Traducerea numelor proprii

Generalităţi. Problematica traducerii numelor proprii a fost supusă unor intense

dezbateri. Specialiştii sunt de acord, în linii mari, că numele proprii nu se traduc pentru că nu au
semnificaţie, denotă, dar nu conotează, (Mill, reluat de Searle, 1972: 216), au un referent, dar nu
au sens (Baylon şi Fabre, 1978: 312), au funcţie de identificare, disting, individualizează o
persoană, un lucru, o/îl detaşează, izolează de categoria căreia îi aparţine în vederea unei
identificări certe (S. Ullmann, 1959: 24-25), fac trimiteri, dar nu descriu; deci trebuie riguros
respectate, oricât de greu ar fi de pronunţat.
Cu toate acestea, translatarea numelor proprii nu constituie întotdeauna o traducere de
gradul zero, o modalitate facilă de a păstra culoarea locală. Multe cazuri vin să impună tratarea
lor drept cultureme şi traducerea lor printr-o strategie comunicativă, drept o adaptare culturală.
Aşadar este necesară o abordare atentă în traducere (jocurile de cuvinte din diverse opere literare,
Petru şi piatră în Biblie, bardul şi barda în Astérix şi Obélix, numele proprii care se ortografiază
diferit sau se traduc de la o limbă la alta, London, Londres, Londra, Thames, Tamise, Tamisa,
White House, Maison Blanche, Casa Albă etc.).
Sunt autori care, conducându-se după principiile echivalenţei şi motivaţiei (G. Genette,
Mimologiques, Paris, Seuil, 1976: 314), refuză arbitrarul semnului, devenind partizanii raportului
activ care se instaurează între semnificant şi semnificat. Astfel, traducerea numelui propriu, care
dă şi titlul romanului balzacian, Gobseck, complică traducerea. Calamburul gobe sec, ilustrând
aviditatea cămătarului Gobesck, este un joc de cuvinte netradus în română, al cărui echivoc este
dedus, deductibil din contextul versiunilor româneşti: Gobseck, traducere de C. A. I. Ghica,
1911, Cămătarul (Gobseck), traducere de Const. A. I. Ghica, 1928, Cămătarul (Gobseck),
traducere de Petre Solomon, 1950, 1955 şi Gobseck, traducere de Petre Solomon, 1975.
Procedeu de individualizare, de caracterizare sociologică, decurgând din ideologia mimesisului
care subîntinde poetica balzaciană, numele personajului balzacian este un mimologism, după
terminologia lui G. Genette [1976: 9], un fapt de limbaj unde se exercită (…) relaţia de analogie
prin reflex (de imitaţie) între cuvânt şi lucru (…) Pentru Balzac (…) numele propriu este
obiectul de predilecţie al reveriei cratyliene despre corespondenţa dintre nume şi lucruri, dintre
nume şi persoane, reverie motivată, destinată să justifice alegerea numelor proprii ale
personajelor (Angela Ion, Notă introductivă la Gobsek de Balzac, 1981: 451).
Numele proprii sunt studiate de onomastică, respectiv de antroponimie (patronimie, matronimie,
hipocoristice), toponimie (oronimie, hidronimie), dar unele dintre ele se înscriu în categoria
referinţelor culturale (sărbători religioase, evenimente istorice, instituţii, manifestări sociale,
culturale etc.). În raport cu ansamblul numelor, numele proprii se caracterizează printr-o
stabilitate referenţială absolută în folosire, deoarece referentul unui nume propriu este, în mod
normal, unic. Se poate vorbi despre numele normal şi realist ori despre cel simbolic, descriptiv,
evocativ —transparent sau opac— dar şi despre numele normal, tipic, şi 78
numele artificial, compozit, parodic, atipic, cu sonorităţi stridente şi contraste stilistice lăuntrice.
În situaţiile în care scriitorii creează nume proprii noi, apelând la diverse procedee:
metateză, inversiune, palindrom etc., traducerea lor este ori ar trebui să fie însoţită de
comentariile traducătorilor, în note, sau ar trebui precedată de explciaţii incluse în studii
introductive, prefeţe, postfeţe etc. Georges Garnier arată că traducerea în franceză a numelui
personajului dickensian Ham, nepotul lui Peggotty, a ridicat probleme, legate, pe de-o parte de
trăsătura sociolectală a pronunţării numelui —prin suprimarea lui h—, pe de altă parrte de
calamburul engleză: am (I am), ham (jambon), Ham, Cham (fiul lui Noe). Traducătorul, obligat
să păstreze numele nepotului, găseşte în franceză un semn învecinat ceea ce duce la modificarea
totală a semnificatului, trecându-se de la gramatică la metafizică. Se pierde astfel, remarcă
Garnier, angl. morsel şi conotaţiile legate de cealaltă accepţie a cuvântului ham. Alţi traducători
francezi, arată traductologul, au optat pentru morceau, traducând, poate mai puţin conştiincios,
acest aspect al jocului de cuvinte (G. Garnier, 1985: 63-65).
Nu toate numele proprii sunt creaţii aucotriale, unele, ca Ion sau Elena, trimit la o
pluralitate de indivizi, referentul unic al unui nume este deci o iluzie socio-culturală, risipită doar
atunci când interlocutorul/receptorul cunoaşte o persoană cu acest nume sau atunci când un
element contextual vine să clarifice sensul, de exemplu „…din Troia‖ sau „…al lui Rebreanu‖.
