1

Periodizarea literaturii grecești

Periodizarea literaturii grecești, ca de altfel a oricărei literaturi, se poate face după două criterii:
1. Criteriul cronologic – prin care se urmăresc condițiile social-istorice în care s-a dezvoltat civilizația;
2. Criteriul delimitărilor literare propriu-zise – prin care se urmărește evoluția formelor literare și a
tematicii literare.
Îmbinând aceste două criterii, cei mai mulți cercetători ai istoriei literare grecești consideră că literatura
Greciei vechi cunoaște 4 perioade:

I. Perioada arhaică sau preclasică, marcată mai ales de măreția spiritului grec din Ionia (Asia Mică). Pe
plan social-politic această perioadă corespunde decăderii societății gentilice, formării orașelor-stat sau orașelor-
cetate, dezvoltării economice și marii mișcări de colonizare odată cu înflorirea comerțului.
Perioada preclasică începe, potrivit celor mai multe estimări, în secolele IX-VIII a. Chr., dar unii
cercetători îi duc originile chiar până în sec. XV a. Chr., în epoca literaturii orale, în epoca poemelor anterioare
lui Homer, a poemelor epice rostite de vestiții rapsozi (ῥαψῳδοί; la singular ῥαψῳδός), în vremea cântecelor de
vitejie numite κλέα ἀνδρῶν (faptele glorioase, de vitejie ale bărbaților, ale eroilor; la singular τὸ κλέος); era
vremea în care aezii (ἀοιδοί; la singular ἀοιδός) interpretau imnurile legendare compuse de poeți hieratici
legendari, Orfeu/ Orpheus/ Ὀρφεύς, Musai/Musaios/Μουσαῖος, pe care îi amintește Plutarh/ Πλούταρχος în
lucrarea De musica/Despre muzică (autorul se pare că ar fi, mai degrabă, un pseudo-Plutarh; așadar, e vorba de
o lucrare atribuită greșit lui Plutarh).
Această perioadă este dominată de măreția celor două epopei homerice, Iliada/Ἰλιάδα (de la Ἰλιάς, -άδος
– Troia sau, eventual, femeie troiană) și Odiseea/ Ὀδύσσεια/ Odýsseia), dar tot acum apare și poezia didactică a
lui Hesiod/ Hēsíodos/ Ἡσίοδος1 din Ascra, oraș în Beoția, precum și poezia lirică: elegia, iambii, melica
monodică și corală. Față de poezia epică, poezia lirică este plină de forță și de vigoare și aduce în literatură
sentimente personale, o concepție nouă despre viață și om. La sfârșitul acestei perioade apar și primele încercări
de proză: fabule, povestiri fantastice, analele ca formă de relatare a istoriei și, tot acum, apar primele încercări
de oratorie și dramaturgie. Perioada arhaică preclasică durează până la sfârșitul secolului al VI-lea și începutul
secolului al V-lea, cu alte cuvinte până la războaiele medice, în urma cărora democrația va triumfa la Atena.
II. Perioada clasică a literaturii grecești începe odată cu triumful democrației la Atena, regim întărit prin
reformele lui Cleisthenes/ Κλεισθένης, din anii 508-507 a. Chr., și prin alungarea invadatorilor perși, din
Grecia, în urma victoriei de la Salamina (Σαλαμίς în greaca veche; Σαλαμίνα în neogreacă), din 480 a. Chr.
După această bătălie (Ναυμαχία τῆς Σαλαμῖνος)2, Atena devine cea mai mare cetate comercială și este percepută
de greci ca fiind lumina întregii Grecii. Această perioadă este dominată de figura lui Pericle, sub a cărui
conducere democrația ateniană atinge apogeul înfloririi ei sub toate aspectele: politic, social, cultural, economic.
Pericle a știut să adune în jurul lui figurile reprezentative ale filosofiei, istoriei, oratoriei, artei, de aceea, această
perioadă și, în mod deosebit, secolul al V-lea, se numește secolul de aur sau secolul lui Pericle (chiar secolul de
aur al lui Pericle). Perioada clasică se mai numește și perioada atică, pentru că regiunea Aticii concentrează tot
ce este mai strălucit în cultura Greciei pentru 200 de ani.

