CONȚINE

Roma – o cetate ce devine un imperiu (etimologic, autoritate, putere)

SCRIS
Credințele romanilor
VALORI FUNDAMENTALE
V. DOC. BILIOGRAFIE!!!

Roma – o cetate ce devine un imperiu (etimologic, autoritate, putere, stăpânire1: Divide et impera???)
Destinul prodigios al micii cetăți menite să devină capitala celui mai mare imperiu al lumii antice începe,
după cum e firesc, în negura legendei. Ajunse în Câmpia Lombardiei la jumătatea mileniului II î.e.n.,
populațiile indo-europene sunt împinse de noi invazii spre Latium. Cu timpul aceste triburi s-au federat
și au creat Liga Albană din care făceau parte nu doar latini, ci și alte triburi înrudite (sabini, aequi,
hernici, volsci). Din dorința de a crea un avanpost în confruntările lor cu etruscii, latinii fundează o cetate
în zona celor șapte coline: Quirinalis, Viminalis, Esquilinus, Caelius, Aventinus Mons, în arcul cărora se
află Capitolium și Palatinus Mons2.
LEGENDELE 21 aprilie 753 î.e.n. este considerată data întemeierii legendare a Romei – datorată lui
Romulus, moștenitorul regelui Numitor al Albei (legendă raportată de Vergiliu, Eneida, și Tit-Liviu, Ad
urbe condita). Romulus va fi asimilat zeului Quirinus, veche divinitate sabină. De altminteri nucleele
mitologice legate de Romulus și Remus sunt numeroase și fundează mitologia romană – smochinul
sălbatic (Ficus Ruminalis); peștera Lupercalia, la poalele Palatinului, unde au fost găsi ți gemenii de
către păstorul Faustulus3; consultarea auspiciilor; moartea lui Remus, care încalcă pomeurium-ul,
incinta sacră a orașului, brazda trasă de Romulus pentru a delimita ager romanus antiquus de oraș,
urbs; răpirea sabinelor (tovarășii lui Romulus îi invită pe sabini, vecinii lor, la o petrecere, pentru a le răpi
soțiile și fiicele /Tit-Liviu, I, 8; Romulus se însoară cu sabina Hersilia) și cucerirea Romei de către sabini,
prin trădarea Tarpeiei4; fuzionarea romani-sabini; dispariția lui Romulus în cursul unei furtuni și
apoteoza lui (devenit zeul Quirinus) – Tit-Liviu, I, XVI.
Se evidențiază în aceste nuclee legendare ceea ce va fi una din virtu țile poporului roman,
toleranța, ca și capacitatea de absorbție a altor popoare, a vechilor du șmani dacă avem în vedere
episodul răpirii sabinelor al cărui epilog este contopirea celor două popoare.
Din epoca arhaică datează legende ca cea a lui Cocles, care salvează, împreună cu doi al ți
tineri, armata romană amenințată să fie făcută prizonieră într-o înfruntare cu etruscii condu și de
Porsenna (bătălia de la Podul Sublicius) 5, sau Mucius Scaevola care intenționează, strecurat în tabăra
etruscă, să-l ucidă pe regele etrusc Porsenna, dar îl omoară pe secretarul lui; tânărul î și ține mâna în
foc pentru a arăta că e capabil să reziste oricăror torturi. Alte figuri exemplare sunt Coriolanus, personaj
istoric, determinat de mama sa Veturia și de soția să renunțe la planul de a ataca Roma în alian ță cu
dușmanii ei, volscii (Coriolan fusese exilat din patria lui și ura noua conducere), Cincinnatus, alt model
de roman, personaj istoric și el (patrician devenit dictator=conducător cu puteri depline pentru 6 luni,
care, după ce și-a îndeplinit funcția și a învins în război, revine la ogorul lui, episod mai aproape de
1
Imperium, "imperiu" a desemnat iniţial puterea exercitată de consuli, praetori şi de guvernatori de provincie, care erau foşti
înalţi magistraţi=autoritate, comandă, apoi de principe, de asemenea cârmuitor cum imperio, în sfîrşit imperium a ajuns să
indice teritoriul unde se exercitau asemenea puteri, adică imperiul roman – Cizek.
