C UPRINS

INTRODUCERE v

1 LINGVISTICA: OBIECTIVE, CONCEPTE ŞI METODE 1

2 NATURA, TRĂSĂTURILE ŞI FUNCŢIILE LIMBII 23

3 STRUCTURA ŞI ARHITECTURA LIMBII 55

3.1 COMPARTIMENTE ŞI UNITĂŢI LINGVISTICE 55

3.2 PĂRŢI DE VORBIRE ŞI CATEGORII GRAMATICALE 81
3.3 LEGI ŞI PRINCIPII ÎN LIMBĂ 103

4 SCHIMBAREA ÎN LIMBĂ: CAUZE ŞI MIJLOACE INTERNE

ŞI EXTERNE 127

5 DIVERSITATEA LIMBILOR 173

BIBLIOGRAFIE 200
 LINGVISTICĂ. OBIECTIVE, CONCEPTE ŞI METODE 5

3. Alegeţi varianta corectă de la fiecare punct (a-i):

Deşi în concepţia lui Saussure sincronia şi diacronia sunt două

dimensiuni [a] interdependente/independente, reprezentarea grafică a
acestora - realizată de autorul însuşi - nu pare să excludă însă
[b] interdependenţa/independenţa lor. Saussure pledează pentru
prioritatea analizei [c] sincronice/diacronice, susţinând că orice abordare
[d] sincronică/diacronică a fenomenului lingvistic presupune un demers
[e] sincronic/diacronic. De asemenea, pentru o comunitate lingvistică
dată, aspectul [f] sincronic/diacronic reprezintă singura realitate;
lingvistul care se plasează în perspectiva [g] sincronică/diacronică
nu vede limba, ci o serie de evenimente care o modifică. După cum se
ştie, germenii acestor modificări se află în sfera [h] limbă/vorbire.
După Saussure, compararea etapelor istorice care marchează
evoluţia unei limbi presupune, mai întâi, [i] o bună cunoaştere/un
oarecare grad de cunoaştere a situaţiei lingvistice care caracterizează
fiecare etapă în parte.

4. Alegeţi varianta corectă de la fiecare punct (a-f):

Prin studiul [a] sincronic/diacronic al unei anumite limbi se

înţelege descrierea dezvoltării ei istorice („de-a lungul timpului”); spre
exemplu, un studiu [b] sincronic/diacronic al limbii engleze s-ar putea
ocupa de dezvoltarea ei din vremea primelor texte ce s-au păstrat până
în zilele noastre sau ar putea acoperi o perioadă mai limitată de timp.
Prin studiul [c] sincronic/diacronic al unei limbi se înţelege descrierea
unei anumite „stări” a acelei limbi (la un anumit „moment” în timp). Este
important să se înţeleagă că descrierea [d] sincronică/diacronică nu
se limitează, în principiu, la analiza limbii moderne vorbite. Se poate
efectua analiza [e] sincronică/diacronică a unei limbi „moarte”, cu
condiţia să existe suficiente date scrise care să ne fi parvenit. Principiul
priorităţii descrierii [f] sincronice/diacronice, caracteristic majorităţii
6 CAPITOLUL I

teoriilor lingvistice ale secolului al douăzecilea, implică faptul că sunt

nerelevante consideraţiile istorice pentru investigarea unui anume „stadiu”
temporal al unei limbi.
(*Lyons 1995: 60)

5. Parcurgeţi fragmentele următoare şi alegeţi varianta

corectă în fiecare caz (a-d):

Într-o limbă se pot efectiv distinge aceste două aspecte: sistemul într-
un moment dat şi sistemul în dezvoltarea sa, deşi, într-un anumit sens (dacă
se ţine seama de caracterul parţial inovator al oricărui act lingvistic), există
numai aspectul [a] sincronic/diacronic, adică dezvoltarea continuă, în
timp ce celălalt aspect, cel [b] sincronic/diacronic, pentru o limbă
considerată în totalitatea sa, constituie mai curând o abstractizare ştiinţifică
necesară pentru a studia modul cum funcţionează limba, precum şi
trăsăturile care, între două momente ale dezvoltării sale, rămân constante.
Aspectului [c] sincronic/diacronic îi corespunde disciplina
numită „gramatică” şi care, în sensul amplu al termenului, este
descrierea sistemului unei limbi; aspectului [d] sincronic/diacronic îi
corespunde gramatica „istorică” şi istoria limbii.
(*Coşeriu 1999: 73-74)

6. Parcurgeţi fragmentul de mai jos pentru a răspunde la

întrebările următoare:

a) Cum argumentează Saussure primordialitatea demersului

sincronic în studiul limbii?
b) Din ce sferă provin modificările din sistemul limbii?
c) Care este condiţia ca un fapt de vorbire să devină fapt de
limbă?
d) Din ce cauză nu toate fenomene de vorbire devin fapte de limbă?
e) Stabiliţi legătura dintre dihotomiile limbă – vorbire şi
sincronic – diacronic.
 LINGVISTICĂ. OBIECTIVE, CONCEPTE ŞI METODE 7

Este evident că aspectul sincronic primează asupra celuilalt,

căci pentru masa vorbitoare el este singura şi adevărata realitate.
Acelaşi lucru se întâmplă şi pentru lingvist: dacă se plasează în
perspectiva diacronică, el nu vede limba, ci o serie de evenimente
care o modifică.

