Sunteți pe pagina 1din 33
Universitatea “Dunărea de Jos” din Gala ți Facultatea de Litere Specializarea: Limba și literatura română

Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați

Facultatea de Litere

Specializarea:

Limba și literatura română

Semantica

Asist.drd. Oana Cenac

Anul III, Semestrul 2

D.I.D.F.R.

UDJG Facultatea de Litere

SEMANTICA

Asist.drd. Oana Magdalena CENAC

Galaţi

2011

Cuprins

Introducere

3

Capitolul 1. Tropii

9

Metonimia

9

Sinecdoca

10

Metafora

10

Capitolul 2. Metode de cercetare

13

Capitolul 3. Categorii semantice

15

Monosemia

15

Polisemia

15

Sinonimia

16

Omonimia

17

Antonimia

20

Paronimia

20

Capitolul 4. Evoluţia semantică a cuvintelor

23

Aplicaţii

27

Chestionar

31

Bibliografie

33

Introducere

Introducere

Ca disciplină lingvistică, semantica este ultima creată (în secolul al XIX-lea), acesta fiind şi unul dintre motivele considerării ei drept „ruda săracă” a lingvisticii. Un alt motiv al acestei calificări îl constituie dificultatea cercetării obiective şi cu metode strict lingvistice a sensului. Funcţie de diferitele aspecte ale sensului luate în consideraţie, s-a făcut distincşie între semantica lingvistică şi semantica aparţinând altor ştiinţe.

Semantica lingvistică este cu precădere descriptivă, întrucât se dezvoltă numai în interiorul unei limbi, acoperind o perioadă este cu precădere descriptivă, întrucât se dezvoltă numai în interiorul unei limbi, acoperind o perioadă limitată de timp din evoluţia ei. Acest tip de semantică a apărut (M.Bréal, 1897; L. Şăineanu, 1887) şi s-a menţinut (St. Ullmann, 1952; P.Guiraud, 1964) ca o disciplină istorică, preocupată de tipurile şi de cauzele modificărilor de sens ale cuvintelor sau ale unităţilor lexicale izolate (se mai numeşte şi semantică lexicală tradiţională). Evoluţia semantică a cuvintelor este explicată prin tropi (metaforă, sinecdocă şi metonimie), ca mecanisme prin care se ajunge la două mari categorii de schimbări: lărgirea şi extinderea sensului, la care se pot adăuga degradarea şi înnobilarea lui. Semantica lexicală cunoaşte şi o formă de manifestare sincronică, aflată în relaţie cu structuralismul. Bazele acestui tip de semantică au fost puse de F.de Saussure, J.Trier (1931) şi de L.Hjelmslev (1943). Desprinse din semantica lexicală structurală sunt semantica diferenţială, semantica interpretativă şi semantica unificată (F. Rastier) care îşi propun să unifice descrierea lexicală, sintaxa de adâncime şi structurile textuale, corespunzător descrierii palierelor lingvistice: cuvânt, frază, text. Semantica sintactică se ocupă de sensul enunţului, propoziţiilor, sintagmelor. În sintagma, cântecul privighetorii, semantica sintactică analizează raportul de subordonare dintre două substantive, valoarea de „agent” a cuvântului privighetoare, valoare de „acţiune” a lui cântec, relaţia de sinonimie dintre această sintagmă şi propoziţia Privighetoarea cântă. Semantica generativă constituie o parte a teoriilor generative (G. Lakoff, P. Ross) în care se urmăreşte ca unităţile şi configuraţiile sintaxei să constituie elemente pertinente şi plecând de la ele să se construiască sensul.

Semantica logică cunoaşte o îndelungată tradiţie şi se bazează pe pozitivismul logic. Scopul acesteia este de a cunoaşte o îndelungată tradiţie şi se bazează pe pozitivismul logic. Scopul acesteia este de a aprecia condiţiile de adevăr ale enunţurilor (R. Carnap, E.Vasiliu). Studiul sensului se face cu ajutorul logicii matematice care oferă concepte şi o notaţie simbolică. Semantica psihologică defineşte semnificaţia ca raport între semne şi operaţiile mentale. Semantica cognitivă ar putea apărea ca o dezvoltare a semanticii psihologice întrucât defineşte semnificaţia ca pe o reprezentare mentală. Unul dintre reprezentanţii de marcă ai acesteia este G. Lakoff. Semantica filozofică (R. Carnap, B. Russel) este profund marcată de empirismul logic al lui L.Wittgenstein. Aceasta îşi propune să formuleze propoziţii ştiinţifice şi să le transforme în propoziţii echivalente, susceptibile de a fi supuse controlului lumii gnoseologice. Semantica generală este un curent filozofic care cercetează impactul semnificaţiilor cuvintelor asupra conceptelor, mentalităţilor şi sentimentelor oamenilor care le adoptă. Se ocupă de cercetări teoretice, urmărind caracterele universale, existente dincolo de o limbă dată. Consideră că limba are un rol în toate sferele activităţii umane, fiind responsabilă de o serie de deficienţe sociale.

Introducere

Cursul nostru va acorda atenţie descrierii lexicului românesc contemporan (abordat sincronic), cercetând câteva probleme tematice generale ale lexicului şi în mod special elementele de semantică.

Noţiuni generale

Semantica (fr. sémantique) este ramura lexicologiei care studiază sensurile cuvintelor. Dintr-o perspectivă mai largă, semantica se ocupă cu studiul sensului în general, nu numai cu cel al cuvintelor, ci şi cu cel al propoziţiilor şi al frazelor. Privite lucrurile din această perspectivă, se poate face distincţie între o semantică lexicală, o semantică a enunţului şi o semantică a frazei. Într-o accepţie mai restrânsă, semantica are ca obiect de studiu sensurile cuvintelor, categoriile semantice, schimbările de sens şi cauzele acestora. Cu acelaşi înţeles sau cu înţeles diferit se mai foloseşte şi denumirea mai veche, de provenienţă germană, semasiologie (germ. Semasiologie), pe care lingvişti precum Bucă şi Efseev o consideră mai potrivită pentru a denumi semantica lexicală. Alţii, şi vorbim aici de S.Stati, pledează în favoarea termenului de semantică. La sfârşitul secolului al XIX-lea, cercetarea sensurilor cuvintelor a fost concepută exclusiv din perspectivă diacronică, adică se urmărea numai felul în care cuvintele şi-au schimbat sensul o dată cu evoluţia generală a limbii.

Aceasta a fost concepţia care a stat la baza elaborării

asupra semasiologiei limbei române. Studie istorice despre transiţiunea sensurilor limbei române. Studie istorice despre transiţiunea sensurilor (1887) a lui Lazăr Şăineanu. Ulterior, atenţia lingviştilor s-a oprit asupra legăturilor care se pot stabili între diferitele categorii semantice şi asupra caracterului analizabil al sensului şi al unor zone din lexic, conturându-se aşa numita semantică paradigmatică. Astfel, semantica tradiţională este considerată cu precădere diacronică sau istorică, în vreme ce semantica modernă este mai mult sincronică sau statică, fără a putea ocoli problema schimbărilor semantice. Înainte de a descrie evoluţia semantică a cuvintelor sau legăturilor care se pot stabili între sensurile cuvintelor care formează lexicul unei limbi, semantica trebuie să stabilească semnificaţia noţiunii de sens. S-a ajuns la concluzia că sensul (denotatul, referentul) reprezintă obiectul denumit, o proprietate a lucrurilor, un obiect ideal, o noţiune, o relaţie între semne, o relaţie între semn şi obiect, o relaţie între semn şi ideea despre obiect, o relaţie între semn şi activitatea oamenilor, o relaţie între oamenii care comunică cu ajutorul semnelor. Fiecare dintre aceste accepţii impune o serie de obiecţii: nu toate cuvintele denumesc obiecte sau chiar noţiuni, sensul nu se aplică unui obiect anume ci unei categorii de obiecte, etc. De regulă, sensul reprezintă o intensiune, adică un ansamblu de trăsături, de caracteristici care permit definirea unui concept, dar şi o extensiune, adică o categorie de obiecte cărora li se pot atribui trăsăturile respective. Sensul cuvântului pat trimite la caracteristicile care permit delimitarea conceptului respectiv de alte concepte, cum ar fi de pildă masă, scaun, etc., dar şi la categoria de obiecte din realitate care sunt numite în mod curent cu acest cuvânt, datorită faptului că satisfac anumite condiţii care fac posibilă utilizarea acestei denumiri. Sensul unor cuvinte este de natură noţională, adică s-a format prin abstractizare, prin eliminarea aspectelor neesenţiale da la un număr de exemplare, păstrându-se doar ceea ce este comun şi relevant. Chiar dacă nu se poate pune semnul egalităţii între noţiune şi sens, Şerban şi Efseev sunt de părere că sensul este noţiunea despre obiectul desemnat prin cuvânt.

