1

Cicero (106-43 a. Chr.)

Viața lui Cicero:

Viața arpinatului este strâns legată de operă. Marcus Tullius Cicero s-a născut la Arpinum (de aici și
apelativul de „arpinat”), pe data de 3 ian. 106 a. Chr. Pe tatăl său îl chema la fel, Marcus Tullius Cicero, iar pe
mama sa, Helvia. În Βίοι Παράλληλοι/ Vieți paralele, în capitolul dedicat lui Cicero (Cic.1), Plutarh ne spune că
biografii oratorului erau de acord în ceea ce privește originea nobilă a Helviei, în schimb aveau păreri
divergente vis-à-vis de obârșiile tatălui. Unii susțineau că s-ar fi născut într-o piuă, iar alții afirmau că avea
origini regale, trăgându-se din Tullus Attius, regele volscilor. Plutarh nu optează pentru nici una dintre cele
două ipoteze, însă, luând în discuție originea cognomenului Cicero (cicer, -ěris m. – năut, bob de năut Pl.,
Varr.), consideră că unul dintre străbunii lui Cicero trebuie să fi avut cândva o prestanță deosebită de vreme ce
toți urmașii lui ulteriori au păstrat cu mândrie această poreclă, în ciuda glumelor care se făceau pe marginea ei.
Cu toate acestea, oratorul Cicero cu siguranță l-a întrecut în prestigiu pe acest antecesor familial sau pe alții,
fiind singurul dintre Tulii care a ajuns la consulat (homo novus), în ciuda vechimii neamului său (antiquissima
stirpe).
Nu știm cu exactitate unde și-a făcut Cicero primele studii, dacă a fost îndrumat de un litterator1 și apoi
de un grammaticus2 la Arpinum sau la Roma, însă aflăm de la Plutarh (Cic. 2) că Cicero, prin inteligența sa, îi
uimise într-o atât de mare măsură pe colegii săi, încât părinții acestora veneau la școală să-l vadă. Studiile
superioare le-a efectuat la Roma. La 17 ani, după îmbrăcarea togii virile, Cicero a fost dus de tatăl său la cei mai
celebri jurisconsulți – Q. Mucius Scaevola Augur3 și Mucius Scaevola Pontifex –, pentru a-l iniția în
jurisprudență, și la cei mai vestiți avocați – M. Antonius și L. Crassus –, pentru a-l deprinde cu arta cuvântului.
La Roma, Cicero asistă, de asemenea, la dezbaterile din for, apoi, după un scurt stagiu militar (89 a. Chr., an în
care Cicero se găsea ca recrut în armata consulului Cn. Pompeius Strabo4), se dedică studiului filosofiei cu
neoacademicianul Philon (Brut., 89, 306), epicureul Phaedrus (Cic., Fam., 13, 1, 2) și stoicul Diodot (Brut., 90,
309). Audiind pe filosoful neoacademic Philon, Cicero s-a simțit și mai atras de filosofie. De asemenea, în
tinerețe, Cicero a avut și înclinații poetice. A scris Pontius Glaucus, un poem dedicat lui Glaucus, o divinitate
marină, din păcate astăzi pierdut (pe vremea lui Plutarh, poemul încă putea fi citit – Cic., 2, 3). A compus, din
câte știm, și o elegie intitulată Thalia maesta5; de asemenea, a scris o serie de mici poeme, menționate de Iulius
Capitolinus6, precum: Nilus, o descriere a renumitului fluviu din Egipt, Uxorius, despre bărbatul aflat sub
papuc, Alcyone, care conținea, cel mai probabil, o metamorfoză, și Marius7.
Tot în această perioadă, Cicero se exercită ca traducător. Transpune în latină Fenomenele (Phaenomena)
lui Aratos8, dialogul Economicul (Οἰκονομικός/ Oeconomicus) de Xenofon și câteva dialoguri din Platon.

1
Un sclav care avea datoria de a-i învăța pe copii cititul și scrisul.
2
Un profesor care îi înzestra pe învățăcei cu cunoștințe variate, pentru a fi apți apoi să studieze sub îndrumarea unui rhetor.
3
A trăit cu aprox. între 169 – 88 a. Chr. A fost un proeminent om politic din perioada republicană a Romei și o autoritate a timpului
său în jurisprudență. În drept, a fost inițiat prima dată de tatăl său, iar în filosofie de Panaetius din Rodos. A parcurs toate treptele din
cursus honorum. În 117 a. Chr. a ajuns consul. A fost profesorul unor oratori renumiți, cum au fost Cicero și Titus Pomponius Atticus
(110-32 a. Chr.).
4
Pompeius Strabo, tatăl celebrului Gnaeus Pompeius Magnus, a trăit între anii 135 – 87 a. Chr. A fost un om politic și un general
roman. A fost de partea Romei în războiul purtat între romani și aliați (socii) între anii 91-87 a. Chr.
5
Serv., Ecl., 1, 57.
6
Gordian, 3, 2.
7
Div., 1, 47, 106.
8
Ἄρατος ὁ Σολεύς, poet didactic grec, a trăit cu aproximație între anii 315 sau 310 – 240 a. Chr. Opera sa majoră este Φαινόμενα
(Phaenomena), un poem, în hexametru, foarte popular în antichitatea greco-romană. Are ca subiect constelațiile și diversele fenomene
 2