Se afirmă deseori că nimic nu-i mai important decât să cunoşti

geneza unei stări date; este adevărat în sensul următor: condiţiile
care au contribuit la formarea acestei stări ne lămuresc asupra
adevăratei sale naturi şi ne feresc de anumite iluzii; dar aceasta
dovedeşte tocmai că diacronia nu-şi are sfârşitul în ea însăşi. Putem
spune despre ea ceea ce s-a spus despre jurnalism; diacronia duce la
orice, cu condiţia să se iasă din ea.[...]
Tot ceea ce este diacronic în limbă nu este decât prin vorbire.
Germenele tuturor schimbărilor se află în vorbire: fiecare dintre
ele, înainte de a intra în uz, este lansată mai întâi de un număr de
indivizi. Germanul modern spune: ich war, w ir waren, în timp ce
germanul de altădată, până în secolul al XVI-lea, conjuga: ich was,
w ir waren (englezul mai spune încă: I was, we were). Cum s-a făcut
această înlocuire a lui war prin was? Câteva persoane, influenţate
de waren, l-au creat pe war prin analogie; era un fapt de vorbire;
această formă, des repetată şi acceptată de comunitate, a devenit
un fapt de limbă. Dar nu toate inovaţiile vorbirii au acelaşi succes,
şi atât timp cât ele rămân individuale, nu trebuie să ţinem seama de
ele, pentru că noi studiem limba; ele nu intră în câmpul nostru de
observaţie decât în momentul în care colectivitatea le-a acceptat.
Un fapt de evoluţie este întotdeauna precedat de un fapt, sau
mai curând de o multitudine de fapte similare în sfera vorbirii. În
istoria oricărei inovaţii se întâlnesc întotdeauna două momente
distincte: 1. cel în care ea apare la indivizi; 2. cel în care ea a
devenit un fapt de limbă, identic în exterior, dar adoptat de
colectivitate.

(Saussure 1998: 105, 112)

8 CAPITOLUL I

7. Parcurgeţi fragmentele de mai jos şi, pentru fiecare caz

(a – h), alegeţi varianta corectă.

Pe de o parte, în discurs, cuvintele contractează între ele, în

virtutea înlănţuirii lor, raporturi bazate pe caracterul linear al limbii,
care exclude posibilitatea de a pronunţa două elemente în acelaşi timp
[…]. Acestea se orânduiesc unele în urma altora în lanţul vorbirii. Aceste
combinaţii, care au drept suport întinderea, pot fi numite
[a] sintagme/paradigme. [b] Sintagma/paradigma se compune deci,
întotdeauna, din două sau mai multe unităţi consecutive (de exemplu: re-
lire; contre tous; la vie humaine; Dieu est bon; s'il fait beau temps, nous
sortirons etc.). Plasat într-o [c] sintagmă/paradigmă, un termen nu-şi
dobândeşte valoarea decât pentru că el este opus celui ce-l precedă sau
celui ce-i urmează, sau amândurora.
Pe de altă parte, în afara discursului, cuvintele ce au ceva în comun
se asociază în memorie; în acest fel, se formează grupuri în sânul cărora
domnesc raporturi foarte diferite. Astfel, cuvântul enseignement va face să
se ivească inconştient în mintea noastră o mulţime de alte cuvinte
(enseigner, renseigner etc., sau armement, changement etc., sau éducation,
apprentissage); într-un fel sau altul, toate au ceva comun între ele.
Se vede că aceste coordonări sunt de o cu totul altă specie decât
primele. Ele nu au drept suport întinderea; sediul lor se află în creier; ele fac
parte din acea comoară interioară ce este, pentru fiecare individ, limba. Le
vom denumi [d] raporturi sintagmatice/raporturi paradigmatice.
Raportul [e] sintagmatic/paradigmatic este in praesentia; el se
bazează pe doi sau mai mulţi termeni, în egală măsură prezenţi într-o
serie efectivă. Dimpotrivă, raportul [f] sintagmatic/paradigmatic
uneşte termeni in absentia într-o serie mnemonică virtuală.
Din acest dublu punct de vedere, o unitate lingvistică este
comparabilă cu o parte determinată dintr-un edificiu, cu o coloană de
exemplu; aceasta se află, pe de o parte, într-un anumit raport cu
arhitrava pe care o susţine; această îmbinare a două unităţi, în egală
măsură prezente în spaţiu, ne face să ne gândim la raportul [g]
sintagmatic/ paradigmatic; pe de altă parte, dacă această coloană
 LINGVISTICĂ. OBIECTIVE, CONCEPTE ŞI METODE 9

este dorică, ea suscită comparaţia mentală cu celelalte ordine (ionic,

corintic etc.), care sunt elemente nonprezente în spaţiu: raportul este
[h] sintagmatic/ paradigmatic.

(Saussure 1998: 135-136)

8. Identificaţi conceptul (i – iv) la care se referă fiecare

definiţie (a – d) de mai jos.

Concept Definiţie
i Familie de cuvinte
ii Omonimie
iii Amalgamare
iv Paradigmă

(a) În limbile cu flexiune, aceasta reprezintă ansamblul formelor

flexionare ale aceluiaşi cuvânt, cuprinzând totalitatea variaţiilor de flexiune
pe care un cuvânt flexibil, într-o limbă dată, le poate avea, forme ale
declinării cuvântului sau ale conjugării lui, după cum cuvântul considerat
aparţine clasei numelui sau verbului. Astfel, se vorbeşte despre paradigma
substantivului elev, incluzând în română şi articularea, adică formele: elev,
elevi, elevul, elevului, elevule, elevii, elevilor (fiecare termen corespunde la
două-trei forme omonime).

