Principiul economiei în limbă

Legea minimului efort

Legea minimului efort a fost formulată, iniţial, prin anii 1970, de
către lingvistul american George Kingsley Zipf (motiv pentru care se
mai numeşte şi “Legea lui Zipf”) şi se referea, la momentul respectiv,
exclusiv la limbajul uman şi la o tendinţă a vorbitorilor de orice limbă –
aceea de a prefera, în comunicare, cuvintele scurte, diverse statistici
arătând că lungimea cuvântului este invers proporţională cu frecvenţa
lui în vorbire.
Legea minimului efort din comunicarea verbala corespunde unui
principiu al economiei cognitive. Cele doua sunt strans legate una de
cealalta.
În fapt, legea minimului efort reprezintă dorința de a cheltui cât mai
puțină energie în comunicare.
”Limbajul este un fenomen; el reprezintă exercițiul unei
facultăți care se găsește în om. Limba este ansamblul
formelor concordante pe care le îmbracă acest fenomen
într-o colectivitate de indivizi și la o epocă determinată”
în „Scrieri de lingvistică generală”, pg 131

Ferdinand de Saussure (1857-1913)

Elvețianul Saussure este considerat părintele lingvisticii moderne.

Acesta constată că pe terenul limbilor omenești se organizează

două tipuri de aranjamente:
1. De tip succesiune – existența unui tip de raport ce caracterizează
combinațiile de elemente alcătuitoare ale unei limbi.
Unitățile dezvoltate prin succesiune sunt numite sintagme
(=îmbinări).

2. De tip asociativitate - organizarea dată de elementele

cunoscute și asociate de spirit.
Aceste raporturi asociative sunt numite de Saussure constelații
(ex: constelația vocalelor dintr-o limbă), urmând să fie numite
de lingviștii de după acesta paradigme.
Ferdinand de Saussure (1857-1913)
Sintagma este, în lingvistică, o îmbinare de cel puțin două cuvinte ce reprezintă cea
mai mică unitate în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic. Este ierarhic
inferioară propoziției, fiind un constituent al acesteia.
Sintagmele sunt în fapt combinații de elemente care construiesc unități tot mai
complexe.
Acest aranjament care exista in constiinta noastra se creeaza prin asocieri pe care
memoria noastra le „sedimenteaza”.
 
Fiecare dintre noi are un dictionar mental, unde intalnim constelatii lexicale
Acest dictionar mental este accesat in momentul in care vorbim.
 
...cine? ... citește

Aceste asocieri se realizează prin absență (inabsentia), cuvintele nu sunt coprezente în

vorbire.
„în discurs, cuvintele contractează între ele, în virtutea înlănţuirii lor, bazate pe caracterul
linear al limbii, care exclude posibilitatea de a pronunţa două elemente în acelaşi timp.
(...) Aceste combinaţii, care au drept suport întinderea, pot fi numite sintagme. (...) Pe de
altă parte, în afara discursului, cuvintele ce au ceva în comun se asociază în memorie; în
acest fel se formează grupuri în sînul cărora domnesc raporturi foarte diferite. (...) ele fac
parte din acea comoară interioară ce este, pentru fiecare individ, limba. Le vom numi
raporturi asociative. Raportul sintagmatic este in praesentia; el se bazează pe doi sau mai
mulţi termeni, în egală măsură prezenţi într-o serie efectivă. Dimpotrivă, raportul
asociativ uneşte termeni in absentia într-o serie mnemonică virtuală”.

Curs de lingvistică generală, Polirom, 1998, p. 135-136

”Item. Lucrul cel mai evident într-o propoziție este că, deși se compune din
minimum doi termeni logici (ideali), este posibil ca ea să se reducă la un
singur termen lingvistic, și aceasta fără ca respectivul cuvînt să poată fi
descompus în așa fel încît să se sustragă concluziei. Am putea cita cazurile
fiat ! , sau sunt , sau poate și ”Cine spune asta? – Dumnezeu.”
Concluziile, multiple, trebuie identificate.
Să remarcăm, printre altele, capacitatea unui cuvînt de a fi, chiar grație
semnului care vizează acest lucru, o propoziție completă (non-eliptică)
(...).”