lucrării Încercare

Introducere

Sensul altor cuvinte (prepoziţii, conjuncţii, negaţii) nu este de natură noţională, ci de natură logică întrucât se referă la categorii de relaţii între cuvintele al căror sens este noţional. În cazul substantivelor proprii, acestea nu sunt nici de natură noţională, nici de natură logică, funcţia acestora fiind de identificare. Astfel, o persoană este numită Mihai doar pentru a fi deosebită de Andrei, şi nu pentru că are anumite trăsături specifice care justifică atribuirea acestui nume. Foarte simplu se poate considera că sensul este ceea ce denumeşte, numeşte, desemnează, denotă un cuvânt dat într-o limbă dată. Această legătură între cuvânt şi desemnat nu se realizează direct ci prin conştiinţa şi afectul vorbitorilor. Astfel, un cuvânt poate denumi o categorie de obiecte, de acţiuni, de însuşiri, etc., dar şi nuanţe afective legate de acestea, deoarece comunitatea umană nu se limitează la transmiterea strictă de informaţii, ci urmăreşte şi exprimarea unor sentimente şi atitudini diferite (dezgust, dispreţ, admiraţie, afecţiune etc.). Astfel, alături de cunoscuta denotaţie apare şi conotaţia care presupune adăugarea unui sens particular, expresiv, familiar uneori, legat de sensul obişnuit. Sensurile denotative ale substantivelor viperă şi înger sunt “specie de şerpi veninoşi”, respective “fiinţă spirituală care face legătura între Dumnezeu şi om, transmiţând poruncile divine”. Sensurile conotative ale acestor substantive sunt “femeie cu comportament perfid şi periculos”, respectiv “fiinţă perfectă”. În primul caz conotaţia este depreciativă, iar în al doilea este meliorativă. Aceste conotaţii sunt convenţionale şi acceptate prin tradiţie de vorbitorii limbii române. Conotaţia se realizează cu ajutorul tropilor (antonomază, metaforă, metonimie, sinecdocă), figuri de stil prin care cuvintele pot fi îndepărtate de la sensul lor propriu, producându-se astfel şi o evoluţie semantică. Următoarea etapă constă în lexicalizarea figurilor de stil respective, adică în folosirea lor repetată şi implicit în acceptarea definitivă a acestora în uzul limbii. De obicei, uzul selectează tropii sau figurile de stil care permit extinderea denumirilor esenţiale asupra altor categorii de obiecte. În acest sens inimă, limbă, braţ, ochi, picior, etc. actualizează sensuri figurate în cadrul unor unităţi frazeologice: inima arborelui, limbă de pământ, braţul râului, ochi de apă, picioul dealului, etc. Sensurile conotative, numite şi afective sau expresive, se găsesc în mod virtual în denotaţie. Denotatul are multe aspecte, ipostaze, unele imprevizibile la prima abordare. Este sufficient ca din diverse cause una din ele să să apară şi să se impună la un moment dat, dominând pe celealte, pentru ca termenul care denumea obiectul în întregime să capete şi posibilitatea de a reda şi un aspect neglijat mai înainte. Este suficient ca unui obiect să i se dea alt nume prin analogie ca să avem o conotaţie, respectiv un sens conotativ. Procedeele prin care se realizează aceste schimbări, considerate devieri de la denotaţie, sunt cunoscute şi studiate sub numele de tropi. În continuare ne vom ocupa de metonimie, sinecdocă şi metaforă.

Cap. 1. Tropii

Capitolul 1. Tropii

METONIMIA Denumeşte o schimbare condiţionată a numelor obiectelor, condiţia fiind ca numele înlocuitor să indice ceva aflat în contingenţă cu obiectul exprimat prin termenul dinaintea înlocuirii. Astfel, când zicem că cineva are ureche muzicală (adică auz apt pentru muzică), ureche este întrebuinţat metonimic pentru auz. Când se spune că într-un muzeu sunt mai mulţi Grigoreşti, adică mai multe tablouri de Grogorescu, numele pictorului este folosit în locul operelor lui; şi acest constituie un exemplu de metonimie. Metonimia reprezintă schimbarea unui cuvânt cu altul, cu condiţia ca cele două cuvinte să denumească obiecte între care există sau se poate imagina o corespondenţă calitativă. Tipuri de metonimii:

o corespondenţă calitativă. Tipuri de metonimii :  Metonimia “ persoană pentru lu cru ” A

Metonimia “persoană pentru lucru

A cumpărat un Alecsandri nou apărut. (o ediţie nouă din opera lui

V.Alecsandri.) Îi plăcea în fiecare zi să servească un marghiloman. (o cafea în care s-a

turnat rom) Medicul a stabilit că bolnavul suferă de parkinson. (paralizie progresivă ale cărei simptome au fost cercetate de medical James Parkinson.) Când treceau prin Iaşi vizitau şi biserica Trei Ierarhi. (biserica de sub patronajul celor trei ierarhi).

Metonimia “lucru pentru persoană

Se ruga cerului -i salveze fiul aflat pe patul morţii. (cer pentru Dumnezeu în expresii de genul “cerul sa-l binecuvânteze”)

Metonimia “recipient pentru conţinut

Ieşea adesea cu prietenii la o halbă de bere. (halba – pahar de servit bere

având capacitatea de ½ de litru) Înainte de a băga prăjitura la cuptor a mai adăugat un vârf de cuţit de scorţişoară.

În multe situaţii a demonstrat că este un om cu cap. (cap minte, inteligenţă) Capitala se pregăteşte de summitul NATO. (capitala – locuitorii capitalei)

Metonimia “cauză pentru efect

S-a obişnuit de mic să trăiască din munca lui. (muncă câştig, folos) Mama lui era o femeie cu mâini de aur. (mâini de aur talentată, dibace)

Metonimia “efectul pentru cauză”

Tu eşti iubirea, fericirea, bucuria mea.” (iubirea, fericirea, bucuria – sunt un

effect a sentimentelor noastre faţă de cineva)

Metonimia “locul pentru produs

Întotdeauna îi plăcea să se delecteze cu un murfatlar şi cu o havană. Pe mese a vea pânzeturi fine de damasc.

Pe vremuri maşina fiecărui român era Dacia.

Metonimia “simbol pentru ceea ce simbolizează”

Sceptrul – puterea, Crucea creştinătatea, Coroana – regalitatea, Semiluna – mahomedanismul, Harpagon – zgârcenia, Tartuffe – ipocrizie, Jago – viclenia, etc. False metonimii: metonimia fiind schimbarea de nume a două obiecte pe baza corespondenţei calitative dintre ele, denumiri ca amper (de la savantul francez Ampère), wat (de la englezul Watt), ohm (de la Ohm) nu pot fi

considerate metonimii, pentru că amperul, watul, ohmul, neexistând înainte

Cap. 1. Tropii

de descoperirea lor de cei amintiţi nu aveau nume. Nu aceeaşi este situaţia motorului diesel, întrucât Rudolph Diesel nu a inventat motorul cu explozie, ci l-a perfecţionat, încât, pentrui a-l deosebi de celelalte a fost necesar adaosul “al lui Diesel”, care, cu timpul, a devenit indicele semnificativ.

SINECDOCA Sinecdoca este tot o schimbare de nume între două obiecte, dar numai dacă Sinecdoca este tot o schimbare de nume între două obiecte, dar numai dacă

unul dintre ele se cuprinde într-un fel oarecare în celălalt. Ea este bazată deci pe o relaţie cantitativă. De aceea s-a spus că prin ea se exprimă “mai mult prin mai puţin”. Tipuri:

Sinecdoca “parte pentru întreg” (pars pro toto)

Acoperiş pentru locuinţă, casă (a avea un acoperiş deasupra capului) Carte învăţătură (e un om cu carte) Pâine existenţă materială (a-i lua pâinea de la gură)

Nas pentru întreaga persoană (nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala)

Sinecdoca “întregul pentru parte” (totus pro parte)

Îmbrăcat în mătase / catifea / aur (veşminte de mătase, catifea, etc) Purta o căciulă de miel (din blană de miel)

Sinecdoca “numele unuia pentru mai mulţi

în ţara turcului” (pentru numele poporului) “Balcanul şi Carpatul, la Dunărea măreaţă / Ca doi giganţi năprasnici stau astăzi faţă-faţă.” (V.Alecsandri, Balcanul şi Carpatul) (Balcanul şi Carpatul – cele două şiruri de munţi şi cele două ţări: România şi

Bulgaria)

Sinecdoca “genul pentru specie

“Căţelul era plin de insecte” (insecte – păduchi, purici)

uşoară zburătoare” (T.Arghezi) – albina

Sinecdoca “specia pentru gen

X este Eminescu epocii actuale” (un poet de talia lui Eminescu)

Sinecdoca “abstractul pentru concret

Este un om cu relaţii (relaţii – persone importante) Se adresează justiţiei. Toate infinitivele lungi din limba română intră în această categorie: amintire, căutare, dăruire, blazare, stăpânire, tulburare, etc.; foarte multe supine:

bărbierit, cules (de vii), ras, plâns, spus (pl. spuse)

METAFORA Reprezintă schimbarea numelui unui obiect prin numele altuia, pentru care nu se cere decât ca Reprezintă schimbarea numelui unui obiect prin numele altuia, pentru care nu se cere decât ca între cele două obiecte să existe o asemănare oricât de mică, oricât de îndepărtată. Spre deosebire de metonimie şi sinecdocă, unde raportul trebuie să fie de corespondenţă calitativă şi de cuprindere, pentru metaforă este necesară numai analogia. Analogia fiind comparaţie, termenul care uneşte elementele metaforei, deşi neexprimat, I s-a dat importanţa pe care o merită. Sub denumirea de tertium comparationis, el este căutat în

orice metaforă, pentru că numai el permite decodarea ei corectă. De aceea, metafora a fost caracterizată şi ca o comparaţie din care lipseşte al treilea termen (tertium comparationis) deci ca rezultat al unei combinări asigurate de un catalizator care trebuie descoperit. Absenţa lui a dus şi la celebra formulă lansată de Quintilian, potrivit căreia metafora este o comparaţie prescurată. Tipuri de metafore:

Metafora “animat pentru inanimat

Cap. 1. Tropii

Numele părţilor corpului omenesc date unor lucruri neînsufleţite. CAP: capul satului, cap de şurub, capul mesei, cap de coloană, a pune lucrurile cap la cap, etc FRUNTE: a fi în frunte OCHI: ochi de fereastă, ochi de împletitură, ochi magic, etc. GURĂ: gura râului, gură de foc, planta gura leului LIMBĂ: limbă de pământ, limba clopotului, limbile ceasului DINTE: soare cu dinţi, dinţii unei roţi GÂT: gâtul unei sticle, valea se gâtuie (se îngustează) COT: cotul drumului, cot de ţeavă, cot de burlan BRAŢ: braţul râului, braţul unei macarale, braţul unui scaun

Metafora “animat pentru animat

- însuşiri ale omului dar aplicate la animale: nevăstuică, diminutive de la nevastă denumeşte o specie de dihor, ţigănuş pasăre neagră

migratoare din grupul lopătarilor;

- nume de animale, de însuşiri caracteristice animalelor dar atribuite oamenilor: balenă, bou, caracatiţă, căţea, vacă, viperă etc.