(b) Grup de cuvinte asociate între ele printr-o rădăcină comună,

căreia i se adaugă sufixe lexicale sau prefixe. De pildă, car – căruţă,
căruţaş, cărucior.

(c) În limbile flexionare, caracteristică a mărcilor gramaticale de a

exprima simultan mai multe unităţi de conţinut. Vezi, în română,
particularitatea desinenţelor de a exprima solidar numărul şi cazul la
substantiv (cartea unei eleve), numărul, cazul şi genul la adjectiv (unei
fete frumoase), numărul şi persoana la verb (el cântă).
10 CAPITOLUL I

(d) Relaţie dintre două sau mai multe cuvinte, morfeme şi construcţii
care au aceeaşi formă şi sensuri diferite. Deşi ea este, în general,
lexicală, mai există şi una gramaticală: (el) cântă – (ei) cântă, (unei)
case – (nişte) case etc.

(cf. DSL 2001: 42, 211, 357, 369)

9. Pornind de la definiţiile (a – d) de mai sus,

i. alcătuiţi familia lexicală a cuvântului floare;
ii. alcătuiţi paradigma substantivului floare;
iii. identificaţi forme de amalgamare şi omonimie morfologică
în cadrul acestei paradigme;
iv. alcătuiţi familia lexicală şi paradigma aceluiaşi cuvânt în
limbile străine pe care le studiaţi.

10. Pornind de la fragmentul următor, identificaţi trăsăturile

comune ale sistemului şi structurii:

Atât sistemul cât şi structura aparţin limbii în mod obiectiv, dar

sunt în acelaşi timp abstracte; cercetătorul trebuie să le descopere şi
să le studieze în strânsă legătură, întrucât structura presupune
sistemul în momentul când se selectează unităţile îmbinate
sintagmatic, iar sistemul presupune structura, întrucât înseşi
unităţile sistemului se constituie şi sunt inventariate de cercetător
pornind de la enunţuri reale, deci tot de la posibilităţile de relaţii
sintagmatice.
Atât sistemul cât şi structura sunt dirijate de legi specifice, pe
care, de asemenea, cercetătorii trebuie să le identifice şi să le
studieze.
Sistemul şi structura au caracter abstract, dar gradul de
abstractizare diferă, de aceea le-am categorisit separat, întrucât
socotim că sistemul e mai abstract decât structura.
 LINGVISTICĂ. OBIECTIVE, CONCEPTE ŞI METODE 11

Atât sistemul cât şi structura sunt specifice fiecărei limbi,

datorită lor putem identifica şi recunoaşte fiecare limbă. Ele
reprezintă, pe plan logic, realizarea concretului logic, ca rezultat al
reflectării realităţii şi al abstractizării. Diferenţele de grad de
abstractizare există în cadrul fiecărei limbi de la un compartiment la
altul (relativ la sistem, lexicul e mai puţin abstract decât fonemele
sau morfemele), cât şi de la o limbă la alta: există limbi cu sistem şi
structură mai puţin abstracte (limbi polineziene, limbi eschimose),
după cum există limbi care au ajuns la un grad de abstractizare
(limbile flexionare) mai înalt şi de asemenea există trepte
intermediare.
Atât sistemul cât şi structura nu sunt categorii statice, nu
reflectă o imobilitate a obiectului limbă, ci, dimpotrivă, dinamismul.
Acesta poate fi surprins chiar într-o cercetare sincronică, în măsura
în care se poate face diferenţă între elemente vii, care se pot
dezvolta, şi cele neproductive, care pot dispărea treptat.
(TLG 1971: 207-208)

11. Parcurgeţi fragmentul următor şi, în tabelul de mai jos,

bifaţi trăsăturile care definesc sistemul şi cele care
definesc structura.

Sistem înseamnă totalitatea invariantelor (a unităţilor obţinute

prin reducerea variantelor) unei limbi identificate în fiecare nivel al
limbii şi care contractează între ele relaţii de un tip special, de
domeniul generalului, numite cu un termen mai răspândit relaţii
paradigmatice. Aceste relaţii izvorăsc din însuşirile, atributele,
laturile unităţilor dar, în acelaşi timp, valoarea fiecărei unităţi
depinde de toate celelalte din sistem (e o corelaţie foarte puternică);
de aceea, o schimbare într-un punct la un anumit nivel atrage după
sine un şir de schimbări (o „reacţie în lanţ"), modificându-se valoarea
termenilor.
12 CAPITOLUL I

În procesul de comunicare, elementele sistemului sunt selectate,

scoase din relaţiile lor paradigmatice şi obligate să apară simultan, în
acelaşi enunţ, de exemplu, în calitate de constituenţi ai acestuia. De data
aceasta, relaţiile încheiate se numesc sintagmatice şi depind de
posibilităţile de combinare a unităţilor limbii. Totalitatea posibilităţilor de
combinare, respectiv totalitatea relaţiilor sintagmatice ale unităţilor în
cadrul unei limbi, formează structura limbii. Relaţiile sintagmatice sunt
de un tip pe care l-am putea considera, de domeniul particularului.

(TLG 1971: 207)

Sistem Structură

Caracterizat(ă) de relaţii sintagmatice

Caracterizat(ă) de relaţii
paradigmatice
Valoarea unui element depinde de
toate celelalte elemente

Ocurenţă simultană

Ocurenţă alternativă

Posibilităţi de combinare

Posibilităţi de selecţie

12. În tabelul următor, marcaţi descrierile care se aplică

sistemului şi, respectiv, cele care se aplică structurii.