în „Scrieri de lingvistică generală”, pg 105

Paradigma este o construcție mentală larg acceptată, care oferă unei comunități sau
unei societăți pe o perioadă îndelungată o bază pentru crearea unei  identități de sine
(a activității de cercetare de exemplu) și astfel pentru rezolvarea unor probleme sau
sarcini.
Ceea ce Saussure arată prin acest exemplu este că elementele lingvistice trec din planul
asocierilor în planul înșiruirilor (sintagmatic). De aceea actul de a vorbi presupune
aceasta desfasurare carteziana. Adică, elementele sistemului se dispun pe două axe
posibile : axa sintagmatică şi axa paradigmatică.
 Axa sintagmatică
Combinare: succesiune/contiguitate

Elevul ascultător învață bine

A
s
paradigmatică

o Studentul cuminte citește repede

c
i
e Copilul deștept scrie frumos
Axa

r
e
Băiatul atent calculează iute
A. Axa sintagmatică (< gr. syntagma = componenţă, alcǎtuire)
Cuvintele enunţului se ordonează pe o axă orizontală : axa sintagmatică sau axa
combinării, a ordonării care corespunde succesiunii semnelor în lanţul vorbirii.
Axa sintagmaticǎ este axa imaginară fixă pe care se plasează real aceste unităţi.
Raporturile ce se realizează între elemente sunt raporturi sintagmatice sau
combinatorii. Ele unesc elementele enunţului într-o relaţie de succesivitate şi sunt
date de ordinea lineară a lanţului lingvistic. Combinările de semne cu semnificat
propriu şi coerent sunt sintagmele.
De exemplu, armatele duşmane, au atacat ţara, după cinci zile, armatele
duşmane au atacat, armatele etc.
Nu sunt sintagme : după cinci, duşmane au, zile armatele etc.
Unităţile sintagmei sunt coprezente în mod concret, relaţia dintre elementele
lingvistice fiind “in praesentia”, de tip copulativ (şi…şi), (atât a cât şi b). Pe
această axă elementele şi unităţile limbii se dispun unele în prezenţa celorlalte,
ele coexistă. Termenii se găsesc în totalitate în text.
B. Axa paradigmatică (axa asociativă – cf. Saussure)
Concomitent procesului de combinare de pe axa sintagmaticǎ, se realizează procesul de
selecţie, pe axa paradigmaticǎ.
Ansamblul unitar de elemente din care e posibilă selecţia se numeşte paradigmă. Paradigma
se referă la un raport de opoziţie între o unitate prezentă în text şi altă unitate de acelaşi fel,
care nu e prezentă, dar ar putea fi.
Exemplu:
După cinci zile armatele duşmane au atacat ţara.
patru ani trupele inamice au invadat patria
trei ore oştirile prietene stat
minute oştile aliate glia

Paradigma este o relaţie « in absentia », de tip disjunctiv (sau…sau), (ori x…ori y), pentru
că e o relaţie între un element prezent, selectat şi alte elemente absente, neselectate, ale
aceleiaşi clase de unităţi ale limbii, elemente care se află în relaţii opozitive, distinctive.
Unităţile se asociază în paradigme după anumite criterii:

1. După semnificatul lexical (paradigme lexicale, semantice) :

a. Câmpuri lexicale : structuri paradigmatice primare (care se află în opoziţie
imediată, directă unele cu altele
b. Familii lexicale : structuri paradigmatice secundare formate prin derivare (cu
sufixe şi prefixe) sau prin compunere.
c. Analogii la nivelul semnificatului : antonime, sinonime

2. După structura gramaticală (paradigme morfologice sau gramaticale) - declinări,

conjugări, comparaţia adjectivelor (paradigme de gen, număr, caz, timpuri verbale
etc.)

