1

Platon/Πλάτων, Πλάτωνος (427 -347 a. Chr.)

Viața

Cel mai mare dintre socratici este Platon. El s-a născut, la Atena sau la Egina, în anul 427 a. Chr. și a
decedat în 347 a. Chr. Platon făcea parte dintr-o familie aristocratică, căci tatăl său (Ariston/Ἀρίστων) era de
viță regală, iar mama sa (Perictione/ Περικτιόνη) se trăgea din neamul lui Solon. Numele Platon înseamnă „cel
lat în umeri”, cognomen dat de Socrate sau de antrenorul său de lupte, Ariston din Argos. Numele său adevărat
era Aristocles/Ἀριστοκλῆς, conform mărturiei lui Diogenes Laërtius/ Διογένης Λαέρτιος, purtând astfel același
nume ca bunicul său.
Platon a primit o instrucție distinsă în domeniul filosofiei, muzicii și picturii. În 407 a. Chr., la 20 de ani,
l-a întâlnit pe Socrate și s-a înscris la școala sa. Vreme de 8 ani, i-a fost discipol acestuia. După moartea lui
Socrate (399 a. Chr.), până la întemeierea școlii sale, Academia (387 a. Chr.)/ gr. atică: Ἀκαδήμεια/ gr. κοινή:
Ἀκαδημία), Platon a călătorit foarte mult: a fost la Megara, la Cirene (pe țărmurile Libiei de astăzi) în Egipt, în
sudul Italiei etc. La Megara, este timp de trei ani oaspetele filosofului Euclid; în Egipt, a cunoscut filosofia
orientală și religia orientală, iar în Tarent, în sudul Italiei, a descoperit filosofia pitagoreică.
În 388 a. Chr., când avea 40 de ani aprox., Platon întreprinde o călătorie în Sicilia. Dacă îi dăm crezare
lui Diogene Laertios, Platon mersese în Sicilia pentru a vedea vulcanul Etna (locul unde se presupunea că ar f i
murit Empedocle). Însă un obiectiv mai plauzibil ar fi acela că dorea să stabilească un contact cu filosofii
pitagoreici. Ajuns la destinație, a fost invitat de Dionysios I sau Dionysios cel Bătrân/ Διονύσιος ὁ
Πρεσβύτερος, 432 – 367 a. Chr. 1, tiranul Syracuzei, să țină, la Syracuza, prelegeri de filosofie. La curtea
tiranului, Platon se împrietenește cu cumnatul lui Dionysios I, Dion. Raporturile dintre Platon și tiranul
Syracuzei sunt destul de tensionate. Filosoful grec este dezgustat de luxul și de excesele de la curte:
„Nu îmi place deloc așa-numita viață ușoară, o serie de banchete italiote și siracuzane, o existență
petrecută în îmbuibarea de două ori pe zi, niciodată singur noaptea.” 2
Iar Dionysios este iritat de aroganța și de criticile filosofului. Conform lui Diogene Laertios, cei doi s-ar
fi despărțit cu următoarele cuvinte:
Dionysios: „Ai discursuri de bătrân.”
Platon: „Iar tu de tiran.” 3
După aceea, deranjat de atitudinea lui Platon, tiranul Syracuzei îl vinde ca sclav spartanului Pollis.
Acesta l-a dus la Egina/ Αίγινα, lângă Atena. Aici Platon, în lanțuri, a fost cumpărat și eliberat de un prieten de-
al său (Anniceris din Cirene) cu douăzeci de mine, după care a fost readus la Atena .
În 387, înființează Academia, numită astfel după statuia eroului Akademos/ Ἀκάδημος sau chiar
Hekademos/ Ἑκάδημος, ce se afla în grădina publică în care Platon își ținea prelegerile de filosofie. După alte
surse, acea grădină aparținuse cândva unui proprietar cu numele de Akademos.
Platon a călătorit din nou în Sicilia în 367, chemat de Dion pentru a-l educa pe fiul fostului tiran din
Siracuza, pe nume Dionysios cel Tânăr sau Dionysios al II-lea (397 – 343 a. Chr.; a domnit în Syracuza între
anii 367-357 și 346-344 a. Chr.), și pentru a pune în aplicare principiile de guvernare expuse de Platon în
Republica. Iritat de ideile filosofice ale lui Platon, Dionysios al II-lea îl îndepărtează pe Dion și îl arestează pe

1
Atenție, zeul Dionysos/ Διόνυσος se scrie ușor diferit și se accentuează diferit!
2
Platon, Scrisori VII, 326b.
3
Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, c. a III-a, 18.
 2

Platon. Filosoful este salvat de data aceasta de intervențiile pitagoreicului Archytas (428 -347 a. Chr.). Reîntors
la Atena, Platon a condus în continuare școala sa până în 347 a. Chr., anul morții sale.

Opera

Opera lui Platon se compune din:

I. Opera politică;
II. Opera filosofică;
III. Opera literară.

Din opera sa ni s-au păstrat 43 de dialoguri, dintre care 30 sunt autentice, iar 13 apocrife.
După criteriul cronologic, dialogurile sale pot fi clasificate în felul următor:
1. Dialoguri din perioada tinereții;
2. Dialoguri de tranziție;
3. Dialoguri de maturitate;
4. Dialoguri din perioada senectuții.

Exegeții lui Platon au disociat și alte etape sau epoci; în felul acesta avem:
1. Etapa de până la moartea lui Socrate (399);
2. Etapa de până la întemeierea Academiei (387);
3. Etapa de până la moartea sa (347).

