Tema 2: Originea

și evoluția ideii
de Europa
 Plan:
1.Originile termenului „Europa”
2.Viziunea asupra Europei în Grecia Antică și Roma Antică
3.Evoluția ideii de Europa în Evul Mediu
4.Ideea de Europa în Epoca Modernă
5.Abordarea Europei în contextul sistemului de la Versailles
în perioada interbelică
6.Proiectele de unificare europeană în perioada postbelică
 Bibliografie:
1. CARPENTIER, J. (coord.), Istoria Europei. Bucureşti, 1997.
2. CIUPERCĂ Ioan, LEUŞTEAN Lucian. Istoria ideii de Europa şi a integrării
europene după 1945. Iaşi, 2004.
3. DUMITRU Felicia. Construcţia europeană. Târgovişte, 2004.
4. MARGA Andrei. Filosofia unificării europene, Cluj-Napoca, 1998.
5. POTTERING Hans-Gert. De la viziune la realitate: pe drumul spre
unificarea Europei, Bucureşti, 2007.
6. SUCIU Dumitru. Evoluţia ideii de Europă unită. Bucureşti, 2007.
7. VESE Vasile, IVAN Adrian L. Istoria integrării europene. Cluj Napoca, 2001.
8. NISTOR Ioniță. Istoria ideii de Europa.
 1. Originile termenului „Europa”
1.1. Sensul mitologic
Europa – una dintre cele 3000 de Oceanide, nimfe ale
mării, fiicele lui Ocean şi ale lui Thetis a fost răpită de
către Zeus, transformat într-un taur alb. Din dragostea
lor s-a născut prima dinastie cretană, care a fost leagănul
civilizației europene.
1.2 Sensul etimologic
Termenul „Europa” – 1. origine semitică - „oreb” sau
„erebu” = care apune, asfințit, ținutul de apus;
2.Termenul originar ar fi „opia” = pămînt; „Europia” –
în piesele lui Sofocle și Euripide;
3.Epitetul homeric „Euruope” = „eurus” – mare și „ops”
– ochi (care vede departe; cu ochi mare);
Numele „Europa” folosit poemul lui Apolon Pitianul -
Europa semnifica o parte a Greciei continentale, alături
de Peloponez și de insulele Mării Egee .
„Se pare că forma feminină
Europa însemna o femeie cu
faţa frumoasă şi senină şi cu
ochii mari” (Heikki Mikkeli).

La Homer se întâlneşte deja

acest adjectiv legat de numele
lui Zeus – „Zeus europé”
adică, “Zeus care vede
departe”.

Statuia „Răpirea Europei” în fața clădirii
Consiliului European la Bruxelles
Statuia Europei este cunoscuta si sub numele de
"Unitate în pace", aceasta sculptura simbolizeaza pacea
prin intermediul integrarii europene si în acelasi timp
demonstreaza motto-ul Uniunii Europene (UE) - Unitate
prin diversitate.
Satuia se afla in gradina Manastirii Van Maerlant (biblioteca
Comisiei Europene), in fata Pietei Maurice Schumann, in
Cartierul European din Bruxelles.
 În fața intrării în clădirea
Multe din simbolurile antice sunt astăzi reutilizate de
către Uniune Europeană.
Uniunea Europeană nu este altceva decît reînvierea
Consiliului European de la
Imperiului Roman, iar simbolul femeii călărind taurul are
rădăcini cananeene şi babiloniene.
Strasbourg...
 2. Viziunea asupra Europei în Grecia Antică și Roma Antică
Ideea de Europa = un spațiu geografic şi
spiritual specific;
Prima data ideea unei Europe opuse Asiei
= diferită prin obiceiuri și organizare
politică (Europa = libertate; Asia =
despotismul) - între Epoca Războaielor
Persane și cea a lui Alexandru cel Mare;
Geografic, Europa – identificată doar cu
Grecia (Isocrate) sau cu teritoriile care
întrețineau raporturi cu civilizația greacă.
 2. Viziunea asupra Europei în Grecia Antică și Roma Antică
Asia și Europa = 2 lumi diferite – diferența
implică o valorizare științifică; geografică;
psihologică; civilă și socială (Carlo Crucio).