Totodată, alcătuiește tratatul De inventione. După cum observăm, Cicero a avut în tinerețe preocupări variate,
de la poezie și filosofie până la teoria artei retorice. Cu toate acestea, practica forului (usus forensis), talentul
înnăscut și ambiția îl vor atrage pe tânărul Cicero spre exercitarea unui rol (persōna) public.
Toate operele lui Cicero depind de contextul în care au fost scrise, după cum am menționat mai sus,
însă, dintre toate scrierile arpinatului, discursurile sunt, cu siguranță, legate în cel mai înalt grad de
evenimentele istorice și de curentele retorice ale vremii. Vom încerca să redăm, pe scurt, momentul apariției
celor mai celebre discursuri ciceroniene în context istoric și de-a lungul carierei lui Cicero.
Primul discurs păstrat – precedat de alte pledoarii, fie nepublicate, fie pierdute – este Pro Quinctio (81 a.
Chr.), un proces civil (causa privāta, spre diferență de procesul criminal, causa publĭca) important pentru că îl
înfruntă pe Q. Hortensius Hortālus, cel mai de seamă orator contemporan, de a cărui retorică asianică a fost
marcat debutul arpinatului. În 80 a. Chr., rostește discursul Pro Sexto Roscio Amerīno, într-un proces criminal
(causa publĭca) cu implicații politice (îl ataca pe Chrysogŏnus, om al dictatorului Sylla), care-i va deschide
calea marilor succese oratorice.
Cicero cultiva un stil asianic, caracterizat prin patos și aspect energic, teatral, datorită temperamentului
mediteraneean și datorită lui Q. Hortensius Hortalus, model pentru arpinat, și nu practica stilul atic, rezervat,
clasic.
Însă la scurt timp după rostirea discursului Pro Sexto Roscio Amerīno, Cicero pleacă într-o călătorie în
Grecia, unde vizitează Atena și urmează studii de filosofie, și la Rodos, unde îl audiază pe vestitul retor
Apollonios Molon/ Ἀπολλώνιος ὁ Μόλων, care are o mare influență asupra stilului oratoric ciceronian,
temperându-i excesele asianice (teatralitate și retorism fastidios). Când se întoarce la Roma, Cicero va spune:
Non modo exercitatior, sed prope mutatus./ Nu doar mai exersat, cu mai multă experiență, ci aproape
schimbat! (tr. pr.)
Reîntors la Roma în 77, după moartea lui Sylla, intră în viața politică și parcurge cursus honōrum
(cariera onorurilor; la Roma, așadar, a ocupat toate funcțiile din cursus honorum: cvestor, cenzor, pretor etc.):
în 75 este quaestor în Sicilia, la Lilybeum, unde dă dovadă de atâta probitate și cumpătare în administrarea
finanțelor, încât sicilienii și-l aleg patrōnus (apărător al intereselor la Roma), calitate în care, în 70, pledează
împotriva lui Verres, membru al oligarhiei senatoriale, fost guvernator spoliator al provinciei (In Verrem
oratiōnes septem). În 69 este aedīlis, iar în 66 praetor, când susține primul său discurs propriu-zis politic (De
imperio Cn. Pompēi), pentru investirea lui Pompeius cu imperium maxĭmum în campania din răsărit împotriva
lui Mithridātes, regele Pontului. În 63 este consul. În acest an, are loc confruntarea cu senatorul Catilina – este
momentul de apogeu al carierei sale (după 63 a. Chr., începe declinul; se disting trei perioade în viața și opera
lui Cicero: 1. Cea de până la consulat; 2. Perioada consulatului; 3. Perioada postconsulatului). Acum descoperă
și înăbușă conspirația lui L. Sergius Catilīna (In Catilīnam oratiōnes quattuor). Aceasta este perioada așa-
numitelor „discursuri consulare”: De lege agraria, Pro Rabirio, Catilinarele și Pro Murēna, la care se adaugă
cele de până la plecarea în exil. Un loc aparte îl deține Pro Archia poëta (62), o profesiune de credință a unui
intelectual care elogiază cultura și literatura.
Contextul politic după 63 a. Chr.
Linia politică moderată propusă de Cicĕro – consensus bonōrum – pentru salvarea statului se dovedește
caducă. Primul triumvirat și alegerea lui Caesar consul pentru anul 59 pun capăt primei perioade, cea
ascendentă, din cariera lui Cicero.

celeste. A fost foarte apreciat de poeții alexandrini, apoi de poeții latini Vergiliu și Ovidiu. A fost, de asemenea, tradus, în limba latină,
de Cicero, Ovidiu, Germanicus sau Avienus.
 3

Pompei, Caesar și Crassus formează primul triumvirat în 60 a. Chr., trecând peste animozitățile dintre ei
(Pompei făcea parte din tabăra optimaților, pe când Caesar și Crassus erau populari/ populares). Neoficial, cei
trei s-au înțeles să domine statul peste mâna senatului9. Pentru strângerea legăturilor dintre ei, Pompei se
căsătorește, în 59, cu Iulia, fiica lui Caesar, iar Caesar urma să primească, în același an, consulatul. De
asemenea, triumvirii au decis să impună ratificarea reglementărilor operate de Pompei în Orient și să dispună
distribuiri de pământuri veteranilor acestuia.
Perioada de declin politic
Cicero este pus în situația de a face jocurile triumvirilor. Totuși, arpinatul refuză ofertele de alianță
venite din partea lui Caesar, trezind furia acestuia. De aceea, Caesar îl lasă vulnerabil în fața lui Clodius, care îl
acuză pe Cicero de condamnarea la moarte, fără drept de recurs la adunarea poporului, a conjuraților lui
Catilina. În urma acuzației primite, arpinatul se vede nevoit să plece în exil (aprilie 58 a. Chr.).
Această etapă secundară a carierei lui Cicero este marcată de compromisurile pe care omul politic și
oratorul trebuie să le facă puternicilor zilei. Marginalizat în viața politică, el se va dedica studiilor de retorică și
de filosofie, scriind acum cele mai importante lucrări teoretice. Rechemat din exil, în 57, își apără prietenii
atacați vehement de Clodius (Pro Sestio, Pro Caelio, Pro Plancio) și încearcă o conjuncturală reconciliere cu
Caesar (De provinciis consularĭbus, în 56, pentru prelungirea guvernării lui Caesar în Gallia), mai ales că
întrevederea de la Luca (56 a. Chr.), din Gallia Cisalpina, întărise alianța triumvirilor (triumvirii își împărțiseră
aici provinciile între ei: Caesar păstra Gallia pentru încă cinci ani, lui Crassus îi revenea Syria, iar Pompei
primea Hispania). Însă în 53 a. Chr., Crassus pierde bătălia de la Carrhae și este ucis. Primul triumvirat se
destramă. Cicero, va trebui să aleagă între Caesar și Pompei, însă o perioadă de timp ezită. În 52, când gravele
tulburări de la Roma obligă senatul să-l numească pe Pompei consul fără coleg, Cicero pledează în apărarea lui
Milo (Pro Milōne) ai cărui susținători îl asasinaseră pe Clodius. În 51-50 este proconsul în Cilicia și, revenit la
Roma, este nevoit să se retragă din viața politică. În 49, asistă, ezitant și neputincios, la războiul civil dintre
Caesar și Pompei, luând partea acestuia din urmă. Chiar dacă în tabăra lui Caesar erau generali frații lui Cicero,
acesta nu-l suporta pe Caesar datorită pericolului pe care-l reprezenta pentru republică, țelul vieții lui, și de
aceea arpinatul trece în tabăra lui Pompei. Cicero afirmase chiar în corespondența sa (din 59 a. Chr.) că Iulius
Caesar viza instituirea unui „regat” sau a unei „regalități” (regnum, Cic., Att., 2, 12, 1). Însă în 48 a. Chr.,
Pompei este înfrânt de Caesar la Pharsalus.