Aceste etape au fost stabilite pe 3 mari criterii:

1. Metoda istorică;
2. Metoda filosofică;
3. Metoda stilometrică (stilometria presupune folosirea statisticilor pentru studierea faptelor de stil).
Simplificând, am putea accepta numai 3 mari perioade de creație și am putea împărți opera lui Platon în
opere de tinerețe, opere de maturitate și opere de senectute. Menționăm operele cele mai importante:
1. Opere de tinerețe (am inclus aici și operele de tranziție, de mijloc):

Apologia lui Socrate/ Ἀπολογία Σωκράτους 4/ (lat.) Apologia Socratis

[trad. rom. de Francisca Băltăceanu, în Opere, vol. I, 1974]
Republica/ Πολιτεία, Politeía/ (lat.) De Republica, numai cartea I
[trad. rom. de Andrei Cornea, în Opere, vol. V, 1986]
Criton/ Κρίτων [trad. rom. de Marta Guțu, în Opere, vol. I, 1974]
Lysis/ Λύσις [trad. rom. de Alexandru Cizek, în Opere, vol. II, 1976]
Ion/ Ἴων [trad. rom. de Dan Slușanschi și Petru Creția, în Opere, vol.
II, 1976]
Alcibiade/ Ἀλκιβιάδης [trad. rom. de Sorin Vieru, în Opere, vol. I, 1974]
Gorgias/ Γοργίας [trad. rom. de Alexandru Cizek, în Opere, vol. I, 1974]
Protagoras/ Πρωταγόρας [trad. rom. de Șerban Mironescu, în Opere, vol. I, 1974]
Cratylos/ Κρατύλος [trad. rom. de Simina Noica, în Opere, vol. III, 1978]

4
Vă recomandăm să studiați, cu precădere, operele al căror titlu figurează cu bold.
 3

Menexenos/ Μενέξενоς [trad. rom. de Nicolae Șerban Tanașoca, în Opere, vol. II,
1976]

2. Opere de maturitate:

Republica/ Πολιτεία, Politeía/ (lat.) De Republica, cărțile II-X

[trad. rom. de Andrei Cornea, în Opere, vol. V, 1986]
Banchetul/ Συμπόσιον/ (lat.) Symposium,
subintitulat de comentatorii târzii peri érotos/ περί έρωτος/ despre iubire
[Platon, Banchetul, traducere, studiu introductiv și note de Petru Creția, București, Editura Humanitas,
1995.]
Phaidon/ Φαίδων [trad. rom. de Petru Creția, în Opere, vol. IV, 1983]
Phaidros/ Φαῖδρος [trad. rom. de Gabriel Liiceanu, în Opere, vol. IV, 1983]

3. Opere de senectute:
Parmenide/ Παρμενίδης [trad. rom. de Sorin Vieru, în Opere, vol. VI, 1989]
Sofistul/ Σοφιστής [trad. rom. de Constantin Noica, în Opere, vol. VI, 1989]
Legile/ Νόμοι/ (lat.) De Legibus
[Platon, Legile, traducere de E. Bezdechi și Șt. Bezdechi, București, Editura Iri, 1995.]

În afară de aceste opere scrise, s-au păstrat de la Platon și opere nepublicate, nescrise de Platon – e vorba
de ideile, de opera morală a lui Platon care ne-a fost păstrată, în special, de Aristotel, discipolul său.

Platon e tradus integral. Menționăm cele mai importante traduceri:

Platon, Opere, ediție îngrijită de Petru Creția și Constantin Noica, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1974.
Platon, Opere complete, ediție îngrijită de Petru Creția, Constantin Noica și Cătălin Partenie, București, Editura
Humanitas, 2001.
Platon, Legile, traducere de E. Bezdechi și Șt. Bezdechi, București, Editura Iri, 1995.
Platon, Banchetul, traducere, studiu introductiv și note de Petru Creția, București, Editura Humanitas, 1995.

Desigur, există și traduceri mai vechi, valoroase în felul lor, mai ales cele ale lui Cezar Papacostea și Șt.
Bezdechi. Menționăm:

Platon, Symposion (Ospățul), traducere din greaca veche de Vasile Grecu, cu o introducere, București, Editura
Biblioteca pentru toți, 1920.
Platon, Banchetul sau despre amor; Xenofon, Banchetul, în românește de P. Mușoiu, București, Biblioteca
Revistei Ideei, 1922.
Platon, Opere, traducere și introducere de Cezar Papacostea, vol. I-III, București, Casa Școalelor, 1930-1935.
Platon, Dialoguri, după traducerile lui Cezar Papacostea, revăzute și întregite cu două traduceri noi și cu Viața
lui Platon de Constantin Noica, București, ELU, 1968.
 4

Vom aborda:
1. Ontologia
2. Gnoseologia
3. Morala
4. Politica sau concepția despre statul ideal la Platon și arta în viziunea lui Platon
5. Artă și stil
6. Moștenirea, posteritatea lui Platon

Doctrina filosofică a lui Platon cunoaște 3 categorii importante (orice doctrină filosofică le cuprinde):
1. ontologia sau fizica – cosmosul, natura;
2. gnoseologia sau logica – teoria cunoașterii;
3. etica, morala.
- fizica (φύσις – natură + suf. –ικός > φυσικός, -ή, -όν – natural, fizic) și ontologia (τὸ ὄν, ὄντος – f iință,
cea care este, există; fiind ca participiu prezent al verbului εἰμί – a fi + -λογία – știință, studiu, teorie) –
concepția despre univers, despre structura materiei și despre transformările ei, despre legile
fenomenelor naturii și, totodată, concepția autorului despre ființă, despre trăsăturile generale ale
existenței, despre situarea omului în univers;
- gnoseologia (din vb. γιγνώσκω – eu cunosc, eu știu, eu îmi dau seama + suf. -σις > subst. γνῶσις,
γνώσεως – acțiunea de a cunoaște, cunoaștere; a nu se confunda cu verbul γίγνομαι – a deveni, a se
naște, a fi) – teoria cunoașterii, studiul procesului de cunoaștere, eventual gnoseologia mai poate
însemna cercetarea posibilităților de cunoaștere a lumii de către om, legile, izvoarele și formele aces tei
cunoașteri; sau logica (de la adj. λογικός, -ή, -όν – logic, care convine raționamentului; care servește
cuvântului, elocvent, care se referă la declamație, la discursul în proză etc. > subst. f. λογική (se
subînțelege ἡ λογική τέχνη) - știința raționamentului, știința demonstrației, a formelor și a legilor
gândirii, ale raționării juste, logica
- etica (de la τὸ ἦθος, -εος-ους – obicei, fel de a fi, caracter, morav > adj. ἠθικός – moral, care are
caracter, referitor la moravuri > ἠθική/ în lat. ethica) – morala, se referă la studiul principiilor morale, la
originea, dezvoltarea și conținutul lor; presupune studierea aspectelor teoretice și practice ale moralei.