Isocrate – superioritatea morală a grecilor în
comparație cu barbarii asiatici = necesitatea
pentru greci de a se uni pentru a împiedica
barbarii să treacă prin Europa.
J.B. Duroselle: în Antichitate, ideea de
Europă a fost un concept geografic, fără
semnificație politică reală.
 2. Viziunea asupra Europei în Grecia Antică și Roma Antică
Grecii în opoziție față de barbari („care nu
știu bine să vorbească”);
Civilizația barbară ignoră democrația;
Comunitatea superioară grecească se
caracteriza prin sărbători religioase și
sportive; Olimpiade.
În Antichitate „ideea europeană” nu a fost
folosită în sens politic, dar geografic.
Cuvăntul „Europa” a fost folosit de Tucidide,
Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan.
 2. Viziunea asupra Europei în Grecia Antică și Roma Antică
Aristotel „Politica”:„popoarele Europei sunt pline
de curaj, dar mai puțin inteligente şi harnice,
capabile să-şi apere libertatea, însă nefiind în stare
de a se guverna.
Cei care acumulează calitățile ambelor entități
(europenii şi asiaticii) sunt grecii, care dacă s-ar
uni, ar stăpâni toate celelalte popoare”.
În Grecia Antică, Europa cuprindea Grecia,
Italia şi coastele mediteraneene ale Galiei şi
Spaniei, care constituiua zona de colonizare
greacă.
În capitolul 7, din Politica, Aristotel a
comparat europenii cu asiaticii: grecii
aveau atît calităţi europene, cât și
asiatice.
Potrivit lui Aristotel, popoarele Europei
erau curajoase, dar nu foarte
îndemânatice şi înţelepte. De aceea
erau independente, însă incapabile să-i
conducă pe alţii. Locuitorii Asiei în
schimb, erau pricepuţi şi înţelepţi, dar
lipsiţi de curaj şi de voinţă şi de aceea
rămâneau supuşi.
 2. Viziunea asupra Europei în Grecia Antică și Roma Antică
Imperiul Roman a cuprins zona dintre Rhin şi
Dunăre;
Pentru prima dată lumea civilizată, oicumena,
a fost unită câteva secole sub aceeaşi lege.
Tot bazinul mediteranean, Galia, Germania,
Britania forma un vast corp omogen
subordonat comandamentului unic.
Dreptul cetății a fost acordat tuturor celor care se
dovedeau loiali şi prestau servicii statului.
Notabilii imperiului = juridic, erau romani, iar
moral ei se simțeau „cetățeni ai lumii”.
 2. Viziunea asupra Europei în Grecia Antică și Roma Antică
Imperiul Roman a furnizat civilizației
occidentale o mare parte a principiilor de
organizare politică = un releu esențial în calea
răspândirii creştinismului.
Ideea imperială va fi pe parcursul veacurilor o
constantă privilegiată a politicii europene.
Atâta cât a predominat organizarea creştină a
lumii, ea a fost preocupată de dorința de a
resuscita imperiul antic.
Lumea romană ne-a lăsat moştenire mai mult
decât frontierele: limba, cultura, dreptul şi
imaginea a unei cetăți universale în spiritul
său.
 3. Evoluția ideii de Europa în Evul Mediu
Valorile spirituale ale Epocii Medievale îşi găsesc rădăcinile în
conceptele de Respublica Christiana, Christianitas, Ecclesia;
Gândirea politică medievală se sprijină pe ideea de creştinism, din
care derivă din aspirațiile către unitatea oamenilor sub un singur
conducător: Împăratul în spațiul laic, Pontiful în cel spiritual.
1054 - Orientul european (strict geografic) începe să iasă din sfera
„morală” a Europei, de fapt de sub influența pontificilor romani;
-Rivalități politice între Orient și Occident;
-Rivalitate religioasă – prin conflictul în desfășurare asupra
primatului Romei;
-În plan cultural diferențele sunt evidente: Occidentul se inspiră din
tradiția romană; Bizanțul susține valorile spirituale grecești;
-Distincția între Romani și Germani (barbari) este înlocuită cu cea
dintre Occidentali și Orientali.