2
În se. VIII î. H., sărbătoarea Septimontium reunea doar locuitorii unor coline, Palatium, Velia, Fagutal, Subure, Cermalus,
Cælius, Oppius, Cispius (șapte, deși erau 8). În Roma clasică cele 7 coline : Aventinus ; Cælius ; Capitolium ; Esquilinus (cu
Oppius, Cispius, Fagutal ; Palatinus (cu vf. Cermalus și Palatium) ;
Quirinalis ; Viminalis ; a 8-a colină, Ianiculum (peste Tibru)//Pincius= Collis Hortulorum, parțial integrat Romei în imperiu).
3
Sărbătoarea de purificare și fecunditate a Lupercaliilor, 15 februarie, a fost înlocuită de papa Gelasie în 494 cu cea a sf.
Valentin.
4
Tarpeia era fiica guvernatorului citadelei Romei, Capitoliul, în timpul lui Romulus; îndrăgostită de regele sabinilor, Tatius, le-
a deschis poarta Capitoliului invadatorilor care au zdrobit-o apoi cu scuturile lor. După legendă, una din primele 4 vestale,
fecioară războinică.
5
Sublica ar proveni din limba volscilor, semnificând "scânduri de lemn".
legendă decât de realitate), legenda gâștelor care au salvat Capitoliul la vederea unui gal ce se strecura
pe o potecă ascunsă, a Lucreției, soția lui Tarquinius Collatinus, necinstită de Tarquinius Sextus, vărul
soțului ei, care se sinucide.
Desigur, cea mai importantă legendă este chiar cea a întemeierii Romei în două acte. Primul
act e construit în jurul legendei eroului fugar, de origine, probabil, foceeană. Eneas, fiul lui Anchise și al
Afroditei, refugiat după distrugerea Troiei, în 1184 î.e.n. după cronologia tradi țională, ajunge în Latium
cu fiul său Ascaniu sau Iulus1, dar și cu zeii protectori ai Tebei, penații, care urmau să protejeze noua
cetate întemeiată de el. Căsătorit cu Lavinia, fiica regelui Latinus, Eneas întemeiază în cinstea ei
cetatea Lavinium. Fiul său Ascanio=Iuliu întemeiază Alba Longa (cuv. i-e. alba, ”colină, v. Alpi, Albania).
Dispărut în cursul unei bătălii cu populațiile băștinașe, se credea că trupul lui Eneas a fost dus în Olimp
de mama lui, Afrodita.
Al doilea act al legendei se petrece la un interval mare de timp, după domnia a 12 (15) regi: în
cetatea Alba Longa, vestala Rea Silva, nepoata ultimului rege din Alba, Amulius, na ște doi gemeni de
origine divină, căci fuseseră concepuți cu Marte (hierogamie). Cei doi copii trebuie îneca ți, dar servitorii
lui Amulius le cruță viața; micuții, alăptați de o lupoaică sub smochinul Ruminal (Ficus Ruminalis, poate
de la Rumina, zeița suptului)2, sunt apoi crescuți de păstorul Faustulus și de soția lui. Cei doi fra ți îl ucid
pe Amulius, rege uzurpator, și-l reînscăunează pe bunicul lor, Numitor. Decid apoi să întemeieze o altă
cetate. Suiți pe două coline, Remus pe Aventinus, Romulus pe Palatinus 3, ei zăresc 6, respectiv 12
vulturi4. Romulus e deci desemnat de zei să conducă noua cetate pe care el o și delimitează printr-o
brazdă, luat în râs de geamănul lui. Romulus își ucide fratele - motivele sunt diferite, fie Remus ar fi sărit
peste pomerium (Plutarh, Romulus), fie ar fi aruncat un bulgăre de pământ din brazda de incintă în
afară. Romulus dispare și el misterios, după 30 de ani de domnie, în cursul unei furtuni pe când vorbea
poporului; asimilat unui conditor (întemeietor), va fi divinizat după moarte sub numele de Quirinus,
căruia îi vor fi dedicate serbările numite Quirinalia (17 februarie).