Descriere Sistem Structură

...totalitatea invariantelor obţinute prin
a
operaţia de reducere a variantelor
20 CAPITOLUL I

TEST DE AUTOEVALUARE

Alegeţi răspunsul optim dintre variantele (a/b/c/d) incluse sub

fiecare dintre afirmaţiile de mai jos.

1. Fonemele s- şi m- din cuvintele sat și mat _____ .

a. nu comută, deoarece modificarea din planul expresiei nu

antrenează o modificare în planul conţinutului
b. comută, deoarece deoarece modificării din planul expresiei îi
corespunde o modificare în planul conţinutului
c. comută, deoarece deoarece modificarea din planul expresiei nu
determină o modificare în planul conţinutului
d. nu corelează, deoarece nu intră în relaţie cu aceeaşi secvenţă
sonoră

2. Dacă studiem starea unei limbi la un moment dat, realizăm o

cercetare _____.

a. statică
b. istorică
c. diacronică
d. sincronică

3. Paradigma unui cuvânt este alcătuită din _____ .

a. totalitatea formelor flexionare ale cuvântului respectiv

b. totalitatea formelor derivate din cuvântul respectiv
c. totalitatea sensurilor cuvântului respectiv
d. totalitatea contextelor în care poate figura cuvântul respectiv

4. Sistemul şi structura sunt entităţi _____ .

a. dependente
b. interdependente
c. independente
d. autonome
 LINGVISTICĂ. OBIECTIVE, CONCEPTE ŞI METODE 21

5. În sens larg, sintagma poate fi descrisă ca _____ .

a. expresie fixă
b. orice alăturare de unităţi lingvistice care alcătuiesc o unitate
superioară dotată cu sens
c. orice alăturare de unităţi lingvistice dotate cu sens care
alcătuiesc împreună o unitate superioară dotată cu sens
d. un ansamblu paradigmatic de unităţi lingvistice

6. Sistemul reprezintă _____ .

a. totalitatea invariantelor unei limbi

b. totalitatea variantelor unei limbi
c. totalitatea invariantelor şi a variantelor unei limbi
d. modul de aranjare a unităţilor unei limbi

7. Pe de-altă parte, structura reprezintă _____ .

a. totalitatea invariantelor unei limbi

b. totalitatea variantelor existente într-o limbă

c. totalitatea elementelor unite prin relaţii paradigmatice

d. totalitatea posibilităţilor combinatorii ale unei limbi

8. Caracterul sistematic este specific _____ .

a. doar limbii în ansamblul ei

b. doar limbajului uman natural

c. oricărui ansamblu de elemente

d. oricărui ansamblu de elemente cu o bază comună

9. Dintre afirmaţiile de mai jos, una este adevărată:

Lexicologia _____ .
22 CAPITOLUL I

a. a apărut înaintea lexicografiei

b. stabileşte principiile şi metodele de întocmire a dicţionarelor
c. studiază componenta lexicală a unei limbi
d. desemnează totalitatea dicţionarelor care descriu o limbă

10. Dintre afirmaţiile de mai jos, una nu se aplică fonologiei:

Fonologia _____ .

a. a apărut după fonetică

b. studiază trăsăturile fizice ale sunetelor
c. determină funcţiile sunetelor într-o limbă dată
d. se bazează pe datele furnizate de fonetică
38 CAPITOLUL II

semnificanţi din limbă, a lui /p/ din pas, a lui /a/ din sa, a lui /r/
din far.
Aceasta nu înseamnă ca /p/ sau /r/ din par n-ar putea să se
schimbe de-a lungul veacurilor, ci că, dacă se schimbă, aceasta nu se
întâmplă fără a se schimba în acelaşi timp şi în acelaşi sens /p/ din
pas sau /r/ din far.
(*Miclău 1970: 23-28, 31-34, 36-37)

7. FUNCŢIILE LIMBII

7.1 Parcurgeţi fragmentul de mai jos, în care Jakobson (1960)

descrie funcţiile limbii, punându-le în relaţie cu factorii care
alcătuiesc actul de vorbire. Completaţi apoi schema
următoare cu funcţiile care corespund fiecărui factor.
 NATURA, TRĂSĂTURILE ŞI FUNCŢIILE LIMBII 39

Limbajul trebuie cercetat în toată varietatea funcţiunilor lui.