- nume de animale, de însuşiri caracteristice animalelor atribuite altor animale: boul sau buhaiul de baltă, calul (popii) sau calul (dracului), vaca (Domnului)

- caracteristici ale oamenilor atribuite altor oameni: omuşor pentru uvulă, capul oştirii pentru conducător, inimos pentru curajos, mizerabil pentru om lipsit de caracter, etc

Metafora “inanimat pentru animat

Ex. băierile inimii, fluierul piciorului, mărul lui Adam, nodul gâtului, tobă de carte, a face ochi dulci, a face viaţa amară, etc.

Metafora “inanimat pentru inanimat

Nume de plante: cerceluş, lăcrămioare, clopoţei, rochiţa rândunicii Nume de obiecte sau de părţi ale lor: gulerul unei halbe, ramură de activitate, patul armei, bani gheaţă, a-I sări cuiva muştarul, a coace turta cuiva, a-l ţine cureaua, etc.

Cap. 2. Metode de cercetare

Capitolul 2. Metode de cercetare

Metoda analizei combinatorie. Metoda analizei componenţiale Cum cele mai multe cuvinte dintr-o limbă sunt polisemantice, delimitarea sensurilor acestora se poate face prin metoda analizei combinatorie care constă în gruparea contextelor sau a posibilităţilor de combinare potrivit cu reprezentarea generală a obiectelor denumite de cuvântul respectiv. Sensurile unui cuvânt sunt stabilite în funcţie de grupele de contexte reperabile în uzul limbii la un moment dat. De pildă, pentru cuvântul apă se pot identifica grupe de contexte de genul: apă proaspătă, apă rece; apă lină, apă repede; apă oxigenată, apă distilată, etc. ceea ce corespunde sensurilor:

1.“lichid potabil”; 2.”cuprinsul unui râu sau al unei mări”; 3.”soluţie apoasă”. Totodată, trebuie spus că sensul nu poate fi descris decât cu ajutorul altor cuvinte, care, la rândul lor, desemnează ceva. Astfel, pentru a descrie sensul cuvintelor apă şi alcool se va folosi cuvântul lichid, pentru verbele a merge şi a sta se va folosi cuvântul acţiune, pentru portocaliu şi verde se va folosi cuvîntul culoare, pentru şi, iar se va folosi cuvântul conjuncţie, pentru în, la se va folosi cuvântul prepoziţie. În toate situaţiile se va indica genul proxim şi diferenţa specifică, adică o clasă de cuvinte din realitate care au trăsături comune dar şi ceea ce face diferenţa în cadrul clasei respective. Pornind de la exemplele date, apă şi alcool au în comun însuşirea de a fi lichide, cu deosebire că primul este, în stare pură, fără gust şi fără miros, iar al doilea este inflamabil şi volatil; a merge şi a sta sunt acţiuni care presupun deplasarea dintr-un loc în altul, respectiv lipsa deplasării; în şi la pot fi încadrate în categoria lexico-gramaticală a prepoziţiei, dar aceste cuvinte se folosesc în mod diferit pentru a indica raporturi diferite. Strict teoretic, sensul este susceptibil de a fi divizat în unităţi minimale. Prin metoda analizei componenţiale, se realizează descompunerea sensului în elemente considerate minimale numite componente de sens, mărci semantice, trăsături semantice distinctive, seme, semanteme etc. Astfel, sensul cuvântului bunic, al cărui definiţie lexicografică este “tatăl tatălui sau al mamei” poate fi descompus în următoarele trăsături semantice distinctive: 1. rudă, 2. naturală sau de sânge 3. în linie directă 4. în direcţie ascendentă, 5. de gradul al doilea 6. de sex masculin. Bunică se va deosebi de bunic doar prin ultima trăsătură (6. de sex feminin). Deci, există trăsături semantice sau seme comune şi trăsături semantice sau seme diferenţiatoare. De pildă, trăsătura distinctivă “1. Rudă” se repetă şi în cazul următoarelor cuvinte care sunt astfel clasificate alfabetic în dicţionar: cumnat, cumnată, cuscru, fiu, fiică, ginere, mamă, mătuşă, mire, mireasă, nepot, nepoată, noră, soacră, soră, soţ, tată, unchi, văr, vară, etc. Semele comune (rudă, rudă de sânge, rudă prin alianţă) şi diferenţiatoare (sex, direcţie ascendentă, direcţie descendentă, linie directă, linie colaterală, momentul realizării, etc.) permit gruparea acestor unităţi lexicale într-un fragment relativ autonom din lexic, numit câmp sau subansamblu lexico-semantic. Din lexicul limbii române au fost analizate câteva câmpuri lexico-semantice referitoare la: numele de rudenie, denumirile animalelor domestice, denumirile animalelor sălbatice, denumirile locuinţei, denumirile instituţiilor, termenii cromatici, etc. Numai părţile foarte bine organizate şi stabile ale vocabularului unei limbi pot fi descrise în termenii unor câmpuri lexicale. Totodată, sensurile figurate, expesive, afective, sensurile pronumelor, ale verbelor auxiliare, etc. ridică serioase probleme în ceea ce priveşte relevarea trăsăturilor semantice

Cap. 2. Metode de cercetare

distinctive şi implicit includerea unităţior lexicale respective într-un câmp anume. Elementele componente ale sensului, pe lângă faptul că sunt foarte numeroase, nu sunt minimale, deoarece pot fi compuse la rândul lor în alte elemente componente. Ideea potrivit căreia lexicul unei limbi naturale poate fi descris ca un ansamblu de unităţi semnificative organizat coerent, în care toate elementele constitutive se delimitează reciproc, este anterioară teoriei câmpurilor semantice a lui Jost Trier. Numeroşi scriitori, filosofi, teologi, matematicieni au încercat, de-alungul timpului, să găsească o serie limitată de „trăsături primitive” redate prin numere sau litere, cu ajutorul cărora pot fi descrise sensurile tuturor cuvintelor. Astfel, în unele lucrări din secolul al XVII-lea dedicate limbilor filosofice, sensul unor cuvinte putea fi descifrat cu ajutorul unor sisteme de notare cam greoaie, de genul: cal = animal cu copita nedespicată + curajos; mulo = animal cu copita nedespicată + privat + sex; cămilă = patruped cu copita despicată + convex + spate; altă lucrare merge pe o formulă similară: artist + stea = astronom; ofiţer + marină = amiral; loc + metal = mină.

Cap. 3. Categorii semantice

Capitolul 3. Categorii semantice

Date fiind posibilităţile cuvintelor de a avea un sens sau un ansamblu de sensuri şi de felul în care sensurile şi formele cuvintelor se grupează în limbă la un moment dat, se pot deosebi următoarele categorii semantice sau semasiologice: monosemia, polisemia, omonimia, antonimia şi paronimia.

Monosemia este însuşirea unor cuvinte de a avea un singur sens. Această caracteristică apare cu precădere este însuşirea unor cuvinte de a avea un singur sens. Această caracteristică apare cu precădere la unii termeni tehnici şi ştiinţifici (ecograf, electrocardiogramă, femur, cord, etc), dar şi la unele cuvinte relativ frecvent utilizate (camping, lămâie, motel, pix, etc.). În raport cu ansamblul vocabularului, numărul cuvintelor monosemantice este mic. Această caracteristică nu este, de cele mai multe ori stabilă, deoarece există întotdeauna posibiliatatea ca un cuvânt monosemantic să dezvolte şi alte sensuri, pe lângă cel iniţial. De pildă, în DEX 2, lămâie este înregistrat cu un singur sens „fructul lămâiului, de formă sferică alungită, cu coaja galbenă, aromată şi cu miezul acru, bogat în vitamine”, dar acest cuvânt este folosit şi pentru a denumi, glumeţ, semnul şoferului începător, care se pune, conform legii, pe parbrizul şi pe luneta maşinii. Pe măsură ce un termen de specialitate devine cunoscut unui număr mare de vorbitori, cresc şi şansele ca acesta să capete mai multe sensuri, iar orice cuvânt monosemantic frecvent folosit, în contexte din ce în ce mai variate, este susceptibil de a deveni polisemantic. Astfel, colaps este un termen medical având sensul de „insuficienţă circulatorie periferică, manifestată prin pierderea oricărei forţe, diminuarea tensiunii arteriale, puls rapid şi foarte slab”, dar, o dată trecut în vorbirea curentă, a căpătat şi sensul de „prăbuşire totală a unui domeniu al vieţii economice”, aşa cum apare în exemple de genul: colaps economic, colaps economic, etc.