Aceste legende de întemeiere a cetății trec printr-un proces ce poate fi numit de istoricizare a
miturilor – situarea unor secvențe mitice nu în timpul extrauman și anistoric ( illo tempore), ci în timpul
istoric.
*
Prima etapă a civilizației romane este numită epoca latină: începe cu întemeierea legendară a cetății, la
21 aprilie5 753 î.e.n., când rege este Romulus, eroul eponim, căruia îi urmează sabinul Numa Pompiliu
și romanul Tullus Hostilius, cel ce a învins cetatea Alba (episodul luptei dintre Hora ți și Curia ți ), apoi
sabinul Ancus Martius.
Este perioada în care gințile s-au unit în curii și triburi, cele trei triburi (Ramnes, Tities și
Luceres) alcătuind populus romanus. Senatul este una din cele mai vechi instituții romane, format la
origine din șefii ginților - la început sfatul unui conducător care era și preot, numit rex. Adunarea
poporului (comitia curiata) era organizată pe curii.
În epoca etruscă (650-509 î.e.n.), Roma e supusă de puternicii săi vecini; domnesc Tarquinius
Priscus, Servius Tullius și Tarquinius Superbul. Celor trei triburi ce compun poporul roman li se adaugă
un al patrulea, tribul etrusc. În această perioadă se acordă drepturi plebei - popula ția indigenă supusă
sau locuitori proveniți din alte regiuni. Servius Tullius va reforma întreaga societate romană prin crearea
unei noi adunări a poporului în funcție de avere și teritoriu, nu după apartenen ța la o curie=timocra ție.
Cum Roma devenise o putere militară, era nevoie de o eviden ță a celor care puteau fi recruta ți; se
naște astfel o împărțire pe clase după avere: clasa cavalerilor forma 18 centurii, clasa I, formând
împreună 98 de centurii, celelalte 5 clase formând împreună alte 95 de centurii. Ultima clasă, proletarii,
aveau o singură avere de la care le venea numele, copiii (proles); scuti ți de servicii și taxe, ei nu erau
admiși în adunarea poporului.
1
Anchise, bolnav și bătrân, purtat de fiul său în spate, moare în timpul călătoriei.
2
Aici va fi amplasată statuia de bronz a lupoaicei alăptându-i pe gemeni în 296 î.e.n.
3
La poalele Palatinului se afla și peștera unde lupoaica îi adăpostea pe Romulus și Remus.
4
Legenda întemeierii Romei explică cele două simboluri, lupoaica și acvila.
5
Zi dedicată zeiței păstorilor, Pales.
 Răsturnarea lui Tarquinius Superbus în urmă unei revolte care i-a unit pe to ți cei supu și de
etrusci, în 509 î.e.n., pune capăt regatului și duce la instaurarea republicii, conduse de doi consuli, aleși
pe un an, care pot alege, la invitația Senatului, un dictator cu puteri nelimitate pentru 6 luni. Numai că
acest regim a cărui deviză era Senatus Populusque Romanus, « Senatul și poporul roman », vede
acutizarea luptelor dintre patricieni, căpeteniile celor mai vechi gentes - care-i grupau pe cei care aveau
un strămoș comun și pe clienții și servitorii lor - și plebei, urmașii popoarelor învinse de Roma sau foști
clienți, lipsiți de drepturi politice și religioase. În urma unei mișcări de secesiune (plebeii se retrag pe
Muntele Sacru în 494 î.e.n. pentru s-și arăta dezacordul cu rolul ce le era rezervat în republică), plebeii
obțin dreptul de a li se apăra interesele de către un magistrat civil numit tribun al plebei. Prin lex
Canuleia, 445 î.e.n., se permite căsătoria dintre plebei și patricieni, se instituie legile scrise – cele XII
table (Lex Duodecim Tabularum sau Duodecim Tabulae). Prin legea Poetelia-Papiria, 326 î.e.n.,
datornicii nu mai puteau fi vânduți ca sclavi. De-abia către 300 î.e.n. plebeii sunt admi și în func țiile
publice și dobândesc egalitatea în fața legii cu patricienii. De fapt, e vorba doar de plebeii boga ți din
orașe, care constituie nobilitas, distinctă de plebea urbană și rurală, și de cămătari.