[…] O schiţare a acestor funcţiuni necesită o scurtă trecere în revistă a
factorilor constitutivi în orice act de vorbire, în orice comunicare
verbală. Cel care se adresează („transmiţătorul”) trimite un mesaj
destinatarului („receptorul”). Pentru ca mesajul să-şi îndeplinească
funcţiunea, el are nevoie de un context la care se referă (sau, într-o
nomenclatură mai echivocă, de un „referent”), pe care destinatarul
să-l poată pricepe şi care să fie sau verbal sau capabil de a fi
verbalizat; de un cod întru totul, sau cel puţin parţial, comun atât
expeditorului, cât şi „destinatarului” (sau, cu alte cuvinte, comun celui
care codează şi celui care decodează); în fine, are nevoie de contact,
conducta materială sau legătura psihologică dintre cei doi, care le dă
posibilitatea să stabilească şi să menţină comunicarea. […]
Fiecare dintre aceşti şase factori determină o altă funcţiune a
limbajului. Deşi distingem şase aspecte esenţiale ale vorbirii, ar fi
greu să găsim vreun mesaj verbal care să îndeplinească numai o
singură funcţiune. Diversitatea nu rezidă în monopolul uneia dintre
aceste multiple funcţiuni, ci în ordinea ierarhică diferită a
funcţiunilor. Structura verbală a unui mesaj depinde în primul rând
de funcţiunea predominantă. Cu toate acestea, deşi sarcina
primordială a multor mesaje este adoptarea unei poziţii faţă de
„referent” (Einstellung), orientarea spre context – aşa-numita
funcţiune referenţială, denotativă, cognitivă –, participarea
secundară a altor funcţiuni la astfel de mesaje trebuie luată şi ea în
considerare de un lingvist atent.
Aşa-numita funcţiune emotivă sau „expresivă”, concentrată
asupra transmiţătorului, are ca scop exprimarea directă a atitudinii
vorbitorului faţă de cele spuse de el. Ea are tendinţa să producă
impresia unei anumite emoţii fie adevărate, fie simulate […]. Stratul pur
emotiv al limbajului este reprezentat prin interjecţii. Ele se
deosebesc de vorbirea referenţială atât prin caracteristica sunetelor
(secvenţe speciale şi chiar sunete neobişnuite în alte cuvinte), cât şi
prin rolul lor sintactic (nu sunt componentele frazelor, ci echivalează
cu ele). „Tut! tut! spuse Mc Ginty”; întreaga frază pronunţată de
personajul lui Conan Doyle se compune din două plescăituri.
40 CAPITOLUL II

Funcţiunea emotivă pe care o dezvăluie interjecţiile dă în

oarecare măsură savoare tuturor expresiilor noastre, la nivel
fonic, gramatical şi lexical. Analizând vorbirea din punctul de
vedere al informaţiei transmise nu putem limita noţiunea de
informaţie numai la aspectul cognitiv al limbajului. Dacă un
individ foloseşte elemente expresive pentru a-şi manifesta
atitudinea de supărare sau de ironie, el transmite, desigur, o
informaţie şi, evident, această comportare verbală nu poate fi
asemănată cu activitatea nutritivă, nesemiotică, cum ar fi „a
mânca un grepfrut” […].
Diferenţa dintre /nu/ (negaţia românească intonată normal –
N.t.) şi prelungirea emfatică a vocalei nu este un element
lingvistic convenţional, codificat, ca şi diferenţa dintre vocala
lungă şi scurtă în perechile cehe /vi/ „voi” şi /vi:/ „el ştie”; dar în
acest ultim exemplu caracterul distinctiv al informaţiei este de
natură fonematică, pe când la prima pereche el este de natură
emotivă. Fiindcă vorbim despre invariante fonologice: sunetele
engleze /i/ şi /i:/ par să fie doar variante ale unuia şi aceluiaşi
fonem. Dacă vor fi privite însă ca unităţi emotive, relaţia dintre
variantă şi invariantă se răstoarnă: lungimea şi scurtimea sunt
invariante completate de foneme variabile. […] Orientarea către
destinatar (sau receptor), funcţiunea conativă, îşi găseşte cea mai
pură expresie gramaticală în vocativ şi imperativ, care, din punct
de vedere sintactic, morfologic şi adesea chiar fonologic, se abat
de la alte forme verbale sau nominale. Frazele imperative diferă
esenţial de cele declarative; cele din urmă pot fi supuse unui test
al adevărului, pe când primele nu. În piesa lui O'Neill Fântâna,
Nano spune cu o voce aspră, poruncitoare: „Bea!”. În acest caz
imperativul nu poate fi controlat prin întrebarea: „este adevărat
sau nu?”. Totuşi, dacă s-ar fi spus „cineva a băut”, „cineva va bea”
sau „cineva ar bea”, întrebarea putea fi pusă în mod firesc. Spre
deosebire de propoziţiile imperative, cele declarative pot fi
transformate în forme interogative: „a băut cineva?”, „va bea
cineva?” sau „ar bea cineva?”.
 NATURA, TRĂSĂTURILE ŞI FUNCŢIILE LIMBII 41

Există mesaje care servesc în primul rând la stabilirea comuni-

cării, la prelungirea sau la întreruperea ei; ele controlează cum
funcţionează canalul şi circuitul („Alo, mă auzi?”), atrag atenţia
interlocutorului sau confirmă faptul că acesta rămâne în continuare
atent („Asculţi?”, sau în Shakespeare: „Pleacă-ţi urechea!”, iar la
celălalt capăt răspunsul: „M-hm!”). Această luare de contact sau,
după Malinowski, funcţiunea fatică se poate manifesta printr-un
schimb abundent de formule ritualizate şi prin întregi dialoguri
care-şi propun doar să prelungească o comunicare.
Încercarea de a stabili şi de a menţine comunicarea este tipică
pentru păsările care „vorbesc”; astfel, funcţiunea fatică a limbajului
este singura pe care o au ele în comun cu fiinţele omeneşti. De
asemenea, este prima funcţiune verbală pe care şi-o însuşesc copiii
mici; ei au tendinţa de a comunica înainte de a fi capabili să trimită
sau să primească orice fel de comunicare ce cuprinde o informaţie.
În logica modernă se face o distincţie între două niveluri ale
limbajului: limbajul concret, „obiectual” (object language), care
spune ceva despre obiecte, şi „metalimbajul” (metalanguage), care
spune ceva despre limbaj. Dar metalimbajul nu este doar o unealtă
ştiinţifică necesară, întrebuinţată de logicieni şi de lingvişti, el are un
rol important şi în vorbirea de toate zilele. Asemenea domnului
Jourdain, eroul lui Molière, care făcea proză fără să ştie, noi folosim
metalimbajul fără a fi conştienţi de caracterul metalingvistic al
operaţiilor noastre. Ori de câte ori transmiţătorul sau receptorul său
simt nevoia să controleze dacă folosesc acelaşi cod vorbirea se
concentrează asupra codului: ea îndeplineşte o funcţiune
metalingvistică (adică de comentariu). „Nu te înţeleg, ce vrei să
spui?” întreabă interlocutorul; sau în limbaj shakespearian: „Ce sunt
lucrurile acestea despre care vorbeşti (What is't thou say'st)?”, iar
vorbitorul, ca să prevadă asemenea întrebări de control, spune
adesea: „Mă înţelegi?”. Orice proces de însuşire a limbii, în special
însuşirea limbii materne de către copii, foloseşte pe larg astfel de
operaţii metalingvistice; adesea afazia poate fi definită ca o pierdere
a capacităţii metalingvistice.
42 CAPITOLUL II