Bătălia de la Pharsalus
Caesar pregătise o armată de trei ori mai mare decât cea cu care cucerise Gallia cu scopul de a supune
Dacia și pe Burebista. Acest fapt ne demonstrează cât de puternic era statul condus de Burebista la vremea
aceea. Caesar era mâniat pe Burebista datorită faptului că la Pharsalus, înaintea începerii bătăliei, acesta
trimisese soli la Pompei și-l întrebase dacă dorește ca regele dacilor să-l ajute cu trupe. Se spune că Pompei ar fi
răspuns că nu are nevoie de ajutor, argumentându-și refuzul prin forța armatei sale, de șapte ori mai puternică
decât cea a lui Caesar.
Într-adevăr, în momentul începerii bătăliei, cavaleria lui Pompei număra șapte mii de oameni, pe când
cea a lui Caesar doar două mii. Numărul infanteriștilor lui Pompei era, de asemenea, mai mare decât cel al
armatei lui Caesar. Cu toate acestea, Caesar a reușit să echilibreze raportul de forțe dintre cele două armate.
Unul din factorii determinanți ai victoriei lui Caesar de la Pharsalus ar fi acela că infanteriștii săi erau bine căliți
în războaiele din Gallia și aveau o experiență de temut; altul ar fi că genialul comandant roman din Gallia a
recurs la câteva stratageme foarte nimerite: mai întâi a pus câte doi oameni pe un cal, călărețul propriu-zis și un

9
Eugen Cizek, Istoria Romei, ed. a II-a, București, Editura Paideia, 2010, p. 169.
 4

infanterist, acesta din urmă având rolul de a agăța cu cârligul cavalerii lui Pompei și de a-i da jos de pe cal, fiind
lucru știut că un cavaler nu se compară cu un infanterist în lupta corp la corp dacă nu are cal (iată că dintr-o dată
din două mii de călăreți s-au făcut patru mii), apoi a dat ordin soldaților să-i lovească în față, în figură pe oștenii
lui Pompei. Aceștia erau formați din tineri aristocrați, obișnuiți cu viața de salon, și în momentul în care au
văzut că sunt mutilați de către veteranii lui Caesar, mai căliți, dar totodată mai rudimentari, mai grosolani, au
rupt-o la fugă. Văzând de la distanță fuga cavaleriei sale și neînțelegând motivul, Pompei crede că este trădat.
Pompei era uluit de faptul că cei șapte mii de cavaleri ai săi se retrag în dezordine din fața a numai două mii,
după cum socotea el, și a crezut că este trădat și a părăsit câmpul de luptă împreună cu soția și copiii săi pentru a
fugi în Egipt. Această mișcare a fost complet greșită. Bătălia încă nu era pierdută, iar dacă Pompei ar fi rămas
acolo să comande în continuare și să-și înflăcăreze soldații, nu se știe dacă nu ar fi reușit să câștige până la
urmă.
Așa a fost însă să fie, iar Pompei a fugit în Egipt. Aici stăpâneau Ptolemeu, în vârstă de zece ani, și
Cleopatra, care avea 14-15 ani, fiecare susținuți de camarilele lor. Partida lui Ptolemeu al XIII-lea, știind că
Pompei urma să vină la ei, a considerat că ar atrage simpatia lui Caesar și, prin urmare, și-ar asigura sprijinul
puternicului imperiu al Romei, dacă l-ar ucide pe Pompei. Într-adevăr, când Pompei pune piciorul pe pământul
Egiptului, un centurion (Lucius Septimius, ajutat de Achillas, unul din gardienii regelui Ptolemeu, și de Salvius)
plătit de egipteni îl întâmpină pe Pompei și-i taie capul de față cu soția și copiii acestuia care nu apucaseră încă
să coboare de pe corabie. Îngroziți, aceștia fug pe mare. Nu după mult timp sosește și Caesar în Egipt, iar aici îl
așteaptă o mare surpriză: adversarul său era mort! I se prezintă capul lui Pompei pe o tavă. Se spune că Caesar
ar fi plâns la vederea capului lui Pompei și imediat după aceea ar fi trimis vorbă că îl va răsplăti pe cel care l-a
ucis. Bucuros, asasinul se prezintă în fața lui Caesar, însă acesta, spre surprinderea ucigașului, dă ordin să fie
executat, justificând că așa va păți orice soldat roman care cutează să ridice sabia împotriva unui general roman!
Caesar este găzduit la curtea lui Ptolemeu și a Cleopatrei. Pe neașteptate, Caesar primește un dar din
partea Cleopatrei: un covor făcut sul! Îl desface, iar înăuntru o găsește pe Cleopatra. Foarte sensibil la grațiile
feminine, Caesar cade în mrejele acestei femei frumoase și va avea și un fiu cu aceasta, pe nume Cezarion.
Gruparea lui Ptolemeu și-a dat seama că Caesar nu îl va susține pe Ptolemeu și atunci au plănuit un atac contra
sa. Caesar, cu micul său grup de veterani, a rezistat asaltului și, pentru ca flota cu care venise în Egipt să nu
cadă în mâinile inamicilor, a poruncit să i se dea foc. Incendiul s-a extins și astfel a ars și o parte a celebrei
biblioteci din Alexandria, cea mai mare bibliotecă a antichității, cu peste 700 000 de documente și opere.
Partizanii lui Pompei, deși acesta murise, nu s-au liniștit. L-au atras de partea lor pe regele Pharnaces/
Φαρνάκης al II-lea, al Pontului și al regatului Bospor (în Crimeea de est și în peninsula Taman), conducător
redutabil. Pharnaces și armata sa nu-și imaginau că Caesar va pleca imediat din Alexandria cu micul său grup
de soldați și se va prezenta pe câmpul de luptă (la Zela). Caesar, într-adevăr, a sosit total pe neașteptate și a
câștigat în felul acesta. A trimis la Roma o scrisoare lacunară în care explica acțiunea sa militară în felul
următor: „Veni, vidi, vici!”