Puțin câte puțin, Roma cucerește peninsula italică (războaie cu etruscii, 395 î.e.n., cu volscii,
aequii și samniții, 343-290 î.e.n., în cursul cărora romanii au fost de multe ori învin și 1, cu galii care atacă
Roma, 390 î.e.n., cu salvarea cetății de gâștele care dau alarma 2, cu latinii, care se revoltă în 340-338
î.e.n.). După cucerirea Tarentului, Roma e în contact direct cu civilizația greacă - cetă țile grece ști din
sudul peninsulei (Magna Graecia).
În politica sa de expansiune, Roma se va ciocni cu Cartagina care stăpânea și insulele Corsica,
Sardinia și Sicilia (primul război punic, 264-241 î.e.n., cucerirea Siciliei; în 238 î.e.n., cucerirea Corsicei
și a Sardiniei; al doilea război punic, 218-201 î.e.n., purtat în Spania și Africa de Scipio și Hanibal, învins
la Zama; al treilea război punic, 149-146 î.e.n., terminate cu distrugerea Cartaginei, al cărei
amplasament a fost arat și declarat blestemat, iar popula ția vândută ca sclavi). Tot în 146 î.e.n., în
același timp cu crearea provinciei romane Africa, Roma distruge Corintul și supune Grecia, care devine
provincie romană în 146 î.e.n., după ce supusese, printre altele, Siria, 190 î.e.n. și Macedonia, 148
î.e.n. În această perioadă se constituie marile proprietăți funciare, latifundia, în detrimentul micii
proprietăți țărănești și a celei obștești (ager publicus).
Populația săracă nu mai găsea de muncă din cauza numărului enorm de sclavi proveni ți în
urma războaielor. Aristocrația patriciană e înlocuită în mare parte de oamenii noi, plebeii îmbogă ți ți
(nobilitas), dar își menține încă supremația în senat. Perioada se caracterizează prin alian țe contra
naturii dictate de diferite interese între cei trei poli de putere, senat, cavaleri, plebe, toate trei aliindu-se
atunci când apar revolte ale sclavilor (198, 196, 185, 137 î.e.n.) și acceptând dictatura militară ca o
ultimă soluție. Tendințele dictatoriale ale lui Scipio sunt contracarate de apărătorul tradi ției republicane,
Cato. Tiberius Gracchus și fratele lui Caius Gracchus, de origine plebeiană, fiii Corneliei 21, au încercat
prin legi agrare o reformă generală a societății. Amândoi vor fi masacra ți alături de câteva mii de
partizani în 133, respectiv 121 î.e.n., în confruntarea lor cu senatul și nobilimea (cavalerii).
Republica era într-o epocă de agonie - această perioadă de criză duce la războaie civile și la
apariția dictaturii (133-44 î.e.n.). Revoltele sclavilor, cele trei războaie cu Mitridate, cele două războaie
civile (Marius-Sylla 22 ; Cezar-Pompei), răscoale și comploturi (Catilina, 63 î.e.n.) au însemnat cu sânge
această sută de ani. Totuși, expansiunea romană se continuă neabătut: spre vest, Iberia, cucerită în
133 î.e.n., sudul Galiei, 121 î.e.n., dar și spre est, Pompei desăvârșind cucerirea Orientului (Pergam,
129 î.e.n., înfrângerea lui Mitridate, regele Pontului, 86 î.e.n.).
Rivalitatea dintre Marius, reprezentantul poporului, și Sylla, reprezentantul aristocra ției, e
tranșată în favoarea acestuia din urmă care devine dictator fără limitare în timp. Pompei, Cezar și
Crassus, învingătorul sclavilor revoltați conduși de Spartacus, formează primul triumvirat, 60 î.e.n.
