În primul secol, Imperiul Roman cunoaște creștinismul ca pe

o sectă ebraică, ceea ce și era, dar nu îi recunoaște un statut

juridic precis. Primele posibile indicii ale existenței
creștinilor par să fie cele din timpul împăratului Claudiu
(41-54), când evreii sunt expulzați din Roma pentru că fac
multă gâlceavă, împinși de Chrestos (pulsore Chresto).
În paralel, Sf. Pavel scrie (Romani 16,11) că noua credință a intrat și în casa lui Narcis, un
birocrat imperial de rang înalt, iar Tacit ne vorbește despre împăratul Nero (54-68), care a
condamnat la moarte membrii noii religii, acuzându-i de incendiul care distrusese o bună parte a
Romei în anul 64.

Persecuții pe scară largă nu au avut loc în această perioadă, fiind în general procese locale, care
implicau grupuri mici, precum cel al bătrânului Policarp din Smirna, la 155, sau cel al
aristocratei Pepetua, în Cartagina anului 203. Mai sunt și cazuri izolate, precum cel al
episcopului de Antiohia, Ignatie, sau al filosofului roman Iustin, și altele care ne-au rămas în
surse istorice sau în tradiții hagiografice, dar – până la domnia lui Decius – nu se poate vorbi de
o persecuție generală, ci mai degrabă de o discriminare politică. Cu atât mai puțin putem vorbi de
milioane de martiri, cum se poate auzi astăzi în predicile unor prelați sau în cultura populară.
Cum am văzut, deja de la început, creștinismul atrăgea persoane din toate păturile sociale, chiar
și mari miniștri imperiali, intelectuali sau aristocrați din toate provinciile.

Status conservat şi după moarte 

Două dintre primele mari familii de rang senatorial care au îmbrățișat creștinismul au fost cu
siguranță Flavia, a cărei membră, Domitilla, a dăruit terenul pe care se găsesc azi catacombele ce
îi poartă numele, și Acilia, neam din care făcea parte Priscilla, o altă aristocrată care a oferit un
loc de veci pentru comunitatea creștină. Din familia aceasta provine şi primul prefect creștin al
Romei, numit de Constantin în anul 325: Acilius Severus. Alți oameni înstăriți care au dat nume
cimitirelor au fost Pretestatus și Trason la Roma, Tertullus, Faustus și Candidianus la Cartagina.

La jumătatea secolului al III-lea, odată cu prima persecuție generalizată, concomitent cu aderarea

crescândă la creștinism a păturilor înalte și cu creșterea numărului martirilor, apar și unele
probleme legate de apartenMitraența la comunitatea creștină și de elitismul tot mai afișat care își
făcea loc și în modurile de înmormântare. Familiile mari doreau să își conserve statusul și după
moarte, construind morminte mai bogate, adesea în camere separate (cubicula) sau sub arcuri
(arcosoli) care să le scoată în evidență măreția, cu picturi tipice epocii lor și loc pentru
comemorările funebre ale familiei, ca la mormintele romane din aceleași vremuri. Şi deși
creștinii erau văzuți ca un corp extern dăunător civilizației romane, pentru că nu ardeau tămâie la
statuia împăratului, ei erau la fel de romani ca toți ceilalți, refuzau însă luxul și plăcerile trupești
tipice marilor serbări publice.
 Antoninus Pius

Columna lui Antoninus Pius sau Antoniene Coloana ( Columna Antonini Pii ) este o coloană
triumfală ridicat în 161 pe Montecitorio, la nord de Champ de Mars , la Roma , în amintirea
împăratului roman Antoninus cel Pios ( 138 din - 161 ) de către său succesori, co-împărații
Marcus Aurelius și Lucius Vérus .

Astăzi rămân doar vestigii: piedestalul de marmură sculptată , păstrat în Vatican, precum și
fragmente din coloana de granit .

Coloana a fost ridicată în 161 lângă ustrinul lui Antonin Pius (incintă destinată incinerării ).
Diametrul său a fost de 1,90 m, iar înălțimea sa de 14,75 m (aproximativ 23 m cu piedestalul și
statuia împăratului Antoninus care l-a depășit, atestată de monedele emise după moartea sa).
Blocul de granit roșu fusese extras anterior în 106, dovadă fiind o inscripție de carieră situată la
bază. Arborele era complet neted, spre deosebire de cel al celorlalte două coloane triumfale
păstrate în Roma până în prezent, coloana Traian și coloana lui Marcus Aurelius , ambele bogat
decorate cu scene în reliefuri joase și înalte.

Pe fața opusă dedicarea este relieful ridicat al Apoteoza lui Antoninus: împărat, care transportă
un sceptru surmontată de un vultur , se face la cer împreună cu soția sa , Faustina de o înaripat
geniu adesea identificat cu Æonul (Eternity), care transportă un armilara sferă în care stă un
șarpe, sub privirea zeiței Rome coifată și înarmată cu un scut împodobit cu o figură a lui
Romulus și Remus alăptată de lup , și geniul Champ de Mars pe stânga, purtând obeliscul solar
al lui Augustus ( obeliscul Montecitorio ). Doi vulturi îi însoțesc în ceruri.

Celelalte două fețe sunt decorate cu scene care descriu decursio (cavalcadă rituală în jurul
rugului , în timpul înmormântării). Pe cele două laturi aproape identice, călăreții înconjoară
figuri în picioare: doi sunt ușor înarmați, iar ceilalți poartă întreaga panoplie . Aceste scene au
fost adesea criticate pentru lipsa lor de spațiu și perspectivă , dar și pentru imperfecțiunea stilului
lor. Vederea cu ochiul de pasăre a manevrei circulare care înconjoară figuri reprezentate la
înălțimea umană este într-adevăr nerealistă, dar este departe de a lipsi din sens artistic: aceste
două scene văd perspectiva lor restaurată, de fapt, atunci când sunt privite. un unghi redus .