Triumful lui Caesar

Abia în 46, iertat de Caesar după înfrângerea pompeienilor, Cicero reapare în for, apărând pe unii
susținători ai lui Pompei, aflați în exil (Pro Marcello, Pro Ligario). Asasinarea lui Caesar, din 44 a. Chr., îi dă
lui Cicero speranța reînvierii regimului republican: crezându-se din nou în fruntea statului, se azvârle cu pasiune
în lupta împotriva lui Marcus Antonius, care se dorea succesorul dictaturii cezariste (In Marcum Antonium
oratiōnes quattuordecim/ XIV, mai cunoscute sub denumirea de Filipice, prin analogie cu discursurile lui
Demosthene împotriva lui Filip al II-lea, regele Macedoniei). Dar iluzia restaurării puterii senatoriale se
 5

destramă repede. Încheierea celui de-al doilea triumvirat (în 43 a. Chr., între Octavian, M. Antonius și Lepĭdus)
este urmată de o violentă perioadă de proscripții, cărora arpinatul le cade victimă – la 7 decembrie 43, din
porunca lui M. Antonius, Cicero este asasinat la vila sa de lângă Roma, unde se refugiase în urma conflictului
(chiar de Herennius, un centurion apărat de el odinioară într-un proces). Capul și mâinile lui, instrumente ale
elocinței, au fost atârnate pe rostre, în fața Curiei.

Cicero – opera

Opera lui Cicero se compune din: I. Opera oratorică

II. Opera filosofică
III. Opera epistolară

I. Opera oratorică: - elocința la Roma

- discursurile oratorice
- strategia la Roma
- artă și stil

a) Elocința la Roma
Viața la Roma solicita ca orice tânăr să aibă o viață privată curată moral și era absolut necesar, totodată,
ca acest tânăr să stăpânească arta vorbirii, acea ars bene dicendi, după cum ne precizează Quintilian, în Inst.
2.17.37 (sau bene dicendi scientia, Quint., Inst. 2.14.5). Cato Maior, în secolul al II a. Chr., considera că
oratorul este un om de valoare, expert în arta vorbirii: vir bonus, dicendi peritus și adeverea prin această
observație o realitate existentă de multă vreme la Roma. Mai târziu, după încheierea perioadei republicane a
Romei, retorica se va retrage din for în școli.
În epocă, în vremea lui Cicero, se înfruntau două mari curente: asianismul și aticismul. Asianismul
reprezenta psihologia orientală și izvorâse din Asia Mică, după cuceririle lui Alexandru Macedon. Aticismul
reprezenta simplitatea, măsura spiritului grec. Oratoria greacă aticistă se consolidase în Grecia, în Attica/
Ἀττική.
La Roma, asianismul îl avea ca reprezentant, în primul rând, pe Q. Hortensius Hortalus, numit rege al
proceselor, al judecăților/ rex judiciorum, după cum ne mărturisește chiar Cicero (Divin. in Q. Caecil., 7).
Printre cei mai de seamă aticiști se număra Decimus Junius Brutus, care cultiva logica ideilor și claritatea
stilului. Printre oratorii aticiști se numărau și Caesar și Pompei. Între aceste două direcții, Cicero a inaugurat o a
treia direcție și anume orientarea rodiană (ciceroniană). Se numea rodiană în amintirea lui Molon/ Molo din
Rhodos/ Ἀπολλώνιος ὁ Μόλων.
În această perioadă a fost orator și o femeie, Hortensia, primul caz de oratorie feminină, care a pledat
într-un discurs contra impozitului pe bijuterii. Astfel de discursuri nu trebuie să ne mire; în comediile lui Plaut
întâlnim, spre exemplu, interdicția ca femeile să poarte mai mult de cinci kilograme de aur atunci când ies la
plimbare. Lumea pe atunci deținea cantități remarcabile de aur și bijuterii. După bătălia de la Cannae (2 august
216 a. Chr., Apulia, Puglia de astăzi, în sud-estul peninsulei italice), Hannibal a trimis la Cartagina două coșuri
pline numai cu inele luate de pe mâinile ofițerilor romani, iar de la întreaga armată s-au strâns cantități imense
 6

de aur (alte înfrângeri ale romanilor în cel de-al doilea război punic: bătălia de la Trebia, prima mare bătălie a
celui de-al doilea război punic, decembrie 218 a. Chr și bătălia de la lacul Trasumennus lat./ Trasimene, 21
iunie, 217 a. Chr.).