Creştinismul a avut un rol imens în
construirea Europei ca realitate
socială, politică, culturală, morală;
a dominat cîteva secole toate
aspectele vieţii din Europa;
a fost cea de-a doua formă de
identificare a Europei;
Prima formă de identificare a
Europei este Libertatea.
Deci, Europa însemna Libertate și
Creştinism, iar în epoca Modernă
europă este sinonimă cu Civilizația.
 3. Evoluția ideii de Europa în Evul Mediu
Împăratul bizantin Iustinian (533-553) a reuşit să recucerească o parte din vechiul
Imperiu din Occident şi Africa;
Iustinian îşi propunea să restabilească legitimitatea şi unitatea imperială în cadrul
geografic tradițional;
„Barbarii” germanici şi Biserica creştină încearcau să construiască o nouă realitate;
Cuvîntul „Europa” – menționat de către cronicari: Beda Venerabilul în „Istoria
ecleziastică” (înc. sec. al VIII-lea) – cu sens geografic;
25 decembrie 800 la Roma papa l-a încoronat pe Carol cel Mare ca împărat al
Sfîntului Imperiu Roman, care avea misiunea să reînvie tradiția imperială.
Stăpînirea carolingiană nu cuprindea nici Grecia, nici părțile Bosforului;
- Nu avea unitate de limbă sau de cultură;
- Era un „imperiu” al „barbarilor”, continuator al fostului stat roman, pe care nu îl
reconstituia;
- În textele liturgice vechea expresie Imperium Romanorum se substituia cu cea de
Imperium Christianum;
- Barbarii nu mai erau străini, ci păgîni.
 3. Evoluția ideii de Europa în Evul Mediu
Carol cel Mare - „stăpîn venerabil al Europei”; „rege, tată al Europei”,
„stăpînul întregii Europe”; rege al francilor (768-814); părintele
fondator al Franței și al Germaniei; „părinte al Europei”; primul
conducător al unui imperiu în Europa Occidentală după prăbușirea
Imperiului Roman.
962, sub Otto cel Mare Imperiul Germanic și-a luat denumirea de
Sfântul Imperiul Roman;
980, marele cneaz Vladimir s-a proclamat la Kiev „noul Constantin” și a
luat titlul de „Împărat sacru”;
Atît Otto cel Mare cît și Vladimir doreau să reconstituie o autoritate
unică asupra Occidentului și Orientului; să refacă la alte dimensiuni
vechiul Imperiu Roman.
Sec. X-XIII – dispute pentru stăpânirea lumii creștine, a Europei de
fapt, au existat între papi, ca reprezentanți ai puterii spirituale, și
monarhii germanici, ca deținători ai puterii laice.
1198 – papa Inocențiu III credea că papalitatea se afirmă explicit ca șef
al Europei; Frederic Barbarosa, marele adversar al papalității, proclama
supremația împăratului.
Constantin cel Mare a transformat creştinismul în
religie oficială a Imperiului Roman, noua credinţă s-
a întărit considerabil.
În secolele care au urmat prăbuşirii Imperiului
Roman de Apus (476), popoarele migratoare s-au
creştinat unul după altul.
Francii au fost primii care au adoptat forma
acceptată a dogmei, în timp ce alţii (goţii, spre
exemplu), erau creştinaţi în forma ariană.
În timpul lui Carol cel Mare, Imperiul Franc a
impus cu forţa creştinismul saxonilor din
Germania.
Creştinarea slavilor în centul şi estul Europei, a
vikingilor, în nord şi a maghiarilor făcea ca la
începutul mileniului II aproape întreaga Europă să
fie creştină.
 3. Evoluția ideii de Europa în Evul Mediu
Pierre du Bois (1250-1320), jurist aflat în serviciile regilor Franței şi
Angliei, autor al lucrării „De recuperatione Terrae Sanctae” (1306);
a dezvoltat ideea unei „paci durabile” în Europa; unul dintre primii
susținători ai ideii Europei.
