Criza societății antice și marile migrațiuni ale

popoarelor.
Criza societății antice:

În secolele III-V se remarcă într-o mare parte a lumii declinul societății antice, trecerea la o
nouă formă de societate. Această trecere s-a făcut în condițiile unei crize generale care se
manifestează în viața politică, economică și socială la care s-au adăugat atacurile populațiilor
migratoare.

Orientul :
În secolele III-V d.Hr., în societatea antică se constată accentuarea destrămării relațiilor
sclavagiste , puternice frământări sociale. La aceste relații se adaugă intensificarea atacurilor
popoarelor migratoare asupra Imperiului Roman, Indiei și Chinei. În aceste secole lumea antică
intră în declin; relațiile de producție sclavagiste sunt înlocuite cu cele feudale.

Trecerea la noua orânduire s-a făcut în forme și rituri specifice fiecărui popor, fiecărei zone
geografice. În secolul al III-lea , după decăderea statelor eleniste , în Podișul Iranian și în Asia
Mică au luat naștere statele Armenia, Bactria, Partia. Dintre acestea, Bactria va fi ulterior
cucerită de triburi nomade, în timp ce Armenia și Partia vor intra în conflict cu Roma, cea dintâi
obținând independența fată de imperiu. În secolul al III-lea, dinastia Sassanizilor ajunge la
putere în Persia, realizând numeroase reforme militare, politice, religioase și socotindu-se
continuatoarea vechiului Imperiu al lui Darius, a cucerit teritorii din Imperiul Roman.

Imperiul Roman:

Imperiul Roman s-a destrămat din cauza unei prelungite crize economice, sociale, politice și
ideologice, a declinului vieții urbane din Occident pe fondul amplelor migrațiuni barbare.

Domniile lui Dioclețian și Constantin cel Mare au marcat depășirea gravei crize din secolul al III-
lea d.Hr., dar și profunda transformare a Statului Roman, care a devenit o monarhie absolută de
drept divin – Dominat. Senatul și magistraturile republicane, care se păstrează în timpul
Principatului, acum fie că au dispărut , fie că au fost reduse la simple elemente de decor. Locul
acestora a fost luat de aparatul birocratic ierarhizat și militarizat, care dirija și controla toate
sectoarele vieții social-politice.

Dioclețian _ (284-305), pentru o mai bună administrare a

statului . a împărțit puterea imperială între patru conducători.
Imperiul rămânea unit , dar puterea era distribuită între doi
auguști (Dioclețian și Maximian) și doi cezari (Galerius Și
Constanțiu Chlorus.

Acest sistem de conducere sa numit tetrarhie . totuși pentru a

sublinia poziția sa de conducător principal, Dioclețian s-a intitulat
Primus Inter pares – primul între egali.

Reformele lui Dioclețian au vizat, în principal două domenii:

1. Administrativ – a redus suprafața provinciilor și a sporit

numărul lor la 101, grupate în 12 unități administrativ-
teritoriale mai mari numite dioceze. Fiecare dioceză era
condusă de un vicar.
2. Militar – a separat în provincii funcția militară de cea civilă. Armata a fost împărțită în
armata de frontieră și cea operativă.

Diocrețian a mai introdus și un impozit general pentru toți locuitorii imperiului.

În anul 305 cei doi auguști au cedat puterea cezarilor, care au fost înlocuiți de Maximin
Daia și Flavius Severus. După moartea lui Constațiu Chlorus (306) s-a ajuns la lupta
pentru putere între Constantin (fiul acestuia) și cei patru care dețineau puterea :
Galerius, Maximin Daia, Licinius și Maxentius. Astfel s-a creat premisele destrămării
Imperiului Roman.

Constantin cel Mare (306-337) – a

condus inițial imperiul împreună cu
Licinius, continuînd politica reformatoare
a lui Dioclețian. Înțelegând că natura
creștinilor din statul roman era continuă creștere , în ciuda
persecuțiilor, în anul 313 a dat Edictul de la Mediolanum
(Milano) , prin care creștinismul a devenit religie egală în
drepturi cu celelalte culte din imperiu. În 324, constantin l-a
înlăturat pe Licinius, astfel încheindu-se epoca luptelor interne pentru putere. După
înfrângerea lui Licinus, Constantin a întemeiat o nouă capitală pe locul coloniei grecești
Bizantium (330), oraș care ulterior va fi numit Constantinopol. Roma și-a pierdut , cel
puțin pe moment poziția de capitală.

Sub raport social, Constantin i-a legat pe coloni de pământ, pe meșteșugari – de

meserie, iar pe orășeni de locul natal, masuri care au dus la întărirea procesului de
feudalizare.

În secolul al IV-lea au avut loc importante schimbări în structura socială și economică a

lumii romane. Barierele dintre diferite categorii sociale din timpul Principatului au
dispărut, societatea polarizându-se în două categorii sociale : honestiores – adică
categoriile sus-puse ale societății (aristocrația senatorială , cavalerii, orășenimea
înstărită) și humiliores , oamenii de rând. Sclavii au fost treptat eliberați, deoarece
munca lor nu mai era eficientă.

Domeniile au devenit tot mai independente , proprietarii înconjurându-le cu fortificații.

Treptat Italia a decăzut la nivelul unei provincii obișnuite, iar Roma a fost abandonată de
curte și împărat. Populațiile barbare sau stabilit tot mai durabil pe teritoriul imperiului
roman.
După moartea lui constantin (337), situația imperiului s-a agravat din nou ca urmare a
reluării luptelor pentru putere și a intervenției împăraților în disputele religioase.