b) Discursurile oratorice

Cicero a scris peste 100 de discursuri; s-au conservat doar 58 integral, iar 17 fragmentar.
Discursurile se împart, în linii mari, în: juridice și politice. Discursurile de tip judiciar erau pledoarii
ținute în fața tribunalelor în procese civile (causa privata, ex. Pro Quinctio, 81 a. Chr. – proces important
pentru că îl înfrunta pe Q. Hortensius Hortalus, cel mai celebru orator al momentului, de a cărui retorică
asianică a fost marcat debutul lui Cicero) sau criminale (causa publica, ex. In Catilinam oratiōnes quattuor –
discurs consular rostit în vederea înăbușirii conspirației lui L. Sergius Catilīna, 63 a. Chr., Pro Milōne, 52 a.
Chr. – discurs în care Cicero pledează în apărarea lui Milo care-l asasinase pe Clodius). Discursurile politice ale
lui Cicero sunt, în general, de tip deliberativ, respectiv pledoarii susținute în fața unei adunări deliberative (ex.
De imperio Cn. Pompēi, 66 a. Chr. – pentru investirea lui Pompeius cu imperium maximum în campania din
răsărit împotriva lui Mithridātes, regele Pontului; De provinciis consularĭbus, 56 a. Chr. – discurs rostit în
vederea prelungirii guvernării lui Caesar în Gallia). Ar mai fi de menționat și discursurile de tip demonstrativ
sau epidictic care erau discursuri de aparat (elogiu, panegiric, orație funebră), gen puțin analizat și exemplificat
de Cicero (ex. elogiul făcut lui Cato Maior).
Cronologic, discursurile se împart în: - anteconsulare
- consulare
- postconsulare, acestea din urmă divizându-se în trei etape:
- din timpul primului triumvirat, 60 a. Chr.
- din timpul dictaturii lui Caesar, 46-44 a. Chr.10
- din timpul polemicii cu Antonius, 44-43 a. Chr.
Printre discursurile anteconsulare mai importante se numără:
Pro Sexto Roscio Amerino, discurs juridic rostit în 80 a. Chr. - unul dintre cele mai celebre procese de la
Roma
Lucius Cornelius Chrysogonus (Chrysogonos/ Χρυσόγονος – chrysos/ χρυσός – aur și gonos/ γόνος din
γένος – născut: cel născut în aur), un libert de origine greacă, era cel mai important om din camarila dictatorului
Sylla11, era mâna dreaptă a acestuia. Chrysogonus intenta procese tuturor oamenilor bogați de la Roma sub
pretextul complotării împotriva lui Sylla și le confisca averea – proscripțiile din 82 a. Chr. Roscius din
Amerinus, unul dintre cei mai bogați oameni de la Roma pe vremea aceea, este asasinat de către oamenii lui
Chrysogonus. Pentru ca nelegiurea să fie completă și ca nu cumva averea să revină fiului, Chrysogonus îl acuză
pe fiul lui Roscius că și-a ucis tatăl. Urmează judecata. Fiul lui Roscius își caută un avocat, însă nimeni nu
îndrăznea să-l apere contra lui Chrysogonus, mâna dreaptă a lui Sylla. În cele din urmă, se ivește tânărul Cicero,
fără nici o faimă, fără nici un proces câștigat până atunci, care acceptă să-i ia apărarea fiului lui Roscius. Cicero
conduce cu mare abilitate procesul și, având grijă să nu-l atingă pe Sylla (spunând că nedreptatea nu poate fi
decât în dauna lui Sylla, iar dreptatea și adevărul în folosul său), reușește să-l și câștige.

10
În 49 a. Chr., când Caesar trece Rubiconul, izbucnește un război civil care avea să pună capăt republicii romane. După lupta de la
Pharsālus și asasinarea lui Pompei (48 a. Chr.), după victoriile de la Thapsus (46 a. Chr.) și Munda (45 a. Chr.) împotriva armatelor
pompeiene, Caesar ajunge singur stăpân al Romei, fiind proclamat dictātor pe viață.
11
Lucius Cornelius Sulla/Sylla (138-78 a. Chr.) – dictator între anii 81-79 a. Chr.
 7

In Verrem (In Verrem oratiōnes septem), 70 a. Chr., 7 discursuri de tip juridic în care Cicero pledează
contra lui Verres, fost guvernator spoliator al provinciei Sicilia. Verres comisese în Sicilia jafuri numeroase
între 73 și 70 a. Chr. Cicero îl acuză, la rugămintea sicilienilor. În 77, după moartea lui Sylla, Cicero se
reîntorsese la Roma, după ce călătorise în Orient (Asia Mică, insula Rhodos, Atena), și ajunsese, în 75 a. Chr.,
quaestor în Sicilia, la Lilybeum, unde se dovedise un administrator al finanțelor corect și cumpătat.
Incoruptibilitatea de care Cicero dăduse dovadă atunci făcuse ca, mai târziu, sicilienii să-l aleagă patrōnus,
apărător al intereselor la Roma.12 Verres este exilat, în urma acestui proces, însă pleacă cu toată averea sa.
Dintre cele șapte discursuri, numai două au fost rostite, iar restul au fost redactate și publicate. Apărător
principal al lui Verres era Q. Hortensius Hortalus. Cele șapte discursuri sunt: 1. Divinatio in Caecilium, prin
care Cicero încearcă să dovedească incapacitatea morală și profesională a lui Q. Caecilius Niger – fost cvestor
al lui Verres și propus de apărare. 2. Cicero, fiind însărcinat cu acuzarea, rol pe care și l-a asumat destul de rar,
a pornit în Sicilia, unde a strâns un uriaș material de acuzare împotriva lui Verres. Pentru a împiedica pe Verres
să amâne procesul pentru anul următor, când conjunctura politică i-ar fi fost foarte favorabilă, Cicero a renunțat
să susțină mai întâi acuzarea și apoi să aducă dovezile și să introducă martorii și a pronunțat un scurt discurs de
acuzare, Actio prima in Verrem, introducând apoi martorii cu dovezile scrise. Dovezile au fost atât de
zdrobitoare, încât Verres a renunțat să se mai prezinte și a plecat în exil. Cicero a publicat restul dovezilor de
acuzare în cinci discursuri, redactate ca și când ar fi fost susținute. Aceste discursuri sunt: 1. De praetura
urbana/ Despre pretura din Roma în care arată abuzurile lui Verres în timpul preturii la Roma. 2. De praetura
Siciliensi/ Despre pretura din Sicilia conține jafurile săvârșite în Sicilia. 3. De re frumentaria/ Despre problema
grâului arată abuzurile în administrarea aprovizionării cu grâu din Sicilia. 4. De signis/ Despre statui vorbește
despre furturile lui în materie de obiecte de artă. 5. De suppliciis/ Despre pedepse expune gravele pedepse la
care supusese pe unii cetățeni romani. Aceste cinci discursuri constituie cele cinci cărți ale grupului numit Actio
secunda. În aceste discursuri, Cicero denunță abuzurile săvârșite de Verres în timpul preturii la Roma ori în
Sicilia.
Celelalte discursuri dezbat drama lui Cicero aflat între optimați și populari.