Am menţionat toţi cei şase factori implicaţi în comunicarea

verbală în afară de unul: mesajul în sine. Atitudinea faţă de mesaj în
sine (Einstellung), „centrarea” asupra mesajului ca atare, reprezintă
funcţiunea poetică a limbajului. Această funcţiune nu poate fi
studiată cu folos dacă facem abstracţie de problemele generale ale
limbajului; pe de altă parte însă, studiul limbajului implică o atentă
luare în consideraţie a funcţiunii lui poetice. Orice încercare de a
reduce sfera funcţiunii poetice numai la poezie sau de a limita poezia
la funcţiunea poetică ar duce la o simplificare excesivă şi înşelătoare.
Funcţiunea poetică nu este singura funcţiune a artei verbale, însă
este funcţiunea ei dominantă, determinantă, pe când în toate
celelalte activităţi verbale ea se manifestă doar ca un element
constitutiv, subsidiar, accesoriu. Această funcţiune, promovând
materialitatea semnelor, adânceşte dihotomia fundamentală dintre
semne şi obiecte. De aceea, când este vorba de funcţiunea poetică,
lingvistica nu se poate limita la domeniul poeziei.
Studiul lingvistic al funcţiunii poetice trebuie să depăşească
limitele poeziei, iar pe de altă parte studiul lingvistic al poeziei nu se
poate limita la funcţiunea poetică. Particularităţile diferitelor genuri
poetice implică o participare diferenţiată a celorlalte funcţiuni verbale
alături de funcţiunea poetică dominantă. Poezia epică centrată asupra
persoanei a treia, foloseşte în mare măsură funcţiunea referenţială a
limbajului; lirica orientată către persoana întâi este intim legată de
funcţiunea emotivă, poezia la persoana a doua este „impregnată” de
funcţiunea conativă şi este sau suplicativă sau exortativă, după cum
persoana întâi este subordonată persoanei a doua sau persoana a doua
primei persoane.
(Jakobson 1964: 87-97)

7.2 Pornind de la textul de mai sus,

a. Precizaţi care dintre cele şase funcţii are frecvenţa cea mai mare
în actele de vorbire.
b. Daţi exemple de tipuri de discurs în care predomină, pe rând,
fiecare dintre cele şase funcţii ale limbajului.
 NATURA, TRĂSĂTURILE ŞI FUNCŢIILE LIMBII 43

8. Pornind de la funcţiile limbii discutate la 7.1 mai sus

(q.v.), identificaţi funcţia predominantă în fiecare dintre
următoarele enunţuri.

Enunţ Funcţie
1 Vai, ce tare plouă!
2 Afară plouă.
Plouă de parcă s-ar fi rupt zăgazurile
3
cerului.
4 Ce frig s-a făcut!
5 Ascultă-mă!
6 Coboară, te rog.
7 Alo, mai eşti pe fir?
8 Dau cuvântul vorbitorului următor.
9 Leul este un animal sălbatic.
10 Leul este regele animalelor.
11 De ce nu mă crezi?
12 Cât o fi ceasul?
Nu se spune „ei este”, „ei face”, ci „ei
13
sunt”, „ei fac”.
14 Acum urmăriţi-mă cu atenţie!
15 Ce mai faci?
16 Săgeata înainte înseamnă „sens unic”.
Lingvistica a fost definită, în sens larg, ca
17
„studiul ştiinţific al limbii”.
Şuvoaiele furioase de apă măturau tot ce
18
întâlneau în cale.
19 Bună dimineaţa, doamnă profesoară!
Suma unghiurilor unui triunghi este
20
egală cu 180 de grade.
58 CAPITOLUL III

(e) Unitate biplană minimală alcătuită dintr-un număr variabil de

foneme, care intră în structura cuvântului.
(f) Unitate lingvistică reprezentând un complex sonor, alcătuită dintr-un
număr variabil de morfeme şi dotată cu sens.

2. Pornind de la unităţile de mai sus, completaţi tabelul

următor cu unităţile corespunzătoare fiecărui nivel de
organizare a limbii. Ce unităţi se regăsesc în mai multe
compartimente? Cum se explică acest fenomen?

COMPARTIMENTUL LIMBII UNITĂŢI ALE LIMBII

Fonologie

Morfologie
Sintaxă

Vocabular

3. Completaţi spaţiile (1 – 6) din fragmentul de mai jos

utilizând termenii următori, după cum o cere contextul:
paradigmatic, sintagmatic, (un) sistem, (o) structură.

