1

Aristofan/ Ἀριστοφάνης (aprox. 445 – 386/385 a. Chr.)

Aristofan, principalul reprezentant al comediei grecești vechi, își desfășoară activitatea în

a doua jumătate a secolului V a. Chr., perioadă de decădere și de durere a poporului grec.
Viața: Sumarele date biografice transpar chiar din piesele comediografului 1. Aristofan s-a
născut, probabil, în anul 445 a. Chr. la Atena/ Ἀθῆναι și a murit în 386 a. Chr., la Delfi/ Δελφοί2.
Părinții lui erau atenieni3, însă unii contemporani îi contestau lui Aristofan originea ateniană
pentru că tatăl său, Philippos, deținea pământ în insula Egina/ Αἴγινα. Aristofan a urmat școli de
gramatică, retorică, muzică, istorie, filosofie, care i-au modelat gândirea și sensibilitatea. A fost
căsătorit și a avut doi fii.
Opera: Creația literară a lui Aristofan numără 44 de comedii. Dintre acestea, 11 ne-au
parvenit integral. În ordine cronologică, piesele păstrate sunt următoarele:

1. 425 a. Chr. - Ἀχαρνῆς/ Acarnienii, reprezentată la Leneene/ Λήναια;

2. 424 a. Chr. - Ἱππῆς/ Cavalerii, reprezentată la Leneene;
3. 423 a. Chr. – Νεφέλαι/ Norii, reprezentată la Marile Dionisii;
4. 422 a. Chr. - Σφῆκες/ Viespile, reprezentată la Leneene;
5. 421 a. Chr. - Εἰρήνη/ Pacea, reprezentată la Marile Dionisii;
6. 414 a. Chr. - Ὄρνιθες/ Păsările, reprezentată la Marile Dionisii;
7. 411 a. Chr. – Λυσιστράτη/ Lysistrata, reprezentată la Leneene;
8. 411 a. Chr. – Θεσμοφοριάζουσαι/ Femei la sărbătorile Demetrei, reprezentată la
Marile Dionisii;
9. 405 a. Chr. – Βάτραχοι/ Broaștele, reprezentată la Leneene;
10. 392 a. Chr. - Ἐκκλησιάζουσαι/ Adunarea femeilor, reprezentată la Leneene;
11. 388 a. Chr. - Πλοῦτος/ Plutos, reprezentată la Leneene.

Comediile scrise de Aristofan reprezintă o frescă a vieții politice și sociale din timpul
războiului peloponesiac. Alături de Tucidide/ Θουκυδίδης, Aristofan este printre cei mai
străluciți autori care au atins subiectul acestui război dezastruos pentru Atena.

Subiectul comediilor:
1. Cu piesa Ἀχαρνῆς/ Acarnienii, reprezentată în 425 a. Chr., Aristofan a câștigat premiul
I la sărbătorile Leneene.
Contextul istoric: Această comedie este scrisă după declanșarea războiului peloponesiac
(431 a. Chr.). Superioritatea terestră a spartanilor silise populația Atticii (Ἀττική) să se retragă

1
Corul, în parabasis, vorbea, uneori, în numele autorului. În felul acesta, ne-au parvenit câteva informații biografice
despre Aristofan.
2
v. Acarnienii/ Ἀχαρνῆς, vs. 653-655.
3
După cum aflăm dintr-o listă a prytanilor (πρυτάνεις) demei din care făcea parte tatăl său, Philippos.
 2

sub zidurile cetății. Însă în Atena, izbucnește o ciumă necruțătoare. Printre victime se numără
însuși Pericle/ Περικλῆς.
Subiectul piesei: Un atenian, Dikaiopolis, disperat din cauză că puternicii zilei, în frunte
cu demagogul Cleon, continuă să poarte război cu spartanii, se hotărăște să ceară pace pe cont
propriu. Cei mai înverșunați dușmani ai păcii sunt acarnienii, cărbunari și țărani din dema
Ἀχαρναί, cea mai mare demă din Attica. În piesă, cărbunarii acarnieni sunt reprezentați de cor.
Dikaiopolis, în timp ce serba cu familia sa Dionisiile, e atacat de acarnieni. Dikaiopolis
împrumută costumul lui Telephos/ Τήλεφος, personaj mizer din piesa lui Euripide, și prezintă
corului nenorocirile sale pricinuite de război. Corul se împarte în două tabere: în această dispută,
partizanii războiului cheamă în ajutor pe strategul Cleon/ Κλέων4, dar în cele din urmă
Dikaiopolis îi convinge pe acarnieni că pacea este mai bună decât războiul și e lăsat să se bucure
împreună cu familia sa de binefacerile păcii. Acarnienii este, în esență, o piesă care glorifică
pacea.
2. Ἱππῆς/ Cavalerii, reprezentată la Leneene, în 424 a. Chr., și distinsă cu premiul I.
Personajul principal al piesei este Cleon, însă de data aceasta nu mai este strateg, ca în comedia
anterioară, ci un sclav demagog originar din Paphlagonia5. Prin metode populiste, Cleon reușește
să câștige, în ecclesia/ ἐκκλησία, încrederea personajului Demos, care ar întruchipa demos-ul
atenian atotputernic. E adevărat, în piesa lui Aristofan, acest personaj de bază este înfățișat ca un
bătrân dezorientat, decrepit care cade victimă demagogiei. Alți doi sclavi, Demostene/
Δημοσθένης6 și Nicias/ Νικίας7, care apar în piesă fugind și plângându-se că tocmai au fost
bătuți de stăpânul lor, Demos-ul, îi fură acestuia secretul succesului. Steaua paflagonezului va
cădea, într-adevăr, căci un alt lingușitor, și mai meschin, va adula poporul și îl va înșela. E vorba
de Agoracritos/ Αγοράκριτος, nume care trădează originea umilă a personajului. Într-adevăr,
acesta era un cârnățar de la periferia Atenei, susținut de cavaleri. Cavalerii, în piesă, sunt
reprezentați de cor.
După apariția lui Agoracritos, acest personaj și mai intrigant, are loc un agon/ ἀγών
pentru câștigarea bunăvoinței poporului. Scena agon-ului se bazează pe disputa dintre
paflagonezul Cleon și cârnățarul susținut de cavaleri. Aici Aristofan trece în revistă predecesorii
săi comediografi și inserează un imn înălțător închinat Atenei. În a doua parte a agon-ului, are
loc un duel de ocări presărat cu aluzii politice și lingușiri la adresa poporului. În cele din urmă,
Agoracritos iese învingător. Cleon devine cârnățar în locul lui Agoracritos – paflagonezul e
pedepsit să vândă cârnați în fața porții orașului –, iar Agoracritos urcă în locul lui Cleon și este

4
General și om politic atenian din sec. V a. Chr., din timpul războiului peloponesiac. Deși aristocrat, a reprezentat,
mai degrabă, interesele comercianților atenieni. A rămas oglindit, în operele lui Tucidide și Aristofan, ca un
demagog lipsit de scrupule. A murit în 422 a. Chr.
5
Paphlagonia/ Παφλαγονία era o regiune din nordul Asiei Mici, de pe țărmul Mării Negre. Aristofan creează un joc
de cuvinte între un termen care desemna un neam străin și verbul παφλάζειν – a fierbe, a da în clocot, a urla, a
zbiera, a se lăuda zgomotos.
6
Aristofan nu se referă, desigur, la celebrul orator grec, care nici nu era născut la acea vreme, ci îl include ca
personaj de comedie pe generalul atenian Demostene, rival al lui Cleon, participant la campania din Sicilia, din
timpul războiului peloponesiac, alături de Nicias. A murit în 413 a. Chr.
7
Nicias (aprox. 470–413 a. Chr.) a fost un general și om politic atenian, rival al lui Cleon. A fost principalul perdant
al campaniei atenienilor în Sicilia.
 3