Discursuri consulare:
Acum are loc conjurația lui Catilina, în încercarea de a răsturna republica. Cicero descoperă și blochează
această conspirație rostind 4 discursuri împotriva lui Catilina: In Catilinam orationes quattuor, în 63 a. Chr,
numite și Catilinare (printre discursurile consulare celebre se mai numără: De lege agraria, Pro Murēna, Pro
Rabirio).
Catilinarele – Oratio prima a fost rostită la 8 noiembrie 63 a. Chr. în senat. Cicero informează Senatul
despre uneltirile conspiratorilor și-l îndeamnă pe Catilina să plece în exil pentru că toată conspirația sa a fost
descoperită. Oratio secunda, 9 noiembrie 63 a. Chr., este pronunțată în fața poporului. Cicero informează
poporul asupra situației politice. Oratio tertia, 3 decembrie 63 a. Chr., este rostită în for. Cicero relatează despre
arestarea alobrogilor (o populație galică nemulțumită) care aveau acte cu numele conjuraților (prin intermediul
solilor alobrogi aflați la Roma, conjurații încercaseră să-și atragă de partea lor această populație galică; solii
însă fuseseră arestați, pe când ieșeau noaptea din Roma, și asupra lor se găsiseră acte semnate de șefii
conspirației, care au fost arestați și dați în paza unor senatori) și relatează, de asemenea, măsurile luate pentru
reprimarea acestor conjurați. Oratio quarta, 5 dec. 63 a. Chr. – în această ședință a senatului, s-a deliberat
asupra pedepsei conjuraților. Decimus Iunius Silanus propune pedeapsa capitală, Caesar propune arestarea și

12
Cursus honōrum: în 75 quaestor, în 69 edil, în 66 pretor, în 63 consul.
 8

judecarea lor, Cato a propus moartea, de asemenea, iar Cicero, consul, nu s-a pronunțat ferm, dar a sugerat și el
pedeapsa cu moartea. Conjurații au fost ștrangulați, iar Cicero a fost numit Pater Patriae.

Discursuri postconsulare:
- din timpul primului triumvirat, 60 a. Chr.
În timpul primului triumvirat – acord secret încheiat între Caesar, Pompei și Crassus, în 60 a. Chr., prin
care fiecare se angaja să nu lezeze interesele celorlalți și prin care se asigura, de fapt, conducerea din umbră a
statului – Cicero a fost presat să facă politica triumvirilor, iar Caesar i-a făcut numeroase oferte de colaborare
(Caesar îi propusese chiar lui Cicero să facă parte din acordul secret încheiat între el, Pompei și Crassus; Cicero
a refuzat această propunere pentru că se temea că un astfel de parteneriat ar putea submina republica romană).
Refuzând însă orice colaborare, Caesar a pus pe Clodius (Publius Clodius Pulcher) să propună o lege în senat
(Leges Clodiae) prin care să condamne pe toți magistrații care condamnaseră fără judecată cetățeni romani. Prin
această manevră, erau vizați, de fapt, magistrații implicați în condamnarea, fără judecată, a lui Catilina și a
conjuraților săi și, în mod special, Cicero. În virtutea acestei legi, Cicero a fost condamnat și a plecat în exil la
Salonic (Θεσσαλονίκη), în 58 a. Chr. Foarte mulți senatori protestau însă împotriva acestei măsuri. Pompei,
după un an de zile, îl aduce înapoi la Roma. Cicero își găsește vila de pe Palatin distrusă de Clodius. Pentru a
nu-i lăsa niciodată posibilitatea lui Cicero să revendice locul acela, Clodius construise acolo un templu închinat
zeiței Libertas. Cicero a cerut în senat să i se redea casa. Fiind vorba de un templu, senatul a trimis problema
spre rezolvare pontificilor, în fața cărora Cicero a rostit discursul:
De domo sua/ Pentru casa sa (De domo sua ad pontifices) sau Pro domo sua
Pontificii au răspuns că, întrucât consacrarea casei nu fusese făcută de popor, nimic nu se opune
restituirii. Discursul, pronunțat la 30 septembrie 57 a. Chr., este foarte important pentru discutarea problemelor
de drept public pe care le conține.
Reintegrat în viața politică după exilare, Cicero încearcă o reconciliere de conjunctură cu Caesar (De
provinciis consularĭbus, în 56, pentru prelungirea guvernării lui Caesar în Gallia), dar mai ales își apără
prietenii atacați de Clodius (Pro Sestio, Pro Caelio, Pro Plancio). Clodius făcea parte din partida popularilor, în
timp ce prietenii apărați de Cicero erau optimați.
Un discurs foarte important din perioada postconsulară a arpinatului este Pro Milone. În 52, Cicero
pledează în apărarea lui Milo. Titus Annius Milo Papianus era conducătorul partidului optimaților. El îl ucisese
pe Clodius; de fapt, mai exact, în urma ordinului dat de Milo, sclavii lui îl asasinaseră pe Clodius în apropiere
de Bovillae, unde cei doi dușmani de moarte se întâlniseră din întâmplare, pe Via Appia: Milo se ducea spre
Lanuvium, iar Clodius venea spre Roma. Uciderea lui Clodius a provocat dezordine la Roma. În zarva care a
avut loc s-a dat foc și Curiei Hostilia. Senatul a numit pe Pompei consul fără coleg, spre a potoli tulburările.
Pompei a luat măsuri extraordinare de pază și a instituit o procedură specială pentru judecarea lui Milo. Cicero,
intimidat de măsurile de pază luate de Pompei, a rostit o cuvântare scurtă, care se citea încă în sec. I p. Chr.
Discursul pe care-l avem a fost redactat de Cicero după condamnarea lui Milo. Refăcută după toate artele
retorice, pledoaria este una dintre capodoperele elocinței ciceroniene, lucru valabil, se pare, numai în cazul
variantei revizuite și publicate. Cuvântarea inițială pare să nu fi fost de aceeași valoare, deși trebuie avut în
vedere și contextul tensionat din timpul rostirii pledoariei: Cicero se temea de reacțiile partizanilor lui Clodius,
adunați în număr mare în locul unde se ținea procesul. Oricum, Milo, conform mărturiei lui Cassius Dio
(Ῥωμαϊκὴ Ἱστορία/ Historia Romana, 40, 54, 3), citind varianta revizuită și publicată a discursului Pro Milone,
 9