Lumea se cunoaște prin senzații, percepții, raționamente:

1. Prima direcție: gnosticii spun că lumea nu poate fi cunoscută pentru că noi suntem subiectivi – e
vorba de o cunoaștere subiectivă care niciodată nu prinde esența naturii.
2. A doua direcție: putem cunoaște lumea prin senzații, percepții, fiind obiectivi.

1. Ontologia
Pentru a înțelege ontologia lui Platon, trebuie să coborâm în filosofia socratică, apoi în materialismul
ionic în frunte cu Heraclit și în idealismul epocii în frunte cu Parmenide.
Heraclit (din Efes)/ Ἡράκλειτος ὁ Ἐφέσιος (aprox. 535 – 475 a. Chr.) considera că lumea e mobilă,
Πάντα ῥεῖ/ toate curg, totul curge, toate lucrurile se află într-o permanentă stare de curgere, iar Parmenide (din
Elea)/ Παρμενίδης ὁ Ἐλεάτης (aprox. 515-460 a. Chr.) considera că lumea e imobilă: „doctrina sa se ref eră la
 5

faptul că Ființa, Unul, este, iar că Devenirea, mișcarea, este iluzie.”5 Alți presocratici, Empedocle, Anaxagora,
și nu numai, spre exemplu, Democrit (considerat filosof socratic, deși nu prea a fost un om al vremii sale) , au
încercat să împace cele două curente. Empedocle/ Ἐμπεδοκλῆς (aprox. 490 – 430 a. Chr.) socotește că lumea e
mobilă, dar, în același timp, și imobilă, iar imobilitatea ei, eternitatea materiei, e asigurată de cele patru
elemente: foc, aer, pământ și apă și le numește rădăcini/ rizomata (rădăcini ale tuturor lucrurilor):
„Empedocle nu elaborează neapărat o nouă filosofie, cât mai degrabă încearcă să aducă laolaltă și să
reconcilieze gândirea predecesorilor săi. Parmenide a susținut că Ființa este, și că este materială. Empedocle nu
numai că a adoptat această perspectivă, dar a preluat și ideea fundamentală a lui Parmenide, potrivit căreia ființa
nu se poate naște și nu poate pieri, pentru că ființa nu se poate naște din neființă și nici nu poate trece în
neființă. Prin urmare, materia este fără început și fără sfârșit; este indestructibilă [...]. Deci, până acum
Empedocle este de acord cu Parmenide. Dar, pe de altă parte, schimbarea reprezintă un f apt care nu poate f i
negat, iar eliminarea mișcării ca fiind iluzorie nu mai poate fi susținută. Prin urmare, rămâne de găsit o
modalitate de reconciliere a existenței schimbării și mișcării cu principiul lui Parmenide [...]. Empedocle,
interpretând în mod personal principiul lui Parmenide privitor la caracterul neschimbător al ființei, a susținut că
un tip de materie nu se poate transforma în alt tip de materie, dar că există tipuri fundamentale și eterne de
materie, adică elementele – pământ, aer, foc și apă. Deci, clasificarea obișnuită a elementelor a fost inventată de
Empedocle, deși el se referă la acestea nu ca elemente, ci ca rădăcini ale tuturor. Pământul nu poate deveni apă
și nici apa pământ: cele trei tipuri de materie reprezintă particule ultime și nealterabile ce alcătuiesc, prin
amestecul lor, obiectele concrete ale lumii. Deci, obiectele se nasc prin amestecul elem entelor și pier prin
separarea elementelor: dar elementele însele nu se nasc și nici nu pier, ci rămân pe vecie neschimbate. Prin
urmare, Empedocle a întrezărit singura posibilitate de a reconcilia perspectiva materialistă a lui Parmenide cu
faptul evident al schimbării în modul de a postula multiplicitatea particulelor materiale ultime, și poate fi astfel
numit mediator între sistemul lui Parmenide și evidența senzorială.” 6
Mobilitatea, după cum am văzut, se explică prin amestecul și separea elementelor. Anaxagora/
Ἀναξαγόρας (510 – 428 a. Chr.) vorbește de combinarea și separarea lor, dar le numește spermata (semințele
lucrurilor). El constată că spermata se combină și se dezbină după niște legi conduse de rațiune, de spirit/ νοῦς:
„Empedocle a atribuit mișcarea din univers forțelor fizice ale Iubirii și Dezbinării, dar Anaxagora
introduce în locul acestora principiul lui Nous sau Spiritul. […] Totuși, deși nu a reușit să se folosească la
maxim de acest principiu, lui Anaxagora trebuie să i se acorde meritul de a fi introdus în filosofia greacă un
principiu de mare importanță, ce va urma să dea roade extraordinare în viitor.” 7
Democrit/ Δημόκριτος (aprox. 460 – 370 a. Chr.) nu vorbește de cele patru elemente, ci se referă la
atomi. Democrit are o abordare mecanică a senzației:
„Protagoras sofistul, un concitadin de-al lui Democrit, considera toate senzațiile ca fiind la fel de
adevărate pentru subiectul sensibil: astfel un obiect poate fi cu adevărat dulce pentru X, dar la f el de adevărat
poate fi amar pentru Y. Totuși, Democrit a susținut că toate senzațiile simțurilor speciale sunt false, pentru că nu
există nimic real din exteriorul subiectului care să le corespundă.” 8
Deși teoriile lui Democrit referitoare la atomi și la percepție sunt importante, pentru că ne arată că
filosoful a încercat să concilieze punctele de vedere radical opuse ale lui Heraclit și Parmenide sau ne