Polisemia este însuşirea unor cuvinte de a avea mai multe sensuri. Această însuşire apare la 80% este însuşirea unor cuvinte de a avea mai multe sensuri. Această însuşire apare la 80% dintre cuvintele care alcătuiesc lexicul activ, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o caracteristică aproape generală a cuvintelor. Unui cuvânt izolat i se pot atribui atâtea sensuri distincte în câte contexte distincte este utilizat la un moment dat într-o limbă dată. De exemplu, în română, instrucţie apare în următoarele tipuri de contexte: 1. În şcoală, X a avut parte de o instrucţie aleasă. („ansamblu de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, predate cuiva sau căpătate de cineva, prin care se urmăreşte însuşirea culturii generale şi a unei specializări generale”). 2. În orele de instrucţie, militarii execută ordinele militarilor. („pregătire a ostaşilor în vederea însuşirii teoriei şi practicii militare”) 3. Instrucţia acestui caz a fost făcută de un judecător renumit. („activitate de cercetare a cauzelor penale”). Atunci când un cuvânt este frecvent utilizat în numeroase contexte, este normal să aibă şi multe sensuri, fenomen numit pletoră semantică sau inflaţie semantică. Acest aspect este specific unor cuvinte din fondul principal lexical. De pildă, cuvinte precum cap, mână, gură, face, etc. au între zece şi douăzeci de sensuri, cărora li se subordonează altele, secundare. Cauzele polisemiei sunt multiple. Un cuvânt nu denumeşte, de regulă, o singură categorie de aspecte din realitate, ci categorii diferite, între care vorbitorii unei limbi fac anumite asociaţii mai mult sau mai puţin convenţionale. Sensul substantivului albie trimite la două categorii de obiecte: 1.”vas lunguieţ din lemn cioplit sau din doage asamblate”; 2.”porţiune a văii acoperită permanent sau temporar de apă”. Pentru vorbitorii de limbă română, între cele două categorii de obiecte există o asemănare

Cap. 3. Categorii semantice

formală, de natură să facă posibilă utilizarea aceluiaşi complex sonor, albie, pentru a le denumi. Desigur că este vorba despre o convenţie acceptată ca atare în limba română, deoarece este posibil ca în alte limbi asocierea să se facă între alte categorii de obiecte (de exemplu, în franceză lit „mobilă pe care se culcă omul”, dar şi „porţiune a văii acoperită permanent sau temporar de apă”). Astfel, de la primul sens al cuvântului albie s-a format în română al doilea sens, aşa cum de la un cuvânt de bază s-au format unul sau mai multe derivate. În aceeaşi situaţie se găsesc şi denumirile unor părţi sau organe ale corpului omenesc, cum se întâmplă în cazul lui cap, limbă, gură, ochi, picior, etc. care se aplică şi altor categorii de obiecte prin extensiune şi prin analogie. Un sens „derivă” din alt sens în măsura în care vorbitorii stabilesc unele raporturi convenţionale între categoriile de obiecte din lumea înconjurătoare. O altă cauză a polisemiei poate fi şi influenţa unor cuvinte străine. Uneori, aceste „sensuri derivate” pe care le capătă unele cuvinte la un moment dat pot fi împrumutate, de fapt calchiate după un model străin. Astfel, în limba română, pânză, „ţesătură făcută din fire de bumbac, in, cânepă, etc.”, a căpătat , în secolul al-XIX-lea sensul „pictură pe pânză, tablou pictat” după modelul fr. toile. Sinonimia este relaţia de echivalenţă dintre sensurile a două sau mai multe cuvinte a căror formă este diferită. Astfel, două sau mai multe cuvinte, diferite sub aspectul formei, sunt considerate sinonime dacă între cel puţin unul dintre sensurile lor poate fi demonstrată relaţia amintită. Alţi lingvişti, printre care S.Ullmann, consideră că sunt sinonime doar cuvintele care pot fi substituite absolute în toate contextele, fără să producă vreo schimbare de sens sau de nuanţă semantică. Alţii vorbesc despre sinonimie (şi implicit omonimie, antonimie, paronimie) în domeniul foneticii, al morfologiei şi al sintaxei. 1 Deşi sinonimia se referă la însuşirea cuvintelor de a denumi absolut aceleaşi aspecte din realitate, adică de a avea acelaşi referent, de cele mai multe ori nu se poate vorbi de sinonime totale, perfecte sau absolute, deoarece, pe de o parte, în cazul cuvintelor polisemantice, relaţia de sinonimie se stabileşte la nivelul unuia sau a mai multor sensuri, iar, pe de altă parte, chiar dacă sensul sau sensurile coincid, cuvintele respective nu pot fi substituite absolut în toate contextele, deci nu sunt identice sub aspectul conţinutului. Cuvintele preot şi popă sunt sinonime numai dacă se face abstracţie de faptul că al doilea cuvânt are, faţă de primul, şi sensul de „numele uneia dintre cărţile de joc” şi că acest cuvânt nu este admis de exprimarea literară. Chiar şi în cazul cuvintelor acceptate de acelaşi aspect al limbii, se pot găsi diferenţe în ceea ce priveşte preferinţa uzului pentru întrebuinţarea lui contextuală. Astfel, termenii literari sinonimi roşie şi tomată cunosc o distribuţie contextuală diferită, dacă se ţine seama că cel puţin în combinaţiile de cuvinte salată de roşii sau suc de roşii, al doilea termen nu poate fi substituit cu tomată (însă pastă de roşii pastă de tomate). Anumiţi termeni ştiinţifici, despre care se poate afirma cu certitudine că au sensuri identice, nu sunt utilizaţi sau utilizabili în aceeaşi măsură absolut în toate contextele. De pildă, în chimie, termenul azot este mult mai răspândit decât sinonimul nitrogen, chiar dacă în toate formulele chimice se utilizează simbolul N [Nitrogen], care în mod firesc ar trebui să indice a doua denumire. Dacă se ţine seama de capacitatea sinonimelor de a denumi aceleaşi aspecte din

de capacitatea sinonimelor de a denumi aceleaşi aspecte din 1 Theodor Hristea, Sinonim ia frazeologică şi

1 Theodor Hristea, Sinonimia frazeologică şi lexico-frazeologică, în România literară, nr. 29, 1978,p.8

Cap. 3. Categorii semantice

realitate şi de a fi sau nu utilizate în aceleaşi aspecte ale limbii, se pot stabili următoarele tipuri de sinonime:

Sinonime ale căror înţelesuri sunt, în totalitate, asemănătoare:

Care pot fi folosite în aceleaşi aspecte ale limbii:

(în limba literară) azot-nitrogen, ceas-oră, oaspete-musafir, soartă-destin, aramă-cupru; (în vorbirea populară şi în vorbirea familiară) cioc-plisc “gură”, burtă-pântece, femeie-muiere, bostan-dovleac “cap”

Care nu pot fi folosite în aceleaşi aspecte ale limbii:

(al doilea termen este popular) caporal-căprar, hernie-surpătură, salivă- scuipat, soldat-catană, etc. (al doilea termen este regional) usturoi-ai, supă-leveşe, cumnat-şogor, ficat- mai, compas-ţircălam, îmbăta- şumeni, palton-căbat,etc. (al doilea termen este învechit) document-zapis, colonel-polcovnic, pompier- pojarnic, curie-olac, recensământ- catagrafie, etc. (al doilea termen este familiar) celibatar-becher, mărinimos-galanton, etc. (al doilea termen este poetic sau artistic) pământ-glie, pahar-potir, trandafir- roză, cristal-cleştar, etc

Sinonime ale căror înţelesuri nu sunt, în totalitate, asemănătoare:

Care pot fi folosite în aceleaşi aspecte ale limbii:

(în limba literară) alerga - fugi, chip – faţă - obraz, drum – itinerar - rută, (a

se) amuza - (a se) desfăta - (a se) distra – petrece - (a se) veseli, etc. (în limba populară şi în vorbirea familiară) gaură ţeapă - tun “prejudiciu financiar”, flaşnetă - muzicuţă “gură”;

Care nu pot fi folosite în aceleaşi aspecte ale limbii:

(al doilea termen este popular sau regional) brâu-şerpar, salvare-mântuire, a muri - a se duce - a se prăpădi - a sucomba, etc. (al doilea termen este poetic sau artistic) mulţime - potop, (a se) zugrăvi - (a se) contura, iubire - arşită etc. Teoretic, un cuvânt poate avea un număr mai mare sau mai mic de sinonime, care nu coincide cu posibilităţile reale de utilizare a acestora în limbă. Astfel, trandafir are sinonimele roză şi rujă. Primul este poetic, iar al doilea este regional, ceea ce limitează posibilităţile lor de a fi folosite în vorbirea de zi cu zi. Importanţa acestor sinonime în limbă este limitată; mult mai importante sunt sinonimele care contribuie la nuanţarea exprimării şi, mai ales, la modernizarea lexicului în ansamblul său. În urma asimilării în limba română a numeroase neologisme de origine latino-romanică, s-au dezvoltat serii sinonimice relativ echivalente ca posibilităţi de utilizare (smalţ - email, smălţui - emaila, smălţuire - emailare, etc). Alte împrumuturi neologice au intrat în concurenţă cu sinonimele lor din fondul vechi al limbii. Consecinţa a fost eliminarea din limbă a sinonimului din fondul vechi (pompier - pojarnic, recensământ - catagrafie, colonel - polcovnic, etc.) şi neacceptarea acestuia în limba literară sau în diferite vocabulare de specialitate (intestine - maţ, oxida - rugini, luxa - scrânti, contingent - leat, etc.) Omonimia este relaţia de nonechivalenţă dintre sensurile a două sau mai multe cuvinte care se pronunţă în acelaşi fel. Concepută în sens larg, omonimia se referă nu numai la unităţi lexicale distincte, ci şi la formele flexionare ale unor cuvinte distincte sau ale aceluiaşi cuvânt. Din acest punct de vedere, pot fi considerate omonime:

Cuvinte care aparţin aceleiaşi clase lexico-gramaticale având

etimologie externă sau internă diferită: bancă 1 -bancă 2 , leu 1 -leu 2 , lac 1 -lac 2 ,

fierărie 1 -fierărie 2 , râs 1 -râs 2 , casă 1 -casă 2 , etc.