Unităţile limbii ţin […] de două planuri: ___(1)___ , când sunt

privite din perspectiva raportului lor de succesiune materială în şirul
vorbirii, şi ___(2)___ , atunci când se găsesc într-un raport de substituţie
posibilă pentru fiecare dintre ele la nivelul la care se găseşte şi clasa
formală din care face parte. [...]
În urma analizării mai multor sisteme, ajungem la concluzia că o
formă lingvistică reprezintă ___(3)___ care se defineşte în felul următor:
(a) este o unitate globală, alcătuită din părţi; (b) aceste părţi se găsesc
într-un aranjament formal, guvernat de principii constante; (c) ceea ce
conferă unei forme caracterul de ___(4)___ este proprietatea părţilor sale
constitutive de a îndeplini o anumită funcţie; (d) în sfârşit, aceste părţi
 STRUCTURA ŞI ARHITECTURA LIMBII 59

constitutive sunt unităţi care aparţin unui anumit nivel, astfel încât fiecare
unitate a unui nivel devine subunitate a nivelului imediat superior. […]
Toate acestea fac ca limba să fie ___(5)___ în care nimic nu
înseamnă ceva în sine, prin vocaţie înnăscută, ci în care totul semnifică
în cadrul întregului ansamblu; ___(6)___ conferă „semnificaţie” sau
funcţie părţilor constitutive.
(*Benveniste 1966/2000: 25-26)

4. Stabiliţi corespondenţa dintre conceptele 1 – 6 din coloana

A şi descrierile a – f corespunzătoare, din coloana B.

A B
1 fonetica
2 fonologia
p aspirat
3 p palatalizat,
p labializat
4 p şi b
5 varianta fonologică
6 invarianta
variante ale unei unităţi fonice /p/ a
foneme distincte b
unitatea minimală care nu con-
tractează raporturi de comutare cu alte c
unităţi similare fonetic
orice unitate fonologică distinctă
d
concepută ca o clasă de variante
disciplina lingvistică al cărei obiect îl
constituie elementele fonice produse şi
e
receptate în procesul comunicării
umane
disciplina lingvistică care studiază
unităţile fonice din perspectiva funcţiei f
acestora de a distinge semnificaţii

5. Parcurgeţi fragmentul următor şi alegeţi, în fiecare caz

(a – h), varianta corectă.
Spre deosebire de alte nivele ale limbii, vocabularul este mai întins;
astfel, sistemul fonologic al oricărei limbi cuprinde un inventar limitat la
câteva zeci de foneme, el este un sistem [a] deschis/închis. Vocabularul,
în schimb, cuprinde zeci, chiar sute de mii de cuvinte; teoretic, numărul
70 CAPITOLUL III

14. Pornind de la informaţiile din fragmentul următor, marcaţi

prin DA sau NU prezenţa sau absenţa fenomenelor de
corelaţie şi comutare în cazul morfemelor dependente
evidenţiate în tabelul de mai jos.

Corelaţia este reprezentată de raportul între doi termeni care pot

contracta aceeaşi relaţie în mod alternativ. De exemplu, corelaţia dintre
p şi m, care pot apărea înainte de a în silabele iniţiale în română.
Comutarea serveşte la stabilirea inventarului de unităţi
minimale (invariante) specific fiecărui nivel al structurii unei limbi,
atribuind tuturor componentelor acesteia o anumită identitate
pragmatică.
Invariantele se disting de variante prin capacitatea de a
contracta raporturi de comutare. Proba comutării a fost iniţiată şi
utilizată cu precădere în fonologie. Consoanele /s/ şi /z/, de ex., sunt
în română invariante, pentru că substituirea uneia prin cealaltă, în
diverse contexte, atrage diferenţe de ordin semantic; [n] dental şi [ŋ]
(velar) sunt însă variante ale aceluiaşi fonem (/n/), pentru că
substituţia lor reciprocă într-un anumit context nu determină
diferenţe semantice. Două unităţi aflate în raport de comutare sunt
întotdeauna structural distincte, pe când cele care nu comută sunt
structural echivalente.
(*DSL 2001: 146, 127-128)

morfeme exemple corelează comută

-ø şi -la sanda-ø, sanda-la
-la şi -le sanda-la, sanda-le
-ă şi –e mas-ă, mes-e
-ø şi -e film-ø, film-e
-ø şi -a nivel-ø, nivel-a
-e şi -uri chibrit-e, chibrit-uri
 STRUCTURA ŞI ARHITECTURA LIMBII 71

morfeme exemple corelează comută

-ø şi -uri toc-ø, toc-uri
-e şi -i coal-e, col-i
-i şi -uri indecş-i, index-uri
-i şi -uri timp-i, timp-uri
-i şi -uri alcool-i, alcool-uri

15. Clasificarea morfemelor: morfeme independente şi

morfeme dependente.

Citiţi cu atenţie fragmentul următor. Sintetizaţi apoi

trăsăturile fiecărui tip de morfem completând tabelul de
mai jos cu DA sau NU, după caz.