Cele mai importante obiective:
- realizarea păcii între statele creştine;
- recuperarea țării Sfinte;
-crearea unei confederații europene, sub egida papalității: statele
membre își păstrau atribuțiile suverane, urmau să-şi rezolve conflictele
prin arbitrajul unor judecători clerici şi laici, desemnați de un consiliu al
statelor participante. Arbitrajul nu trebuia făcut nici de papă, nici de
împărat, care era un rege ca toți ceilalți, lipsit de putere.
-acest proiect a pus, pentru prima dată, problema raportului între
suveranitatea statală şi instituțiile supranaționale, una dintre cele
mai spinoase probleme, până în secolul XX.
Cea mai importantă lucrare a lui Pierre Dubois este De recuperatione Terre Sancte
(Despre recuperarea Pământului Sfânt -1306).
Scopul declarat al lucrării era organizarea unei noi cruciade pentru recucerirea
Pământurilor Sfinte de la musulmani, dar dorinţa reală a autorului era de a-i
deschide calea lui Filip al IV-lea către o dominaţie europeană. Atât scopul declarat,
cât şi cel real, se ascundeau însă în spatele unui Plan ambiţios de asigurare a păcii
între statele creştine.
Însă, „pentru ca pacea să domnească nu este suficient să i se laude calităţile şi nici
măcar să existe angajamente de a o păstra”, scria Dubois.
„Războiul trebuie împiedicat prin instituţii potrivite. Trebuie organizat arbitrajul
internaţional”. Pentru a împiedica războaiele între statele creştine, Dubois propune
deci formarea unui tribunal internaţional, alcătuit din experţi, de preferinţă laici,
care să judece şi să decidă asupra conflictului, pe baza documentelor şi martorilor.
Papei i se rezerva dreptul de a modifica hotărârile tribunalului. Aceste hotărîri erau
obligatorii și nerespectarea lor era urmată de grave sancțiuni.
Planul lui Pierre Dubois nu a avut urmări
practice, dar are o mare importanţă pentru
deschiderea unei linii de gândire, care face
legătura între menţinerea păcii şi
apropierea dintre statele europene.
Remarcabil este şi faptul că Pierre Dubois
a fost primul (după informaţiile existente în
prezent) care a conceput un astfel de plan,
cu importante (dar nu exclusive) elemente
laice.
În ce măsură şi-a depăşit Dubois epoca -
abia peste mai mult de 150 ani au fost
reluate idei similare, dar în noi condiţii şi
cu scopuri mai ambiţioase.
Gheorghe de Podiebrad, regele Boemiei (1458-1471) a avut un consilier francez,
Antoine Marin (sau Marini), refugiat la curtea sa, care i-a propus un plan
îndrăzneţ, pentru „emanciparea popoarelor şi regilor prin organizarea unei noi
Europe”.
Planul adoptat de regele Podiebrad era numit Congregatio Concordiae („asocierea
armoniei”) şi prevedea realizarea unei alianţe defensive a creştinătăţii împotriva
turcilor.
Asocierea avea la bază, ca şi în proiectul lui Pierre Dubois, organizarea păcii între
statele membre. Era o confederaţie bazată pe sprijinul reciproc. Dacă între state
apărea un conflict, arbitrajul era obligatoriu, iar dacă hotărârea nu era respectată
urmau sancţiuni militare din partea celorlalţi membri.
Proiectul prevedea deci un organ de arbitraj, care în proiectul studiat avea un
caracter permanent. Fiecare stat avea drept de vot. Sediul alianţei urma să se
schimbe din 5 în 5 ani: mai întâi era stabilit la Basel, apoi în Franţa şi după aceea
în Italia.
În 1466 regele Boemiei a fost
excomunicat de noul papă Paul al II-
lea, pentru că nu a acceptat revenirea
tării sale sub autoritate catolică,
abandonând privilegiile obţinute
anterior de husiţi.
Cauzele eşecului planului său european
sunt însă în interesele divergente ale
statelor vizate şi în faptul că regele ceh
îşi aroga o iniţiativă, de unitate
creştină, rezervată până atunci
papalităţii.
