16.03.

2021
Clasa a IX-a E Petreanu
Vlad
Imperiul Bizantin

Numele Imperiul Bizantin este un termen istoriografic modern, care era

necunoscut celor care au trăit în vremurile de glorie ale imperiului
(adică Imperiul Roman de Răsărit). Numele original al imperiului în limba
greacă era Romagna sau Basileía Romaíon, o traducere din limba latină a
numelui Imperiului Roman, Imperium Romanorum. Termenul Imperiul
Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol după căderea
Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf (1516 - 1580),
care a introdus un sistem de istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus
Historiae Byzantinae, cu scopul de a deosebi istoria antică romană de istoria
medievală greacă, fără a mai atrage atenția asupra predecesorilor lor antici și
continuității imperiale romane (în Est). Standardizarea termenului a apărut
în secolul al XVII-lea, când autorii francezi, precum Montesquieu, au început să-l
popularizeze. Hieronymus a fost și el influențat de disputa apărută în secolul al
IX-lea între romei, (bizantini, așa cum îi numim azi), și franci. Sub conducerea
lui Charlemagne (Carol cel Mare), francii fondaseră un imperiu în vestul Europei
și, având sprijinul Papei, încercau să-și legitimeze cuceririle din Italia,
nerecunoscând vecinilor de la răsărit dreptul de a se numi romani. Donația lui
Constantin, unul dintre cele mai faimoase documente falsificate din istorie, a avut
un rol important. Din acel moment a devenit o regulă, în vest, ca împăratul din
Constantinopol să nu mai fie numit Imperator Romanorum (Împărat al
Romanilor), titlu care a fost rezervat împăraților franci, ci „Imperator Graecorum”
(Împăratul grecilor), iar țara condusă de acesta din urmă ca „Imperium
Graecorum”, „Graecia”, „Terra Graecorum” sau chiar „Imperium
Constantinopolitanus”.
Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care a fost motivat, cel puțin
parțial, să reinterpreteze istoria romană în termeni diferiți.
Mai târziu, a apărut folosirea peiorativă a cuvântului bizantin.

Identitatea
Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) poate fi definit ca un stat, inițial,
roman pe un fundament multietnic și multicultural, treptat elenizat, care s-a
dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creștin, elenistic și și-a încheiat istoria ca un
stat grec-ortodox. Unii autori, îndeosebi greci (Nikolaos Svoronos, de exemplu),
dar nu numai (Charles Diehl, Petre Năsturel, George Ostrogorski...), analizează
Imperiul tardiv ca o națiune elenică, aproape de înțelesul modern al acestui
termen și consideră că aceasta este matca Greciei moderne, lucru lesne de
înțeles știind că după 1186, imperiul nu mai controla efectiv decât teritorii
populate majoritar de etnici greci, anume cu precădere coastele Anatoliei, actuala
parte europeană a Turciei și actuala Grecie.
În secolele care au urmat cuceririlor arabe și lombarde din secolul al VII-lea,
natura multietnică a imperiului (dar nu multinațională în sensul actual al
cuvântului) a rămas prezentă, în timp ce regiunile lui litorale și orașele
din Balcani și din Asia Mică aveau o populație preponderent elenizată.
Minoritățile etnice, importante din punct de vedere numeric, erau uneori de altă
religie (bogomili în Balcani, monofiziți în Orient) și trăiau, în special, în apropierea
frontierelor, armenii fiind cei mai importanți printre aceste minorități. În Balcani, o
numeroasă populație de traci romanizați, menționată de Theofilact din
Simocatta în secolul al VI-lea constituie, după analiza istoricilor români (mai
ales Theodor Capidan, A. D. Xenopol și Nicolae Iorga), simetricul meridional al
populației de Daci romanizați din nordul fluviului. Tot în Balcani, o altă
populație, Slavii s-au adăugat (la sud de Dunăre) începând cu secolul al VI-lea,
în parte dominate de Avari, sau de proto-Bulgari (popoare, inițial, turcofone),
începând cu secolul al VIII-lea. În sfârșit, mai mulți istorici precum Eqrem Çabej,
Eric Hamp sau Walter Porzig au emis ipoteza că strămoșii Albanezilor se trag nu,
cum s-a crezut, din Iliri (aceștia fiind strămoșii Dalmaților romanizați, azi
dispăruți), ci din Carpi, Daci liberi izgoniți de Goți în secolul al IV-lea spre Balcani.
Bizantinii se numeau pe ei înșiși Ρωμαίοι – Romaioi sau Romei, prin care se
deosebeau de vechii Elini, care, în înțelesul lor, însemna „greci antici păgâni”.
Istorici precum Hélène Ahrweiler au evocat de o formă de „conștiință națională”,
ca cetățeni ai "Ρωμανία" ("Romania", așa cum se numea oficial Imperiul
Bizantin), sau mai bine spus o mândrie de a fi cetățeni ai Imperiului, împărtășită
mai ales de intelectualii și de militarii elenizați de la orașe și din zonele
frontaliere, fiindcă, în provincie, răscoalele, uneori pe bază etnică (de exemplu,
răscoala „Vlahilor”" Asan, Deleanu și Caloian, în Balcani (1181), încheiată în
1186 prin independența statului numit atunci Regnum Bulgarorum et
Valachorum, pe care istoricii moderni îl numesc „Țaratul Vlaho-Bulgar” sau „Al
doilea Imperiu Bulgar”) arată că nu toate populațiile erau credincioase puterii
bizantine (mai ales în perioadele de împovărare a dărilor și taxelor). Acestă
mândrie, mai ales elenică, este reflectată în literatură sau în cântecele acritice,
unde „ακρίτες–akrites”, cetățenii-soldați ai zonelor mărginașe, de graniță sunt
slăviți pentru luptele de apărare a țării împotriva cotropitorilor, unul dintre cele mai
faimoase astfel de cântece fiind poemul epic Digenis Acritas.
Desființarea oficială a statului bizantin în secolul al XV-lea nu a însemnat și
dispariția societății bizantine. Sub stăpânirea otomană, ortodocșii, îndeosebi
grecii, au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (Romaioi, în turcește, Rum),
apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne și cu regăsirea istoriei
antice, grecii și-au reînsușit denumirea de Elines (în turcește, Yunan), în timp ce
Rum rămâne folosit mai mult ca denumire a credincioșilor ortodocși în general.