reproduce în laborator. Genomul E.coli are dimensiuni reduse
(codifică circa 4.000 de proteine, comparativ cu organismul uman care
codifică aproximativ 40.000 proteine diferite).

Saccharomyces cerevisiae
Studiile pe drojdii au permis înţelegerea
multor procese fundamentale cum sunt:
replicarea ADN, transcrierea şi procesarea
ARN, sortarea proteinelor şi reglarea
diviziunii celulare.
Genomul E.coli

Human genome
3 095 693 981 pb
Dictyostelium discoideum este un EK unicelular simplu. Este o
celulă deosebit de mobilă şi a constituit un model pentru studiul
mecanismelor moleculare ce controlează mişcarea celulară. În
condiţii nefavorabile, în lipsa unei cantităţi adecvate de hrană,
celulele izolate agregă formând structuri multicelulare. Acest
organism pare să fie situat la limita dintre organismele unicelulare şi
pluricelulare, şi a fost utilizat ca model pentru studiile de semnalizare
celulară şi pentru înţelegerea interacţiunilor intercelulare.

Caenorhabditis elegans este un nematod utilizat ca model pentru

studiul dezvoltării şi diferenţierii celulare; a permis înţelegerea
mecanismului morţii celulare programate (apoptozei).
Drosophila melanogaster este, la fel
ca şi Caenorhabditis elegans, un
model pentru studiul dezvoltării
embrionare.

Arabidopsis thaliana reprezintă

principalul model pentru studiile de
genetică moleculară la plante.
Xenopus laevis (amfibian), reprezintă un
model important pentru investigarea
stadiilor timpurii ale dezvoltării
vertebratelor. Ouăle de Xenopus sunt
celule mari şi toate stadiile de
dezvoltare de la ou la mormoloc pot fi
studiate în laborator.

Şoarecele de laborator (Mus musculus). Analizele

genetice ce au utilizat ca model experimental
şoarecele au permis identificarea a numeroase mutaţii
ce afectează dezvoltarea organismului. În prezent se
folosesc aşa-numiţii şoareci modificaţi genetic
(transgenici) la care anumite gene specifice se
introduc în celule embrionare (în faze timpurii), astfel
încât efectul acestor gene asupra dezvoltării sau în
legătură cu alte procese să poată fi studiat pe animalul
“întreg”. Şoarecii modificaţi genetic sunt folosiţi în
cercetarea biomedicală (modele ale unor boli umane).
Mutaţiile genelor omoloage la şoarece şi om determină defecte asemănătoare
în dezvoltarea ambelor specii (în imagine, pata albă este determinată de o mutaţie
a genei kit ce controlează dezvoltarea celulelor pigmentare) .
Culturile de celule umane (normale şi tumorale) au permis înţelegerea
mecanismelor ce guvernează diviziunea celulară, transformarea
celulelor normale în celule canceroase, studiul efectelor unor agenţi
terapeutici.

Celule tumorale
umane în cultură
(celule HeLa)

CONCLUZIE
Evoluţia organismelor a determinat la nivel celular o diversitate şi o
specializare celulară remarcabilă. Totuşi, termenul de “celulă” este
folosit adesea fără a se specifica un anumit tip de celulă, deoarece
în principiu organizarea structurală şi funcţională a celulelor este
similară la toate tipurile de celule.