răsplătit. Bătrânul Demos îi dă un inel cu pecetea sa, simbol al puterii de stat. Prin această scenă,
Aristofan condamnă democrația ateniană care, prin sistemul său, aduce la conducere aventurieri
demagogi. În final, bătrânul Demos defilează la braț cu o femeie tânără și frumoasă, numită
Εἰρήνη, Pacea. Asemenea comediei anterioare, și această piesă pledează pentru pace. Poetul
sfătuiește poporul să înlăture conducătorii demagogi, să renunțe la expedițiile militare și să se
întoarcă la un trai simplu.
3. Piesa Νεφέλαι/ Norii, reprezentată, în 423 a. Chr., la Marile Dionisii, transfigurează o
temă de educație, demascând activitatea sofiștilor. Personajul principal este Socrate/ Σωκράτης,
înfățișat ca un sofist. Știm că veritabilul Socrate a fost un antisofist, însă în anul 423 a. Chr.
filosofia sa nu era încă suficient de bine delimitată, iar comediograful l-a confundat ușor:
asemenea sofiștilor, și renumitul filosof era înconjurat de discipoli și, uneori, trimitea învățăcei
unora dintre inițiatorii momentului sofistic. Sofiștii promovau relativismul și cultivau
individualismul, nu cetatea – omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, pentru că sunt
și a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt/ πάντων χρημάτων μέτρον ἔστὶν ἄνθρωπος, τῶν δὲ μὲν
οντῶν ὡς ἔστιν, τῶν δὲ οὐκ ὄντων ὠς οὐκ ἔστιν8 (Protagoras/ Πρωταγόρας din Abdera/ Ἄβδηρα).
Aristofan, un poet tradiționalist, condamnă mișcarea sofistică.
Subiectul piesei: Un țăran numit Strepsiade merge la Atena, unde se căsătorește și are un
fiu. Când crește, fiul său, Fidipide, ajunge mare amator de curse de cai și îl ruinează pe tatăl său.
Strâmtorat de datorii, Strepsiade se duce la școala lui Socrate pentru a învăța arta vorbirii, care
face dintr-o cauză strâmbă una dreaptă, și a-i convinge pe creditori că nu le datorează nimic.
Socrate îl respinge, replicându-i că e prea greu de cap, însă îi spune să i-l trimită pe fiul său, pe
Fidipide. Fiul învață repede arta sofiștilor, însă nu aplică raționamentele sofiste meșteșugite în
detrimentul creditorilor, ci le utilizează contra tatălui său, într-un dialog memorabil, în care
Fidipide susține că are dreptul să-l bată:
„Fidipide
Plăcut mai e să te ocupi de lucruri noi, ingenioase,
Și să te poți uita de sus la toate legile-n ființă.
Așa, de pildă, atunci când mă ocupam de cai și curse,
Eu nu puteam fără greșeală nici să îndrug trei vorbulițe,
Dar astăzi de când acel care stă colea a sfârșit cu-aceste
Nimicuri și de când eu sunt deprins cu-argumentări subtile,
Cu verbul ascuțit și cu întortocheate șiretlicuri,
Voi fi-n măsură să arăt că-i drept pe taică-tu să-l bați.
Strepsiade
Pe Zeus! Du-te iar la curse, prefer să întrețin din nou
Un atelaj cu patru cai, decât să fiu snopit în pumni.
Fidipide
Revin la ceea ce spuneam, când mi-ai tăiat deodată vorba.

8
De obicei, citatul apare în varianta prescurtată „omul este măsura tuturor lucrurilor” (lat. „homo omnium rerum
mesura est”). Diogenes Laertius este cel căruia îi datorăm forma completă a citatului.
 4

Și, mai întâi, am să te-ntreb: când eram mic, nu mă băteai?

Strepsiade
Ba da, spre binele tău doar, din grija ce-ți purtam tot timpul.
Fidipide
Atuncea, spune-mi, nu e drept la rându-mi să arăt și eu
Aceeași grijă pentru tine și interes, și să te bat,
De vreme ce a te-ngriji de cineva înseamnă-a-l bate?
Mai spune-mi, trupul tău de ce scutit să fie de bătaie,
Iar al meu nu! Și doar eram și eu om slobod din născare!
Știu bine că tu-ai să-mi răspunzi că-așa e dat copilului.
Dar pentru ce, mă rog, un tată nu ar păți și el la fel?
Eu aș putea-ntorcându-ți vorba, să-ți spun că oamenii bătrâni
Ajung copii a doua oară și e mai drept și mai firesc
Să-i pedepsim pe ei mai mult, decât pe niște copilași,
Când mai ales a lor greșeli se pot ierta și mai puțin.
Strepsiade
Dar legea nicăieri nu spune că fiu-și poate bate tatăl.
Fidipide
Dar cel care-a făcut întâi această lege pentru toți
N-a fost un om cum suntem noi, și cum altfel decât prin vorbe
A-nduplecat el pe străbuni ca să primească legea asta?
De ce nu mi-i permis și mie să fac de astăzi înainte
O lege nouă-ngăduind la fii să-și bată tații lor?
Bătăile ce le-am primit 'nainte de această lege
Să fie șterse. De acord. Să treacă asta de la mine.
Ia uită-te tu la cocoși, sau și la alte vietăți,
Ce zdravăn își mai bat părinții și, totuși, ce deosebire
E între noi și între ei, decât că ei nu fac decrete?
Strepsiade
De ce dacă imiți în totul cocoșii, nu mănânci și tu
Ca ei, din bălegar de cal și nu dormi stând pe o prăjină?
Fidipide
Nu e totuna; nici Socrate nu ar împărtăși părerea.
Strepsiade
Atunci nu bate, că-ntr-o zi tu însuți ai să te căiești.
Fidipide
De ce?
Strepsiade
Fiindcă dreptul meu, de a te bate eu pe tine,
Și ție îți va folosi când vei avea vreodată-un fiu.
 5

Fidipide
Dar dacă n-am, atunci înseamnă că am mâncat bătăi degeaba,
Iar tu, acolo, în mormânt, parcă te văd râzând de mine.
Strepsiade
Eu cred, bătrâni de vârsta mea, că el grăit-a cu dreptate
Să-ngăduim acestor tineri, tot ce-i cinstit, așa să fie,
Căci drept e să fim pedepsiți de câte ori călcăm dreptatea.
Fidipide
Consideră și celalt punct.
Strepsiade
Atuncea sunt un om pierdut.
Fidipide
Și totuși n-o să-ți pară rău că te-am tratat cum te-am tratat.
Strepsiade
De ce? Ia spune-mi ce folos pot eu să am din treaba asta?
Fidipide
Pe mama am s-o bat la fel.
Strepsiade
Cum? Cum ai spus? Dar crima asta e și mai grea ca cea dintâi.
Fidipide (mai însuflețit)
Ce-ai zice când cu judecata
Cea strâmbă eu ți-aș dovedi
Că ori și cine e dator
Pe maică-sa să o și bată?
Strepsiade
Ce să mai zic? De faci așa,
Nu-ți mai rămâne altă treabă
Să faci, decât să te arunci
În Baratron, cu-al tău Socrate
Și a lui strâmbă judecată.”9
Strepsiade aproape că este convins de argumentele meșteșugite ale fiului-sofist – Eu cred,
bătrâni de vârsta mea, că el grăit-a cu dreptate – , însă în momentul în care Fidipide îi spune că
ar fi drept ca cineva să-și bată nu numai tatăl, ci și mama, atunci țăranul atenian se revoltă
împotriva fiului și a celor care l-au învățat și pleacă la Atena unde dă foc școlii sofiste.
Piesa nu a avut un răsunător succes prima dată (a câștigat locul III la Marile Dionisii,
premiul întâi fiind obținut de comedia Bărdaca, de Cratinos/ Κρατίνος), de aceea Aristofan a
refăcut-o ulterior. Piesa reflectă carnavalescul, lumea pe dos.