5
Frederick Copleston, Istoria Filosofiei, I. Grecia și Roma, studiu introductiv de An t on Ad ămu ț, t ra ducere d e Șt efan Do min ic
Georgescu și Dragoș Roșca, București, All, 2008, p. 43.
6
Ibidem, pp. 55-56.
7
Ibidem, pp. 62-63.
8
Ibidem, p. 113.
 6

demonstrează că a înțeles că problematica iscată de Protagoras trebuia să primească o replică, totuși el nu a

venit cu o soluție complet satisfăcătoare.
Platon vine cu altă rezolvare a contradicției, dar nu de pe poziție materialistă, ci de pe poziție idealistă.
Platon socotește că ideile contrare nu se exclud, ci coexistă, în εἴδος (formă, esență, imagine, înfățișare, chip
etc.), în lumea ideilor9 eterne și imobile. În lumea cunoscută de simțuri, totul se schimbă, dar, în lumea ideilor,
totul e imuabil. Platon încearcă să concilieze doctrina lui Heraclit cu cea a lui Parmenide. În Phaidon/Φαίδων,
Platon observa că Anaxagora făcea din Νοῦς o rațiune a elementelor, căci acesta punea în mișcare semințele
lumii, dar înțelegea, în același timp, că acest Nous, în viziunea lui Anaxagora, nu creează materia. Materia, la
Anaxagora, este eternă, iar funcția Nous-ului pare să fie doar aceea de a genera mișcare. Platon consideră că la
baza armoniei universului nu este Νοῦς, ci Logos-ul/ ὁ Λόγος, care coincide cu divinitatea. Această af irm ație
deschide calea imaginației, iar doctrina finalistă a lui Platon, preluată ulterior de Aristotel, a influențat, mai
târziu, doctrina animistă și nu numai. În epoca modernă, doctrina finalistă a lui Platon a fost respinsă de unii și
se poate vorbi, într-o anume măsură, de o revenire a doctrinei materialiste a lui Heraclit.

2. În domeniul cunoașterii – gnoseologia:

Înainte de Platon, maestrul său, Socrate, folosea metoda maieutică sau metoda moșitului pentru a af la
adevărul (de la gr. maieutiké/ μαιευτική). Treptat, Socrate își ajuta interlocutorii să definească adevărul, căci
„orice om are adevărul sădit în sine, dar nu îl știe.” Platon cultivă ca și Socrate această metodă, dar el se bazează
pe teoria anamnesis-ului (ἀνάμνησις) sau teoria reminiscenței. Potrivit acestei teorii a lui Platon, sufletul nostru
există într-un prototip. Ideile din lumea transcendentă se întrupează în lumea noastră. Din lumea aceasta
transcendentă, toate sufletele au simțul îndreptat spre cunoaștere. A cunoaște sau a învăța ceva nu e altceva
decât a rechema în suflet ideea aceea transcendentă. A ști înseamnă numai a-ți aduce aminte. Știința constă
astfel nu în cercetare empirică, ci în cunoașterea ideilor metafizice. Platon spune că cercetarea, cunoașterea are
trepte transcendente. E vorba de treptele purificării, κάθαρσις (de la gr. καθαίρω = a purifica). Prima treaptă este
(1.) cea a purificării de zona materiei numită εἰκασία – căutarea (mai înseamnă reprezentare, imagine); (2.) a
doua se numește πίστις – credința; (3.) a treia este διάνοια – judecata, rațiunea; (4.) iar a patra este νόησις –
intuiția, intelect, gândire, ceea ce presupune a vedea în negură, în lumină.
Primele trepte produc în suflet δόξα – opinia, părerea, iar ultimele duc la ἐπιστήμη, la cunoaștere, la
esență (am putea spune că e vorba de o trecere de la ignoranță la cunoaștere). Știința adevărată pornește de la
senzații, dar se ridică peste acestea și merge spre εἴδος – ideea, prototipul, conceptul. Platon deplasează așadar
scopul științei de la lumea sensibilă la lumea ideilor, de la lumea reală la lumea imaginară.
Pentru o înțelegere mai bună a modului în care Platon abordează teoria cunoașterii, apelăm la câteva
fragmente din Copleston:
„Dezvoltarea minţii umane de la ignoranţă la cunoaştere este legată de cele două zone, δόξα (opinie) şi
ἐπιστήμη (cunoaştere). Numai cea de-a doua poate fi numită cunoaştere în sens propriu. Cum sunt diferenţiate

9
Pentru a înțelege mai bine la ce se referă Platon atunci când folosește termenul de idee, cităm următorul fragment din Copleston, o p .
cit., p. 153: „Acestor esențe obiective Platon le dă numele de idei sau forme (ἰδέαι sau εἶδη), cuvinte care sunt interșanjabile. Cuvântul
εἴδος apare în legătură cu aceasta în Phaidon. Dar nu trebuie să fim induși în eroare de folosirea termenului „I d ee”. „Id ee” î n sen s
obișnuit înseamnă un concept subiectiv al minții, ca atunci când spunem: „Aceasta este numai o idee și nu ceva real”; dar când Pla t on
vorbește despre idei sau forme se referă la conținutul obiectiv sau referentul conceptelor noastre universale. Î n co ncep tele n oastre
universale cuprindem esențe obiective, iar acestora Platon le aplică termenul de „Idei”. În unele dialoguri, de pildă Banchetul,
cuvântul „Idee” nu este folosit, dar înțelesul său este, pentru că acolo Platon vorbește despre Frumosul esențial sau absolut (αὐτο ὅ ἐστι
καλόν) și asta înțelege Platon prin ideea de frumos. Astfel este același lucru dacă vorbește despre Binele absolut sau despre id ee a d e
Bine: ambele se referă la o esență obiectivă, care este sursa binelui în toate obiectele particulare care sunt cu adevărat bune.
 7

aceste două funcţiuni ale minţii? Pare clar că diferenţierea lor se bazează pe diferenţierea obiectului. Δόξα
(opinia) este legată de „imagini”, iar ἐπιστήμη, cel puţin în forma lui νόησις (intuiția, intelectul, gândirea)
priveşte originalele sau arhetipurile, ἀρχαί. Dacă un om este întrebat ce este dreptatea şi indică întruchipările
imperfecte ale acesteia, instanţele particulare care sunt departe de universal, e.g. acţiunea unui anume om, unui
anume set de legi sau constituţii, fără a avea nici cea mai mică bănuială că există un principiu al dreptăţii
absolute, o normă sau un standard, atunci starea mentală a acelui om este o δόξα: el vede imagini sau cópii şi le
ia drept originale. Dar dacă un om are o aprehensiune a dreptăţii în sine, el se poate ridica dincolo de imagini,
spre Formă, spre Idee, spre universal, prin care toate instanţele particulare trebuie judecate, atunci starea sa
mentală este cunoaşterea, adică ἐπιστήμη sau γνώσις. În plus este posibil progresul de la o stare mentală la alta,
sau „convertirea”; iar când un om ajunge să înţeleagă că ceea ce lua înainte drept originale sunt de fapt imagini
sau cópii, adică întruchipări imperfecte ale ideilor, concretizări imperfecte ale normei sau standardului, când
ajunge într-un fel la aprehensiunea originalului, atunci starea sa mentală nu mai este δόξα, ci s-a convertit în
ἐπιστήμη.” 10
Platon expune doctrina sa epistemologică, potrivit lui Copleston, prin renumitul mit al peşterii
(eventual, alegorie a peșterii), din cartea a şaptea a Republicii:
„Platon a considerat acest proces nu atât ca un proces continuu de evaluare, cât o serie de „convertiri” de
la o stare cognitivă mai puţin adecvată la una mai adecvată.