3. După similitudinea semnificantului (paradigme fonetice) - similitudinea este

întâmplătoare, accidentală - Ex. paronime, omonime, cuvinte cu aceeaşi terminaţie
fonetică (rimă : număr / umăr, jale / cale, lună / bună), dar şi cuvinte cu început
fonetic identic formează de asemenea serii asociative sau paradigmatice.
Ideea aceasta este dusă mai departe de lingvistul francez Andre Martinet care face următoarea
constatare: în procesul de comunicare limbile ating un echilibru atunci când se realizează un
echivalent între nevoile de comunicare care cer unități mai numeroase, mai specifice și inerția
omului care este dispus să folosească unități mai puține, dar cu valoare mai generală și mai
frecvente.
Pentru noi sunt mai ”comode” cuvintele familiare si polisemantice. Sunt putine si frecvent
folosite.
 
Cand spunem ”stau la masa” – cuvantul masa poate avea mai multe sensuri – sensul de a
manca, si sensul de da a sta asezat.
 
Această economie de comunicare este dată de felul în care sunt unitățile limbii organizate în
cele două tipuri de aranjament (paradigmatic).
Pot face economie de comunicare dacă păstrez același număr de constelații, de unități ale
sistemului.
Exemplu: în limba română construim cuvinte compuse, de tipul caine-lup, pistol-mitraliera. In
felul acesta folosim aceleași cuvinte ale limbii.
Economia paradigmatică se realizează când reușim să conservăm numărul de unități din
sistemul unei limbi fără a aduce din altă limbă unități noi.
Prețul plătit este acela că marim numărul de unități din vorbire. Un cuvânt de tipul
fotocopiator scoate în evidență economia paradigmatică, dar pe de altă parte am construit un
cuvânt care necesită un efort de articulare. De aceea, dacă vorbitorii vor avea de ales între o
formă mai lungă și una mai scurtă, ei se vor îndrepta către forma mai scurtă. Acest
împrumut dintr-o altă limbă conduce la scăderea numărului de unități din sistemul limbii
române. De aceea, când construim cuvinte prin compunere, favorizăm economia
paradigmtică. Aducând neologisme, mărim numărul de unități din sistemul lexical.
Atunci, între cele două tipuri de aranjament, trebuie să se creeze un echilibru. Uneori alegem
să creștem numărul de unități din sistem, iar dacă îl creștem facem economie sintagmatică
(de exemplu înlocuind cuvântul serviciu cu job)
În celălalt caz putem face economie în sistem, fără a mai aduce neologisme, dar în cazul
acesta vom ajunge la o economie de tip paradigmatic.
 
„În fiecare etapă a evoluţiei, se realizează un echivalent între nevoile de
comunicare care cer unităţi mai numeroase, mai specifice, fiecare
apărînd însă mai puţin frecvent în enunţuri şi inerţia omului care îl face
să întrebuinţeze un număr restrîns de unităţi cu valoare mai generală şi
folosire mai frecventă. (…) Pentru a ajunge la satisfacerea nevoilor de
comunicare, oamenii vor avea de ales între o creştere a numărului
unităţilor din sistem (…) sau o mărire a numărului de unităţi folosite în
lanţul vorbirii (…). În primul caz, va fi vorba de o economisire
sintagmatică (…) În al doilea caz se va realiza o economie
paradigmatică”

Elemente de lingvistică generală, Editura Științifică, București, 1970, p 227-228

 Sintagmatică
conservarea numărului de unități din sistem

Economia
Paradigmatică
mărirea numărului de unități din sistem
Concluzii
1. A vorbi presupune două operaţii – selecţie (pe axa para) şi
combinare (pe axa sin). Aceste două principii care definesc
sistemul limbii funcţionează simultan : actualizarea unei serii
asociative din care se selectează un termen şi ordonarea
sintagmatică (care presupune actualizarea unei serii asociative
virtuale).
2. Fiecare unitate lingvistică se află cuprinsă într-o complexă
reţea de raporturi în funcţie de locul ei pe cele două axe.