9
Aristofan, Norii, în românește de Ștefan Bezdechi și Demostene Botez, cu o prefață de academician prof. C. I.
Balmuș, București, Editura de stat pentru literatură și artă, 1955, pp. 124-127.
 6

4. Σφῆκες/ Viespile a fost reprezentată la Leneene, în 422 a. Chr. și a obținut locul al

doilea. În această piesă, corul era format din actori îmbrăcați în costume de viespi, care
întruchipau judecătorii agresivi, maniaci, care „înțeapă” oamenii.
Contextul istoric: Viespile se înscrie, de asemenea, printre comediile îndreptate împotriva
lui Cleon, însă, de data aceasta, demagogul nu e vizat direct, ci e atacată una din instituțiile pe
care politicianul se sprijinea și care îi asigura popularitatea și anume Heliaia/ Ἡλιαία, Tribunalul
Popular de la Atena, compus din 6000 de cetățeni cu vârsta peste 30 de ani, numiți heliaști/
ἡλιασταί și care erau aleși prin tragere la sorți în Adunarea Poporului. Pentru a încuraja
implicarea cetățenilor, căci sistemul democratic atenian se baza pe ideea unei justiții direct
exercitate, Pericle stabilise să se acorde zilnic un obol/ ὀβολός celor care își găsesc timp să asiste
la procese. În anul 425 a. Chr., cu trei ani înainte de reprezentarea piesei Viespile, Cleon mărise
această sumă de un obol la trei oboli, atrăgând, mai ales, cetățenii în vârstă și sporindu-și
popularitatea. În consecință, dis-de-dimineață, mulți cetățeni de vârsta a treia se îngrămădeau la
porțile tribunalului, își făceau datoria, mimând competența și profesionalismul, încasau derizoria
sumă de bani și apoi se retrăgeau la casele lor. În felul acesta, sistemul judiciar atenian era lăsat
la îndemâna demagogilor și a sicofanților/ συκοφάντης, a delatorilor. Aristofan demonstrează că,
în vreme ce zece la sută din venit îl primesc heliaștii, nouăzeci la sută intră în punga demagogilor
și a sicofanților.
Subiectul piesei: Personajele piesei sunt Philocleon/ Φιλοκλέων (cel care îl iubește pe
Cleon) și Bdelycleon/ Βδελυκλέων (cel care îl urăște pe Cleon), fiul său. Piesa începe cu o
scenetă nostimă: doi sclavi transmit publicului că ei păzesc un bătrân, pe Philocleon, care suferă
de o boală neobișnuită și gravă. Suntem lăsați să ghicim: bâtrânul suferă de patima jocurilor, a
petrecerilor, a beției etc. Până la urmă, misterul este dezvăluit: Philocleon este dependent de
mania de a judeca. El este un φιληλιαστής, un iubitor de procese. Boala lui se manifestă prin
insomnii, gândire obsesivă, igienă precară etc. Fiul său, Bdelycleon, caută prin toate mijloacele
să-l vindece, însă nu reușește.
Heliaștii alcătuiesc corul comediei, au ghimpe și otravă în vârful buzelor. Tânărul
încearcă să-i convingă pe heliaști că, prin funcția lor, sunt instrumente în mâna demagogilor, însă
nu are succes. Până la urmă, izbutește să-l smulgă pe tatăl său din rândurile lor și să-l convingă
să stea acasă. În realitate, bătrânul era închis în casă pentru a nu mai putea merge la tribunal.
Philocleon, disperat, vrea să evadeze și încearcă să iasă din casă pe horn, însă eșuează. Ca să-l
calmeze, Bdelycleon îi aduce, pentru a fi judecat, un câine, numit Laches/ Λάχης, care fusese
acuzat că ar fi furat brânză de Sicilia. Aristofan face aluzii, desigur, la strategul Laches care
furase bani din fondurile armatei care plecase în Sicilia, în timpul războiului peloponesiac.
În parabază, poetul se referă la educația sofistă, persiflată în piesa Norii. În Viespile,
Aristofan lasă tema păcii în plan secundar, țintind, în schimb, funcționarea democrației ateniene
și a sistemului judiciar de la Atena.
5. Εἰρήνη/ Pacea a fost reprezentată în 421 a. Chr. și a ieșit pe locul al doilea la Marile
Dionisii.
 7

Contextul istoric: În anul 422 a. Chr., cu puțin timp înaintea apariției comediei Εἰρήνη,
moare Cleon, omul politic atenian care militase neîncetat pentru războiul contra Spartei și care
fusese puternic ridiculizat de Aristofan. Comediograful grec crede că, odată cu dispariția acestui
belicos politician, pacea poate reveni la Atena și, în consecință, pune în scenă piesa Pacea,
reliefând binefacerile unui climat pacifist.
Subiectul piesei: Un podgorean, Trigeu/ gr. Τρυγαίος/ lat. Trygaeus, îndurerat de
suferințele pricinuite de război, hotărăște să se ducă în audiență la Zeus. Pentru aceasta, ia un
cărăbuș gigantic, se urcă pe spinarea lui și pornește în zbor spre Zeus. Când ajunge în Olimp, află
de la Hermes10 că zeii, supărați pe grecii însetați de războaie, se duseseră în sfere mai înalte și-l
lăsaseră pe munte, să se desfășoare cum vrea, pe Polemos/ Πόλεμος, zeul războiului:
„Pe greci s-au mâniat și l-au lăsat
Doar pe Polemos, ce-i numit Războiul,
Să vă distrugă după placul lui!
Și ceilalți zei s-au dus cât mai departe,
Să nu vă vadă războindu-vă,
Să nu v-audă tânguindu-vă...”11
Aristofan recurge la o ingenioasă alegorie: Polemos închisese într-o peșteră pe frumoasa
Εἰρήνη/ Pacea. Urmează un agon/ ἀγών între Hermes și Trigeu, după care o parabază12. În partea
a doua a piesei, Trigeu, împreună cu oameni de diferite categorii sociale, urcă în cer cu tot cu
lopeți și târnăcoape pentru a o scoate din peșteră pe Eirene. După ce ο eliberează, oamenii readuc
Pacea pe pământ. Pacea e însoțită de alte două zeițe: Recolta (Opora/ Ὀπώρα)13 și Sărbătoarea
(Theoria/ Θεωρία). Trigeu, în cele din urmă, se căsătorește cu Opora. De la nunta fastuoasă sunt
excluși susținătorii războiului. Negustorii de arme îl vizitează pe Trigeu și i se plâng acestuia că
nu au ce face cu armele. Trigeu le sugerează în ce fel de unelte le-ar putea transforma în vremuri
de pace. Tot la finalul piesei, în momente de bucurie și de celebrare a păcii și a căsătoriei, Trigeu
le cere unor copii să-i cânte ceva, însă cei doi băieți recită, după cum au învățat la școală, versuri
despre eroi războinici:
„Trigeu
Să te vedem! Ce vrei să-mi cânți, copile?
Hai, vino lângă mine și încearcă...
Primul copil
„Să-ncepem acum din nou, ca soldații cei tineri!...”
Trigeu
O, tu!
„Soldații tineri?” Dar ce rost mai au?

10
Zeul comerțului mai rămăsese pe munte, să păzească ce-a mai rămas din lucruri: vase, ulcioare, capace de oale.
11
Aristofan, Teatru, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956, p. 38.
12
Etapă a comediei grecești vechi în care actorul își exprimă propriile opinii referitoare la aspectele oglindite în
piesă. Parabaza e plasată, de obicei, în prima parte a comediei.
13
În mod curent, termenul se referea la perioada de final a verii, la timpul recoltării, însă o desemna, implicit, pe
zeița recoltei.
 8

Suntem în timp de pace! Ești un prost!

Primul copil
„Față-n față când au ajuns, s-au izbit
Pavăză-n pavăză, și cu scuturi umflate...”
Trigeu
Iar scutul! Nu mai pomeni de scut!
Primul copil
„Urmară gemetele, războinice strigăte...”
Trigeu
O, gemetele! Jur că o pățești,
Grăind de „umflături” și gemete!...”14
Comedia se încheie cu un simplu și frumos cântec de nuntă.