1
Hesiod (specialiștii consideră că acesta a trăit, aproximativ, între 750 și 650 a. Chr.) a scris poemul Munci și zile/ Ἔργα καὶ Ἡμέραι
(sec. VII), cea mai veche operă epică cu caracter didactic, poemul Theogonía/ Θεογονία; tot el este, probabil, autorul lucrărilor
Catalogul femeilor/ Γυναικῶν Κατάλογος sau Scutul lui Heracle/ Ἀσπὶς Ἡρακλέους.
2
Μάχη τοῦ Μαραθῶνος – a avut loc în 490 a. Chr (Μαραθών în greaca veche și în Katharevousa; Μαραθώνας în neogreacă, în
δημοτική [γλώσσα]).
 2

Marea cucerire a perioadei clasice este drama: tragedia, comedia, drama satirică; cu toate acestea, tot în
această perioadă, s-au desăvârșit dialogul filosofic, oratoria sau istoria; de asemenea, tot acum se dezvoltă
științele: matematica, medicina, științele naturii care se desprind de filosofie. Perioada clasică se încheie în a
doua jumătate a secolului al IV-lea a. Chr., odată cu declinul polis-ului în urma cuceririlor lui Filip al II-lea al
Macedoniei și ale lui Alexandru cel Mare/ Ἀλέξανδρος ὁ Μέγας (de la ἀλέξω – a apăra, a ajuta și de la ἀνήρ –
bărbat; în aprilie 331 a. Chr., Alexandru cel Mare întemeiază orașul Ἀλεξάνδρεια).
III. Perioada elenistică începe după moartea lui Alexandru Macedon (acest strălucit comandant
macedonean s-a născut pe data de 20/21 iulie 356 și a murit pe 10/11 iunie 323 a. Chr.). Pe plan politic, această
etapă coincide cu declinul importanței politice a Atenei în lumea greacă, coincide cu decăderea orașului-stat și
cu formarea și dezvoltarea statelor elenistice moștenitoare ale imperiului lui Alexandru cel Mare.
În perioada elenistică se naște o nouă lume, cu alte orizonturi geografice și spirituale, cu altă mentalitate.
Perioada elenistică se numește și perioada alexandrină, deoarece, în Alexandria Egiptului elenistic, regii
Ptolemei au știut să adune în jurul lor toată floarea culturii grecești și nu numai. În perioada elenistică, au
dominat erudiția de cabinet, enciclopedismul literar și creația pentru cenaclurile literare care, de multe ori, era
seacă și fără viață; de aceea, mult timp, termenii alexandrinism și alexandrin au avut un sens peiorativ,
referindu-se la o creație literară decadentă, lipsită de viață.
Cu toate acestea, în perioada elenistică exista un interes deosebit pentru filosofie, pentru istorie, pentru
științele cele mai diverse. De asemenea, tot acum se naște o reacție împotriva poeziei artificiale de cabinet prin
interesul pentru ființele modeste și pentru vietățile mărunte din natură. Totodată, scriitorii sunt interesați de
lucrurile fantastice, fabuloase și apare literatura de călătorii ca urmare a cuceririlor lui Alexandru cel Mare și a
posibilităților de a vedea alte ținuturi, alți oameni, de a intra în contact cu alte credințe religioase, cu alte
obiceiuri. Perioada elenistică se încheie oficial în anul 31 a. Chr. când Octavianus Augustus îi învinge pe
Antonius și pe Cleopatra, iar în 30 a. Chr., după cucerirea Alexandriei, Egiptul, ultimul stat elenistic
independent, devine provincie romană.
IV. Perioada romană (sau greco-romană) începe la sfârșitul secolului I a. Chr. și este perioada în care
Roma antică domină lumea.
În prima parte a acestei perioade, se remarcă interesul pentru istoria critică și literară, însă influența
Romei era atât de mare, încât Croisset spunea:
„Grecii acestui timp (ai secolului lui Augustus) sunt pe jumătate romani prin ideile lor, prin prieteniile
pe care le cultivă și prin ceea ce admiră.”3
Dar spiritul grec va încerca să scape de sub tutela romană și va căuta să reînvie tradițiile clasice. Așa se
explică înflorirea scurtă, dar strălucitoare, a istoriei, filosofiei, moralei, în secolele I-II p. Chr., așa se explică și
apariția curentului aticist care încerca să reînvie dialectul atic al secolelor V-IV a. Chr. și să înlăture limba
greacă κοινή, care ajunsese limba oficială în statele elenistice și elenizate. La sfârșitul secolului I p. Chr., cea
mai mare realizare este contribuția adusă la dezvoltarea romanului (putem, oricum, vorbi de un efort unit al
grecilor și al romanilor în această perioadă), categorie literară pe care romanii, puțin mai înainte, prin
intermediul lui Petronius, o aduseseră aproape de standardele moderne. Tot acum apare literatura creștină de
expresie greacă. Reprezentanții ei cei mai de seamă vor fi marii predicatori din secolul IV p. Chr., formați toți la
școlile retorilor păgâni din Asia și la școlile filosofilor din Atena.