Conflictul dintre Pompei și Cezar 23, 24, între timp cuceritorul galilor (înfrângerea galilor conduși de
1
V. episodul furcilor caudine (cele două defileuri din apropiere de Caudum).
2
Această legendă (Tit-Liviu, V, 47) este alimentată de evenimente reale: atacarea Greciei de cel ții condu și de Brennos, 280
î.e.n.; asediul Romei nu este ridicat decât după ce romanii au plătit o recompensă. Gâ ștele consacrate Junonei vor fi
implicate astfel într-un ritual care de fapt era mult mai vechi, un ritual ce avea loc la sfârșitul secerișului.
Vercingetorix la Alésia, 52 î.e.n.) duce la războiul civil din care Cezar iese învingător (bătălia de la
Pharsala, 48 î.e.n.) și inaugurează o nouă dictatură. Asasinarea sa la idele lui Marte 44 î.e.n. provoacă
un nou război civil între Antoniu, locotenentul lui Cezar, și Octavian, succesorul acestuia, victorios
asupra rivalului său la Actium, 31 î.e.n.
Senatul îi acordă lui Octavian titlul de August 25, 26 în 27 î.e.n. Este începutul regimului
imperial. Pentru a-și asigura succesiunea, Octavian îl adoptă pe Tiberiu 27, care va domni între 14-37
e.n., urmat de Caligula, 37-41, Claudiu 28, 29, 30, 41-54, Nero 31, 54-68, Galba, 68-69, Othon, 69,
Vitellus, 69. Familiei iulio-claudieni îi urmează familia flavienilor (Vespasian, 69-79, Titus, 79-81,
Domițian, 81-96), apoi cea a Antoninilor (Nera, 96-98, Traian , 98-117 32, Hadrian 33, 34, 35, 117-138,
Antonin cel Pios, 138-161, Marc-Aureliu 37, 161-180, asociat cu Varus, Comodius, 180-192). La
stingerea dinastiei Antoninilor, conducerea imperiului e disputată de mai mul ți generali ai provinciilor,
câștigătorul fiind Septimiu Sever 38, 39, 193-211, care fundează dinastia Severilor (Caracalla, 211-217,
40 Elagabal, 218-222, Sever Alexandru, 222-235). Perioada de anarhie militară din 235-268 este și
epoca primelor confruntări cu barbarii. Împărații iliri, 268-284 salvează pentru moment unitatea
imperiului (Domitius Aurelianus 41, Dioclețian 42). Constantin 43 e proclamat Augustus în iulie 306. Prin
Edictul de la Milano, 313, creștinismul devine religie de stat. În această epocă tulbure, se remarcă figura
lui Iulian, numit Apostatul 44, care însă e repede înlăturat pentru încercarea sa de întoarcere la
păgânism (361-363).
La moartea lui Teodosie, 379-395, imperiul se rupe în Imperiul de Apus, condus de fiul lui,
Honorius, care va supraviețui cu greu până în 476 când Odoacru îl detronează pe ultimul împărat al
Occidentului, Romulus Augustulus, și Imperiul de Răsărit, ce-i revenise lui Arcadius care va supravie țui
până în 1453.

Credințele romanilor doc. 9.2 credințe

Mitologia romană veche se caracterizează prin credința în numen, o forță transcendentă anonimă. În
fapt, toate fenomenele naturii și faptele omului sunt vegheate de numina, adică tot ce romanului nu i se
părea a fi legat de munca sa sau nu stătea în puterea sa. Această credin ță profund înrădăcinată a fost
un obstacol în calea adoptării zeilor greci, antropomorfi. Mai târziu, grupuri de numina dau naștere unui
zeu sau unei zeițe (Fons, zeița nimfelor fântânii), dar credin ța în genii 1, Penați 2-5, Manes, Lares 6-9
nu se pierde.
Geniul este spiritul locului unde se afla casa. Existau și genii pentru fiecare persoană, familie,
gintă, profesiune, provincie (exista și un Genius Daciarum!), dar și al poporului roman (genio populi
romani). Se considera că geniul personal murea odată cu omul pe care-l proteja. De ziua lui, fiecare om
îi oferea vin, flori, tămâie, fără sacrificii sângeroase. Existau genii bune și rele. Geniul bun era
reprezentat ca un tânăr frumos, încoronat cu flori sau spice, iar geniul rău, un bătrân cu barbă lungă și
păr scurt, cu o bufniță în mână. Geniul locului, genius loci, pl. genii locorum, era reprezentat de copii,
tineri înaripați, bătrâni, șerpi. Geniul femeilor era Junona.