6. În anul 414 a. Chr., a fost reprezentată la Marile Dionisii piesa Ὄρνιθες/ Păsările. A
obținut locul al doilea. Comedia este o parodie și o utopie cu caracter politico-religios.
Contextul istoric: Deși atenienii tocmai lansaseră campania din Sicilia (415-413 a. Chr.),
Aristofan nu oglindește în mod direct evenimentele politice ale momentului. Cu toate acestea,
piesa conține numeroase aluzii la realitățile politico-sociale din Atena.
Subiectul piesei: Doi cetățeni, Pisthetairos/ Πεισθέταιρος (Sfătuitorul15) și Euelpides/
Ευελπίδης (Speranța cea bună), hărțuiți de procese, hotărăsc să se mute în altă cetate. Ei cer sfat
pupezei (ἔποψ16), un fel de conducător al adunării păsărilor, care le propune să se stabilească în
diverse cetăți. Ei însă refuză. Pisthetairos vrea să fie întemeiată o cetate sacră între cer și pământ,
pentru a nu avea de-a face nici cu zeii, nici cu oamenii și să poată trăi fericiți. Din această cetate
urmau să fie excluși sofiștii, oratorii, intriganții, demagogii, sicofanții etc. Cei doi propuneau,
totodată, recuperarea puterii pe care zeii o furaseră de la păsări. Până la urmă, adunarea păsărilor
este de acord cu propunerea celor doi. Pisthetairos numește această cetate Νεφελοκοκκυγία/
Nephelokokkygia (Cetatea-Cucului-din-nouri). Oamenii ar trăi acolo din vămuirea jertfelor care
se află în tranzit către zei. În această cetate însă nu pot locui oameni, pentru că bunăstarea cetății
atrage coloni, însă aceștia sunt alungați. Prometeu îl informează pe Pisthetairos că zeii sunt
supărați pe el pentru că pune vamă pe jertfe. Pentru a-și recâștiga poziția, zeii o trimit în solie pe
Iris/ Ἶρις pentru a trata cu Pisthetairos. Piesa se termină cu triumful atenianului. Comedia are o
valoare simbolică, problematizând ideea statului utopic.

7. Λυσιστράτη/ Lysistrata a fost reprezentată la Leneene în 411 a. Chr. Personajul central

al piesei este Lysistrata, Cea care dezleagă armata (nume format de la verbul λύω – a dezlega, de
aici ἡ λύσις, -εως – dezlegare, eliberare și de la substantivul ὁ στρατός, -οῦ – armată), o ateniană
frumoasă și inteligentă. Tema comediei este triumful păcii.

14
Aristofan, op. cit., pp. 100-101.
15
Eusebiu Camilar și H. Mihăescu avansează, în traducerea piesei Păsările, numele Prieten-Credincios și Trage-
Nădejde. V. Aristofan, op. cit.
16
În neogreacă, denumirea pupezei este, în prezent, τσαλαπετεινός.
 9

Contextul istoric: Piesa este pusă în scenă la cel mult doi ani de la finalul dezastruos al
expediției ateniene din Sicilia (413 a. Chr.), de aceea tema încheierii păcii este din nou actuală.
Subiectul piesei: Lysistrata convoacă femeile la o grevă a dragostei și a sexului, pentru că
bărbații lor sunt mereu plecați la război. Ele se duc pe Acropolele Atenei/ ἡ Ἀκρόπολις τῶν
Ἀθηνῶν și se baricadează acolo. Bărbații bătrâni, rămași acasă, încearcă să cucerească
Acropolele și să le readucă pe femei la casele lor, însă sunt înfrânți. Când bărbații se reîntorc, nu
își găsesc soțiile acasă, ci află cu stupoare că ele s-au baricadat în cetate și îi vor supune la o
abstinență îndelungată. Femeile erau indignate din mai multe motive. Ele susțineau că nasc copii,
însă aceștia mor în războaiele alimentate de bărbați și erau, totodată, nemulțumite de faptul că
soții lor nu sunt lângă ele când vor. Femeile le transmit bărbaților că vor încheia greva doar
atunci când bărbații vor renunța la război. Într-un final, aceștia renunță, iar soțiile se întorc acasă:
„Lysistrata
Hai, acum, după întâmplarea asta frumoasă,
Spartani, atenieni, luați-vă soațele acasă! (Îi așază pe perechi.
Bărbații se clatină și unii încearcă să pună mâna pe nevasta altuia,
dar sunt plesniți de femei.)
Bărbatul lângă nevasta-i să stea alăturat,
Și fiece soție să fie lâng-al său bărbat!
Și dansând în aste clipe fericite,
De zei să ne-aducem noi aminte.
Și să nu fie-ntre noi greșeală iară
Nicăieri de-acum, niciunde-n țară.”17
Lysistrata este o savuroasă comedie cu substrat politic, dar și o excelentă abordare a
statutului femeii în societatea ateniană.

8. Θεσμοφοριάζουσαι/ Femei la sărbătorile Demetrei a fost reprezentată la Marile

Dionisii în anul 411 a. Chr. În piesă, întâlnim, pe de o parte, corul poetului tragic Agathon, iar,
pe de altă parte, corul femeilor din Atena.
Subiectul piesei: Femeile sărbătoresc în cadrul ritualului Thesmophoriilor18 la care nu
aveau voie să participe bărbații. La această sărbătoare, ele intenționau să dezbată despre modul
optim în care ar putea să se răzbune pe Euripide pentru felul în care le oglindise în tragediile
sale: depravate, nebune, însetate de sânge. Euripide/ Εὐριπίδης vrea să-l trimită mai întâi pe
Agathon/ Ἀγάθων, tragediograf ale cărui opere s-au pierdut, însă acesta se teme și refuză. În cele
din urmă, îl trimite la această sărbătoare, deghizat în femeie, pe Mnesilochos, o rudă de-a sa.
Acesta se deconspiră rapid prin replicile sale misogine și prin necunoașterea riturilor și este prins
și legat. Euripide decide să-l salveze și reușește, înșelând arcașul scit însărcinat cu paza

17
Aristofan, Trei comedii: Lysistrata, Viespile, Belșugul (Plutos), traducere în versuri, introducere și note de Andrei
Cornea, ilustrații de Mihail Coșulețu, București, Editura Humanitas, 2017, p. 63.
18
Sărbătoare în cinstea zeiței Demetra/ Δημήτηρ și a fiicei sale Core/Κόρη, de fapt zeița Persefona/ Περσεφόνη.
 10

prizonierului. Arcașul scit îi urmărește și, probabil, i-ar fi prins pe fugari dacă, în sprijinul celor
doi, nu ar fi intervenit corul lui Agathon. Comedia are, astfel, un final fericit.

9. Βάτραχοι/ Broaștele a fost reprezentată la Leneene, în 405 a. Chr.

Contextul istoric: Comediograful pune în relație decăderea socială cu cea politică și
morală. În vremea sa, tragedia decăzuse – spre exemplu, în 406 a. Chr., cu un an înainte de
punerea în scenă a piesei Broaștele, murise și ultimul mare tragediograf grec – și pentru a o
salva, Aristofan sugerează că ar trebui readus pe pământ Euripide/ Εὐριπίδης. Bineînțeles,
lucrurile nu vor sta astfel, ci vom asista, în final, la o spectaculoasă răsturnare de situație.
Subiectul piesei: Piesa este alcătuită din două părți. În primele scene, întâlnim o
κατάβασις19 – care presupune coborârea inițiatică a unui erou mitologic sau a unei zeități în
lumea subpământeană a lui Hades/ Ἅιδης, în vederea aflării adevărului, în căutarea unei ființe
dragi sau a unei creaturi mitologice etc.; la Aristofan, κατάβασις se referă la coborârea zeului
Dionysos/ Διώνυσος în Infern. Iritat de mediocritatea poeților atenieni, Dionysos descinde în
regatul subpământean al lui Hades, însoțit de Xanthias/ Ξανθίας, sclavul său, cu gândul, inițial,
de a-l readuce la suprafață pe Euripide. În partea a doua a piesei, asistăm la o judecată/ κρίσις20
estetică a valorii operei a doi mari tragediografi greci: Eschil/ Αἰσχύλος și Euripide/ Εὐριπίδης.
Hades îl pune pe Dionysos să modereze dezbaterea dintre cei doi poeți tragici. După ce Eschil și
Euripide poartă o lungă discuție presărată cu argumente literare, dar și cu injurii grosolane, zeul
optează pentru Eschil. Aristofan îl admiră pe Eschil pentru că tragediile sale pledau pentru
interesele cetății și aveau un rol educativ, în timp ce opera lui Euripide era legată de aspirațiile
individuale, interioare, ale omului.