Intrarea în peşteră

Focul

Ridicătura
Peretele sau paravanu1

Şirul prizonierilor

Peretele pe care sunt proiectate umbre

Platon ne cere să ne imaginăm o peşteră care are o deschidere către lumină. În această peşteră trăiesc
oameni cu mâinile şi gâturile legate încă din copilărie astfel încât ei văd numai pereţii interiori ai peşterii şi nu
au văzut niciodată lumina soarelui. Deasupra şi în spatele lor, adică între prizonieri şi ieşirea din peşteră, este un
foc, iar între ei şi foc se află o potecă şi un perete mic, ca un ecran. Pe această potecă trec oameni care duc statui

10
Frederick Copleston, op. cit., supra nota 2, p. 141.
 8

şi figuri de animale şi alte obiecte, astfel încât obiectele pe care le duc apar pe deasupra peretelui mic sa u
ecranului. Prizonierii, văzând peretele interior al peşterii, nu se pot vedea reciproc şi nu pot vedea nici obiectele
care sunt purtate în spatele lor, dar văd umbrele lor şi umbrele acestor obiecte proiectate pe peretele spre care
stau ei cu faţa. Ei văd numai umbre.
Aceşti prizonieri reprezintă majoritatea oamenilor, acea multitudine de oameni care rămân toată viaţa lor
într-o stare de εἰκασία (reprezentare, imagine), văzând numai umbre ale realităţii şi auzind numai ecouri ale
adevărului. Imaginea lor despre lume este cea mai inadecvată, distorsionată de „propriile lor pasiuni şi
prejudecăţi, de pasiunile şi prejudecăţile altor oameni care le-au fost transmise prin limbaj şi retorică” 11. Şi deşi
nu se află într-o situaţie mai bună decât copiii, ei se agaţă de imaginile lor distorsionate cu toată tenacitatea unui
adult, şi nu vor să scape din locuinţa-închisoare. În plus, dacă ar fi brusc eliberaţi şi li s-ar spune să privească la
realităţile ale căror umbre le vedeau înainte, ar fi orbiţi de strălucirea luminii şi şi-ar imagina că umbrele erau
mult mai reale decât realităţile.
Totuşi, dacă un prizonier care a scăpat se obişnuieşte cu lumina, după un timp va putea să se uite la
obiectele sensibile concrete, ale căror umbre le văzuse mai devreme. Acest om îşi zăreşte tovarăşii în lumina
focului (care reprezintă soarele vizibil) şi e într-o stare de πίστις (credință), fiind „convertit” de la lumea
umbrelor a εἰκόνες (imagini), de la prejudecăţi, pasiuni şi sofistică, la lumea reală a ζῷα, deşi nu a ajuns în că la
lumea realităţilor inteligibile şi non-sensibile. El îi vede pe prizonieri ca fiind exact ceea ce sunt, adică
prizonieri, prizonieri în lanţurile pasiunii şi sofisticii. În plus, dacă perseverează şi iese afară din peşteră, la
lumină, va vedea lumea obiectelor iluminate de soare şi evidente (care reprezintă realităţile inteligibile), iar în
final, deşi numai printr-un efort, va fi în stare să vadă însuşi Soarele, care reprezintă ideea de Bine, cea mai
înaltă formă, „pricina pentru tot ce-i drept şi frumos – ea zămisleşte ... adevăr şi intelect” 12. Atunci el se va af la
într-o stare de νόησις. […]
Platon observă că dacă cineva, după ce a urcat pe tărâmul luminat de soare, se întoarce în peşteră, nu ar
fi în stare sa vadă clar din pricina întunericului, şi s-ar face „de râs”: iar dacă ar încerca să elibereze pe altul şi
să-l scoată la lumină, prizonierii care iubesc întunericul şi consideră că umbrele reprezintă realitatea adevărată,
l-ar ucide pe acesta dacă ar reuşi să îl prindă. Aici putem vedea o referire la Socrate, care a încercat să îi
lumineze pe toţi cei care voiau să asculte şi să-i facă să ajungă la adevăr şi raţiune, în loc să-i lase să fie
manipulaţi de prejudecăţi şi sofistică.
Această alegorie arată clar că „suişul” pe linie a fost considerat de Platon un progres, deşi acest progres
nu este automat şi continuu: este necesar un efort şi disciplină mentală. De aici insistenţa lui pe marea
importanţă a educaţiei, spre care tinerii pot fi conduşi gradual pentru a vedea adevărurile şi valorile eterne şi
absolute, fiind astfel salvaţi de la a-şi petrece viaţa în lumea de umbre a erorii, falsităţii, prejudecăţilor,
persuasiunii sofistice, obtuzităţii faţă de adevăratele valori etc. Această educaţie este de im portanţă majoră în
cazul celor care vor să devină oameni de stat. Aceştia şi legiuitorii ar fi lideri orbi ai orbilor, dacă ar sălăşlui în
sferele lui εἰκασία (reprezentare, imagine) sau πίστις (credință), iar naufragiul corabiei statului este un lucru mai
grav decât naufragiul oricărei bărci individuale. Interesul lui Platon pentru acest suiş epistemologic nu este doar
academic sau critic într-un mod îngust: el este orientat spre modul de a-ţi conduce viaţa, cu îngrijirea sufletului
şi cu binele statului. Cel care nu înţelege care este adevăratul bine al omului nu va duce şi nici nu va putea duce
o viaţă omenească cu adevărat bună, iar omul de stat care nu înţelege care este binele adevărat al statului, care
nu vede viaţa politică în lumina principiilor eterne, îşi va duce propriul popor la pierzanie.