ar fi spus în glumă că, dacă Cicero ar fi pledat la fel de bine în timpul procesului, el n-ar mai fi în prezent în
exil.
- din timpul dictaturii lui Caesar, 46-44 a. Chr.
Discursuri: Pro Marcello, Pro Q. Ligario, Pro rege Deiotaro/ În apărarea regelui Deiotarus
- din timpul conflictului cu Antonius, 44-43 a. Chr.
In Antonium – 14 discursuri politice (Filipice sau, titlul complet: In Marcum Antonium oratiōnes XIV
<quattuordecim>/ Orationes Philippicae in Marcum Antonium/ Orationes in M. Antonium Philippicae XIV), un
fel de cântec de lebădă al lui Cicero, fiind ultimele sale discursuri.
Antonius – generalul cel mai apropiat al lui Caesar.
Filipicele au fost pronunțate în 44 și în 43 a. Chr. contra lui Antonius, care încerca să ia locul lui Caesar.
Cicero, nemulțumit de politica lui Antonius, pornise într-o călătorie spre orient. Ajunsese la Rhegium, în sudul
peninsulei Italice, când îi vin știri de la Roma că Antonius s-a schimbat și că lucrurile merg bine la Roma.
Cicero se întoarce. La 1 septembrie, când, în senat, urma să se decreteze o zi de rugăciuni în cinstea lui Caesar,
Cicero n-a participat la ședințe. Antonius, înfuriat, l-a atacat violent. La 2 septembrie 44, Cicero a apărut în
senat și a ținut prima Filipică, în absența lui Antonius. La 19 septembrie, Antonius răspunde în senat atacurilor
lui Cicero, care acum era absent. Cicero răspunde prin Filipica a II-a, care n-a fost rostită, ci doar publicată.
Antonius declanșează operațiuni militare contra lui Brutus, guvernatorul Galliei cisalpine, și-l asediază la
Mutina. Prin Filipica a III-a (20 decembrie 44), Cicero propune în senat să se dea ajutor lui Brutus, să se aducă
laude lui Octavian, care se opusese acțiunilor lui Antonius, și cere trupe spre a se porni împotriva lui Antonius.
În după-amiaza acelei zile, pronunțând Filipica a IV-a, în for, Cicero aduce la cunoștința poporului cele
petrecute în senat. La 1 ianuarie 43, intrând în funcție consulii Hirtius și Pansa și discutându-se situația politică,
a fost considerată mai potrivită trimiterea unei solii la Antonius, spre a se evita războiul. Cicero, în Filipica a V-
a, optează pentru război. Cu toate acestea, solia a fost trimisă. La 4 ianuarie 43, Cicero, în for, rostind Filipica a
VI-a, informat poporul asupra soliei. Curând după aceea, în Filipica a VII-a, rostită în senat, s-a pronunțat
împotriva păcii cu Antonius. Solia s-a întors fără rezultatele dorite. În februarie 43, Cicero a rostit, în senat,
Filipica a VIII-a, cerând să se ducă un război sever împotriva lui Antonius și să se acorde iertare celor care-l vor
părăsi pe Antonius. Cererile lui Cicero au fost aprobate. În Filipica a IX-a, Cicero face propunerea de a i se
acorda lui Servius Sulpicius, mort în timpul când făcea parte din solia care pornise la Antonius, onoruri și o
statuie. Între timp, Marcus Brutus, în Macedonia, și C. Cassius, în Siria, strânseseră o puternică armată și
ocupaseră Grecia, Macedonia, Illyricum, Siria. Ei fuseseră numiți guvernatori de Caesar. După moartea
dictatorului, însă, lui Marcus Antonius i se dăduse Macedonia, iar lui Dolabella, Siria. Când C. Antonius, fratele
lui Marcus, s-a dus să ia, în locul fratelui său, provincia în primire, s-a izbit, la Apollonia, de M. Brutus. Cicero,
în Filipica X, a cerut ajutor pentru Brutus. Dolabella, pornind și el, să-și ia provincia în primire, a asasinat pe C.
Trebonius, guvernatorul Asiei. Senatul a decretat război contra lui Dolabella. Senatul a propus ca, în perioada
următoare, consulii să preia comanda războiului, spre diferență de Cicero, care îl propusese, fără succes, pe C.
Cassius în Filipica a XI-a. Se alcătuiește o nouă solie către Antonius, din care făcea parte însuși Cicero, care,
părându-i rău că primise să facă parte, rostește Filipica a XII-a, în care arată lipsa de sens a acestei solii.
Guvernatorii de provincii, L. Plancus și M. Lepidus, scriu senatului, sfătuindu-l să ducă tratative de pace cu
Antonius. Cicero în Filipica a XIII-a, analizând scrisoarea în senat, arată că o pace cu Antonius este cu
neputință. La 15 aprilie 43, Antonius este învins de Hirtius. La 21 aprilie, în senat s-a propus sărbătorirea
evenimentului. Cicero, în Filipica a XIV-a, propune o serbare de 50 de zile, drept mulțumire lui Hirtius, Pansa
și Octavian, un monument celor căzuți și permisii pentru soldați. Dar, în aceeași zi de 21 aprilie, s-a dat bătălia
de la Mutina, în care Antonius a fost înfrânt, dar Hirtius a căzut în luptă, iar Pansa a pierit din pricina unei răni.
 10