Este, prin urmare, anormală folosirea unui nume propriu necunoscut receptorului, dacă numele
nu este însoţit de elemente care să stabilească legătura dintre el şi persoana, realitatea, lucrul
desemnate de el.
Scopul traducerii comunicative, aservite acceptabilităţii TŢ şi cititorului ţintă este să
obţină o semnificaţie cât mai apropiată de aceea a textului sursă. În textele utilitare, pragmatice,
„adaptarea‖ este un obiectiv realizabil prin procedee mai puţin inovatoare lexical, prin inserări
explicative, devieri metonimice etc. (a se vedea şi echivalenţele dinamică şi pragmatică).
În linii mari cam aşa stau lucrurile în traducerea numelor proprii. Pentru scopul pe care ni l-am
propus, cele mai interesante aspecte derivă din transferul numelor proprii purtătoare de
informaţie culturală, cultureme, care nu se lasă transcodate decât cu preţul entropiei stilistice şi
semnatice.
Numele proprii ca referinţe culturale
Nume proprii cu statut de culturem, precum Bercy şi Matignon, nu sunt percepute ca
atare de receptorul-traducător care le restituite prin transcodare ca elemente denotative, cu
referent unic, creând impresia, printr-o astfel de soluţie că avem de-a face cu nişte persoane ce
poartă aceste nume:
TS: Oui, Francis Mer, ministre de l ŘEconomie, va baisser de 5 % lřimpót sur le revenu 2001.
„Ce sera une ristourne forfaitaire, calculée avant lřapplication de diverses déductions légalesŗ,
précise Bercy (Jean-Michel Lamy in Le nouvel économiste, 1203/2002 : 48).
TŢ: Într-adevăr, Francis Mer, ministrul francez de finanţe, va reduce impozitul din 2001 cu 5%.
„Va fi o restituire forfetară ce se va calcula după aplicarea tuturor deducerilor legaleŗ,
precizează Bercy (trad. studenţi)
TS: Pour lřheure, Matignon nřa pas encore de stratégie précise et semble hésiter avant de
donner le feu vert ( 48).
TŢ: Pentru moment, Matignon nu are o strategie precisă şi pare să ezite înainte de a da mână
liberă / undă verde (trad. studenţi) 79
Ignorarea contextului de producere a TS şi lipsa de experienţă au împins traucătorul pe o pistă
greşită. Se mai înţelege oare că este vorba despre ministerul de finanţe cu sediul la Bercy, în
apropierea Parisului, care a luat această hotărâre sau despre guvernul francez care îşi desfăşoară
lucrările la Matignon ?
Reamintind principiile teoriei interpretative, promovate de Selesckovitch şi Lederer, T.
Ionescu dă verdictul încă din subtitlul articolului„Traductologie sau traductosofie‖ (2000: 39): N-
ai înţeles, n-ai tradus. Traducătorul nu cunoaşte realitatea extralingvistică şi, evident, nu
sesizează folosirea lor metonimică. Culturemele, uşor de înţeles de utilizatorii limbii sursă, nu
sunt observate de traducător, care ar fi trebuit să le expliciteze: (se) precizează de la Bercy,
(purtătorul de cuvânt al) ministrul (-ului) de finanţe… sau deocamdată, guvernul francez… ori
de la sediul guvernului francez, palatul Matignon.
Se traduc deci numele proprii ? Din punct de vedere lingvistic, numele proprii se disting
de celelalte categorii de substantive prin faptul că ele se referă la cineva sau la ceva, dar nu
semnifică, prin urmare sunt monoreferenţiale, în timp ce substantivele comune sunt noţiuni
polireferenţiale. Fals, Bercy se referă atât la oraşul de la periferia Parisului, la stadionul sau la
sala de sport Bercy, cât şi la sediul ministerului de finanţe şi prin metonimie la instituţia însăşi.
Prin urmare, asemenea cuvintelor polisemantice, numele proprii polireferenţiale actualizează un
sens într-un context dat.
Dincolo de definiţia strict lingvistică, numele proprii au funcţii bine delimitate în opera
literară sau în presă, putând dispensa autorul de caracterizarea sugestivă a personajului, de
folosirea unor deictice necesare localizării, de inserarea unor nuanţe sau de o caracterizare
extinsă, mai ales în cazul personajelor secundare. Ca procedeu literar de caracterizare, numele
proprii au un statut aparte, iar traducătorul va acţiona în funcţie de diferite criterii. Primul criteriu
se referă la (ne)cunoaşterea presupusă a numelor proprii de către destinatar.
TS: Sur le modèle de lř„Orlandoŗ de Virginia Woolf, Jacqueline Harpman a créé „Orlandaŗ
(…) on peut sřattendre à une suite signée Jacques Harpwoman (Le Point, 1263, 30 nov. 1996)
TŢ: după modelul lui „Orlandoŗ de Virginia Woolf, Jacqueline Harpman a creat „Orlandaŗ
(…) ne putem aştepta deci la o continuare semnată Jacques Harpwoman (trad. stud.)