11
Nettleship, Lectures on the Republic of Plato, p. 260.
12
Rep., 517 b 8 – c 4. [trad. rom. p. 316].
 9

Se poate ridica întrebarea dacă există sau nu implicaţii religioase ale epistemologiei platonice, aşa cum
apare ea în comparaţia cu linia şi în alegoria peşterii. Este cert că perspectiva lui Platon a primit o nuanţă şi o
aplicare religioasă din partea neoplatonicilor: în plus, atunci când un autor creştin, ca Pseudo-Dionysios,
stabileşte suişul mistic către Dumnezeu prin via negativa, dincolo de crearurile vizibile către sursa lor invizibilă,
a cărei lumină orbeşte prin excesul de luminozitate, astfel încât sufletul este, ca să spunem aşa, într -o stare de
obscuritate luminoasă, el foloseşte cu siguranţă aspecte care provin de la Platon via neoplatonism. Dar nu
decurge cu necesitate că Platon însuşi a înţeles suişul din punct de vedere religios. În orice caz, această
problemă dificilă nu poate fi tratată în mod eficace înainte de a discuta despre natura şi statutul ontologic al ideii
platonice de Bine; şi chiar şi după aceasta este dificil de stabilit ceva precis.”13

3. Morala
Sofiștii susțineau că nu există legi naturale, ci doar convenții sociale. Omul superior înfrânge
aceste convenții care apasă pe cei slabi și apără pe cei tari. Față de sofiști, Platon consideră, asemenea lui
Socrate, că există legi naturale, nu numai convenționale, pe care rațiunea le descoperă prin analiză dialectică.
Privitor la virtute, care este Binele suprem, Socrate considera că realizarea virtuții presupunea cunoașterea
virtuții, iar Platon adaugă și faptul că trebuie nu numai cunoașterea virtuții, ci și voin ța de a fi virtuos. Virtutea
se află în fiecare om, dar trebuie conștientizată. Virtutea, dacă nu e cunoscută, nu va fi nici respectată, așadar
virtutea se învață. Nimeni nu greșește cu știință, spune Socrate. Liberul arbitru are rol neînsemnat în concep ția
lui Socrate. El socotește că Binele este automat realizat după ce a fost cunoscut. Platon se desprinde însă de
magistrul său și disociază între știința, cunoașterea propriu -zisă, ἐπιστήμη, și părere, δόξα. El deschide calea
opțiunii posibilă doar în domeniul psihologic. Treapta supremă a virtuții este, într-adevăr, Binele suprem/
Summum Bonum (Cic.) – pentru aceasta trebuie să cunoști Binele, dar și să ai voință de a fi virtuos. Virtutea se
învață și are forță de atracție. Binele, după ce a fost cunoscut, trebuie pus în aplicare prin voință, spune Platon.
Cine ajunge la nivelul ἐπιστήμη știe adevărul și îl pune în practică. Cine a ajuns numai la δόξα, nu va afla, într-
un mod corespunzător, adevărul și va fi împiedicat de patimi. Știința, cunoașterea dobândită, împinge psihologic
sufletul la săvârșirea Binelui, pe când δόξα nu are aceeași putere, putând fi învinsă de pasiuni. Așa se săvârșesc
erorile morale, provocate de o lacună a cunoașterii, nu de un act de voință, cum consideră modernii, căci știința,
cunoașterea absoarbe voința în săvârșirea Binelui. Rezumând, morala lui Platon se reduce la cunoașterea
Binelui, fapt care implică și practicarea acestuia. Binele suprem constă în cunoașterea voinței supreme. Virtutea
omului constă în potrivirea perfectă dintre ființa omului și ideea supremă a divinității. Virtutea supremă
înseamnă potrivirea dintre faptele omului cu ideile din lumea transcendentă, resp ectiv dintre el și divinitate, căci
omul este ὁμοίωσις (τῷ) θεῷ κατὰ τὸ δυνατόν/ asemănător zeului după putere (Theaitetos/ Θεαίτητος 176b).
Pentru înțelegerea teoriei sale, Platon compară sufletul uman cu un vizitiu care conduce un atelaj.
Vizitiul e Νοῦς (rațiunea), iar cei doi cai sunt τύμος - cutezanța și ἐπιτυμία – pofta, dorința. Cutezanța, τύμος, e
un cal cuminte, frumos, care trage spre virtute, realizând armonia psihică. Pofta, ἐπιτυμία, e un cal care duce
spre non-virtute, e un cal zăbavnic și nărăvaș care încearcă să abată celălalt cal din drumul bun. Sufletul virtuos
e cel în care rațiunea stăpânește pasiunea. Acest suflet are virtuți cardinale: σοφία - înțelepciune, ἀνδρεία –
curaj, σωφροσύνη – cumpătare, moderație, iar, ca o sinteză, δικαιοσύνη – justiție, spirit echitabil, just. În
momentul când, în sufletul uman, se întâlnesc toate aceste virtuți, se realizează fericirea, scopul suprem al
virtuții. Toate acestea duc, așadar, la fericire (εὐδαιμονία). Sufletul vicios e bolnav și nefericit. El nu poate să
urce la fericire decât prin expiere, prin purificare voluntară sau prin pedeapsă în lumea de dincolo.
Gândirea morală a lui Platon mobilizează, deopotrivă, inima și spiritul.

13
Copleston, op. cit., supra nota 2, pp. 147-151.
 10

Miturile la Platon – s-ar putea face o lucrare interesantă: Mitul lumii de dincolo. Vezi și corespondența
apocrifă între Seneca și Sf. Pavel.