10. Ἐκκλησιάζουσαι/ Adunarea femeilor21 a fost reprezentată la Leneene, în 392 a. Chr.

Contextul istoric: Atena era guvernată de două adunări, una mai restrânsă, numită
Βουλή/Sfatul Cetății și care era formată din aprox. 500 de membri (câte 50 pentru fiecare din
cele 10 triburi sau deme), și una mai amplă, numită Ἐκκλησία/ Adunarea poporului sau Δῆμος/
Poporul, care cuprindea, în realitate, totalitatea cetățenilor. Întrunirile Sfatului Cetății aveau loc
într-o clădire acoperită (βουλευτήριον, tot așa cum Senatul roman se întrunea în celebra curia,
casă a senatului), pe când cele ale Adunării poporului aveau loc, inițial, în Ἀγορά22 și apoi,
începând din anul 507 a. Chr., pe colina Πνύξ/ Pnyx, situată în apropierea citadelei Ἀκρόπολις/
Acropolis23. În timpul lui Aristofan, pe această colină încăpeau în jur de 6000 de persoane, cu

19
Din κατὰ + G. = în jos, sub, dedesubt (în lat. i-ar corespunde sub + Ac., Abl. = sub: sub terra habitare – a locui
sub pământ. Eventual, subter + Ac., Abl. = sub, dedesubt: subter densa testudĭne – sub o platoșă groasă): τὰ κατὰ
γῆς/ cele de sub pământ; și βαίνω – a merge, de aici ἡ βάσις, -εως – mers, deplasare, drum, parcurs.
20
De la verbul κρίνω – a judeca.
21
Titlul Ἐκκλησιάζουσαι (cele ce iau parte la Adunare) este o glumă în sine, pentru că verbul ἐκκλησιάζω (a
dezbate, a ține o adunare) nu era folosit la participiul feminin.
22
Locul de adunare și de târg al orașului, o „piață” pestriță, unde se făcea comerț și se căsca gura, dar și centrul
sacru al cetății, unde nu intrau decât cei care, anterior, treceau prin ritualul purificării cu apă, în care ucigașii nu
aveau drept de intrare și în care se țineau întruniri politice.
23
Termen alcătuit din ἄκρον – extremitate, cel mai înalt punct și πόλις – oraș, cetate.
 11

toate acestea, pentru că, în medie, aveau loc trei întruniri pe lună, cetățenii absentau în număr
mare. În sec. V a. Chr., în Adunare au fost dezbătute numai legile propuse și analizate inițial de
Sfat, însă în timpul reprezentării piesei Ἐκκλησιάζουσαι pentru a fi, în teorie, mai eficientă și mai
rapidă, Ἐκκλησία și-a arogat dreptul de a decide direct asupra unor legi. În legătură cu această
schimbare, de natură politică, a începutului de secol IV a. Chr., ne reține atenția Aristofan,
precum și în legătură cu unele idei care circulau în epocă printre filosofii de profesie sau printre
liber-cugetătorii amatori. De exemplu, știm că Platon, în Πολιτεία, scrisă în jurul anului 380 a.
Chr., la puțin timp după apariția comediei lui Aristofan (392 a. Chr.), considera că funcționarea
optimă a organismului statului poate fi afectată de unele impedimente cum ar fi proprietatea și
familia, cauzele nefericirii statului și ale individului în viziunea filosofului. Platon, în statul său
ideal, suprimă proprietatea individuală și o înlocuiește cu proprietatea colectivă și desființează,
de asemenea, și familia monogamă, promovând familia colectivă, comunitatea femeilor și a
copiilor pentru a se evita promovările, motivațiile subiective care împiedică realizarea unei
forme statale optime. Prin comparație cu celebrul filosof, comediograful Aristofan pare mai
realist atunci când își imaginează cum anume s-ar petrece implementarea, până la ultimele lor
consecințe, a celor două linii de program: 1.) proprietatea comunitară și 2.) stabilirea unor noi
relații între femei și bărbați, sub semnul iubirii libere.
Subiectul piesei: Praxagora/ Πραξαγόρα și alte femei ateniene pun la cale un complot:
acela de a se infiltra, deghizate în bărbați, în Adunarea poporului, rezervată doar persoanelor de
sex masculin, și de a prelua conducerea cetății:
„Jur, tocmai de aceea, pe ziua care vine,
să încercăm această culme a îndrăznelii:
să punem stăpânire pe treburile țării
și să-ndreptăm Cetatea, deoarece acum
nu mai plutește nici cu pânze, nici cu vâsle!”24
și: „Iar vinovat de toate, poporule, ești tu!
Tezaurul obștesc se spulberă în lefuri,
tot insul sârguiește doar spre câștigul său
și statul merge șchiopătând precum Aisimos.
Urmați îndemnul meu, mai este o scăpare.
Socot să-ncredințăm femeilor Cetatea,
de vreme ce în case le folosim pe ele
ca supraveghetoare și chivernisitoare...”25
Femeile au și două linii de program care, în cele din urmă, sunt votate: 1.) comunitatea
bunurilor; și 2.) comunitatea femeilor și bărbaților, un soi de poligamie fără restricții: o femeie
își poate alege câți soți dorește, la fel și bărbatul. Pentru a nu fi lăsate deoparte persoanele urâte
sau bătrâne, femeile găsesc următoarea soluție:
Praxagora

24
Aristofan, Adunarea femeilor, traducere și note de Alexandru Miran, București, Editura Univers, 1974, p. 12.
25
Ibidem, pp. 17-18.
 12

„Voi face ca însăși femeia să fie obștească. Bărbații pot, așadar, să se culce
Cu ele, făcându-le-n voie copii.
Blepyros
Dar cum să-i oprești să nu meargă
cu toții la cea mai bine făcută, să nu străduiască s-o-mbrățișeze?
Praxagora
Ședea-vor balcâzele și borcănatele-n preajma celor plăcute,
iar cel ce poftește pe una cu nuri, să zgâlțâie-ntâi o urâtă.”26

Aristofan, prin parodie, propune un alt model de stat, condus de femei.

11. Πλοῦτος/ Plutos (Belșugul, Bogăția), ultima comedie păstrată a lui Aristofan, a fost
reprezentată la Leneene, în 388 a. Chr.
Contextul istoric: Spre finalul carierei, Aristofan e mai reținut în abordarea subiectelor de
natură politică și le preferă pe cele de natură socială, cum se întâmplă în piesa Plutos. Într-
adevăr, în această perioadă, sistemul democratic atenian se gripase și satirele politice cu care îi
obișnuise comediograful pe atenieni erau mult mai greu de pus în scenă:
„Comedia de satiră politică a murit înaintea lui Aristofan, cel care a inventat-o și care, în
ultimii ani ai vieții, a regretat poate că a folosit-o împotriva regimului politic ce i-o îngăduise,
decedat și el acum.
Libertatea este unul din acele lucruri pe care le prețuim doar atunci când le-am pierdut.
Aristofan, care a dispărut în anul 385, a sfârșit prin a scrie comedioare sentimentale. Te amuză
prea puțin lectura lor, pentru că îți dai seama că nici el nu s-a amuzat prea mult să le scrie.”27
Verdictul lui Montanelli este, totuși, prea aspru. Plutos nu este o „comedioară
sentimentală” ternă, ci are substanță, pentru că în această comedie Aristofan ridică o problemă
social-morală eternă: de ce sunt bogați, de multe ori, nemernicii și corupții, în timp ce oamenii
corecți și merituoși rămân, adesea, săraci? Răspunsul este că zeul Belșug este orb și nimerește la
persoanele la care nu trebuie. Cu toate acestea, el poate fi vindecat. Problema inegalității în ceea
ce privește deținerea de bunuri materiale, prezentă și în Adunarea femeilor prin lansarea ideii
proprietății comunitare, este din nou abordată, însă din altă perspectivă.
Adunarea femeilor și Plutos marchează, totodată, trecerea către comedia de mijloc.
Parabaza/ παράβασις28 este înlăturată, iar rolul corului este diminuat.
Subiectul piesei: Hremil/ Χρεμύλος, un țăran atenian sărac și în vârstă, îngrijorat de
viitorul fiului său, consultă oracolul lui Apollo de la Delphi. Oracolul îl îndeamnă să urmeze pe
primul om care-i iese în cale:
„Karion

26
Ibidem, p. 41.
27
Indro Montanelli, Istoria grecilor, traducere de George Miciacio, București, Editura Artemis, 1994, p. 192.
28
Parabaza este momentul în care actorii – nu prea numeroși, din câte știm – părăsesc scena și în care corul/ χορός
se adresează direct publicului. Corul își abandonează rolul dramatic și intervine, în numele autorului, pe subiecte
extrinseci piesei.
 13

Și ce-a-ngăimat Febus, dintre cununi când s-a rostit?