Într-adevăr, jocul de cuvinte trebuie explicat în notă, întrucât o traducere a numelui
propriu, aici monoreferenţial, într-o primă fază, ar fi improprie. El devine polireferenţial arunci
când este asociat jocului de cuvinte. Traducerea elementelor purtătoare de informaţie culturală
—nume proprii, aluzii cultureme etc.— este:
à la fois révélatrice dřun degré de compréhension mutuel entre deux cultures et de la conscience
(ou de la conception) quřa le traducteur de son róle comme médiateur. Il y a un donné
linguistico-culturel qui est fait des spécificités plus ou moins partagées par le public des deux
communautés, et ce donné est lřobjet de stratégies qui tantót se répartissent entre des priorités
contrastées (préservation de lřétrangéité des signifiants et explicitation des signifiés) qui tantót
pratiquent une sorte de transmission négociée (M. Ballard, 2001: 108).
În spatele acestor negocieri, M. Ballard reperează mai multe raportări ale TŢ la TS, şi ale
traducătorului la cititorul ţintă, toate încercând să-i faciliteze, pe cât posibil, cititorului accesul la
sens, şi să îl menajeze totodată în procesul de lectură, prin aplicarea a două categorii de strategii:
80
1) strategiile care păstrează alteritatea, culoarea locală, străinătatea termenului sursă (cărora li se
adaugă sau nu indici pentru receptarea sensului);
2) strategiile care promovează exprimarea sensului prin distrugerea legăturilor cu semnificantul
sursă73 (: 109).

73 Exemple: SUD Rail, bolivarienne, RER etc.

Searle crede că „nous utilisons le nom propre pour référer et non pas pour décrire‖ (1971:
216), dar aşa cum remarcă Ballard (2001: 107), referinţa nu exclude sensul, întrucât utilizarea
numelui nu este făcută cu scopul de a nu transmite ceva.
Généralement, lřessentiel du sens dřun nom propre est contenu dans un extralinguistique réel ou
imaginaire, avec lequel il est pratiquement en relation de désignation directe ; lřexistence de ce
sens suppose une connaissance directe du référent ou indirecte par le biais dřune description de
type encyclopédique (M. Ballard, 2001: 107-108).
Pe lângă această funcţie fundamentală bazată pe relaţia directă dintre numele propriu şi
referentul său unic, acesta mai posedă în realitate şi
Un potentiel de signification aussi riche et un rapport au sens au moins aussi complexe que le
simple nom commun dont il est issu et auquel parfois il retourne (M. Ballard, 2001: 108).
Pe lângă funcţia referenţială, numele proprii vehiculează şi un sens etimologic care nu se
află, în mod necesar, într-o relaţie cu referentul său (exemplul citat de M. Ballard, un individ care
se numeşte Dupont nu locuieşte neapărat în apropierea dřun pont, Bridges, etc.), dar care poate fi
folosit de autor în varii scopuri artistice (sociostilistică, ironică etc.) Atât substantivele comune,
cât şi cele proprii posedă caracteristici care intervin în grad diferit în constituirea sensului,
precum sonorităţile sau conotaţiile. Prin modalizare, retorică sau tropi, numele proprii pot
îndeplini nu numai funcţia de desemnare, ci şi pe aceea de semnificare (Ballard, 2001: 108),
intrând astfel în procesul diversificării semantice (metafora, sinecdoca, metonimia). Aceştia sunt
principalii factori care permit delimitarea semantismului numelor proprii.
În opera lui Villon, numele proprii au funcţia de individualizare, caracterizare, dar şi de
indicare a locului şi a ocupaţiei în viaţa socială, cotidiană: les filles de joie sunt frumoasa
Mănuşăreasă, Blanche Pingelăreasa, Dulcea Cârnăţăreasă, Fremin cel Şui, alter-ego al
poetului, copistul inventat, în slujba seniorului, Villon, Henry Cousin (vărul Henry, călăul şi
schingiuitorul oficial al Prevoţiei, jandarmeria Parisului din secolul al XV-lea). Crezul
traducătorului, expus în studiul introductiv, ne lămureşte de ce unele nume proprii sunt traduse,
mai ales ale tavernelor, iar altele, ale personajelor în special, rămân ca în original, sunt
transliterate:
„numele de personaje şi cele geografice (localităţi, ape etc.) au fost transcrise de noi [Neculai
Chirică] după ediţia Moland. În schimb denumirea localităţilor, titlurilor unor cărţi sau al unor
cântece amintite de poet, precum şi alte câteva pe care cititorul le va sesiza cu uşurinţă, au fost
date în traducerea românească. Dacă transpunerea nu s-a făcut, totuşi, mecanic, de vină e
încercarea noastră de a le cuprinde în ritmul versului respectiv. Citatele latineşti au fost
transcrise aşa cum le-a scris Villon (Neculai Chirică, Villon, 1983: XLIX, subln.ns.) 81
 Aspectul semantic este supus celui prozodic, codul retoric, celui poetic.. Traducerea
comentată realizată de N. Chirică oferă în note datele necesare receptării globale a semnificaţiei
numelor proprii utilizate de poet:
Ythier Marchant (1983: 13), respectiv Neguţătorul (1983: 197)
Jehan le Cornu (1983: 13), Ion Cornutul (1983: 197),
Pierre Sainct-Amant (1983: 13), Petru Sfântu-Iubăreţu (1983: 197),
Jehan Trouve (1983: 13), Ion Găsitul (1983: 198)
Mairreboeuf (1983: 20), văcarul sau primarul boilor (1983: 202),
Dar traducătorul optează pentru echivalenţe pragmatice şi adaptare culturală în traducerea
numelor celor trei taverne pariziene vestite:
Calul Bălan (1983: 13) pentru Le Cheval Blanc
Mula (1983: 13) pentru La Mulle
Asinu-n vărgi cel rău de sculă (1983: 13) pentru LřAisne rayé qui reculle
Numele proprii cu valoare de cultureme ar putea fi împărţite în două clase: nume proprii
care se nasc în textele literare (Pantagruel, Gargantua, Badebec, Candide, Pangloss, Giroflée, ,
Cacambo, Cunégonde Pococuranté, Oreillons, Saint Hermandad, Fréron etc.) şi nume proprii
care apar şi în texte pragmatice, articole de presă, eseuri socio-politice, pamflete etc., unele
importate din literatură, mitologie etc. (Cythère, Scylla, Charybde, Folleville, Monsieur
Jourdain), altele din istoria recentă şi din viaţa reală (Claude Frémont, Chevalier Blanc, Elite,
Vénézuéla, Markovic, Marshall, OMC, SUD Rail, PDSR, PD, PNL, Jean, Pavlov etc.).