4. Politica sau concepția despre statul ideal la Platon

Pentru a înțelege doctrina politică a lui Platon, trebuie să avem în vedere principiile gândirii sale
filosofice:
1. Preocuparea pentru arhetipurile eterne și desăvârșite, nu pentru formele sensibile, materiale și
trecătoare.
2. Preocuparea pentru lumea morală ideală, bazată pe întruchiparea, realizarea Binelui și a Dreptății,
imagine fidelă a lumii transcendente.
Cunoscând aceste principii care stau la baza tratatului Πολιτεία, în X cărți, putem să înțelegem de ce
Platon, în politică, jertfește individul pentru stat; în viziunea filosofului grec, individul trebuie să fie o funcție a
statului. Statul lui Platon e o realitate care întruchipează un arhetip transcendent, un model absolut, ideal, în care
individul e o funcție adnotată cetății. Forma de guvernământ asigură armonia între indivizi încât rațiunea devine
criteriu politic, iar justiția un efect al acestei cârmuiri. Individul este plin de cusururi și statul luptă cu aceste
scăderi, neajunsuri omenești. Un stat aristocratic, condus de cei virtuoși (ἄριστος, adj. super. al lui ἀγαθός – cel
mai bun, excelent; οἱ ἄριστοι – nobilii, elita, fruntea), decade, datorită indivizilor plini de cusururi, într-un stat
tymocratic, călăuzit de cei lacomi, plini de bani și de necinste. Dintr-un stat tymocratic se poate coborî iarăși, la
forme variate: oligarhie (conducerea statului de către cei puțini), plutocrație (conducerea statului de către cei
bogați), democrație (δημοκρατία < δῆμος, ου (ὁ) – popor + κράτος, εος-ους (τὸ) – putere, forță) sau demagogie
(δῆμος + ἄγω – a conduce poporul; era o formă de guvernare a poporului percepută relativ pozitiv în
antichitate), tiranie (forma cea mai de jos).
Statul e o unitate similară cu un suflet omenesc. Clasele sociale corespund celor 3 stări sufletești și,
oarecum, anumitor părți ale corpului:
- νοῦς – rațiunea (capul)
- τύμος – cutezanța, pasiunea (inima)
- ἐπιτυμία - pofta, dorința, pofta sufletească (pântecele)
Aceste părți ale sufletului au 3 corespondențe la nivelul virtuților cardinale:
- de rațiune era legată σοφία – înțelepciunea;
- de cutezanță, de inimă, era legată ἀνδρεία – curajul, bărbăția;
- de poftă, de pântec, era legată σωφροσύνη – cumpătarea, moderația.
Având în vedere aceste 3 elemente, cap, inimă și pântec, Platon spune că, în stat, primii ar trebui să f ie
înțelepții – σοφοί, care corespund lui νοῦς și lui σοφία (așadar, în stat, capul trebuie să fie σοφοί). În afară de
înțelepți, trebuie să existe gardieni, armată, polițiști – φύλακες, cei care reprezintă inima/ τύμος și curajul/
ἀνδρεία și apără cetatea. În ultimul rând, pe ultima treaptă sunt meseriașii, agricultorii, care corespund
pântecului - ἐπιτυμία.
Contra funcționării perfecte a acestui organism apar niște limite (însă statul lui Platon, pentru a funcționa
adecvat, se lovește de niște limite): proprietatea și familia, cauzele nefericirii statului și ale individului. Platon
suprimă proprietatea individuală și o înlocuiește cu proprietatea colectivă. Platon suprimă, de asemenea, și
familia monogamă. El spune: desființăm familia monogamă și promovăm familia colectivă, comunitatea
femeilor și a copiilor (astfel se înlătură promovările, motivațiile subiective care împiedică realizarea statului
ideal).
 11

Platon, în Legile/ Νόμοι/ (lat.) De Legibus, vorbește despre programul educativ al copiilor. Copiii sunt
dați unui educator și crescuți în stil spartan. În școli, copiii sunt instruiți în gimnastică și dans (cultivarea unui
corp frumos și a vigorii), iar pentru dezvoltarea spiritului trebuie să studieze matematica, pentru a se descătușa
de cotidian, și filosofia, pentru a avea acces la ideile înalte (cultivarea dialecticii).
Platon are însă rezerve față de funcția educativă a poeziei și literaturii într-un stat ideal, deoarece
literatura e o formă de μίμησις - imitație (de la μιμεῖσθαι – a imita) care acționează nu asupra rațiunii, ci asupra
psihologiei umane și inculcă idei greșite despre zei, mituri, forme vulgare ale vieții etc. În cartea a X-a din
Republica/ Πολιτεία/ (lat.) De Republica, scrisă în 370 a. Chr., Platon a lansat un atac extrem de ironic și de
virulent la adresa artelor, pentru că un artist, spune el, „deține al treilea loc la tronul adevărului”, deoarece Zeus
creează „patul”, un tâmplar face „un pat”, iar artistul ne oferă numai reprezentarea „patului”.
Statul cel mai apropiat de ideal (într-o anumită măsură, statul lui Platon nu e o utopie sau, cel puțin, el
considera că nu este o utopie – Platon a conceput un stat ideal și și-a riscat viața pentru punerea lui în aplicare) e
acela în care:
- educația formează armonia spiritului;
- justiția asigură armonia indivizilor;
- iar guvernarea, bazată pe rațiune și realizată de σοφοί, asigură armonia guvernării, a dezvoltării
statului.
Pentru acest fapt, din această cauză trebuie chemați la conducerea statului filosofii, nu politicienii.
Politicienii nu cugetă filosofic, nu au capacitatea de a conduce. Înțelepții au virtuțile cardinale în natura și
instrucția lor. Cei care nu au reușit să asimileze virtuțile cardinale nu au loc în rândul conducătorilor cetății,
trebuie să coboare la φύλακες. Războinicii nu au nevoie de știință și de gramatică, ci de antrenament fizic și de
abilități de luptă.

5. Artă și stil

Platon nu e numai un mare filosof, dar și un mare scriitor. El a întemeiat dialogul filosofic în literatura
europeană. Filosofii, spune Platon, sunt greierii care nu tac, pentru că aceștia gândesc perpetuu. Personajele sale
nu sunt abstracte, ci ființe care reflectă ipostaze din viața ateniană privată sau politică. Dialogurile sale sunt
dominate de figura centrală a lui Socrate, care discută cu interlocutori diverși (rapsozi, strategi, sofiști, oameni
de stat, preoți) în variate locuri. Aceste dialoguri ale lui Platon se disting printr-un simț dramatic remarcabil și
au un filon liric pronunțat, cum ar fi Phaidros/ Φαῖδρος, sau unul epic, cum ar fi Symposion/ Συμπόσιον . Toate
dialogurile sale pun probleme, deschid orizonturi, dar niciodată nu ajung la o concluzie, căci nu soluțiile, ci
întrebările, problematica, orizonturile deschise sunt importante.
Compoziția dialogurilor excelează prin varietate și surpriză. În discursuri, există o structură bine
organizată în care se interferează mituri și digresiuni. Unele dialoguri încep cu un prolog, altele intră direct „ in
medias res”, însă drumul spre subiect e capricios și complicat. Toate ilustrează, în cele din urmă, ipostaze ale
tezei fundamentale. Stilul lui Platon e concis, suplu și ordonat, limbajul este natural, iar expresia poetică înalt ă.
Arta lui Platon dă seamă de un extraordinar talent. Personajele sale vorbesc cu propriul lor ethos/ ἦθος.
Dintre toți filosofii antici greci, Platon este cel mai important. Filosofia sa a reclădit universuri, a
descoperit adevărul și a reușit să facă gândirea umană să meargă spre progres.
 12