 3. Evoluția ideii de Europa în Evul Mediu
papa Pius al II-lea susținea ideea existenței unei „comunități”, a unor afinități
culturale şi spirituale între diferitele popoare care alcătuiesc Europa fizică =
impunerea Umanismului, cu sensul de unitate culturală a Europei.
Erasmus din Rotterdam condamnă ura și războaiele declanșate din dorința
de putere sau de cucerire, propune în locul unei monarhii universale, ideea
echilibrului între state de mărime rezonabilă, care să își unească forțele
împotriva inamicului comun din afara creștinătății.
Europeanul = creștin, legătura puternică cu religia; conceptul de
„christianitas” își menține forța.
Renașterea și Reforma (XIV-XVI) – Europa se eliberează de încorsetările
dogmatice, se organizează în jurul laicității sub diverse forme; națiunile
atlantice cunosc o ascensiune crescîndă; Imperiul german decade; se disting 3
Europe:
- Europa Occidentală sau Atlantică, cu acces direct la ocean = creșterea
marelui comerț internațional și crearea imperiilor coloniale;
- Europa continentală (Germania, Franța și Italia) = mai săracă, cu un
naționalism mai accentuat;
- Europa orientală = semi-asiatică și săracă.
Deşi Europa este cel mai mic dintre
continente este cel mai avansat.
Sebastian Munster în secolul al XVI-lea îi
datorăm celebra reprezentare grafică a
Europei sub forma unei regine, care reuneşte
regiunile continentului ca părţi ale corpului:
Hispania-capul, Galia şi Germania - pieptul,
Italia şi Dania-braţele…

Regina Europa din

Cosmographia, 1570 de
Sebastian Munster
Războiul de 30 de ani a reprezentat victoria principiului statului suveran
(reprezentat de Franţa) în lupta cu ultimele încercări de asigurare a
hegemoniei Habsburgilor în spiritul universalismului catolic de sorginte
medievală.
Politica internaţională de organizare a alianţelor de state împotriva statului
care prin puterea şi ambiţiile sale urmărea să le domine pe celelalte se numeşte
echilibrul european. Politica echilibrului a fost aplicată (şi teoretizată) mai
întâi în Italia şi a primit dimensiuni continentale în războiul de 30 de ani.
Pacea de la Westfalia (1648) reprezintă triumful politicii echilibrului european,
iar artizanul acestei politici în interesul Franţei a fost cardinalul Richelieu
urmat, cu succes, de Mazarin, până la victoria din 1648.
Politica echilibrului european, afirmată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea a
fost o modalitate practică, efectivă, de formare a unei anumite conştiinţe
europene, prin dovada necesităţii alianţelor, colaborărilor, acţiunilor politico-
militare comune, convergente.
 4.Ideea de Europa în Epoca Modernă
Înc. cu sec. al XVIII – termenul de „Europa” intră în limbajul
cotidian, folosit în texte guvernamentale, în tratate, în textele unor
scriitori sau ca titluri de periodice.
Europa se transformă dintr-un pământ al libertății şi civilizației, într-
un spațiu sângeros, războinic, decăzut.
Europenii au înțeles că în afara continentului trăiau oameni ce nu le
erau inferiori, chiar dacă aveau o viață diferită, astfel încât
conceptului de superioritate este înlocuit treptat cu cel de diversitate.
Montesquieu, în lucrarea Scrisori persane, critică Europa deoarece
perpetuează un tip de raporturi între state, din care rezultă doar
războaie şi mizerie pentru popoare.
Dincolo de superioritatea Europei din punct de vedere politic,
Montesquieu consideră că principalul cusur este fanatismul religios şi
intoleranța, care frânează dezvoltarea ştiinței şi contrazic filozofia.
Cea mai cunoscută lucrare a lui Montesquieu este „Spiritul legilor” (1748). El împărtăşea
totodată cosmopolitismul destul de răspândit în vremea sa „înainte de a fi francez sunt o fiinţă
umană” şi refuza să dea unui prinţ sfaturi care ar ruina alte state!