Complexitatea artei lui Rabelais, bogăţia de sensuri latente, lecturile plurale, stilul toate
contribuie la înţelegerea textului şi traducătorul nu poate face rabat în analiza discursului din faza
de pretraducere. Cu excepţia numelor proprii, Gargantua, Pantagruel, Badebec, Amaùrotes,
Utopie, Phébus, Phaeton/ Phaéton care sunt păstrate ca atare sau suportă lejere schimbări
ortografice, altele sunt adaptate fonetic sau traduse prin echivalenţă referenţială, pragmatică ori
funcţională
TS’: Gargantua, à lřâge de quatre cent quatre-vingt quarante-quatre ans, engendra son fils
Pantagruel de sa femme, nommée Badebec; fille du roi des Amaurotes en Utopie…
TŢ : La vârsta de patru sute patruzeci şi şapte de ani împliniţi, Gargantua a avut parte de un
fiu, pe care i l-a născut nevastă-sa, Badebec74 fata regelui amoruţilor din Utopia
74 Nu ar fi lipsit de importanţă să se precizeze că Badebec, are o etimologie curioasă, bouche-
bée sau bec-ouvert, prin care ar trebui să înţelegem „gură-cască‖ sau cu‖gura căscată‖, iar
amoruţii sunt locuitorii oraşului Amoruţ, din feerica Utopia „aux lignes brouillées ou difficile à
pénétrer‖:
75 Amuroţi, locuitorii oraşului Amaurot, capitala Utopiei, ţară imaginară. Numele este
împrumutat din Utopia (1516), roman politic şi social de Thomas Morus (1478-1535). Amaurot
vine de la cuvântul grecesc asemănător, care înseamnă „întunecat‖, „nedesluşit‖, „anevoie de
văzut‖; vezi Utopia (n.tr. I. şi R. Vulpescu).
76 Utopia, ţară imaginară. Numele derivă ce la un cuvânt grecesc a cărui semnificaţie este „nici
un loc‖, aşadar un ţinut inexistent (n. tr. I. şi R. Vulpescu).
A: Povestea spune că Gargantua, cam pe la al patru sute optzeci şi patrulea an al vieţii sale, a
zămislit Ŕ împreună cu soaţa lui, Badebec, fiică a regelui Amauroţilor75 din Utopia76 82
 Observăm că individualizarea eroilor, dincolo de prezentările sumare, este însoţită şi de
precizări numerice afectate şi fantasmagorice, care sunt redate cu aproape aceeaşi incoerenţă
voită în textul ţintă.
TS: Et parce que cřest en ce jour même que naquit Pantagruel, son père lui donna ce nom : car
panta en grec, signifie tout, et gruel en mauresque, signifie altéré, et voyant, par esprit
prophétique, quřil dominerait un jour les altérés, ce qui fut montré à ce moment même par un
autre signe plus évident
TŢ: Născându-se Pantagruel în aceeaşi zi, tatăl său i-a dat numele acesta, fiindcă panta în
greceşte înseamnă tot, iar gruel în limba arabă înseamnă însetat. Gargantua a vrut să arate că
în ceasul naşterii lui Pantagruel lumea întreagă era însetoşată, profeţind totodată că fiul său va
ajunge, într-o zi, mai marele băutorilor (Hodoş)
TŢ/A: Şi, cum vă spuneam, fiindcă într-asemenea vreme i s-au născut feciorul, Gargantua s-a
hotărât să-i zică Pantagruel, panta însemnând în greceşte „totulŗ, iar gruel, pe limba
agarenilor tălmăcindu-se „însetatŗ, ceea ce se dovedi mai târziu a fi fost şi o profeţie, arătând
că Pantagruel va fi mai mare peste însetaţi (Vulpescu)
Deşi, în epocă, era un nume familiar cititorilor din popor, fiindcă aşa îl chema pe un
diavol din Mistere, piese de teatru care aveau ca motiv central viaţa şi patimile lui Isus, Rabelais
oferă în text etimologia numelui, un diavol şugubăţ care insufla sete beţivilor. Nu aducem în
discuţie tradiţia literară universală cultivată de Rabelais, individualizarea prin nume elocvente,
motivate, alegorice, transparente (pentru cunoscătorii limbii eline Epistemon, „învăţatul‖,
Picrocol, „fiere-amară‖), nume cărora le stabileşte etimologii glumeţe (de exemplu que grand tu
as pentru Gargantua, referindu-se la gâtlej) sau nume compuse din cuvinte existente în limba
franceză, cu vădita intenţie de a ironiza şi satiriza (Painensac, Mouillevent etc.).