6. Moștenirea lui Platon

Teoria ideilor platoniciene a suferit o dublă dezmințire, mai întâi prin autocritica lui Platon, iar mai apoi
prin judecarea veacurilor. Trebuie de remarcat faptul că scopul suprem al lui Platon nu este politologia, ci
axiologia, adică descoperirea principiilor care stau la baza valorilor de bine, adevăr și frumos. Când cunoaștem
absolutul, ne ridicăm pe treapta cea mai înaltă a fericirii.
Filosofia europeană a reținut un model universal de arhetip a unor aspirații înnoitoare de ordin estetic și
politic care au dus la progresul gândirii umane. În ceea ce privește urmașii săi celebri, trebuie menționați cei
care au încercat reforme sociale utopice: Thomas Morus 14 și Campanella 15. Formele de absolut au generat în
istoria omenirii forme de meditație care rămân ca un bun spiritual pentru toate vremurile.
Textele lui Platon produc și acum vibrația intelectului. Elementele logice se împletesc cu cele estetice,
conferind perenitate artei sale.
Într-o discuție cu Nicolae Titulescu despre Pasărea măiastră, Brâncuși spune:
„Orice lucru, ființă sau neființă, are un suflet sau, dacă vrei, ideea subiectului (cum ar fi, la Platon, εἴδος
– ideea, prototipul, conceptul) sau ceea ce este esențial. Asta m-a dus pe mine spre arta nefigurativă. Am
aruncat aripile, ciocul, ghearele, creasta, picioarele de la pasăre, dar a rămas esența păsării, ideea de zbor,
sufletul ei. Câteva linii, un anumit unghi, curbe care redau vertiginoasa avântare în văzduh. Eu totdeauna caut
forme cheie care să reflecte adevărul esențialului.”
Brâncuși gândește, astfel, asemenea lui Platon. Titulescu conchide:
„E parcă un mesaj, o tindere către universal prin necuvânt.”
Teoria ideilor înțeleasă ca teoria valorilor și arta literară pe care se întemeiază dialogul filosofic f ac din
Platon un filosof contemporan.

Titluri recomandate:

A Companion to Plato, editată de Hugh H. Benson, Oxford, Blackwell Publishing, 2006.

Bădiliță, Cristian, Miturile lui Platon, antologie și studiu introductiv de Cristian Bădiliță, București,
Humanitas, 1996.
Banu, Ion, Platon Heracliticul. Contribuție la istoria dialecticii, București, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1972.
V. și Ion Banu, Filosofia greacă până la Platon, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
Bezdechi, Ștefan, Fileb sau despre supremul bine. Introducere la un dialog platonic , Cluj-Napoca,
Editura TIP Cartea Românească, 1947.
Brès, Yvon, Psihologia lui Platon, traducere de Mihaela Alexandra Pop, Bucureşti, Editura Humanitas,
2000.

14
Thomas Morus/ Thomas More (1478-1535), personalitate marcantă a umanismului european, a fost un scriitor, avocat și om de st at
britanic. Cea mai cunoscută operă a sa, De optimo statu rei publicae deque nova Utopia sau, mai pe scurt, Utopia (joc de cuvinte între
grecescul ou-topos - „nici un loc” și eu-topos - „loc bun”), scrisă în 1515, este un roman î n care R aphael H y t hlo day , u n că lător
imaginar, vorbește despre organizarea politică și socială a unei națiuni insulare imaginare. Ideile lui Thomas Morus surprind, u n eo ri,
prin omenescul lor, iar alte ori prin asprimea aproape inumană.
15
Tommaso Campanella (1568 – 1639) a fost un teolog, filozof și poet italian. Cea mai importantă operă a sa este it. La città del Sole;
lat. Civitas Solis (Cetatea soarelui), redactată în limba italiană și apoi tradusă și publicată în limba latină. În această operă filo so fică,
inspirată din Republica lui Platon și din descrierea insulei Atlantis (Ἀτλαντὶς νῆσος) pe care o întâlnim în dialo gu rile p la ton iciene
Τίμαιος/ Timaeus și Κριτίας/ Critias, Campanella conturează o societate teocratică în care bunurile, femeile și copii sunt comune.
 13

Claudian, Alexandru, Colectivismul în filosofia lui Platon, Iași, Editura TIP Concesionară - Alex Țerek,
1936.
Copleston, Frederick, Istoria Filosofiei, I. Grecia și Roma, studiu introductiv de Anton Adămuț,
traducere de Ștefan Dominic Georgescu și Dragoș Roșca, București, All, 2008.
Cornea, Andrei, Platon. Filosofie și cenzură, București, Editura Humanitas, 1995.
Dumitriu, Anton, Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică , București, Editura
Eminescu, 1984.
Frutiger, Perceval, Les mythes de Platon, în Revue des Études Grecques, vol. 44, 207, iulie-septembrie,
1931, pp. 348-350.
Hare, R.M., Platon, traducere din engleză de Matei Pleșu, București, Editura Humanitas, 1997.
Muscă, Vasile; Baumgarten, Alexander, Filosofia politică a lui Platon, Iași, Editura Polirom, 2006.
Noica, Constantin, Platon, Lysis - Cu un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni și lucruri, cu
o postfață de T. Papadopol, București, Editura pentru literatură universală, 1969.
Papacostea, Cezar, Platon. Viața. Opera. Filosofia, București, 1931.
Pippidi, D.M., Formarea ideilor literare în antichitate, ed. a III-a, Iași, Editura Polirom, 2003.
Posescu, Alexandru, Platon – filosofia dialogurilor, Cluj-Napoca, Editura Garamond, 2003.