Hremil
Vei afla. Lucrul ăsta mi-l zise mie deslușit:
Odată afară, întâiului ce-mi iese-nainte
Drumul să nu-i mai dau, ci să-i bag în minte
Să mă-nsoțească acasă.
Karion
Și-ai întâlnit întâi pe cine?
Hremil
Pe orb.”29

Hremil îl întâlnește, de fapt, pe Plutos, zeul bogăției. Țăranul îl ia acasă, îl îngrijește și

intenționează să-l ducă în templul zeului Esculap (Asklepios/ Ἀσκληπιός) ca să se vindece, când
se întâlnește cu Penia/ Πενία (Sărăcia), care-l acuză că aduce în cetate pe Plutos:
„Bogăție vă doriți? Pentru voi foloase ioc!
Dacă Belșugul, văzând, egal s-ar da pe sine-n parte,
Nimeni la voi nici științe n-ar mai practica, nici arte.
Or, astea două duse, cine-ar mai vrea fierar
Să fie, să navigheze, să coasă, s-ajungă el rotar,
Pantofi să facă, ori cărămizi, să tăbăcească piei,
Să spele, să are glia, să secere rodul Demetrei,
De cu putinț-ar fi a trăi de nimic sinchisit?”30
Hremil îi spune Sărăciei că ea nu aduce nimic bun, ci numai nenorociri și necazuri:
„În loc de-o haină, omul se va-mbrăca-n saci,
În loc de pat, paie are, pline de gândaci,
Care-i trezesc pe adormiți. Covor el ioc,
Ci o rogojină putredă va ține; în loc
De pernă, sub cap o piatră chitită bine
Are; și muguri mâncă-n loc de pâine,
Și nu turte, ci ridichi; drept scaun apoi
Pune-un vas stricat; drept albie, un butoi,
Și-ăla spart. Multe binefaceri tu mai scoți
De-astea, pe care le-ai da oamenilor toți?”31
Deși Penia, personificarea sărăciei, parează și îi spune țăranului că această descriere ar fi
mai potrivită cu viața unui cerșetor și nu cu cea a unui om modest, care e econom și prudent,
Hremil nu se lasă convins și o fugărește:

29
Aristofan, Trei comedii: Lysistrata, Viespile, Belșugul (Plutos), traducere în versuri, introducere și note de Andrei
Cornea, București, Editura Humanitas, 2017, p. 124.
30
Ibidem, p. 142.
31
Ibidem, p. 143.
 14

„Hremil
Cerșetoria, Sărăcia – nu zicem că-s surori? [...]
Tu însă dispari și nu le mai cârâi pe toate,
Căci nu mă vei convinge chiar deloc.
Nici chiar fiind convingătoare.
Sărăcia
„O cetate-argivă, ce zice el auzi tu oare?”32
Hremil
Pe Pauson, cerșetorul, cheamă-l să-ți stea mesean!
Sărăcia (pe un ton tragic)
Ce mă fac, nenorocita, unde să găsesc alean?
Hremil
Plecând, pustiilor grabnic ia-le urma!
Sărăcia
Unde-am o casă, unde o să fug?
Hremil
Unde te-or prinde, ca să te puie-n jug.
Nu-ntârzia, ci, haide, dispari pe dată!
Sărăcia
O să trimiteți după mine voi odată!
Hremil
Atunci să vii-napoi, nu îns-acuma! (Sărăcia pleacă.)
Prefer să fiu bogat. Te las pe tine
Să plângi, să te bocești fără-ncetare.”33

După aceea, Hremil reușește să-l ducă pe Plutos la templul zeului Esculap, unde este
vindecat. În cele din urmă, zeul Belșug îl răsplătește pe Hremil cu bogății și se instalează drept
conducător al cetății.

32
Parodierea unui vers din tragediile lui Euripide.
33
Aristofan, Trei comedii: Lysistrata, Viespile, Belșugul (Plutos), traducere în versuri, introducere și note de Andrei
Cornea, București, Editura Humanitas, 2017, pp. 143-145.
 15

Interpretarea operei lui Aristofan

1. Viața cetății;
2. Filoane tematice;
3. Personajul comic la Aristofan;
4. Artă și stil;
5. Moștenirea lui Aristofan.

1. Viața cetății:
Exegeții au încercat să identifice opțiunile politice, sociale, religioase și literare ale
autorului. Având în vedere critica virulentă a societății democratice din Atena, putem considera
că Aristofan credea într-un stat democrat ideal, pe care îl vedea corupt în cetatea sa. Acest stat
ideal nu e formulat direct, ci implicit. Aristofan atacă vehement abuzul libertăților democratice
care generează anarhie, atacă demagogia politică în frunte cu Cleon, denunță impietatea sofiștilor
(ateismul) și seducția imorală a retorilor, critică excesele artei lui Euripide.
Aristofan reflectă, așadar, res publica din vremea sa, nu res privata. Perspectiva criticii
sale se sprijină pe un simț natural al valorilor care conferă substanță politică și morală pieselor
sale. Prin critica sa, Aristofan respinge atât formele corupte ale democrației ateniene
contemporane, cât și chipul rigid al democrației gentilice vechi, promovând un stat ideal bazat pe
valori sociale perene – pace, libertate, justiție, adevăr – și care asigură afirmarea virtuților
creatoare ale omului. Aristofan proiectează acest stat ideal în trecutul glorios al democrației
ateniene34.

2. Filoane tematice:
Poetul e un „laudator temporis acti”/ „un elogiator al timpului trecut” (Hor., Ars poet.,
173) atât pe plan politic și social, cât și pe plan literar și educativ. Din această perspectivă,
piesele sale se aliniază lângă poemele lui Pindar sau lângă tragediile lui Eschil și Sofocle.
Filoanele tematice, în comediile lui Aristofan, se împart în două mari filoane:
1.) Probleme social-politice;
2.) Probleme cultural-literare.
1.) Probleme social-politice:
Critica politică directă era pedepsită de lege în vremea lui Aristofan, dar comediograful
critică indirect, printr-un univers comic autonom, societatea grecească contemporană. După
moartea lui Pericle, la putere în fruntea statului atenian ajunge Cleon, care e atacat virulent de
Aristofan. Dramaturgul îl acuză de demagogie, în relația cu poporul, și de cruzime, în
comportarea față de aliații Atenei în timpul Războiului Peloponesiac.