Numele portret sunt problematice: pot fi păstrate şi glosate, pot fi traduse literal sau
calchiate (Painensac şi Pâinenasc ori Mouillevent şi Vânturăvânt), se poate însera o explicaţie
succintă în text, la prima menţionare, sau, mai generoasă, în notele de traducere. Orice opţiune
este posibilă şi pertinentă într-o anumită strategie de traducere, determinată şi ea de finalitatea
textului tradus, adică fie de fidelitatea faţă de cititorul ţintă (traducere comunicativă), fie de
fidelitatea faţă de intenţia autorului (traducere semantică, fără note, sau traducere erudită, cu
note, echivalenţe literale, formale ori lingvistice).
Subliniem, asumându-ne riscul redundanţei, că textele lui Villon, Rabelais şi Voltaire au
o densitate onomastică remarcabilă. Astfel, numele personajelor voltairiene nu sunt inocent sau
nemotivate artistic: Candide, Candid, Candido, Paquette, Paquette,ital. Pasqualina, Pasquette,
Saint Sacrement, San Sacramento ş.a. m.d.
Thunder-ten-tronckh, este un nume compus, fantezist, o creaţie discursivă auctorială, prin care
Voltaire parodiază asprimea limbii germane care nu era încă, cel puţin pentru el, o mare limbă de
cultură, şi caricaturizează iluzia aristocratică. Thunder din engl. „tunet‖, ten evocă articolul
german, tronckh, invenţie voltairiană. Există o analogie fonologică între colocaţia voltairiană şi
înjurătura familiară Tonnerre de Dieu. Traducătorul păstrează culturemul ca atare, nu glosează,
nu comentează. Nu intră în discuţie traducerea sau restituirea semnificaţiei printr-o explicare în
text. Conservarea acestei creaţii discursive, dublată de o notă explicativă de subsol, ar sluji la
actualizarea semnificaţiei corecte. Evocarea castelului (dispunere, detalii, relaţii) corespunde
concepţiei pe care ne-o vom face despre erou, despre anturajul acestuia, despre destinul său cu
cele două feluri de a fi şi cele două dimensiuni temporale în relaţie de dihotomie, existenţa
feerică, siguranţa, şi 83
existenta aventuroasă, caracterizată de rupturi şi dezordini imprevizibile. În această alegorie a
optimismului leibnizian, Voltaire concentrează o mulţime de iluzii, iar castelul surprinde iluzia
falsei utopii, refuzul conştientizării realităţii: cel mai frumos castel, Thunder-ten-tronckh, este
oribil.
Cunégonde este numele unei prinţese canonizate în 1012 pentru că şi-a dovedit castitatea
trecând prin proba focului, dar, la Voltaire, eroina este hărăzită unui destin mai puţin nobil şi
deloc ascetic. Pangloss, literal din greacă, „toate limbile‖, fără îndoială după modelul rabelaisian
a lui Panurge,‖toate activităţile‖. Alte nume proprii au un referent real. Prin modificări aluzive,
Voltaire îi atacă pe cei cu care a avut neînţelegeri (de exemplu legate de drepturile de autor), ca
în cazul editorului olandez, Van Duren, redat astfel încât tendinţa unui cititor francez ar fi acea
de a citi Van-de-la-dent-dure (cf. Goldzink in Voltaire, 1990: 134).
TS: enfin, monsieur Vandenderdur, maître dřun gros vaisseau, vint se présenter chez lui
(Voltaire, 1990: 136).
TŢ: Domnul Vanderdendur, stăpânul unei corăbii încăpătoare, veni la el (Voltaire, 1993: 148).
Ca şi celelalte nume-portret Giroflée, tradus prin Garoafă, este foarte sugestiv. Deşi nici
părintele Micşunea nu ar fi fost mai puţin, dimpotrivă:
TS: … frère Giroflée (…) devint honnête homme (Voltaire, 1990: 216)
TŢ: părintele Garoafă (…) s-a făcut chiar om cinstit (Voltaire, 1993: 189)
Autorul vede în frère Giroflée un om de spirit, cu maniere cuviincioase, care ştie să se
poarte în societate (J. Goldzink in Voltaire, 1990: 216), cu o atitudine corectă, satisfăcătoare din
punctul de vedere al convenienţelor sociale.
Aluzia la deportarea evreilor în Babilon din ordinul lui Nabucodonosor a avut loc în 587 î. I.-H.
Este implicită în textul sursă şi rămâne ca atare în textul tradus, iar traducătorul preferă numele
franţuzesc celui românesc, Isac:
TS: Cet Issacar était le plus colérique Hébreu quřon eût vu en Israël depuis la captivité en
Babylone (Voltaire, 1990: 71).