În octombrie, Antonius, Octavian și Lepidus au încheiat al doilea triumvirat. Cicero, la cererile insistente ale lui
Antonius, este trecut pe lista de proscriși și este ucis pe 7 decembrie 43 a. Chr.
Cicero a fost un geniu al oratoriei romane și unul dintre cei mai mari scriitori europeni. Ironia sorții: a
fost asasinat de un centurion (Herennius) pe care îl apărase odinioară într-un proces. Capul și mâinile lui,
instrumente ale elocinței, au fost atârnate de Columna Rostrată, în fața Curiei.

c) Strategia la Roma
Există o structură de suprafață (unde Cicero oscilează în politică) și o structură de adâncime (unde
poartă un crez, respectiv republica și sistemul republican). Exegeții moderni i-au imputat oscilațiile trecătoare,
schimbările din acțiunea sa politică. Însă aceștia nu au înțeles structura de adâncime a lui Cicero. El pledează,
într-adevăr, contra optimaților uneori, alteori contra popularilor. Pendulările sale sunt însă de ordin tactic, nu
strategic. El a purtat totdeauna în suflet republica romană.
A. Michel semnalează două imperative ale atitudinii lui Cicero:
1. lupta contra tiraniei
2. conștiința unor mijloace slabe angajate în lupta politică
Cicero cerea ca armele să cedeze togii/ cedant arma togae. Cicero a militat pentru înțelegerea tuturor
celor buni împotriva celor răi, concordia omnium bonorum (în Pro Murena).
Cicero s-a opus reformelor lui Sylla, dar și reformelor propuse de populari, căci toate acestea
primejduiau ordinea populară. Cicero a sperat ca Caesar să reinstaureze republica, dar acesta, de fapt, dorea să
reinstaureze monarhia „absolutistă”. Așadar, la nivel de adâncime, a fost totdeauna republican. La nivel de
suprafață, apare oscilația între optimați și populari.
Cicero și-a dat viața pentru republica romană. În concluzie, Cicero nu a fost nici politician de stânga,
nici de dreapta, ci un republican lucid, statornic, pasionat de libertate, apărător al legii, luptând pentru concordia
omnium bonorum (alianța celor buni împotriva răului) contra anarhiei și tiraniei.

d) Artă și stil
Cicero acordă o mare importanță modului de construire a unei fraze, alegerii termenului potrivit la locul
potrivit sau clarității exprimării13:
„Care este deci cel mai bun fel de a vorbi – căci despre acțiune voi vorbi după aceea – în afară de a ne
exprima latinește, clar, în termeni aleși și potrivit cu ceea ce se dezbate” (De or., III, 10, 37)
„Și ca să vorbim latinește nu trebuie numai să ne străduim să întrebuințăm cuvintele pe care nimeni n-ar
putea să le critice pe drept, ci trebuie să le potrivim atât de bine cu întâmplările, cu împrejurările, cu felul
elocinței, cu ritmul oratoric, încât să nu existe nimic care să tulbure, nimic nearmonios, nimic de prisos; trebuie
să potrivim chiar mișcarea limbii și respirația și modulația vocii.” (De or., III, 11, 41)
Exprimarea clară se obține dacă se realizează prima condiție, anume exprimarea într-o limbă latină
corectă. Atunci când vorbitorii întrebuințează limba latină, spune Cicero, ei trebuie să utilizeze, mai degrabă,
cuvinte firești, obișnuite „[...] care arată în chip propriu ceea ce dorim să înțelegem și să exprimăm, fără vreun
cuvânt sau vreo frază cu două înțelesuri, în șiruri de cuvinte nu prea lungi, neprelungind prea mult
întrebuințarea metaforelor, fără ca ideile să fie împrăștiate, fără să amestecăm timpurile, fără să confundăm
persoanele, fără să tulburăm ordinea.” (De or., III, 13, 49)
Prin termeni aleși, speciali, Cicero înțelege:

13
N.I.Barbu, E. Cizek, Tr. Costa, Istoria literaturii latine : De la origini până la destrămarea Republicii, București, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1972.
 11

„[...] aceia care vorbesc nuanțat, explicit, cu belșug de cuvinte, lămurit și în idei și în vorbe și care fac în
cuvântare un fel de ritm și de vers: asta numesc eu exprimare în termeni aleși.” (De or., III, 14, 53)
Cicero sesizează forța expresivă a figurilor de stil și analizează metafore, comparații etc.:
„Trei sunt, din punctul de vedere al cuvintelor luate izolat, mijloacele pe care le folosește oratorul spre a
da strălucire și eleganță cuvântării sale: întrebuințarea unui cuvânt neobișnuit sau nou sau cu sens metaforic.
Neobișnuite sunt cuvintele vechi și înlăturate din pricina vechimii lor de la uzul vorbirii zilnice, pe care poeții
au o mai mare îngăduință să le întrebuințeze decât noi. Și, totuși, rar are uneori și într-o cuvântare demnitate un
cuvânt poetic.” (De or., III, 38, 152 și urm.)
Fraza ciceroniană mai comporta încă o calitate, cu diferite varietăți, care este greu de priceput pentru
noi, modernii: calitatea sonorității, datorită fie sunetelor care alcătuiesc un cuvânt, fie succesiunii, la distanțe
regulate, a unor silabe lungi și scurte. Este ceea ce se numește „ritmul oratoric”. Cicero este de acord cu
întrebuințarea ritmului oratoric, dar nu militează pentru transformarea vorbirii în versuri:
„În această privință are o foarte mare însemnătate faptul că dacă, prin unirea cuvintelor, se produce un
vers în cuvântare, este un defect și totuși voim ca unirea cuvintelor, întocmai ca versul, să cadă ritmic, să se
potrivească.” (De or., III, 44, 175)
Dacă ritmicitatea ar fi dus la versificație, cuvântarea ar fi pierdut din gravitate, intrând, pe nesimțite, în
domeniul fanteziei poetice.
Este ușor de închipuit ce importanță aveau pentru romani aceste recomandări dacă și astăzi valoarea lor
rămâne intactă.