UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE ISTORIE

ISTORIOGRAFIA GREACĂ ȘI

ELENISTICĂ

Lucrare de curs pentru disciplina Introducere în istoriografie

Student: Cucu Daniel

Anul I

Grupa : H112
 ISTORIOGRAFIA GREACĂ ȘI ELENISTICĂ

Istoriografia este considerată unul din domeniile apărute pentru prima dată în Grecia
Antică. Această idee este una bine definită. Spațiul Greciei Antice a oferit gândirii și, implicit,
istoriografiei, condiții favorabile de dezvoltare, în comparație cu mediul din Orientul Antic, lucru
datorat în special superiorității structurii socio-politice din spațiul grecesc. Acesta a fost definit
de prezența unor multitudini de polisuri, independente, care erau organizate în diferite moduri,
ceea ce a dus la posibilitatea gândirii libere. Ori, în Orient, teritoriile vaste erau reunite sub
conducerea unui rege, al cărui statut divin, fiind considerat o zeitate printre oameni, nu permitea
existența unei vieți politice, respectiv, existența unei libertăți de gândire liberă.

Istoriografia a fost considerată, foarte mult timp, o parte componentă a literaturii. Precum
alte genuri literare, ea își avea propria muză, Clio. Poeții și prozatorii se bazau pe fapte, reale și
legendare, cele mai adânci rădăcini ale istoriografiei fiind căutate în operele homerice.

Printre primele încercări de a sistematiza și explica originea omenirii, putem menționa

operele lui Hesiod, Teogonia (Originea zeilor) și Munci și zile. Prima dintre ele începe cu mitul
creării lumii, continuând cu istoria generațiilor succesive de zei, prezentați într-o lumină mai
arhaică decât la Homer. În Munci și zile, Hesiod încearcă legarea trecutului de prezent, folosind o
tratare cronologică ce folosește generațiile ca trepte de evoluție. Hesiod dezvoltă o evoluție
descendentă lucru evidențiat prin folosirea metalelor (aur, urmat de argint, bronz și fier). În
vârsta de aur, omul era fericit, vrând să-i egalizeze pe zei cu ajutorul focului adus de Prometeu.
Zeii l-au pedepsit pe Prometeu, vârstele de argint și bronz constituind un declin constant.

Preocupările despre trecut se amplifică în secolul VI î. Hr., în polisurile din Ionia. În

acest spațiu a apărut o literatură istorico-geografică foarte bogată, ilustrată de logografi; cu toate
acestea, ei nu sunt istorici în propriul sens al cuvântului, ei oscilând între poezia epică și un
curent filosofic care se afirmă în această perioadă, între mitologie și realitate. Logografii nu își
propun simpla informare, scoaterea adevărului la iveală, ci urmăresc să facă nemuritoare faptele
mărețe ale trecutului, într-o formă influențată de epopee, folosind însă și un început de stil
științific. Printre acești logografi, îl amintim pe Hecateu din Milet.

Om politic, Hecateu a călătorit foarte mult, lui fiindu-i atribuită numirea Egiptului drept
„un dar al Nilului”. El manifestă notabile preocupări pentru aspectele esențiale ale cercetării
trecutului. Elementul mitic este prezent, având un rol important. Chiar Hecateu se considera
descendent la a 16-a generație, a unui zeu. Cu toate acestea, el își propune să stabilească o
cronologie riguroasă a timpului legendar.

Herodot din Halicarnas este considerat drept „părintele istoriei”, după aprecierea lui
Cicero. Scrierea sa, Istorii, este o operă de pionierat, ceea ce o face să aibă limite importante. Cu
toate acestea, Herodot a indicat direcțiile înspre care trebuie să se orienteze această disciplină.

Participant de timpuriu la viața politică a Halicarnasului, Herodot a fost nevoit să-și

părăsească orașul, făcând călătorii prin lume, în Egipt, Siria, Babilon, nordul Mării Negre, s-a
stabilit o perioadă la Atena, participând la fondarea coloniei Thourioi, din Italia, unde este foarte
probabil că a rămas până la sfârșitul vieții. Șederea sa la Atena a fost foarte importantă, deoarece
a intrat în contact cu filosofia sofistă, a făcut parte din cercul restrâns al lui Pericle, a devenit
prieten al lui Sofocle, și a primit recompense oficiale pentru lecturile publice fragmentare din
lucrarea sa, Istorii. Încercările sale raționaliste din cadrul Istoriilor au fost datorate de contactul
cu spiritul atenian. De asemenea, el rămâne tributar logografilor, de la care preia modul de
expunere, precum și o preocupare pentru descrierea spațiilor geografice.

Lucrarea sa începe cu o expunere a primelor contacte greco-persane, istoria lui Cresus,

precum și situația Greciei din secolul Vi. Urmează istoria creșterii puterii persane, întreruptă de
numeroase digresiuni, precum cele despre cetățile grecești din Asia, Libya, Tracia, Sciția; se
remarcă faptul că cea mai lungă digresiune a sa fiind despre Egipt, prilejuită de expunerea
cuceririi acestuia de Cambyse. A doua parte a scrierii este consacrată Războaielor Medice, ale
căror momente principale sunt expuse într-un mod dramatic.

Herodot îi depășește, prin vastitatea lucrării sale, pe logografi, inclusiv în modalitatea de

a prezenta faptele. Informația sa este mai variată și sigură, la care contribuie și faptul că se referă
adesea și la viața contemporană lui, asupra căreia el dispune de o varietate de date.