TŢ: Issachar acesta era cel mi ţâfnos evreu din câţi au fost în Israel de la robia Babilonului
până astăzi (Voltaire, 1993: 117).
Uneori referinţele culturale şi istorice vehiculate de numele proprii în TS sunt eludate în TŢ:
TS : Pendant quřils sřéloignaient, la Sainte Hermandad arrive dans la maison, on enterre
monseigneur dans une belle église, et on jette Issacar à la voirie (Voltaire, 1994: 168).
TŢ: În timp ce ei erau departe, Sfânta Hermandad soseşte; monseniorul este înmormântat într-
o biserică frumoasă şi Issachar e aruncat la gunoi (Voltaire, 1993: 118).
Sainte Hermandad sau Sainte Fraternité era o miliţie religioasă instituită în Spania, nu în
Portugalia (R. Pomeau in Voltaire, 1994 :168), dar şi o confrerie sau o ligă spaniolă al cărei scop
era de a asigura liniştea publică, din secolul al XVIII-lea dobândind un rol redus de poliţie
regională (A. Magnan in Voltaire, 1979: 73). La aceeaşi pagină, în notă, traducătorul precizează:
„Hermandad sau Sfânta Hermandad, asociaţie înfiinţată în Spania spre sfârşitul secolului al XV-
lea, care urmărea pe hoţi şi răufăcători‖ (Al. Philippide in Voltaire, 1993: 118). Este adevărat că
la începutul capitolului este menţionată originea lui Issachar, Hébreu, respectiv evreu, dar este
îndeajuns, cu atât mai mult cu cât nici nu se inserează în text ori în 84
intertext informaţia referitoare la deportarea acestora, episod implicitat în TS, dar aproape
imperceptibil pentru cititorul-ţintă. În cazul culturemelor istorice, explicitarea semnificaţiei care
se actualizează se impune prin prezentarea contextului cultural şi istoric, prin conturarea intenţiei
culturii în care este produsă opera, adică secolul al XVIII-lea. Fiind evreu, acesta nu putea fi
înmormântat într-un cimitir creştin, de aceea este aruncat la voirie, locul în care se depozitează
mizeriile, gunoaiele.
TS : On y assemblait des troupes pour mettre à la raison les révérends pères jésuites du
Paraguay, quřon accusait dřavoir fait révolter une de leurs hordes contre les rois dřEspagne et
de Portugal, auprès de la ville du Saint-Sacrement (Voltaire, 1994: 169, 268).
TŢ: se strângeau trupe ca să-i înveţe minte pe cuvioşii călugări iezuiţi din Paraguay, învinuiţi că
ar fi răzvrăti o hoardă de- a lor împotriva regilor Spaniei şi Portugaliei (Voltaire, 1993: 119).
Misionarii iezuiţi îi organizaseră pe băştinaşii din Paraguay într-o comunitate politică,
aservită strict intereselor lor, dar protejată de vânătorii de sclavi. În 1750, Spania îi cedase
Portugaliei un oraş paraguaian, San Sacramento. Guarani, susţinuţi de iezuiţi se opuseseră
transferului. Voltaire asistă la încărcarea unei corăbii care printr-o întâmplare ciudată se numea
Pascal. Filozoful se amuză să scrie că merge în Paraguay pentru a lupta împotriva moralei
slăbite, slăbiciune imputată iezuiţilor de către Pascal şi jansenişti (cf. R. Pomeau in Voltaire,
1994: 268). După J. Goldzink (in Voltaire, 1990: 76), regele Spaniei promisese prin tratat
cedarea oraşului San Sacramento, aflat sub autoritatea misionarilor iezuiţi, portughezilor. Se
bănuia că iezuiţii din Paraguay îi instigaseră pe indieni la revoltă. Ţinând cont de toate aceste
date, care apar în ediţiile franţuzeşti comentate, apreciem că omisiunea cronotopului, din
versiunea românească, nu este chiar inofensivă, alterează sensul prin înlăturarea detaliilor de
localizare, amănunte contextuale capabile să ofere informaţii pentru reconstituirea realităţii
istorice: în apropierea oraşului San Sacramento.
TS : Voilà quřun corsaire de Salé fond sur nous et nous aborde ; nos soldats se défendirent
comme des soldats du pape (Voltaire, 1994: 171).
TŢ: În drum un corsar din Sale se năpusteşte asupra noastră; soldaţii noştri se apără cum se
apără soldaţii papei... (Voltaire, 1993: 121).
Portul Sale, de pe coasta marocană, în faţa Rabatului, era în secolul al XVIII-lea un cuib, un loc
de refugiu al piraţilor (J. Goldzink in Voltaire, 1990: 80, nota 3).