Din punctul de vedere al relaţiilor de dependenţă de care sunt

susceptibile diferitele morfeme distingem, în primul rând, morfemele
care pot apărea numai combinate cu alte morfeme, a căror apariţie
este, deci, condiţionată de prezenţa unuia sau a mai multor morfeme,
şi morfeme care pot apărea singure (sau combinate cu un morfem
zero). Aşa, de exemplu, în vârf/uri şi vânt/uţ, vânt şi vârf sunt
morfeme care pot apărea independent de morfemele -uri, -uţ, pe
când acestea din urmă presupun în mod necesar prezenţa unui
morfem de tipul vârf sau vânt.
Morfemele independente de tipul vânt şi cas- se caracterizează
prin faptul că nu sunt comutabile cu zero, nici considerate ca clasă,
fiind comutabile însă cu alte morfeme independente sau grupuri de
morfeme: vânt din vântuţ e comutabil cu codr(uţ), brăd(uţ) etc.; cas-
din cas/ă poate fi comutat cu mas(ă), fat(ă), lad(ă) etc. sau cu
măs/uţ(ă), fet/iţ(ă) etc.
Altă caracteristică a lor constă în faptul că sunt selectate de
alte morfeme: morfemele dependente cer, pentru a putea apărea,
prezenţa unui morfem independent.
72 CAPITOLUL III

Morfemele dependente se caracterizează prin aceea că apariţia

lor presupune cu necesitate un morfem independent. Afară de acesta,
considerate individual sau ca clasă, ele sunt comutabile cu zero: -uţ
din brăd/uţ, căs/uţ/ă e comutabil cu zero: brad, casă; morfemul -u din
codr/u putem să-l considerăm comutabil cu zero numai în măsura în
care se încadrează într-o clasă de morfeme care include şi un morfem
zero: codr/u se opune lui codr/i, aşa cum pom/ø se opune lui pom/i.
Morfemele dependente pot comuta unele cu altele: clas/ă –
clas/e; cânt/ă – cânt/a – cânt/ând; fet/iţ/ă – fet/ic/ă – făt/uţ/ă.
Morfemele dependente se repartizează în clase diferite şi după
numărul de morfeme cu care se pot combina în cadrul unei singure
grupări. Unele morfeme dependente presupun numai apariţia unui
morfem independent: -a din cânt/a, -el din băieţ/el. Altele cer, pe lângă
morfemul independent, şi unul sau mai multe morfeme dependente
realizate concret – este cazul morfemului -iţ- din fet/iţ/ă, domn/iţ/ă etc.,
al morfemului -m din cânt/a/m, cânt/ase/m, cânt/a/ră/m etc. Alte
morfeme, în sfârşit, cum ar fi, de ex., morfemul -uţ pot apărea şi într-o
situaţie şi în cealaltă: păt/uţ, dar căs/uţ/ă, păt/uţ/uri.
Morfemele dependente susceptibile de combinare cu alte
morfeme dependente se caracterizează şi prin posibilităţile lor de
combinare. Astfel -m din exemplele anterioare se poate combina cu
-a-, -se-, -ră-, -ea- (veneam) etc., dar nu se poate combina cu -ând, cu
-uri, -e etc.; -uţ se caracterizează prin faptul că poate apărea
neînsoţit de un morfem dependent concret (brăd/uţ) sau se poate
combina cu -ă (căs/uţ/ă), -e (căs/uţ/e), -i (brăd/uţ/i) etc., pe când -iţ-
nu admite decât combinarea cu -ă, -e: fet/iţ/ă, fet/iţ/e.
Morfemele dependente se pot clasifica şi în funcţie de poziţia lor
faţă de morfemul independent. O primă clasificare, globală, distinge
sufixele, adică morfemele aşezate după morfemul independent (v. toate
exemplele anterioare), prefixele, morfemele aşezate înaintea morfemului
independent (des/fac, pre/fac, re/fac), şi infixele, morfemele incluse în
morfemul independent. Prefixele, sufixele şi infixele sunt reunite, de
obicei, prin termenul generic de afix.
(*Valeria Guţu-Romalo 1966: 22-24)
 STRUCTURA ŞI ARHITECTURA LIMBII 73

Morfeme Morfeme
independente dependente
Au autonomie
Apar în combinaţie cu alte morfeme
Sunt comutabile cu morfem zero
Sunt selectate de alte morfeme
Pot comuta unele cu altele
Pot fi afixe
Au posibilităţi de combinare nelimitate

16. Morfem şi cuvânt

În opinia lui Sorin Stati (1984), deosebirea esenţială dintre morfem si

cuvânt este reprezentată de relativa autonomie a celui din urmă.

16.1 Parcurgeţi cu atenţie fragmentul următor şi completaţi

spaţiile 1–3 cu câte două exemple corespunzătoare.

Cuvântul (sintagmă minimală) apare ca o entitate deosebită de

morfem prin relativa lui autonomie în procesul de comunicare. Această
însuşire se reflectă, în:
a) posibilitatea de a interverti ordinea cuvintelor: explică elevilor
lecţia, explică lecţia elevilor; faptul este mai evident în latină, unde
propoziţii ca magister discipulis dixit „profesorul spuse elevilor” admit
orice ordine a celor trei cuvinte constitutive; în schimb, ordinea
morfemelor din cuvinte ca, de exemplu, ___ (1)___ e singura posibilă;
b) faptul că un cuvânt poate alcătui el singur o comunicare
(Doarme. Zapadă! Repede! Bunicii – ca răspuns la întrebarea Cui i-ai
lăsat vorbă?). Niciunul din morfemele care compun cuvinte ca ___ (2)___
nu poate apărea izolat de context, adică sub forma ___ (3)___ .
Constatările acestea i-au făcut pe unii structuralişti să definească
cuvântul fie ca cea mai mică unitate cu sens care poate fi deplasată în
interiorul unui enunţ, fie ca formă minimală liberă.
(*Stati 1984: 7-11)