Grecia Antică

Grecia Antică a fost o

civilizație antică din
bazinul mediteranean,
provenită din peninsula
balcanică, care a durat
din secolul al XII-lea
î.Hr. până în anul 313
d.Hr., la oficializarea
creștinismului, sau până
la închiderea academiei
ateniene de către
împăratul Iustinian I în
529 d.Hr. După colapsul
civilizației grecești
antice, a urmat perioada
romano-bizantină.

Civilizația
grecească antică s-a dezvoltat în peninsula balcanică la trei secole după sfârșitul epocii bronzului și
prăbușirea civilizației miceniene; orașe-state grecești numite „polisuri” s-au format din secolul al VIII-lea
î.Hr. în perioada arhaică și au declanșat procesul de colonizare a bazinului mediteranean, în Turcia, Libia,
Italia, Franța, Spania, Rusia, Egipt, România, Ucraina și Georgia de azi. A urmat Epoca Clasică, care a
culminat cu înflorirea culturală, artistică, literară, științifică, filosofică și arhitecturală, dar și cu războaiele
cu perșii din secolele V-IV î.Hr. Epoca clasică s-a încheiat odată cu Războiul peloponesiac dintre Liga de
la Delos și Liga peloponesiacă.

În secolul al IV-lea î.Hr. regele macedonean Alexandru cel Mare a supus orașele-state grecești și a
nimicit Imperiul Persan, cucerind Orientul Apropiat și Mijlociu, răspândind civilizația și cultura elenistică
până în India. După moartea lui Alexandru imperiul macedonean s-a dezbinat în regate succesoare cu
specific grecesc: Regatul Egiptean (Ptolemeu), Regatul Seleucid, Regatul trac al lui Lisimah, Regatul
macedonean al lui Casandru și regatul greco-bactrian din Afganistanul de azi.

În secolele II-I î.Hr. Imperiul Roman a supus primele trei regate elenistice în vreme ce regatul
Bactriei a fost cucerit de indo-sciți și parți. Cultura, religia și arta romană s-a inspirat după cea grecească,
ajungând să o exporte prin procesul de romanizare în Europa, dar și în Orient și în nordul Africii, care s-au
menținut sub ocupație bizantină până la invazia arabă și islamificarea din anii 600-700 d.Hr.

Grecia clasică a devenit o inspirație și leagănul civilizației pentru civilizația vestică în ce privește
politica, filosofia, arta, știința și arhitectura, dar și stilul de viață.
 Istoriografie

Perioada istorică a Greciei Antice este prima atestată academic ca fiind comprehensivă,
istoriografică, narativă. Despre civilizațiile anterioare cunoaștem doar din izvoare arheologice și
documente fragmentare precum anale, liste de regi și inscripții.

Herodot din Halicarnas este considerat a fi "părintele

istoriei, al jurnalismului și geografiei". Acesta a făcut o imensă
„anchetă” și a realizat o carte de istorie universală despre
Imperiul Persan, Babilon, Egipt și orașele-state grecești, o
lucrare atotcuprinzătoare, care abordează toate problemele
societății antice. Cartea sa, Istorii, este o istorie relativă ce nu
afirmă superioritatea culturii grecești și pune accentul pe
delectarea cititorului și nu pe adevăr sau pe caracterul științific.
Tucidide creează o nouă abordare a studiului istoric, fiind
considerat al doilea întemeietor al istoriei. Axându-se pe
adevărul istoric în redarea evenimentelor politice și militare, el
respinge legendele, miturile și operele logografilor, considerând
cǎ istoria trebuie să judece izvoarele pentru a extrage adevărul,
iar sursele cercetate trebuie privite critic. A scris o lucrare despre
Rǎzboiul Peloponesiac, care conținea 8 cărți ce cuprind perioada
431-411 î.e.n., o vastă istorie militară și politică, numind
conflictul „cea mai puternică zguduire” sau „războiul cel mai de
seamă”. A introdus conceptul de cauză, diferită de pretext, cauzele fiind psihologice, economice, sociale,
comerciale etc. și a introdus discursul fictiv, incluzând în descriere fraze de tipul „ce îmi pare că ar fi
trebuit să vorbească fiecare despre cele ce îi stăteau în față”.

Xenofon, om politic, istoric, filosof și general, este autorul primei mostre a genului memorialistic,
fiind unul din cei 10.000 de mercenari greci ce au făcut parte din armata lui Cyrus cel Tânăr, descriind
aventura sa în lucrarea Anabasis.

Aristotel, filosof cu operă vastă, din domenii variate (filozofie, politică, retorică etc.), învățător al
lui Alexandru cel Mare - a scris Politica și Statul atenian, îndreptând istoria către cercetarea comparată a
instituțiilor.
 Război

Cel puțin în perioada arhaică natura fragmentată a Greciei antice, cu multe orașe-state concurente, a sporit
frecvența conflictelor, dar pe de altă parte a limitat amploarea războaielor. Nefiind în stare să întrețină
armate profesioniste, orașele-state s-au bazat pe proprii lor cetățeni în calitate de soldați. Acest lucru a
redus inevitabil durata potențială a campaniilor, deoarece cetățenii trebuiau să se întoarcă la profesiile lor
(în special în cazul, de exemplu, al țăranilor). Prin urmare, campaniile de cele mai multe ori erau purtate
doar vara. Când aveau loc bătăliile, acestea erau, de obicei, standard și tindeau să fie decisive. Erau puțini
morți și răniți în comparație cu bătăliile de mai târziu, rareori reprezentând mai mult de 5% din partea
învinsă, dar printre cei uciși se găseau adesea cei mai proeminenți cetățeni și generalii care luptau în
primele rânduri.

Amploarea și întinderea teritorială a războaielor din Grecia antică s-au schimbat dramatic ca urmare a
războaielor greco-persane. A lupta cu armatele enorme ale Imperiului Ahemenid era efectiv peste
capacitățile unui singur oraș-stat. Triumful final al grecilor a fost realizat prin alianțe dintre orașele-state
(compoziția exactă schimbându-se în timp), permițând concentrarea resurselor și divizarea muncii. Deși
alianțele dintre orașe-state s-au produs și înainte de aceasta, nu se mai văzuse înainte nimic de o asemenea
amploare. Ascensiunea Atenei și a Spartei ca puteri preeminente în timpul acestui conflict a dus direct la
Războiul Peloponeziac, care a fost martorul dezvoltării în continuare a strategiei și a tacticii. Lupta dintre
ligile de orașe dominate de Atena și Sparta, forța de muncă și resursele financiare crescute au sporit
amploarea și au permis diversificarea războiului. Bătăliile standard în timpul războiului peloponeziac s-au
dovedit indecisive și, în schimb, s-au răspândit strategiile de extenuare a adversarului, bătăliile navale,
precum și blocadele și asediile. Aceste schimbări au sporit foarte mult numărul victimelor și turbulența
societății grecești. Atena deținea una dintre cele mai mari flote de război din Grecia antică. Avea peste 200
de trireme, fiecare fiind propulsată de 170 de vâslași care erau așezați în 3 rânduri de fiecare parte a navei.
Orașul își putea permite o flotă atât de mare - avea peste 34.000 de vâslași - pentru că deținea o mulțime de
mine de argint unde lucrau sclavii.

Potrivit lui Josiah Ober, probabilitatea ca un oraș-stat grecesc să fie distrus în cursul perioadei arhaice și
clasice era unu din trei.

Un hoplit grec și un oștean persan înfățișați luptând pe o cupă din secolul al V-lea î.Hr.