În traducerea numelor proprii cu valoare de culturem, purtătoare ale unei specificităţi sau
motivaţii istorice sau socio-culturale, asupra traducătorului se manifestă forţe de constrângere
suplimentare. Monoculturalitatea îl obligă pe traducător să naturalizeze textul sursă, să-l
adapteze cultural, să devină partizanul traducerii etnocentrice. Comunicativă, strategia sa de
traducere (axată pe destinatar) „reface‖ efectul-ţintă, dar cu mijloace de traducere şi referinţe
culturale diferite, care anulează intenţia culturii sursă, cu tot ceea ce girează ea. Astfel, expresia
fr. Embrassons-nous, Folleville tradusă în rom. prin volens-nolens distruge semnificanţa sursă şi
aluzia culturală; redă mesajul —printr-o expresie latină, comună, folosită în numeroase alte limbi
—, dar nu stilul şi nici idiolectul autorului.77
77 În acest caz expresia este cvasi sinonimă cu exaltarea personajului, Manicamp, care ori de
câte ori îl întâlneşte pe Folleville, exclamă: Tenez, Folleville, embrassez ma fille. Folleville
(effrayé). -Hein? Manicamp.- Allons, du feu! morbleu! du feu! (Labiche, Folleville, 1850, 3, p.
220). 85
 Observaţii similare şi pentru varianta românească vrând-nevrând, de preferat variantei
anterioare. Prin adaptare culturală, vrei, nu vrei bea Grigore agheasmă, se pierde culturemul
sursă şi, în mod logic, se anihilează semnificanţa. Traducerea aluzivă a trece prin furcile
caudine, „a accepta de nevoie ceva‖, trimite la altă semnificanţă. În funcţie de tipul de text şi
finalitatea acestuia, altele vor fi soluţiile alese.78 Traducerea literală, prin echivalenţă lingvistică
şi formală, Să ne îmbrăţişăm/sărutăm, Folleville ar funcţiona doar în textul lui Labiche, singurul
care ar păstra numele propriu ca atare, contextul fiind explicitant pentru înţelegere.
78 Prin adaptare culturală, un mesaj sau un concept suportă modificări astfel încât să
corespundă preferinţelor şi gustului unui public ţintă specific, adesea definit printr-o moştenire
culturală, o limbă sau o etnie. Procedeul este frecvent utilizat în campaniile publicitare destinate
pieţelor multiculturale, interesate să se adapteze diferenţelor lingvistice şi culturale ale publicului
ţintă, astfel încât mesajul să rămână eficace dincolo de bariera lingvistică. În aceste condiţii, un
text tradus este adesea mai lung decât TS şi necesită un alt tip de alcătuire. Pe lângă modificarea
concepţiei şi/sau a punerii în pagină pentru a corespunde unui public ţintă cultural diferit de cel
sursă, se modifică şi culorile, imprimarea, simbolurile, putând fi asociate unor semnificaţii
radical diferite în funcţie de regiuni şi culturi.
În traducerea romanului Tristan et Iseut, Margareta Gyurcsik (2000) transcodează sau
transcrie fonetic unele nume proprii ca: Husdent, câinele lui Tristan, Marc, Iseut, Ogrin, Arthur,
Gauvain, Girflet, Ké, Brangien devenind Brangain în română; şi traduce literal numele proprii
care au valoare în sine, nu doar referenţială:
Blanche Lande, câmpia... apoi, Landa Albă, (Gyurcsik, 2000: 71, 78)
Perinis, Le Franc, le Blond (Bédier, 1981 :110), Perinis Le Blond, …Le Fidèle ( :117)
Perinis cel Cinstit şi Blond (Gyurcsik, 2000: 73), respectiv Perinis cel Blond, cel Credincios ( :
78)
Echivalenţele literală, lingvistică şi semantică, favorizând intenţionalitatea textului sursă,
sunt dictate de natura textului, dar grija pentru cititor —filolog, dar nu numai—, acceptabilitatea
textului tradus este şi latura lui comunicativă sunt suplinite de paratext.
Am ilustrat doar câteva aspecte ale traducerii numelor proprii purtătoare de informaţii culturale
pentru a completa imaginea de ansamblu a problematicii traducerii numelor proprii purtătoare de
infromaţie culturală. Folosirea unor cuvinte din fondul cultural al altor limbi nu simplifică
sarcina traducătorului, deoarece apariţia într-un text a unor cultureme, care nu ţin de sfera culturii
traduse, nu drămuieşte eforturile traducătorului la o traducere de gradul zero, la transcodare sau
împrumut. Dimpotrivă, cercetarea sa trebuie să meargă până la a surprinde semnificanţa
culturemelor în limba din care au fost extrase.
În unele cazuri, sarcina traducătorului se dovedeşte sisifică. Trebuie să dezlege o dilemă
deontologică: până unde merge traducerea şi când începe exegeza literară. Răspunsul vine firesc
din finalitatea traducerii, din condiţia asumată de traducător ca intermediar ce recodează intenţia
autorului în cultura traducătoare.
Concluzie sau Pledoarie pentru o traducere culturală
Un text este format din cuvinte, dar şi din cultură. De aceea traducerea lingvistică şi
traducere culturală coexistă. Este adevărat însă că, dacă avem în vedere traducerea culturală
exactă, intrăm indiscutabil şi iremediabil în sfera intraductibilului. Sensul de dincolo de cuvinte
nu este acelaşi în franceză, română, germană sau în engleză, nici pentru termeni specifici
culturilor amintite, nici pentru cuvinte simple. Astfel cuvintele comunism, evreu,
Marianne/Mariana, Fritz nu evocă acelaşi lucru pentru 86
români, francezi şi americani. În acelaşi mod, cuvântul pâine trimite în general la un accesoriu
alimentar pentru un american, la un aliment indispensabil oricărei mese pentru un francez (cf.
Brice Mathieussent).