-lac 2 , fierărie 1 - fierărie 2 , râs 1 -râs 2 , casă 1

Cap. 3. Categorii semantice

Cuvinte care aparţin unor clase lexico-gramaticale diferite, având şi

etimologii diferite: capital 1 (subst.) - capital 2 (adj.), dar 1 (conj.) - dar 2 (subst.)

Forme flexionare ale unor cuvinte care aparţin unor clase lexico-

gramaticale diferite (aşa-numitele omonime lexico-gramaticale sau omofome): toc 1 (verb) - toc 2 (subst) - toc 3 (interj), fluier 1 (subst.) - fluier 2 (verb),

sare 1 (subst.) - sare 2 (verb), cer 1 (subst.) - cer 2 (verb), etc.

Forme flexionare ale aceluiaşi cuvânt: el cântă - ei cântă; eu merg - ei

merg, el să vină - ei să vină, etc. În sens restrâns, omonimia se referă doar la cuvintele care aparţin aceleiaşi categorii lexico-gramaticale, ale căror forme flexionare sunt identice în totalitate şi a căror etimologie este diferită. În această categorie se încadrează: lac 1 ”întindere mare de apă stătătoare, închisă între maluri, uneori cu scurgere la mare sau la un râu” (din lat. lacus) – lac 2 “preparat lichid obţinut prin dizolvarea într-un solvent volatil a unor răşini, uleiuri sau a altor substanţe” (din germ. Lack); mină 1 “loc subteran cu zăcăminte de substanţe minerale utile; armă explozivă; miez de grafit sau din alte materiale folosit la confecţionarea creioanelor sau a altor instrumente de scris” (din fr. mine, germ. Mine) – mină 2 “expresie a feţei, fizionomie, chip, înfăţişare” (din fr. mine) – mină 3 ”veche monedă grecească de aur sau de argint” (din fr. mine, lat. mina); casă 1 ”clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului, etc.”(din lat. casa) - casă 2 “dulap sau lădiţă de fier în care sunt ţinuţi bani, hârtii de valoare” (din germ. Kasse). Unele omonime au apărut şi ca urmare a adaptării unor neologisme la pronunţarea românească. De pildă, termenii englezeşti din vocabularul sportiv game “fiecare dintre punctele câştigate de un jucător de tenis (după mai multe erori ale adversarului), în limitele unui set” şi goal (la unele sporturi) introducere a mingii în poarta echipei adverse; punct marcat în favoarea echipei care a reuşit această introducere” sunt scrişi şi pronunţaţi ghem şi gol, intrând în relaţie de omonimie cu ghem şi gol, cuvinte mai vechi în română, avînd alte sensuri şi alte origini: latină şi respectiv slavă. Unele omonime apar ca urmare a coincidenţei fonetice în urma unor procese de adaptare fonetică a unor lexeme diferite în limba de origine: semăna 1 a pune sau a arunca sămânţa în pămîntul pregătit în prealabil, pentru a o face să încolţească şi să răsară” (din lat. seminare) - semăna 2 ”a avea trăsături, calităţi, defecte comune cu altcineva sau altceva, etc. (din lat. similare); altele apar ca urmare a coincidenţei întâmplătoare a cuvintelor împrumutate din limbi diferite: violă 1 (“instrument muzical cu coarde” din it. Viola) – viola 2 (“toporaş” din lat.viola); altele apar ca urmare a împrumutului de omonime din lată limbă: marcă 1 fostă unitate monetară a Germaniei marcă 2 provincie de frontieră în statul franc marcă 3 timbru poştal Potrivit principiului care se referă la specializarea semantică şi la originea diferită, sunt omonime cuvintele derivate în română care denumesc atelierul în care se practică o meserie şi meseria respectivă, de genul: cofetărie 1 “locul în care se fac, se consumă şi se vând dulciurile” cofetărie 2 “meseria cofetarului”; ceasornicărie 1 “atelierul în care se repară sau se vînd ceasornice” – ceasornicărie “meseria ceasornicarului”. Prima este un derivat cu sufixul –ie de la numele de agent, cel care indică persoana care face o acţiune sau practică o meserie (ceasornicar, cofetar, etc.) iar a doua este un derivat cu sufixul -ărie de la cuvântul de bază (cofet, singularul învechit al lui cofeturi, ceasornic, etc.). Omonime apar şi în cazul schimbării categoriei lexico-gramaticale a unuia şi aceluiaşi cuvânt, cu condiţia realizării unei diferenţieri semantice clare. În această categorie se înscriu formele substantivate de supin sau de participiu

Cap. 3. Categorii semantice

şi adjectivele omofone, provenite de la acelaşi verb: arat 1 (subst. “acţiunea de a ara; arătură”) arat 2 (adjectiv “care a fost pregătit cu plugul pentru cultivare”); sărit 1 (subst. “acţiunea de a sări; săritură”) sărit 2 (adj. “smintit, aiurit, nebun”). Sunt omonime şi cuvintele care provin de la un cuvânt polisemantic între sensurile căruia s-a produs o ruptură evidentă. Astfel, omonimul substantivului leu 1 “mamifer carnivor de talie mare din familia felinelor…” – leu 2 “unitate monetară în România egală cu 100 de bani” s-a desprins din primul atunci când principalei monede din România i s-a dat această denumire. Cuvintele care satisfac în mod ideal relaţia de omonimie, relativ puţine la număr, sunt considerate omonime propriu-zise sau totale. Se mai admit ca false omonime sau ca omonime parţiale cuvintele care coincide numai la forma-tip sau la forma nemarcată, nu însă şi în totalitatea formelor fexionare pe care le au. Unele dintre aceste omonime au origini diferite (turna 1 , cu formele torn, torni, toarnă, etc, “a vărsa un lichid sau un fluid în sau peste ceva” din lat. tornare “a învârti, a răsuci” turna 2 , cu formele turnez, turnezi, turnează, etc. “a înregistra succesiv pe peliculă, cu un aparat de luat vederi, secvenţele care alcătuiesc un film cinematografic”, din fr. tourner), iar altele provin din specializarea semantică a variantelor flexionare ale uneia şi aceleiaşi unităţi lexicale (acorda 1 , cu formele acord, acorzi, acordă… “a da cu îngăduinţă, cu grijă, cu bunăvoinţă; a oferi; a atribui” acorda 2 , cu formele acordez, acordezi, acordează…, “a regla frecvenţa unui aparat, a unui sistem fizic, etc. astfel încât să fie egală cu frecvenţa altui aparat, sistem fizic, etc.”, din fr. accorder). Dicţionarele explicative indică intrări separate numai pentru prima categorie de omonime parţiale care provin din limbi diferite. Astfel, cap 1 cu pl. capete “extremitate superioară a corpului omenesc…”, dar şi cu pl. capi “căpetenie, şef, conducător”, se deosebeşte de omonimul cap 2 cu pl. capuri “parte de uscat care înaintează în mare” din punctul de vedere al originii: primul este moştenit din latină, lat. caput, iar al doilea este împrumutat din franceză, fr. cap. Relaţia de omonimie se poate stabili între cuvinte aparţinând aceluiaşi aspect al limbii sau unor aspecte diferite:

În limba literară: carieră 1 “exploatare minieră de unde se extragdiferite varietăşi de substanţe minerale, materiale de construcţii, etc şi unde toate lucrările se execută sub cerul liber” carieră 2 “profesiune, ocupaţie; domeniu de activitate” În unele graiuri ale limbii române: bâtcă 1 (reg.) “nicovală mică pe care cosaşul îşi ascute coasa, bătând-o cu ciocanul” – bâtcă 2 (reg.) “un fel de capcană folosită la prinderea rozătoarelor mici” bâtcă 3 (reg.) “pelican,

babiţă” În limba literară şi în unele graiuri: rudă 1 “persoană care face parte din aceeaşi familie cu alte persone, unite între ele prin legături de sânge sau prin alianţă” rudă 2 (reg.)” prăjină, par; oişte, proţap”; ţiglă 1 “piesă de argilă arsă, de sticlă, de ciment, în formă de placă, folosită la învelitul caselor”- ţiglă 2 (reg.) “vergea de lemn sau de metal ascuţită la un cap în care se înfinge carnea pentru a o frige”; zar 1 “cub mic de os, de lemn, de material plastic care are pe fiecare feţe imprimate puncte de la unu la şase şi care se foloseşte la anumite jocuri de noroc” zar 2 (reg.) “broască de la uşă”. Atunci când se manifestă în aspecte diferite ale limbii, omonimia este, de regulă, tolerată, deoarece nu generează ambiguitate în exprimare. Această observaţie este valabilă şi pentru omonimele care aparţin unor vocabulare de specialitate diferite. Este greu de crezut că termenii cord 1 “inimă”, cord 2

Cap. 3. Categorii semantice

“ţesătură specială alcătuită din urzeală bine răsucită şi foarte rezistentă; ţesătură folosită la fabricarea anvelopelor” şi cord 3 “cuţit folosit în industria pielăriei pentru depilare” să intre în coliziune omonimică.