Teodosiu I – a domnit între anii 179- 395.

A interzis cultele păgâne, creștinismul a devenit religia
oficială a imperiului. La moartea sa în anul 395, imperiul a
for împărțit definitiv între fii săi : Imperiul Roman de Apus și
Imperiul Roman de Răsărit. De acum înainte imperiul roman
va evolua pe două căi total diferite.
Imperiul ROMAN DE Apus a pierdut treptat toate provinciile
, care au fost cucerite treptat de migratori, și care au
înființat aici regate barbare. Orașele au decăzut. Roma
însăși a fost prădată de barbari, în 410 de vizigoți, apoi în
455 de vandali. În anul 476, ultimul împărat al imperiului
roman de apus, Romulus Augustulus, un copil de 13 ani , a
fost detronat de comandantul mercenarilor heruli, de neam
germanic , Odoacru care s-a proclamat rege și a trimis
însemnele puterii imperiale la Constantinopol.
Împăratul imperiului roman de răsărit , Zenom ( 476-491) , i-a recunoscut titlul de rege .
Înlăturarea lui Romulus Augustulus a marcat sfârșitul imperiului Roman de Apus.

Marea migrațiune a popoarelor.

Perioada cuprinsă între secolele IV-V se caracterizează
prin pătrunderea popoarelor migratoare în Imperiul
Roman de Apus. Așezările masive a migratorilor în
interiorul imperiului, sedentarizarea lor și apariția
regatelor barbare au avut drept consecință
dezmembrarea și apoi prăbușirea imperiului roman de
apus în anul 476. Marile migrațiuni au determinat
importante schimbări politice , etnice , sociale și
culturale, întrucât au adus la apariția unor noi popoare
și a unor noi state pe ruinele lumii romane aflate în destrămare.
Neamurile germanice sunt primele care s-au pus în mișcare. Locul lor de origine era
Scandinavia Meridională, de unde sau deplasat ulterior spre interiorul continentului, în
zona Rinului și în cea a mării baltice, între râurile Vistula și Oder.
Neamuri germanice : goții, burgunzii, vandalii, gepizii, herulii – la răsărit; suevii – la
nord; saxonii și anglii, alamanii, francii și longobarzii – la vest.

Printre cauzele migrațiunii popoarelor

germanice se numără :
 Transformările sociale – accentuarea
diferențierii sociale și creșterea
puterii aristocrației, a șefilor militari.
 Creșterea numărului populației
 Modificări climatice, răcirea climei în
Scandinavia.
 Presiunea externă, invazia hunilor
etc.
 Atracția bogățiilor Imperului roman.

În anul 375, hunii – originali din orientul îndepărtat și staționați în Asia centrală . au
atacat regatul ostrogoților din nordul Mării Negre . câteva decenii mai târziu conduși de
Attila (445-453) , ei își extind treptat dominația spre vest și sud, stabilindu-se în centrul
Pannoniei. Din Pannonia ei au
organizat diverse incursiuni de
jaf în imperiul roman . astfel în
anii 411 și 447 au devastat
peninsula balcanică, ajungând
sub zidurile Constantinopolului.
În anul 451 , hunii au pătruns în
Galia, jefuind și distrugând
orașele. tot în același an, 451 ,
forțele romane cu aliații lor,
triburile germene, iau învins ți
alungat pe huni.
O ultimă campanie a lui Attila a fost cea din anul 452, când hunii au pătruns în Italia de
Nord, de unde se pregăteau să atace Roma, însă o epidemie care a izbucnit în oastea
hunilor , le-a împiedicat planurile. După moartea lui Attila, regatul s-a destrămat , o
parte a hunilor au fost nimiciți de populația care sa răsculat, iar alta a plecat în stepele
nordului Mării Negre. Astfel hunii au dispărut din istorie.

Urmările migrațiunii popoarelor germanice:

Din punct de vedere economic – cuceririle acestor teritorii de către nou-veniți a avut
drept urmare destrămarea unității economice a lumii romane, declinul activităților
comerciale și restrângerea circulației monetare, decăderea vieții urbane și ruralizarea
populației.

În plan social- popoarele migratoare au contribuit la transformarea structurilor sociale

ale vechii lumi romane, ceea ce a creat premise pentru trecerea la societatea feudală. În
cadrul regatelor barbare încep să se contureze viitoarele clase sociale ale feudalismului :
țărănimea liberă, țărănimea dependentă , aristocrația .

În plan politic – regatele barbare vor realiza fuziunea instituțiilor germanice cu cele
romane. Statele germane au păstrat unele elemente ale structurii politice și
administrative romane. Astfel s-a constituit baza noii structuri politice ale Europei
Apusene la începutul Evului Mediu. Popoarele germane au întemeiat state durabile care
au reușit să se mențină și să se transforme în state medievale puternice.

În plan cultural – marea migrație a popoarelor a determinat declinul culturii antice.

Totuși , tradițiile acesteia s-au păstrat , fiind preluate de popoarele migratoare. De
exemplu regatele barbare au adoptat limba latină ca limbă oficială a statului, ea fiind
utilizată la redactarea documentelor și a cronicilor de curte.

În concluzie , trecerea de la Antichitate la Evul Mediu, geneza societății medievale în

Europa Apuseană , a avut loc în contextul prăbușirii Imperiului Roman de Apus și al
marilor migrațiuni ale popoarelor germanice.