Călător pasionat, el avea deja o imagine europeană când scria că „Germania există pentru a
călători acolo, Italia pentru a sta câtva timp acolo, Anglia pentru a gândi acolo, iar Franţa pentru
a trăi acolo”.
Montesquieu este convins de superioritatea Europei. Aceasta se datorează întâi condiţiilor
geografice, în special climei. Ca teoretician al determinismului geografic, face în Spiritul legilor o
comparaţie între Europa - teritoriu al libertăţii şi Asia – supusă servituţii. În analiză Europa
este favorizată: „Şi dacă vrem să aruncăm o privire asupra situaţiei actuale din lume, vom vedea
că, Europa domină celelalte părţi ale lumii şi este în prosperitate, în timp ce restul lumii
geme în sclavie şi mizerie; tot aşa cum Europa este mai luminată în mod proporţional, în
măsura în care celelalte părţi sunt acoperite de o noapte grea.”
Într-o lucrare intitulată Despre puterea statelor, Montesquieu scrie: „Un prinţ crede că va fi mai
mare prin ruina unui stat vecin. Din contră. Lucrurile stau altfel în Europa încât toate statele
depind unele de altele. Franţa are nevoie de bogăţia Poloniei şi a Moscoviei, tot aşa cum
Guyenne are nevoie de Bretagne şi Bretagne de Anjou. Europa este un stat compus din mai
multe provincii”.
 4.Ideea de Europa în Epoca Modernă
Voltaire: „Europenii creştini sunt precum grecii: fac războaie între ei,
dar păstrează în aceste disensiuni atâta bunăcuviință şi politețe, încât
adesea un francez, un german şi un englez cînd se întâlnesc par a fi
născuți în acelaşi oraş”;
Europa = o mare republică, împărțită în mai multe state şi în care toți
respectă în fond aceeaşi religie, împărtăşesc principii politice şi de drept
public comune;
Europa = apare unită din punct de vedere cultural, într-o mare republică
literară, creată de elitele europene, prin legăturile pe care le între ele;
Europa politică = „Europa creştină (exceptând Rusia) ca o mare
republică, împărțită în diferite state, unele monarhice, altele mixte, unele
aristocratice, celelalte populare, dar toate aflate în relații unele cu altele,
toate având acelaşi fond religios, chiar dacă împărțit în diferite secte,
toate cu aceleaşi principii de drept public şi de politică, necunoscute în
alte părți ale lumii”.
După producerea Revoluţiei Franceze au apărut două curente care s-au
pronunțat în legătură cu arhitectura noii Europe:
1) Unul era curentul contra-revoluționar, inițiat de Edmund Burke şi
Joseph de Maistre, care au devenit teoreticienii Europei tradiționale,
fondate pe dreptul ginților, legitimitatea suveranilor şi echilibrul
european;
2) curentul „liberal”, de inspirație revoluționară franceză, care
propunea constituirea unei Europe moderne, a naționalităților.
Napoleon a relansat ideea Imperiului Universal, inspirat fiind de
trecutul glorios al Imperiului Roman sau a celui Carolingian.
Napoleon - „Europă ideală pe care dorea să o creeze, o Europă în care să
unească toate popoarele într-un singur corp şi să impună instituții şi
coduri unice de legi, principii, interese: un Cod de legi, o curte de
Casaţie, o monedă comună, un sistem general de măsuri şi greutăţi”.
Această variantă de confederație o vedea, evident, plasată sub
conducerea sa.
Contele de Saint Simon „Reorganizarea societăţii
europene” = concepea noua Europă nu ca o alianță a
monarhilor, ci ca o alianță a popoarelor acesteia, pe baza
unor angajamente comune;
Europa trebuia să adopte sistemul parlamentar englez,
deoarece era singurul regim politic conform exigențelor
gândirii moderne, raționale;
Uniunea dintre Franța şi Anglia nucleul viitoarei Europe,
aşezată pe un solid edificiu parlamentar, plasată
deasupra guvernelor naționale şi investită cu puterea de
a judeca diferendele dintre state; Anglia urma să aibă
două treimi din scaune, deoarece era mai experimentată
în funcționarea instituțiilor libere.
