Imperiul Roman

Imperiul Roman (latină IMPERIVM ROMANVM) este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a
descrie statul roman post-republican caracterizat de o formă de guvernământ autocratică și de stăpânirea
unui imens teritoriu în jurul Mării Mediterane cu capitala la Roma. Fiind o civilizație a Epocii Fierului,
deținea teritoriile din jurul Mării Mediterane în Europa, Africa de Nord și vestul Asiei. După reformele
constituționale ale lui Augustus din secolul I î.Hr. până la anarhia militară din secolul al III-lea d.Hr., imperiul
a fost un principat condus din Roma (27 î.Hr.-285 d.Hr.). Imperiul Roman a fost mai târziu divizat în
Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma și apoi la Ravenna, și Imperiul Roman de Răsărit, cu
capitala la Constantinopol.

A fost precedat de Republica Romană care, la rândul ei, a înlocuit monarhia de la Roma în secolul
al VI-lea î.Hr., guvernată de doi consuli cu puteri executive și cu mandate limitate la un an și condusă de o
adunare legislativă numită Senat. Republica era însă totodată un imperiu, deținând teritorii cucerite. Fiind
destabilizată de o serie de războaie civile și conflicte politice dintre generali ambițioși, în secolul I î.Hr.
generalul Iulius Cezar a fost numit dictator pe viață, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr. în urma unui
complot al senatorilor. Au reizbucnit astfel războaiele civile care s-au încheiat cu victoria lui Octavianus
Augustus, nepotul și fiul adoptiv al lui Cezar, care l-a învins pe generalul Marcus Antonius în Bătălia de la
Actium din anul 31 î.Hr. După anexarea Egiptului Ptolemaic a luat sfârșit oficial epoca elenistică marcată cu
cuceririle lui Alexandru cel Mare în Orient. Octavianus și-a asigurat controlul total asupra imperiului, iar
Senatul Roman i-a garantat puteri executive nelimitate, titlul de Imperator (comandant suprem al armatei)
și titlul de Augustus, devenind astfel primul împărat al Imperiului Roman.
În primele două secole imperiul a cunoscut o perioada de stabilitate și prosperitate fără precedent,
cunoscută în istorie ca Pax Romana („Pacea romană”). Maximul teritorial a fost atins în timpul domniei
împăratului Traian. A urmat apoi o perioada instabilă și astfel, declinul imperiului a început sub domnia
împăratului Commodus. În secolul al III-lea, imperiul a traversat o perioada de criză ce i-a amenințat
existența și integritatea teritorială, dar a fost reunificat de împăratul Aurelian. În efortul de a stabiliza
imperiul, Dioclețian a împărțit imperiul între două curți imperiale diferite în estul grecesc și vestul latin.
Creștinismul a luat amploare în secolul al IV-lea, devenind religia oficială a imperiului în urma Edictului de
la Milano din 313 sub domnia lui Constantin cel Mare și a celui de la Tesalonica din 380. După moartea
împăratului Teodosiu I din 395, imperiul a fost împărțit definitiv între fii săi Arcadius și Honorius, în Imperiul
Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit. Perioada Migrațiilor, ce a presupus invazii masive ale
populațiilor germanice și hunice a dus la declinul final al Imperiului Roman de Apus. Odată cu cucerirea
Ravennei de către ostrogoți și înlăturarea ultimului împărat roman, Romulus Augustulus în 476, Odoacru s-
a proclamat drept rege al Italiei și astfel Imperiul Roman de Apus a colapsat și a fost desființat oficial de
împăratul Zenon în 480. Imperiul Roman de Răsărit a continuat să existe ca Imperiul Bizantin, cu capitala
la Constantinopol, până la cucerirea otomană din 1453.