3
V. Alfred Croiset, Maurice Croiset, Histoire de la littérature grecque, Paris, Ancienne Librairie Thorin et Fils, 1899.
 3

Primele trei perioade au fost perioade de expansiune a culturii grecești. În perioada greco-romană, se
produce o sinteză a culturii grecești și a culturii romane, o uniune spirituală greco-romană, și se naște civilizația
greco-latină care, alături de cultura creștină, va fi temelia și modelul culturii europene.
Data convențională a sfârșitului literaturii grecești clasice este anul 529 p. Chr., când împăratul bizantin
Iustinian I (527-565 p. Chr.) a închis școlile filosofice din Atena. Se consideră acest moment ca fiind sfârșitul
literaturii clasice păgâne pentru că de-acum va fi sprijinită numai ideologia creștină, iar literatura păgână va fi
aproape interzisă. Ultimii filosofi păgâni vor găsi refugiu în Mesopotamia, la curtea din Ctesifon a regelui
sasanid. Deși trecuseră 200 de ani, spiritul grec era viu, nu se epuizase, dar noile condiții economice, politice,
stăpânirea romană și religia creștină nu puteau să permită o renaștere a clasicismului antic.
Cu toate acestea, literatura greacă va continua să existe până astăzi, adăugându-se încă 3 etape:
a) Perioada bizantină, începând din sec. VI până în 1453;
b) Perioada ocupației turcești (turcocrația), din 1453 până în 1829, data eliberării de sub turci (eventual,
1832);
c) Perioada literaturii grecești moderne, de după 1829.