Pentru a efectua o traducere culturală exactă, ar trebui să „împănăm‖ textul ţintă de note
de subsol, riscând uneori să avem o disproporţie între cantitatea notelor şi cantitatea textului
tradus, cu înclinaţie netă în „favoarea‖ notelor. Dacă diferenţele sunt atât de mari, pentru a
pretinde realizarea traducerii culturale echivalente, şi cu urmări care pun în umbră textul, aşa
cum am menţionat mai sus, atunci se înmulţesc compromisurile pentru a se ajunge la o traducere
acceptabilă. Să nu confundăm însă traducerea culturală cu adaptarea culturală. A traduce
cultureme nu înseamnă a adapta cultural.
Intenţia culturii, context extralingvistic, culturem, transfer cultural, echivalenţa culturală sunt
concepte-cheie care apar în observaţiile referitoare la dificultăţile de traducere a elementului
cultural, nestructurabil, greu de reorganizat după legile de civilizaţie ale altei limbi, tocmai
pentru că este greu de reperat şi nu se supune decupării.
Traducerea este un fenomen complex, pentru că nu se realizează la nivel de limbă (în
afara contextului), ci la nivel de vorbire (într-un context dat) şi, mai ales, la nivel textual, la
nivelul semantismului vorbirii (a limbii în context), completat de cunoştinţe generale, dar, foarte
important, şi de contextul traducătorului şi al traducerii (v. M. Lederer, 1994). Cuvântul, în afara
contextului, are doar semnificaţii, sensuri virtuale (v. infra echivalenţa semantică). Sensul, bazat
pe semnificaţia lingvistică, se stabileşte în funcţie de ansamblul textului, prin actualizare într-un
discurs produs de o anumită intenţie a culturii. Traducătorul împacă intenţia culturii sursă şi cele
trei intenţii caracteristice procesului de enunţare, cu intenţia culturii ţintă în care este transferat
ansamblul intenţiilor sursă. Asupra acestora îşi lasă amprenta şi intenţia traducătorului, raportată
la intenţia unui cititor-ţintă, de la care se aşteaptă o reacţie similară celei a cititorului-sursă.
Orice traducere este, prin esenţa ei, interpretare (cf. Hans-Georg Gadamer în reflecţiile
sale asupra hermeneuticii filozofice, mai ales Wahrheit und Methode. Grundzüge einer
pholosophischen Hermeneutik, Tübingen, 1960, 1975). Prin compensare şi glosare
parcimonioasă —nota de traducere de tipul: Joc de cuvinte intraductibil este inutilă. În cazurile
de intraductibilitate79 manifestă, traducătorul compensează, de cele mai multe ori, câteva rânduri
mai departe, plasând un alt joc de cuvinte, restabilind oarecum balanţa semantică printr-o
echivalenţă funcţională, poetică, de rimă, de versificaţieetc.. Dar traducerea are în vedere mai
mult decât transmiterea unui mesaj, ea intenţionează transmiterea nuanţelor şi a circumstanţelor
în care acestea devin sesizabile. Şi atunci, trebuie aflată o formă de echivalent în ordinea
semnificantului, ceea ce presupune existenţa unei sensibilităţi a traducătorului (cf. Brice
Mathieussent) sau a ceea ce Michel Ballard numeşte creativitate instinctivă, dincolo de
cunoaşterea lingvistică, condiţie sine qua non pentru conceperea traducerii. Sensibilitatea este
imperativă, pentru că nu se poate traduce imediat, ci trebuie să existe capacitatea de detaşare faţă
de text pentru a încerca să găsească rezonanţa acestuia.
79 Intraductibilitatea ţine de jocurile de cuvinte, de sistemul ritmului poetic, aliteraţii etc.
„Incomensurabilitatea limbajelor poetice derivă‖, spune Elena Loghinovski, în Introducere la
Eminescu în limba lui Puşkin (1987: 9-10), din „ideea conceptualizării specifice a spaţiului şi
timpului la diferite popoare‖. În pofida unor preocupări cel puţin binare, problema traductibilităţii
versus problema intraductibilităţii, „practica traducerii nu a fost întreruptă nici pentru cea mai
scurtă perioadă.‖ 87
Nu este deloc uşor de stabilit în ce măsură un fapt de cultură, care colorează pentru noi o
întreagă epocă, a dominat într-adevăr viaţa epocii respective. Filistinismul şi puterea au existat
întotdeauna alături de cultură şi trebuie, de aceea, să ne ferim de iluzii în ceea ce priveşte
relaţia dintre marile valori spirituale şi epoca lor (J. Bruckhardt, Artă şi gândire, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1987: 27).
Ca orice ştiinţă, traductologia întruchipează latura spirituală a necesităţilor practice,
sistematizarea fenomenelor felurite, eterogene, ale realităţii traductive; ea acumulează şi
ordonează ceea ce există, stimulează cunoaşterea, descoperă noi aspecte şi ipostaze de studiu ale
transferului lingvistic şi cultural, precum şi legile care le guvernează. În sfârşit, traductologia
sondează legile traducerii, încearcând să ajungă la înţelegerea lor, legi care există înaintea
traductologiei şi în afara oricărei intervenţii a ei. În cadrul traductologiei, ca şi în cazul culturii,
diferitele domenii se atrag, se resping, se înlocuiesc şi se condiţionează reciproc.