August Comte a scris despre o Republică occidentală, care
trebuia să cuprindă cinci mari puteri din vest: Franța,
Germania, Marea Britanie, Italia, Spania, la care să se
alăture, ca asociate națiunile scandinave, Țările de Jos, Belgia,
Portugalia, Grecia.
El prefigura extinderea acestei adunări la 12 alte state, pe care
le numea colonii şi printre care figurau Statele Unite şi alte
națiuni sud-americane.
În primă fază comitetul de conducere al Republicii urma să
cuprindă 8 francezi, 7 englezi, 6 germani, 5 italieni şi 4
spanioli. El prevedea ca fiecare națiune să îşi păstreze drapelul,
capitala să se stabilească la Paris, iar când confederația avea
să se lărgească, sediul să se mute la Constantinopol.
 5.Abordarea Europei în contextul sistemului de la Versailles
în perioada interbelică
Ortega y Gasset, Nicolae Berdiaev sau Karl Jaspers, care au scris în perioada anilor
1920-1930 , atrăgeau atenția asupra crizei conştiinței europene.
„declinul Europei pe plan economic, pe planul valorilor intelectuale şi morale, dar
şi în plan politic, în condițiile ascensiunii nazismului şi a pericolelor venite dinspre
Rusia sovietică”;
organizarea federală a continentului, cu scopul de a-l pune la adăpost de eventualele
conflicte şi pentru a determina dezvoltarea economică;
Uniunea vamală europeană, propusă de senatorul francez Yves le Trocquer sau „planul
Delasi”, care sugera unirea prin legături comerciale solide a Europei agricole în Est
şi a Europei industriale în Vest.
•Richard Coudenhove-Kalergi - partizanul realizării unei Europe federale prin
unirea națiunilor ei;
•prin această formulă Europa îşi va putea menține forța şi prestigiul în lume,
inclusiv în condițiile afirmării unor super-puteri în viitorul apropiat;
•O Europă federalizată era capabilă să mențină sistemul european de state stabilit
la Versailles şi să prevină cucerirea continentului de Rusia bolşevică;
•Kalergi vorbea şi de amenințarea americană, deoarece Moscova dorea să
cucerească Europa, iar SUA să o cumpere;
•Singurul drum ce îi rămânea „bătrânului continent” pentru a nu fi strivit de cei doi
coloşi, era să se transforme într-o Uniune politico-economică.
• În 1926, un grup de economişti şi oameni de afaceri a fondat Uniunea
economică şi vamală europeană, cu numeroase secțiuni naționale pe întreg
continentul;
• în 1926, la Viena, s-a desfăşurat Congresul Pan-European, la care au participat
reprezentanți ai guvernelor şi partidelor politice din diferite state de pe continent:
„dacă Europa Continentală, de la Portugalia la Polonia nu se va uni şi nu-şi
va armoniza interesele într-o formă supranațională, ar putea dispărea în
viitorul apropiat, atât din punct de vedere politic, cât şi economic şi
cultural”.
• Proiectele Congresului Pan-European propuneau realizarea Statelor Unite
ale Europei, după modelul SUA, ceea ce însemna că era vorba şi de federalizare
politică şi de o unificare şi armonizare economică.
6. Proiectele de unificare europeană în perioada
postbelică
Obiectivele programatice au avut 3 direcții principale:
1) înlăturarea ocupației fasciste;
2) restabilirea sistemului democratic de organizare a
societății;
3) reorganizarea continentală, astfel încât să se elimine
posibilitatea unui nou război.
 Destinului postbelic al Europei, opiniile se înscriu pe o scară
largă:
• 1) restabilirea sistemului statelor naționale independente şi
suverane – susținută de comunişti, o parte de socialişti şi
gaullişti
• 2)dezvoltarea, în spiritul formulei confederative a relațiilor de
colaborare economică, socială şi culturală în cadrul unei
societăți a națiunilor independente,
• 3) ideea unificării federale a continentului şi transformarea ei
într-o forță comparabilă cu cele două superputeri: SUA şi URSS.