Există și alte sisteme de periodizare a literaturii grecești, fie pe (1.) genuri și pe specii literare, fie în (2.)
ordine cronologică, fără a se opera vreo diferențiere între genurile și speciile literare ca atare, fie (3.) pe
generații, însă se simte din ce în ce mai mult nevoia unor istorii literare în care fenomenele și formele literare să
fie studiate nu ca fapte în sine, izolate, ci în contextul întregii mișcări culturale, respectiv împreună cu muzica și
sculptura și tinându-se seama de fundalul politic și economic în care se desfășoară evenimentele literare.
Când vorbim de literatura greacă mai apare o întrebare: „ – Tot ce s-a scris în limba greacă aparține
literaturii grecești?”
Se întâlnesc trei situații diferite:
1. Scriitori latini care au scris în limba greacă. Cazul cel mai vestit este cel al împăratului Marcus
Aurelius (26 aprilie 121 – 17 martie 180 p. Chr.; a domnit între anii 161-180 p. Chr. și a scris Τὰ εἰς ἑαυτόν/ Ad
me ipsum/ Meditații către mine însumi, o prezentare a filosofiei grecești filtrată prin gândirea sa proprie. Cei
mai mulți istorici literari îl consideră filosof grec.
2. Literatura iudeo-greacă. Au existat traduceri din ebraică făcute chiar de iudei: legende, lucrări de
teologie etc. Au existat filosofi iudeo-eleni: Philon din Alexandria etc., istorici ca Josephus Flavius (aprox. 37-
100 p. Chr., care purta, inițial, numele de Joseph ben Matityahu) care au încercat să facă o sinteză a gândirii
grecești și a tradiției iudaice și care au căutat să demonstreze că Biblia poate fi pusă alături de filosofia lui
Platon. În mod normal, operele lor filosofice sau istorice trebuie studiate împreună cu lucrările autorilor greci ai
vremii, dacă există concepții comune.
3. A treia situație este aceea a scriitorilor creștini de limbă greacă. Literatura creștină a primelor secole,
fie că era în latină, fie că era în greacă, era un fel de literatură tehnică care trata subiecte creștine pentru creștini.
De-abia din sec. IV se naște și preocuparea pentru aspectul literar al operei, de aceea, literatura creștină trebuie
studiată într-un mod aparte, deoarece istoricul literar care încearcă să găsească în ea doar valorile artistice va
greși profund dacă nu va ține seama de mediul special în care s-a format un scriitor creștin, de doctrina sa, de
influențele pe care le are în lumea sa. Foarte mulți istorici literari au recunoscut că nu pot trata literatura creștină
împreună cu literatura Greciei clasice. Literatura creștină în limba greacă se deosebește de literatura clasică: ea
a păstrat limba greacă, primul dintre cele două elemente care dădea unitate grecilor de pretutindeni, dar a
renunțat la cel de-al doilea element al acestei unități, la credința în zeii tradiționali ai Olimpului și la educația
specifică Greciei întemeiată pe valorile transfigurate în poemele homerice. Dispariția religiei tradiționale și a
 4

educației bazate pe poemele homerice au dat naștere, odată cu apariția creștinismului, unei lumi noi, total
diferită, cu un nou mod de a gândi, cu un nou mod de a înțelege lumea și individul și, de aceea, pentru
cercetarea literaturii creștine este nevoie de alte căi și mijloace.

Referințe bibliografice:

Adelina Piatkowski, Curs de istoria literaturii grecești. Epoca preclasică (sec. IX-VI a. Chr.), București,
Editura Didactică și Pedagogică, 1962.
Maria Marinescu-Himu, Adelina Piatkowski, Istoria literaturii eline, București, Editura Științifică, 1972.
Robert Flacelière, Istoria literară a Greciei antice, în românește de Mihai Gramatopol, București, Editura
Univers, 1970.
Jean-Defradas, Literatura Elină, traducere de Ileana Vulpescu, introducere, antologie și note de A. Piatkowski,
București, Editura Tineretului, 1968.
 5

Titluri, propuneri - literatură greacă:

Anul I, sem. I: Perioada arhaică sau preclasică a literaturii grecești (poezia epică și poezia didactică)
Anul I, sem. II: Perioada clasică a literaturii grecești (teatrul grec: tragedia și comedia veche)

Anul II, sem. I: Perioada clasică a literaturii grecești (istoriografia, retorica și comedia nouă)
Anul II, sem. II: Perioada clasică a literaturii grecești (sofistica și filosofia)

Anul III, sem. I: Perioada elenistică a literaturii grecești (poezia, istoriografia și filosofia)
Anul III, sem. II: Perioada romană a literaturii grecești (romanul grec, literatura creștină de expresie greacă)

Opționale lb. și lit. greacă veche:

Literatura creștină din perioada bizantină

Viața cotidiană în Grecia antică (perspective literare și istorice)