Antonimia este relaţia de opoziţie dintre sensurile a două cuvinte care aparţin aceleiaşi clase lexico - este relaţia de opoziţie dintre sensurile a două cuvinte care aparţin aceleiaşi clase lexico-gramaticale şi care se referă la aspecte opozabile din realitate. Această opoziţie poate fi totală, dacă sensurile cuvintelor în cauză sunt diametral opuse şi se exclud reciproc, fiind contrare din punct de vedere logic (adevărat-fals, câştigă-pierde, bun-rău, logic-ilogic, mare-mic, etc.), sau parţială, dacă între sensurile cuvintelor respective se poate stabili o diferenţă oarecare referitoare cel puţin la gen sau la specie (băiat-fată, bărbat-femeie, cocoş-găină, domestic-carnivor). OBS. Antonimia se manifestă mai ales în cazul adjectivelor care exprimă însuşiri, calităţi (bun-rău, cald-rece, leneş-harnic, uscat-umed, etc.), al unor substantive nume de însuşiri care pot fi opuse (bunătate-răutate, curaj- laşitate, lene-hărnicie, etc), al unor verbe şi adverbe care prin sensul lor se referă implicit la spaţiu, direcţia în spaţiu, timp, cantitate, calitate (coborî-urca, cumpără-vinde, intra-ieşi, începe-sfârşi, sus-jos, etc.). Ca şi în cazul sinonimiei, antonimia se realizează între sensurile cuvintelor polisemantice, şi nu între cuvintele considerate global ca unităţi lexicale. Slab este antonimul cuvântului gras numai dacă avem în vedere sensul “fără grăsime” (despre oameni, animale, despre carne sau mâncăruri). Pentru celelalte sensuri ale cuvîntului slab, se pot stabili şi alte relaţii de opoziţie semantică: tare (despre băuturi), hotărât, energic (despre caracterul oamenilor). Antonimele pot avea radicali diferiţi sau acelaşi radical. Primele tipuri de antonime sunt cele mai numeroase şi mai cunoscute, multe dintre ele făcând parte din fondul lexical vechi al limbii române (frig-cald, sus-jos, stinge- aprinde, etc.). Antonimele care au acelaşi radical sunt în mare parte împrumuturi sau creaţii neologice (antebelic-postbelic, prefaţă-postfaţă, exclude-include). Teoretic, antonimele se grupează în perechi (afirmativ- negativ, plus-minus, repede-încet, etc), însă existenţa unor sinonime şi posibiliatatea de a obţine antonime prin derivare cu prefixe privative sau negative pot determine şi apariţia unor relaţii mai complexe. Începe se opune ca sens verbului termina, dar şi verbului sfârşi, laşitate se opune atât substantivului curaj, cât şi substantivului vitejie, adevărat se opune adjectivului neadevărat, cît şi adjectivului fals.

Paronimia este relaţia variabilă, mergînd de la diferenţă până la echivalenţă totală sau parţială, între sensurile este relaţia variabilă, mergînd de la diferenţă până la echivalenţă totală sau parţială, între sensurile a două sau mai multe cuvinte care au o formă cvasiidentică şi care, din această cauză, pot fi confundate. Se pot distinge astfel paronime între care există diferenţă de sens şi cvasiidentitate formală (atlas-atlaz, bison-vizon, corvetă-covertă, metal- metan, tasa-taxa, etc.) şi paronime între care există, pe lângă cvasiidentitate formală, o legătură semantică de tipul sinonimiei totale sau parţiale (amenda- emenda, epila-depila, reflua-refula, spinetă-epinetă) sau de tipul antonimiei (emigra-imigra, emigrant-imigrant). Relaţia de paronimie se poate stabili între cuvinte vechi şi populare (chiară-chioară, sfară-sfoară, frânghie-frenghie) între neologisme (apropia-apropria, gera-gira, reflecţie-reflexie, etc.), dar şi între neologisme şi cuvinte din fondul vechi (gintă-geantă, jantă-geantă). În planul formei, principala consecinţă a paronimiei este confundarea unor cuvinte a căror pronunţare este foarte apropiată. Astfel, în română, s-au confundat urgior “mic furuncul care apare la rădăcina ploapelor”, din lat. hordeolus, cu urcior “vas de lut smălţuit cu gâtul strâmt, cu una sau două toarte, folosit pentru păstrarea lichidelor”, din lat.urceolus, som “peşte răpitor

Cap. 3. Categorii semantice

cu corpul lung, fără solzi”, din lat.somu. cf.bg, rus. som, cu somn “stare fiziologică normală a fiinţelor, necesară redresării forţelor”, din lat.somnus, rezultatul fiind apariţia omonimelor cunoscute: urcior 1 – urcior 2 , somn 1 – somn 2 . Atunci când vorbitorii nu le cunosc bine sensul şi originea, paronimele se atrag şi se substituie, fenomen cunoscut sub numele de atracţie paronimică. Substantivul complement, din fr. complément, lat. complementum, provenit la rândul său din lat. complere “a adăuga pentru a fi complet”, folosit în terminologia gramaticală, este pentru unii vorbitori mai cunoscut decât paronimul său compliment, din fr. compliment, la origine un cuvînt spaniol complimiento (span. cumplir con alguein “ a fi politicos faţă de cineva”). Astfel, o exprimare de felul a face cuiva un complement pare mai motivată decât cea corectă, a face cuiva un compliment. De aceea, atracţia paronimică este nu numai o sursă a omonimiei, ci şi un aspect al etimologiei populare, constând în substituirea sau confundarea a două cuvinte a căror formă este cvasiidentică.

Cap. 4. Evoluția semantică a cuvintelor

Capitolul 4. Evoluţia semantică a cuvintelor

Schimbările semantice, de fapt evoluţia semantică a cuvintelor, constituie principalul obiect de cercetare al semanticii istorice, diacronice sau sincronice, interesând şi etimologia deopotrivă. Evoluţia semantică poate fi pusă în evidenţă prin compararea sensurilor actuale ale unităţilor lexicale cu cele din faze mai vechi ale limbii române. Astfel, în limba română veche, substantivul ciudă avea sensul de “miracol, minune”, bazaconie, pe cel de “fărădelege” , hain însemna “trădător, sperjur, necredincios”, muncă însemna “chin, trudă, tortură”, peniţă denumea un “instrument de scris confecţionat dintr-o pană, de regulă de gâscă”, şi exemplele ar putea continua. În limba română de astăzi, ciudă înseamnă “sentiment de părere de rău, de invidie amestecată cu duşmănie”, bazaconie înseamnă “lucru bizar, de mirare, de necrezut; (fam.) poznă, ştrengărie, năzbâtie”, hain înseamnă “rău la inimă”, muncă se referă la “activitatea specifică omului de satisfacere a trebuinţelor sale prin transformarea naturii”, iar peniţă “denumeşte un obiect de metal, parte componentă a instrumentelor moderne de scris”. Evoluţia semantică poate fi evidenţiată şi prin compararea sensurilor multor cuvinte din limba română actuală cu cele pe care le au etimoanele lor. Româna a moştenit din latină cuvinte ca învăţa “a studia”, legumă “nume generic dat unor vegetale (fasole, ceapă, cartofi, etc.)”, nutreţ “hrana animalelor ierbivore, furaj”, pasăre “clasă de vertebrate ovipare cu corpul acoperit de pene şi cu aripi pentru zbor”, varză “plantă bienală din familia cruciferelor”. Însă, în latină, invitiare se referă la “a deprinde un viciu”, legumen însemna “păstaie”, nutricium avea sensul de “hrană în general, atât pentru oameni cât şi pentru animale”, passer denumea doar o specie de păsări, şi anume vrabia, iar viridia avea înţelesul foarte larg de “verdeţuri”. Tot din latină dar prin filieră franceză sau prin latina savantă, se explică existenţa în română a unor cuvinte de felul: generos “darnic, mărinimos”, libertin “uşuratic, desfrânat”, ministru “înalt demnitar de stat”, virtute “integritate morală”, etc. În latină, generosus însemna “de neam nobil”, libertinus “sclav care a fost eliberat”, minister ”servitor” iar virtus se referea la însuşirile, calităţile bărbatului (lat. vir) “curaj, înţelepciune, forţă fizică” şi nicidecum la o conduită morală pe care o pot avea şi femeile. Cauzele schimbărilor semantice sunt diverse şi trebuie căutate în realitatea înconjurătoare, în realitatea extralingvistică, mai cu seamă în cea socială, aflată în continuă transformare dar şi în evoluţia limbii, în fenomenele care determină dezvoltarea acesteia. Astfel, substantivul peniţă şi-a schimbat sensul datorită faptului că realitatea pe care o denumea s-a modificat o dată cu modernizarea instrumentelor de scris. În schimb, evoluţia semantică a cuvintelor generos, hain, învăţa sau muncă reflectă anumite atitudini, concepţii sau comportamente. Astfel, cineva a cărui origine este de neam ales (lat. generosus) a fost privit ca o persoană darnică, mărinimoasă, în timp ce un trădător (hain) a fost considerat un om rău la suflet. Pentru a învăţa şi muncă s-au şters, cu timpul, particularităţile de natură etică ale sensului iniţial. Învăţa nu a mai fost legat de nouţiunea de “viciu”, iar muncă de cel de “chin, trudă”. Schimbările se sens produse de-alungul timpului în lexicul limbii române au determinat şi o serie de evoluţii semantice. Atunci când verbul ciudi “a se mira, a se minuna” a ieşit din uz, substantivul ciudă nu a mai fost asociat cu