34
Totuși, aceeași democrație ateniană l-a condamnat la moarte pe Socrate, acuzat de propagarea unor idei ostile
statului.
 16

În comedia Ἱππῆς/ Cavalerii, din 424 a. Chr., Cleon e înfățișat ca un tăbăcar din
Paphlagonia35, calomniator și poltron. Corul îi face un portret expresiv, inspirat din Tucidide,
numindu-l pe Cleon „cel mai nerușinat dintre cetățenii atenieni, dar care se bucură de cea mai
mare încredere din partea poporului”.
Aristofan apără în opera sa oamenii năpăstuiți: meseriași, țărani, sclavi. Tribunii care cer
pacea, de exemplu, sunt Dikaiopolis și Trigeu, niște țărani atenieni. Acești țărani nu gândesc
utopic, ci vor să muncească în pace în podgorii și pe ogor. Aristofan îi critică pe politicienii
atenieni care au dezlănțuit războiul fratricid și care nu militează pentru societate, pentru încetarea
acestor ostilități.
În piesele lui Aristofan, întâlnim față de sclavi o atitudine umanistă, sclavii care au luptat
fiind eliberați și declarați cetățeni ai Atenei cu drepturi egale în Βάτραχοι/Broaștele, de exemplu.
De multe ori în cadrul comediilor sale carnavalești, oamenii simpli și sclavii sunt inteligenți și
superiori din punct de vedere moral stăpânului lor.
Poetul e, de asemenea, un partizan al emancipării femeii. În piesele Λυσιστράτη/
Lysistrata, Θεσμοφοριάζουσαι/ Femei la sărbătorile Demetrei și Ἐκκλησιάζουσαι/ Adunarea
femeilor, sub forme parodice, carnavalești, Aristofan propune reabilitarea politică și socială a
femeii.
Aristofan îl critică pe Euripide, care le socotea pe femei bețive, iraționale, cicălitoare. În
parabaza piesei Femei la sărbătorile Demetrei, comediograful întreabă:
„Dacă femeile sunt un rău social, atunci de ce bărbații le curtează și se căsătoresc cu
ele?”
Femeile, consideră Aristofan, pot fi egale cu bărbații și uneori le pot fi chiar superioare.
În comedia Lysistrata, întâlnim o grevă a sexului. Femeile, ca să se înceteze ostilitățile de război,
au hotărât să nu mai aibă nici o relație intimă cu bărbații lor. În Adunarea femeilor, pentru prima
dată, femeile preiau conducerea cetății. Se deghizează în bărbați, își pun bărbi și ocupă Senatul.
Votează două legi: 1.) proprietatea comună – fără bogați sau săraci, toți să fie egali și toți să fie
hrăniți de cetate; 2.) poliandria (o femeie să aibă dreptul să se căsătorească cu cine vrea).
Întâlnim, în această instanță, un stat utopic, generat de nemulțumirea femeilor față de
statutul pe care-l aveau în cadrul societății. Regăsim aceleași idei utopice (comunitatea bunurilor
și comunitatea femeilor și bărbaților) și la Platon, în Republica, fumigații ideologice care au la
bază mitul vârstei de aur și care premerg comunismului utopic. Comunizarea averilor și
emanciparea femeilor sunt soluții utopice pe vremea lui Aristofan. Tot o utopie întâlnim și în
piesa Πλοῦτος/Plutos. Aici zeul prosperității a îmbogățit pe toți cetățenii Atenei și s-a instalat în
tezaurul cetății, pe Acropole.
2.) Probleme cultural-literare:
În a doua jumătate a sec. V a. Chr. ia naștere un curent contestatar de combatere a
clasicismului grec din prima jumătate a veacului (de exemplu, în timpul războaielor medice

35
Paphlagonia era o provincie din Asia Mică ai cărei locuitori aveau o reputație proastă în ochii atenienilor. Eticheta
de „paphlagon” atribuită lui Cleon îi mai ducea cu gândul pe greci și la verbul παφλάζω = a fierbe cu bulbuci, aluzie
evidentă la elocvența zgomotoasă a acestui politician.
 17

grecii au acționat ca un monolit, iar operele scriitorilor eleni au elogiat aceste valori patriotice),
reflectat în toate domeniile culturii. Unitatea monolită din prima jumătate a sec. V a. Chr., este
urmată de dezbinarea din a doua jumătate a secolului, când izbucnește Războiul Peloponesiac
fratricid. Acest lucru se reflectă în cultură, artă, religie, politică și morală prin apariția unui spirit
critic, contestatar și prin instalarea unui scepticism acut. În domeniul filosofic, spiritul critic se
centrează pe analiza vieții interioare a omului (Socrate). Apar filosofii socratici. Filosofia sofistă
înflorește tot acum. Protagoras spune că „omul e măsura tuturor lucrurilor”. În istoriografie,
Tucidide explică evenimentele istorice prin cauze economice, iar Euripide, în dramaturgie,
promovează scepticismul și realismul psihologic, trăsături ale operei tragediografului grec
evidențiate și de Aristofan, în piesa Broaștele, prin polemica dintre Eschil și Euripide, câștigată,
în cele din urmă, de Eschil. Euripide nu este agreat pentru că Aristofan consideră că poetul are o
misiune socială sacră, mesianică. Într-adevăr, Euripide nu este focalizat pe problemele cetății, ci
este interesat, în special, de aspirațiile individuale, interioare, ale omului.
În piesa Νεφέλαι/ Norii, personajul Socrate întruchipează filosofia sofistă, pe care o
denunță virulent Aristofan. Socrate este persiflat puternic și e înfățișat ca un șarlatan. Această
abordare este, astăzi, surprinzătoare pentru noi, pentru că știm că filosoful Socrate/ Σωκράτης era
un antisofist, fiind, în schimb, un adept al pasiunii, al conștiinței, al maieúticii36 (sau al
dialecticii) prin care fiecare om poate descoperi adevărul în sine. Adevărul nu poate fi atins,
considera Socrate, prin artificii sofiste, ci printr-o succesiune de întrebări și de răspunsuri
argumentate. Filosofia socratică însă nu era suficient de bine cunoscută și definită în anul 423 a.
Chr. și de aceea atenienii (și Aristofan inclusiv) l-au confundat ușor pe Socrate cu un sofist.
Asemenea sofiștilor, celebrul filosof se înconjura de discipoli și se plimba prin grădini sau pe sub
porticuri. Confuzia operată de Aristofan – poet tradiționalist și contestatar al momentului sofistic
– a influențat, probabil, cursul istoriei. Piesa comediografului, scrisă cu peste 20 de ani înainte de
condamnarea lui Socrate, a contribuit, cu siguranță, la erodarea imaginii sale.
Parodierea tragediei lui Euripide
Euripide este un inovator în raport cu tradiția tragică întâlnită la Eschil sau la Sofocle. El
aduce filosofia pe scenă, vine cu inovații în domeniul gândirii și al stilului și dă dovadă de un
spirit critic contestatar față de valorile clasice. Aristofan însă consideră că arta are o misiune
socială mesianică și de aceea parodiază tragedia euripideică la nivel de idei și de stil. În acest
sens, trebuie analizate judecățile de valoare pe care le face în piesa Broaștele. Aristofan constată
că, după moartea lui Euripide, tragedia a decăzut. Se hotărăște să-l aducă din lumea de dincolo,
însă acolo îl întâlnește nu numai pe Euripide, ci și pe Eschil. Hades îi permite lui Dionysos să
dea un verdict în polemica dintre Eschil și Euripide. Dionysos îi dă dreptate, în cele din urmă, lui
Eschil:
„Euripide: Cum stăm cu povestea aceea despre Fedra, pe care am compus-o eu, e adevăr
sau minciună?
Eschil: Din păcate, prea adevărată. Dar de la un poet se cere să țină ascuns ceea ce e
dăunător, să nu-l pună în lumină, nici să-l propovăduiască pe scenă; pentru copiii nevârstnici,

36
Din grecescul μαιευτικός.
 18

educația este făcută de învățător, pentru oamenii tineri de poeți. De datoria noastră este să nu
spunem decât lucrurile cele mai frumoase.
.........................................................................
Pluton: Atunci, adio, Eschil. Du-te și salvează Cetatea noastră prin sfaturi înțelepte și mai
învață-i de bine pe proști, că mulți mai sunt37”.