Limitele Istoriilor lui Herodot vor fi depășite de urmașul său imediat, Tucidide. Lucrarea
sa, intitulată Războiul Peloponesiac, poate fi considerată drept apogeul istoriografiei antice.
Aceasta se poate numi o lucrare de istorie contemporană, într-o măsură mult mai mare față de
Istoriile lui Herodot.
 Ales în 424 î. Hr. în poziția de strateg, și fiind învins de generalul spartan Brasidas,
Tucidide a fost exilat în Tracia. Anii de exil au fost favorabili cercetării și meditației, lucru
evidențiat prin consacrarea redactării operei, pe care nu a putut să o încheie, deoarece a murit la
scurt timp după întoarcerea sa în Atena, în 404. Expunerea evenimentelor se oprește brusc, la
anul 411 î. Hr.

Ceea ce impresionează în scrierea istoricului este preocuparea constantă a sa de a folosi

metode sigure de cercetare. Astfel, el înlătură toate informațiile care nu pot fi dovedite prin
mărturii documentare; de asemenea, el îi critică pe logografii care au prezentat evenimentele într-
un mod foarte fermecător, și departe de adevărul obiectiv, al faptelor. El considera că un istoric
trebuie să folosească doar informațiile care se dovedesc a fi reale, dovedite a fi exacte. Tucidide
este considerat și întemeietorul criticii istorice, fiind și primul care îi schițează și principiile. În
același timp, el a încercat să găsească informații cât mai sigure asupra trecutului, analizând critic
legendele sau rămășițele vechilor legi și obiceiuri.

Istoriografia greacă cunoaște o perioadă de decădere după Tucidide. Acest lucru poate fi
observat în special cu urmașul direct al său, Xenofon. Atenian de origine, și discipol al lui
Socrate, Xenofon a dus o viață aventuroasă. S-a înrolat în armata de mercenari cu care Cirus cel
Tânăr ar fi dorit să-l înlăture pe fratele său de pe tron, Artaxerxes. A fost exilat din Atena, trăind
o perioadă mare din viața sa în Sparta și participând la diferite expediții. În ultima perioadă a
vieții sale, s-a întors în Atena.

Xenofon a scris mult și în diferite genuri. În domeniul istoriografiei, el a încercat să

continue Războiul Peloponesiac a lui Tucidide, prin opera sa, Elenicele, care prezintă
evenimentele dintre anii 411-362, încheindu-se cu bătălia de la Matineea. Cu toate acestea,
Elenicele este o lucrare inferioară Războiului Peloponesiac, deoarece informația este lacunară,
iar expunerea nu are unitate. El nu face eforturi pentru a înțelege evenimentele, atribuind multă
importanță intervenției zeilor, visurilor și prezicerilor.

Printre istoricii de la începutul erei creștine, demn de menționat este Plutarh. Opera sa,
Vieți Paralele, cuprinde 46 de biografii alternative ale unor personalități grecești și romane, iar
după fiecare pereche urmând o paralelă. Lucrarea sa a avut o menire importantă, bilaterală. Pe de
o parte, aceasta avea menirea de a arăta romanilor că grecii au avut personalități marcante,
comparabile cu ale lor. Pe de altă parte, aceasta avea menirea de a demonstra grecilor din
Imperiul Roman că romanii nu erau niște barbari, ci aceste două culturi fiind înrudite și strâns
legate una de cealaltă.

Fără a neglija faptele mărețe ale celor descriși în lucrare, Plutarh s-a arătat mai puțin
interesat de adevărul istoric, introducând uneori elemente legendare. Datorită conținutului, cât și
modului în care este scrisă, lucrarea s-a bucurat de o răspândire amplă. Se poate afirma cu
certitudine că Plutarh a introdus biografia politică. Viețile Paralele au devenit, odată cu
manifestarea Renașterii, una dintre cele mai citite lucrări antice, constituind, în spațiul românesc,
una din lecturile preferate a cititorilor români ai secolelor XVII-XIX.

Decăderea istoriografiei grecești devine din ce în ce mai evidentă în ultimele ei secole.

Lucian din Samosata a realizat o critică foarte aspră asupra manierei în care era scrisă istoria
care, în perioada sa, era bazată pe legende și fantezie decât pe realitate, devenind o anexă a
retoricii mai mult decât un domeniu de sine stătător. În lucrarea sa, Cum trebuie scrisă istoria,
Lucian arată că istoricul ar trebui să cunoască viața politică contemporană cu el, să expună
faptele într-un mod cât mai obiectiv, să facă o selecție critică a acestora, să nu exagereze în
utilizarea discursurilor. De asemenea, Lucian afirmă că volumul unei lucrări trebuie să fie
proporțional cu importanța subiectului.

Prin urmare, istoriografia greacă și elenistică a avut parte de o perioadă de ascensiune,

reprezentată de oameni precum Herodot și Tucidide, urmată de o involuție constantă, imediat
după cel de al doilea. Această decădere a fost întreruptă de câteva realizări ale scriitorilor greci,
însă decăderea acesteia a fost una inevitabilă. În ciuda acestui fapt, istoriografia greacă a ridicat
aproape toate marile probleme ale acestei discipline. Influența acesteia asupra evoluției ulterioare
a istoriografiei este incontestabilă, resimțindu-se și asupra „succesoarei” sale, istoriografia latină.