Cap. 4. Evoluția semantică a cuvintelor

ideea de “minune, miracol” şi a căpătat sensul cu care este folosit şi astăzi. Unele cuvinte împrumutate din limba slavă veche au intrat în coliziune sinonimică cu termenii latineşti moşteniţi, consecinţa fiind un fel de specializare semantică a acestora din urmă, implicit restrângerea, respectiv lărgirea sensului. Hrană, de origine slavă, a păstrat sensul general de “mâncare atât pentru oameni cât şi pentru animale”, iar nutreţ, de origine latină, şi-a restrâns sensul la cel de “hrană pentru animale”. Vrabie, tot de origine slavă, denumeşte o specie de păsări, în schimb pasăre, din lat. passer, şi-a lărgit sensul, denumind orice fel de pasăre, inclusive vrabia.

O altă cauză care poate determina schimbări semantice este nevoia de

exprimare concisă sau de economie în limbă. Prin elipsă, un grup de cuvinte

se poate reduce la unul singur, care capătă astfel înţelesul întregului. Aici pot

fi încadrate denumirile unor tipuri de încălţăminte de felul tennis-tenişi sau

baschet-bascheţi provin din omiterea elementelor lexicale care se subînţeleg:

pantofi de tenis, ghete de baschet; astfel, substantivele tenis şi baschet au ajuns să denumească şi încălţămintea folosită în sportul respectiv.

În

nu se limitează în exclusivitate la transmiterea unor informaţii, ci satisface şi

predispoziţia interlocutorilor către glumă. Astfel, aghiuţă şi a se aghesmui sunt derivate de la aghios, respectiv aghiasmă şi ar trebui să însemne sfinţişor” şi „a bea aghiasmă, apă sfinţită”. De fapt, aceste cuvinte sunt utilizate cu sensurile ironice „tartorul dracilor” şi, respectiv, „a se îmbăta”. Pe lângă evoluţia semantică a unor cuvinte, se mai poate constata şi o depreciere a sensului, fie o ameliorare sau o „înnobilare” a acestuia. Latinescul libertinus însemna iniţial „sclav eliberat”, însă prin secolul al XVI- lea au fost numiţi libertini şi acei filozofi, oameni de ştiinţă, de cultură, de artă care încercau să se elibereze de dogmele bisericii şi să-şi câştige astfel libertatea spirituală. Cum biserica îi condamna pe libertini, întocmai ca pe ceilalţi păcătoşi care se abăteau de la conduita şi morala creştină, acest cuvânt s-a depreciat sub aspectul sensului, ajungând să însemne „lipsit de decenţă, uşuratic”. Pe de altă parte se află cuvântul ministru care a suferit o ameliorare a sensului. În latina ecleziastică, minister denumea iniţial un servitor însărcinat cu anumite servicii, cu anumită slujbă. Trecut în limba generală, acest cuvânt şi-a ameliorat sensul, denumind un înalt funcţionar de stat, reprezentant al puterii executive. Atât ameliorarea cât şi deprecierea sensului se produc în urma dispariţiei sensului etimologic al cuvântului respectiv. Iniţial, cuvântul război (de origine slavă) a însemnat „hoţie, măcel”, iar derivatul războinic avea sensul de „hoţ, tâlhar”. Când război a căpătat exclusiv sensul de „conflict armat”, derivatul războinic a suferit o ameliorare a sensului, însemnând „curajos, combativ”. În româna veche, substantivul şleahtă denumea nobilimea poloneză sau corpurile de armată alcătuite din nobili polonezi. Datorită faptului că acest sens a devenit învechit şi datorita faptelor reprobabile produse de armatele poloneze în timpul companiilor militare din Moldova, şleahtă a suferit o depreciere semantică, ajungând să însemne „clică, bandă, ceată”. Pehlivan însemna în turcă „erou”, dar în română a ajuns să însemne „mucalit, escroc” datorită estompării sensului etimologic şi influenţei pe care au exercitat-o cuvintele cu sens depreciativ din română terminate în an, de genul golan, ţopârlan, mârlan, etc. Schimbările semantice nu au un aspect regulat şi nu afectează toate cuvintele. Acest proces este mai ales evident în cazul figurilor de stil tocite sau lexicalizate. Noutatea unor tropi se diminuează cu timpul şi aceştia nu mai sunt simţiţi în cele din urmă ca nişte figuri de stil propriu-zise, fără a se putea stabili cu exactitate momentul în care unele cuvinte au fost acceptate

cazul unor termeni apare şi ironia de vreme ce actul comunicării verbale

Cap. 4. Evoluția semantică a cuvintelor

de uz cu unul sau mai multe sensuri figurate. Din punct de vedere logic, se presupune că un cuvânt a avut iniţial un sens propriu da la care s-au dezvoltat, prin metaforă, metonimie sau sinecdocă, diverse sensuri figurate. Astfel, acoperiş, pâine, vatră, picior, cap, etc. au avut mai întâi sensurile „partea superioară a unei case”, aliment de bază”, locul în care se face focul”, membru al corpului omenesc”, partea superioară a corpului”, iar apoi s-a generalizat şi întrebuinţarea acestora cu sensurile „casă, adăpost”, existenţă, trai”, gospodărie, locuinţă”, „unitate de măsură”, „persoană, individ”. Unele cuvinte au tendinţa să-şi modifice sensul chiar în limba română de astăzi, cel mai adesea ca urmare a fenomenului numit confuzie paronimică. Pentru mulţi vorbitori, fortuit („întâmplător”) înseamnă „forţat”, mutual („reciproc”) este sinonim cu „pe muţeşte”, iar salutar („salvator”) are sensul „care merită să fie salutat”, etc. În măsura în care aceste cuvinte vor fi adoptate de uzul general al limbii şi de normele literare cu sensurile amintite, se va putea vorbi de schimbări semantice autentice.

Aplicații

Aplicaţii

1. Propuneţi sinonime pentru următoarele cuvinte: imperturbabil, prezumtiv, indezirabil, insolit, abject, a eşalona, manieră.

2. Propuneţi sinonime neologice pentru următoarele cuvinte: a povesti, medicament, comun, a nara, dobitoc, secol, apetit.

3. Clasificaţi următoarele perechi în sinonime parţiale şi sinonime totale:

a trimite / a expedia, cupru / aramă, speranţă / nădejde, lexic / vocabular, a cere / a solicita.

4. Indicaţi antonime neologice pentru următoarele cuvinte: a împropietări, învăţat, statornic, sporire.

5. Identificaţi, în exemplele de mai jos, confuziile paronimice şi indicaţi forma corectă:

Mihai e un virtuos al viorii.

Părinţii mei sunt foarte primitivi şi, de aceea, casa lor e mereu plină de oaspeţi.

Prietenul meu mă inervează de fiecare dată când întârzie.

Astazi am răspuns la numeralul ordinar şi am luat nota zece.

Profesorul a evoluat corect lucrarea candidatului.

Prin repetarea vocalelor deschise se obţin efecte euforice deosebite.

6. Realizaţi enunţuri cu următoarele paronime:

cireadă / gireadă indice / indiciu patentat / potentat reflecţie / reflexie deferent / diferend

7. Demonstraţi, prin exemple proprii, că următoarele cuvinte pot avea omografe: haină, colonie, copii, companie, veselă.

8. Demonstraţi, în câte două enunţuri, omonimia următoarelor cuvinte:

grad, plută, general, golf, marcă, ţarină, raţiune, poartă.

9. Alcătuiţi propoziţiicu următoarele omofone:

nicât / nici cât nicidecum / nici de cum

de alt fel / de altfel cei / ce-i

10. Demonstraţi

în

câte

patru

enunţuri

caracterul

cuvintelor: întins, a strânge, a tăia.

polisemantic

al

11. Explicaţi sensurile cuvântului polisemnatic a ieşi din următoarele

enunţuri:

Calul meu favorit a ieşit câştigător.

Pe piaţă au ieşit modele noi de maşini.

Criminalul va ieşi din puşcărie peste 30 de ani.

Au ieşit florile însămânţate anul trecut.

Tu de unde-ai mai ieşit?

Petrecerea de ziua mea a ieşit foarte bine.

Am ieşit cu maşina din oraş.

Vreau ca rochia să-mi iasă cât mai bine.