Penații erau ocrotitorii căminului - în vatră ardea o flacără în cinstea lor. Cultul lor a fost instituit
de Enea, care a luat penații de la Troia – Eneida, I, 371; aveau grijă de pâinea și de hrana familiei;
existau în fiecare casă cel puțin două statui ale Penaților domestici, reprezenta ți fie executând dansul
ritual, fie purtând cornul abundenței. Roma avea niște Penates publici, ale căror statui erau amplasate
în Atrium Vestae.
Manii erau duhuri bune (< manus, bun ≠ immanis), considerate genii protectoare ale familiei și
ginții, suflete ale morților, al căror cult e probabil de origine indo-europeană (comparabile cu pitarah,
cultul strămoșilor indian). La întemeierea unui oraș, se săpa o groapă rotundă ( mundus, imagine a
cerului inversat) în fundul căreia se zdrobea lapis manalis și care simbolizează poarta de trecere dintre
cele două lumi. Pentru a-i lăsa pe mani să treacă, piatra era ridicată în 24 august – înaintea aducerii
recoltei -, 5 octombrie și 8 noiembrie, când se făceau semănăturile de toamnă. Se pare că primele lupte
de gladiatori le erau dedicate pentru a-i îmbuna. Pater familias ieșea singur seara pentru a le arunca un
pumn de bob pentru a-i îmbuna. Le erau consacrate sărbătorile Feralia sau Parentalia, din februarie.
Inscripția Dis Manibus, prescurtat DM, era adesea gravată pe morminte. Expresia ad Manes semnifica
în infern (Cicero, Legile, II).
Larii sunt doi zei preluați din mitologia etruscă, venerați ca ocrotitori ai Romei, mai apoi
considerați sufletele strămoșilor ocrotind familia. Diversificare lor le asigură domenii de protec ție
specifice: lares domestici protejau căminul și gospodăria; lares compitales, protejau cartierele și
răspântiile; lares permarini, lares militares, lares rurales îi protejau respectiv pe navigatori, soldați și
țărani. În atrium-ul fiecărei case se afla altarul numit laralia, dedicat larului casei (împreună cu cei 2
penați – trilogia tutelară, subordonată Vestei). Sunt reprezentați ca adolescen ți, cu o pateră pentru
ofrandele de fructe și un riton pentru libațiile de vin. Au fost confunda ți cu timpul cu geniul locului și de
aceea nu erau deplasabili, ca penații.
Cultul domestic consta în sacrificii de animale, ofrande alimentare și florale. Numeroase alte
divinități domestice protejau căminul: Forculus, paznicul ușii, Limentinus, cel al pragului, Cardea,
protejând țâțânile; altele urmăreau creșterea copilului (Vaticanus, pentru primul țipăt, Cunina,
protectoarea copilului în leagăn, Rumina, care-l ajută la supt, Statulinus sau Statinus, care-l ajută să
stea în picioare, Educa, care-l ajută la mâncat, Potina, care-l înva ță să bea, Fabulinus îl înva ță să
vorbească, Abeona îl protejează când pleacă undeva, Adeona, când se întoarce). Există zei ai
recoltelor (Flora face cerealele să înflorească, Matula, să se coacă, Robigo le protejează de rugină) și
animalelor (Bubona, pentru boi, Epona, pentru cai, Pales, pentru oi). Romanii venerează și entită ți
abstracte ca Fides, bunacredință, Honor, Virtus, Concordia și se roagă chiar unui zeu necunoscut,
pentru a nu nemulțumi vreo divinitate uitând să o menționeze.
Zeii arhaici erau legați de agricultură și păstorit (Marte 14, inițial zeu al agriculturii și vegetației,
devenit mai apoi zeu al războiului, Faunus, zeu al turmelor 15, Saturnus, protector al recoltelor 16,
Ceres, protectoare a cerealelor 17, Terminus, zeu al hotarelor 18, Ianus1, inițial zeul suprem, creator,
înlocuit cu Jupiter) 19, 20.