3. Personajul comic la Aristofan:

Personajele întâlnite în piesele aristofaniene sunt numeroase și au un profil bufonic,
caricatural, carnavalesc. Protagoniștii sunt personaje tipice, reprezentând tipuri sociale sau
categorii morale: Dikaiopolis sau Strepsiade întrunesc trăsăturile esențiale și specifice ale
țăranilor atenieni, Kleon este politicianul demagog, iar Socrate un sofist. Aceste personaje sunt
personaje fictive în cetate, nu au o stare civilă și acționează într-un univers literar autonom care
concurează cu realitatea.
Personajele aristofaniene sunt concepute dintr-o perspectivă comică și grotescă, însă au
valoare de simbol. Dikaiopolis întruchipează pasiunea pentru dreptate, Strepsiade spiritul
economiei. Aristofan apasă, așadar, pe o trăsătură morală dominantă. Această modalitate artistică
sporește reflectarea vieții ideale. În relație cu universul comic al antecesorilor, atât cât este
cunoscut, personajele lui Aristofan sunt mai puțin individualizate. Sunt arhetipuri, dar totuși nu
rămân simple personaje schematice, ci sunt individualizate. Dikaiopolis este jovial, activ,
independent, ca un țăran din dema Χολλεῖδαι/ Cholleidai38:
„O, Euripide, Euripidulețule,
acordă-mi doar o clipă de atenție,
dacă vreodată ai făcut-o pentru cineva!
Te caută-n persoană Dicaiopolis,
cel care s-a născut din neamul Choleizilor.
Chiar el e-n fața ta acum39”.
Așadar Dikaiopolis rămâne un arhetip, însă are și elemente de individualizare.
Strepsiade este ursuz, credul, econom, inventiv, însă incapabil de a înțelege ceea ce
depășește experiența sa. Alte personaje, Bdelikleon (sau Bdelicleu – „Cel care-l detestă pe
Cleon”), Pisthetairos/ Πεισθέταιρος („Sfătuitorul”), Lysistrata etc. au fiecare trăsături proprii
care conferă comediei aristofaniene realismul vieții cotidiene. Prin fapte, sentimente, atitudini,
personajele lui Aristofan sunt greci din Attica, dar au, prin transfigurare artistică, valoare umană
universală.

37
Aristofan, Broaștele, traducere, tabel cronologic, prefață, note și bibliografie de Adelina Piatkowski, București,
Editura Albatros, 1974, pp. 78 și 104.
38
Numele personajului apare pentru prima dată, în piesă, în acest pasaj. Dikaiopolis ar putea însemna „Cetățeanul
cel drept” sau, eventual, „Cel care are un comportament drept în cetate”, de la δίκαιος – drept și πόλις – cetate. Prin
alegerea demei Cholleidai, Aristofan face o trimitere parodică la personajele promovate de Euripide (șchiopi,
cerșetori etc.), pentru că χωλός înseamnă șchiop. V. Aristofan, Acharnienii, traducere de Liviu Franga, studiu
introductiv de Theodor Georgescu, București, Editura Eikon, 2019, p. 300.
39
Ibidem, p. 141.
 19

4. Artă și stil:
Aristofan a valorificat, în perspectivă personală, tradițiile comediei vechi atât la nivelul
temelor, cât și la nivelul expresiei artistice. El este reprezentantul cel mai important al teatrului
teatral grec și părinte al acestui tip de teatru european. În lumina acestei perspective, invenția
subiectelor nu urmărește legăturile logicului, a verosimilului și nici norma absurdului, ci normele
fanteziei carnavalești. Situațiile au forța comică a caricaturii. Stilul are tonalități variate de la
parodie la pamflet.
Arta dramatică la Aristofan implică o logică artistică aparent incoerentă, care se
structurează însă în subiecte cu un înalt grad de fantezie. Predecesorii lui Aristofan nu aveau
unitatea universului aristofanian, deoarece ei se rătăceau în fantezia pură sau în digresiuni
satirice. Însă la Aristofan fantezia nu umbrește progresia acțiunii. Detaliile și digresiunile au
haină de butadă, dar sunt legate de subiect. În Ἀχαρνῆς/ Acarnienii, de exemplu, situațiile nu sunt
toate necesare sau corelate logic, însă sunt legate artistic și funcțional de subiect.
Comediile lui Aristofan, alături de operele lui Tucidide, reprezintă cel mai valoros
document literar pentru cunoașterea democrației ateniene din sec. V a. Chr. Tematica pieselor lui
Aristofan reflectă viața cetății. Realismul carnavalesc și fantezia alegorică determină spectatorul
să asiste la un spectacol în care granițele dintre realitate și ficțiune sunt fluide, dar care instruiesc
și delectează prin critica virulentă a democrației ateniene.
Personajele lui Aristofan sunt întruchipări tipice ale moralei străbune dacă ne raportăm la
chipurile de țărani iubitori de pace: Dikaiopolis în Acarnienii, Strepsiade în Norii, Trigeu în
Pacea își iubesc ogorul și condamnă războiul și demagogia.
Alte personaje reprezintă pături sociale citadine: negustori, politicieni, cămătari, interesați
în declanșarea războiului fratricid pentru propria lor îmbogățire.
Limbajul artistic aristofanian are ca bază dialectul ionic-atic, adecvat profilului moral și
condiției sociale a personajului. Limbajul comediilor lui Aristofan reprezintă un adevărat tezaur
lingvistic. Întâlnim expresii populare colorate, vorbirea stâlcită a străinilor, cuvinte trace, persane
sau scite:
„Căpetenia solilor (triumfător)
Eh, iată, acum, că am sosit și l-am adus
Pe Pseudartábas, Ochiul Regelui!
Dicaiopolis (tot aparte)
Aș vrea și ăluia, și ție, un corb, cu pliscu’, așa,
ușor la ochi să vă ciupească, nițeluș.
.....................................................................
Căpetenia solilor (din nou cu emfază)
Deci spune, Pseudartábas, întru care scop
Măritul Rege te-a trimis la atenieni?
Pseudartábas
I artamane Xarxas apiaona satra.
Căpetenia solilor
 20

Ai înțeles ce-a zis?

Dicaiopolis
Pe cinstea mea – nimic.
Căpetenia solilor (către pritani)
El vă anunță că Măritul Rege Pers
grămezi de aur o să vă trimită-n dar.
(către Pseudartábas)
Tu despre aur zi mai tare și mai clar acum.
Pseudartábas
Tu grec căcat la dracu’ aur o să vezi.
Dicaiopolis
Frățioare, minunat de bine ai vorbit!
Căpetenia solilor
Ce-a zis? Ce-a zis?
Dicaiopolis
A zis că grecii toți sunt niște căcăcioși
dacă așteaptă aurul barbarilor.
Căpetenia solilor
Ba nu, cu totul altceva a zis. Eu știu:
de banițe întregi de aur v-a vorbit.
Dicaiopolis
Ce banițe? Amice, bați câmpii rău de tot!
..................................................................
Crainicul
E, haide-hai, destul! Ia loc.
(Solemn)
Consiliul îl invită acum în pritaneu pe Ochiul Regelui.
Dicaiopolis
...și să nu mori?!
Să nu te spânzuri?!... Eu p-aici de ce-oi mai sta,
când poarta larg deschisă e străinilor?
Când ei în-tot-dea-u-na sunt bine primiți?!
E-he, da’ las’ pe mine! Am să fac ceva măreț,
de-o să cădeți pe spate toți. Hei, Amphiteos!
Pe unde mi-ești? Amphiteos!
Amphiteos (intrând în fugă)
Aicea sunt!
Dicaiopolis
Ia de la mine drahmele-astea (vezi, sunt opt)
și pace-ncheie cu spartanii, uite-așa.
 21

Să fie pace doar cu mine și cu nevastă-mea,

și pentru copilași. Iar voi, ceilalți, voi
duceți-vă la dracu’ voi, cu soli cu tot40”.

Fraza are structuri variate, tăioase și e adecvată ideii transfigurate în piesă. Dialogurile
sunt scurte, monologurile reflexive, invectivele expresive. Părțile lirice reflectă o mare
sensibilitate poetică, precum și grație și naturalețe. Aristofan e un scriitor cu spirit viu și inventiv,
cu imaginație bogată și cu un deosebit simț al ridicolului.

5. Moștenirea lui Aristofan:

Prin gloria sa, Aristofan a făcut ca toată comedia veche elenă să se compună din numele
său. Prin inovațiile aduse în ultimele sale piese – evitarea invectivei politice, reducerea corului,
introducerea monologului cu teză – face trecerea spre comedia modernă. Comedia carnavalescă
europeană descoperă în Aristofan un mare precursor. Comediograful grec e numit, pe drept,
părinte al comediei europene.

40
Aristofan, Acharnienii, traducere de Liviu Franga, studiu introductiv de Theodor Georgescu, București, Editura
Eikon, 2019, p. 97.