12. Scrieţi patru expresii / locuţiuni care să cuprindă verbul a lăsa.

13. Alcătuiţi

câte

două enunţuri

cu

sensul

propriu

şi

cel

figurat

următoarelor expresii:

al

Aplicații

a scoate ochii

a ridica ancora

a pune la naftalină

a avea spatele tare

14. Grupaţi expresiile sinonime din cele două serii:

A fi cu capul în nori a nu face nici cât o ceapă degerată

A trage un perdaf a o băga pe mânecă

A lua peste picior a lăsa în plata Domnului

A nu face doi bani a ajunge la sapă de lemn

A intra la apă

A lăsa în apele lui a lua la refec

A prinde cu minciuna a ajunge la mal

A ieşi la liman a nu fi cu picioarele pe pământ

A da de fundul sacului a prinde cu mâţa-n sac

a-şi bate joc

15. Propuneţi câte patru sinonime frazeologice (expresii / locuţiuni) pentru verbele a bate şi a muri.

16. Găsiţi trei locuţiuni, diferite ca valoare morfologică, în cuprinsul cărora să intre substantivul gură şi indicaţi apoi câte un sinonim lexical pentru fiecare.

17. Propuneţi sinonime lexicale pentru următoarele expresii:

a face din ţânţar armăsar

un du-te vino

a sta în cumpănă

a-şi ţine firea

18. Propuneţi

sinonime frazeologice în cuprinsul cărora să intre

substantivul mână pentru următoarele cuvinte sau locuţiuni: a garanta, manual, a se învoi, generos, a peţi, sprijin, foarte repede, risipitor, hoţ.

19. Scrieţi câte patru expresii care să conţină verbele a prinde şi a ţine.

20. Alcătuiţi câmpul lexical în care se încadrează următoarele cuvinte:

şcoală, pepene, electrician, raţă.

21. Formaţi familiile lexicale ale următoarelor cuvinte: piatră, a măsura, a crea, a simţi.

22. Alege răspunsul corect şi plasează cuvântul într-un enunţ propriu:

a gera: a garanta pentru cineva a administra averea unei persoane

a invoca: a reînvia amintiri

a implora o forţă divină

sinoptic: care dă o vedere de ansamblu asupra părţilor

componente

legat de noapte

revolut: care şi-a terminat cursul

participant la revoluţie

23. Indicaţi pentru fiecare definiţie de mai jos, adjectivul neologic potrivit:

dăunător pentru organism

care a fost prescurtat

care se scoală de dimineaţă

care este expus pe scurt

care s-a cojit

care deranjează

24. Realizaţi enunţuri din care să rezulte că masă, ochi, baie şi cap sunt

omonime şi cuvinte polisemantice.

25. Scrieţi

câte

un

sinonim

frazeologic

(locuţiune)

care

conţină

cuvântul cap pentru sintagmele / cuvintele următoare:

Aplicații

în întregime

a fi liber

a se zăpăci

a ajunge sărac

a stărui

dis-de-dimineaţă

cu nici un preţ

cuminte

de la început

prost

necugetat

a rezolva

26. Îndicaţi trei expresii frazeologice româneşti sinonime cu expresia latinească: ad calendas graecas.

27. Grupaţi expresiile din seria A cu echivalentul lor din limba română din seria B

A alibi festina lente sine qua non honeste vivere in extremis hic et nunc ipso facto manu militari

B aici şi acum fără de care nu se poate prin însuşi acest fapt prin forţă armată grăbeşte-te încet să trăieşti cinstit în ultimă instanţă în altă parte

28. Arătaţi în ce constau confuziile paronimice din următoarele exemple:

„- Ei, giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice.” (I.L.Cragiale, Conu Leonida faţă cu reacţiunea)

„- Jupân Dumitrache, adică să am pardon de impresie, eu gândesc că numai ţi-ai făcut spaima degeaba.”

„- Nu m-aşteptamca tocmai dumneata să te pronunţi cu aşa iluzii în contra meas.” (I.L.Cragiale, O noapte furtunoasă)

29. Folosiţi în enunţuri proprii următoarele expresii:

alter ego

captatio benevolentiae

magna cum laudae

dura lex, sed lex

ubi bene, ibi patria

vox populi

vox Dei

30. Comentaţi rolul structurilor frazeologice în realizarea umorului din

următorul fragment:

„Se vede că mi s-a apropiat funia la par. Cine ştie ce mi-a mai întâmpla! Cu Spânul tot am dus-o cum am dus-o, câne-câneşte, până acum. Dar cu omul roş nu ştiu, zău, la cât mi-a sta capul. Ş-apoi, unde s-a fi găsind acel împărat Roş şi fata lui, care cică este o farmazoană cumplită, numai Cel- de-pe-Comoară a fi ştiind! Parcă dracul vrăjeşte de n-apuc bine a scăpa de una şi dau peste alta.”

31. Subliniaţi forma corectă din următoarele perechi:

postmeridian / postmeridiam

ridicol / ridicul

sacrosant / sacrosanct

excortă / escortă

Aplicații

excavator / escavator

seringă / siringă

a estorca / a extorca

32. Precizaţi în enunţuri sensul următoarelor forme flexionare:

toarnă / turnează

se îndoaie / se îndoieşte

ordonă / ordonează

contractă / contractează

Chestionar

Chestionar

1.

Definiţi semantica:

R1 – în sens larg, se ocupă cu studiul sensului cuvintelor, propoziţiilor sau al frazelor; în sens restrâns, se ocupă numai de studiul sensului cuvintelor

2.

Se dau contextele:

Prietenii lui se miră cu ce gâscă se plimbă. Gâştele au salvat Roma. Stabiliţi în care context este folosit sensul denotativ:

R1- în ambele R2- în contextul 1 R3- în contextul 2

3.

Identificaţi tipurile de tropi din următoarele exemple:

Cerul să te binecuvânteze. E un om cu carte. Eşti tobă de carte. R1- metonimie, sinecdotă, metaforă R2- metaforă, metonimie, sinecdotă R3- sinecdotă, metaforă, metonimie

4.

Stabiliţi care este genul proxim prin care se poate descrie sensul cuvintelor: bunic, tată, nepot R1- „descendent” R2- „de sex masculin” R3- „rudă”

5.

Stabiliţi care este sensul care face compatibil verbul a cânta cu substantivul copilul din enunţul Copilul cântă. R1- “uman” R2- “acţiune”

R3-“animat”

6.

Cauzele polisemiei sunt:

R1- copierea modelului de organizare semantică R2- transferurile de sens R3- degradarea sensurilor

7. Precizaţi care dintre următoarele absolute:

a. ceas / oră

b. document /zapis

c. pământ /glie

R1- a R2- b R3- c

perechi sinonimice sunt sinonime

8. În contextual “A primit un dar, dar nu e mulţumit”, cuvintele subliniate sunt

în relaţie semantică de:

R1- polisemie R2- sinonimie R3- omonimie

9. Cauzele omonimiei sunt:

R1- adaptarea unor neologisme la pronunţarea românească R2- împrumutul de omonime din altă limbă R3- coincidenţe fonetice ca urmare a procesului de adaptare a unor lexeme diferite în limba de origine

Chestionar

10.Stabiliţi care dintre perechile următoare de cuvinte sunt în relaţie de antonimie:

R1- băiat fată R2- mare - mic R3- uscat – ud 11. Care dintre prefixele următoare pot fi întânite în perechile antonimice:

R1. ne-, re- R2. in-, re- R3 ne-, in- 12. În ce relaţie semantică se află perechile de cuvinte: a tasa /a taxa, apropia /apropria, emigra / imigra R1- omonimie R2- sinonimie R3- paronimie 13. Care este sensul corect al cuvântului salutar :

R1 – care merită să fie salutat R2- salvator 14.Stabiliţi în care din seriile de mai jos toate cuvintele sunt supuse fenomenului de confuzie paronimică:

R1- fortuit, mutual, salutar R2- salvator, reciproc, fortuit R3- mutual, salvator, fortuit 15.Stabiliţi care dintre cuvintele de mai jos a fost supus degradării de sens explicabilă prin perspectiva diacronică asupra limbii:

R1- muncă

R2- învăţa

R3- libertin

Bibliografie

Bibliografie

1. Bidu-Vrânceanu, Angela, Structura vocabularului limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

2. Bidu-Vrânceanu, Angela, Forăscu, Narcisa, Cuvinte şi sensuri. Polisemia, sinonimia şi antonimia prin exerciţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988

3. Coteanu, Ion, Forăscu, Narcisa, Bidu-Vrânceanu, Angela, Limba română contemporană. Vocabularul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985

4. Hristea, Theodor (coordonator), Sinteze de limba română, Editura Albatros, Bucureşti, 1984

5. Iorgu, Iordan, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1978

6. Sârbu, Richard, Antonimia lexicală în limba română, Editura Facla, Timişoara, 1977

7. Slave, Elena, Metafora în limba română, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

8. Şerban, Vasile, Evseev, Ivan, Vocabularul românesc contemporan. Schiţă de sistem, Editura Facla, Timişoara, 1978

9. Toma, Ion, Limba română contemporană, Privire generală, Editura Niculescu, Bucureşti, 2001

10. Vinţeler, Onufrie, Probleme de sinonimie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983

Dicţionare

1. Bucă, Marin, Vinţeler, Onufrie, Dicţionar de antonime al limbii române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1990

2. Felecan, Nicolae, Dicţionar de paronime, Editura Vox, Bucureşti, 1995

3. Marcu, Florin, Marele dicţionar de neologisme, (ediţia a IX-a), Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007

4. Seche, Luiza, Seche, Mircea, Dicţionarul de sinonime al limbii române, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1982

5. ***, Noul dicţionar universal al limbii române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2006

6. DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1991