Încă de la început mitologia romană s-a caracterizat concrete țe, pragmatism și istoricitate
(Georges Dumézil remarca faptul că lupta dintre romani și sabini e tratată de Tit Liviu ca un episod
istoric, în vreme ce alte popoare l-ar fi tratat mitologic 2). Deși superstițios și respectuos față de zei,
romanul a simplificat dialogul cu zeitatea, interesat de prezentul său, de asigurarea nevoilor zilnice
printr-un târg cu zeii (pax deorum) ce se obținea prin respectarea unor ritualuri, sacrificii și sărbători.
Încă de la Numa Pompiliu, crede Cicero, relația dintre zeu și om se baza pe un contract întemeiat pe un
angajament solemn (sponsum). De aceea, rugăciunile romane erau foarte precise, imaginând toate
situațiile posibile pentru ca zeii să știe exact la ce se angajează orantul. Acela și spirit pragmatic și
minuțios se revelă și în concepția despre drept a romanilor.
Romanii nu aveau o clasă sacerdotală, diferiți funcționari, uneori aleși prin vot, îndeplinind
diferite oficii divine (colegiul pontifical : rex sacrorum, pontifices conduși de pontifex maximus, cei trei
flamines maiores și cei 12 flamines minores; 6 vestale). Divinația era în sarcina augurilor 21, 22, 23,
care nu făceau predicții, ci voiau să afle dacă ceva era fast sau nefast. Haruspicii studiau măruntaiele
animalelor pentru sacrificii, focul sacru era întreținut de colegiul Vestalelor 25, 26, marii zei erau
celebrați de flaminii 27 sau de șeful statului, care devine pontifex maximus (preotul suprem, cel care
alegea și vestalele) începând cu Cezar 28.
Haruspicii - Numele lor vine de la avis, ”pasăre”, și spicere, ”a privi”. Augurul trasa cu lituus (băț
fără nod, curbat) ceea ce se numea templum (perimetru sacru pe cer, mai apoi și pe pământ) – avea loc
inauguratio, intrarea în contact cu Jupiter - ; în acest perimetru se trasa o linie de la NS și alta de la EV;
1
Ianus bifrons, venerat ca zeu creator, al începutului și al sfârșitului, veghind poarta oricărei case, ocrotitor al drumurilor, dar
în primul rând al porților cetății. Una din fețele lui privea înainte, cealaltă înapoi (simbolizând, între aletele, viitorul și trecutul).
Era venerat la Roma pe care o salvase de invazia sabinilor pe care i-a lovit cu un jet de apă clocotită pe când urcau pantele
Capitoliului. Ușile templelor lui erau închise în timp de pace, deschise în vreme de război, pentru a semnifica că zeul plecase
la locul bătăliei. După Tit Liviu, primul templu i l-a consacrat Numa Pompiliu ( Ab urbe condita, I, 32). În sec. I e.n. se
construiește un templu dedicat lui Ianus Quadrifrons (cu patru fe țe, către cele patru puncte cardinale, semnificând și cele
patru anotimpuri). Prima lună a anului, ianuarie, vine de la numele lui.
2
Citat în M. Eliade, I.P. Culianu, Dicționar al religiilor, Humanitas, 1993, p. 246.
așezat la intersecția lor, augurul se întorcea spre est, iar cel ce venise pentru consulta ție, spre sud.
Dacă pasărea (coțofene, ciori, corbi) zbura la dreapta observatorului, zeii erau favorabili, dacă zbura la
stânga (sinister) erau defavorabili.
Panteonul roman, dominat de triada Jupiter-Marte-Quirinius 1, a adoptat generos diferite zeități
străine, această tendință spre sincretism ducând și la disoluția religioasă din secolul I e.n. De și formula
interpretatio romana a fost folosită de Tacit pentru a desemna asimilarea unor zei germanici cu zeii
romani susceptibilă să facă inteligibil panteonul germanicilor cititorului latin, ea se poate aplica chiar
modului romanilor de a asimila zeități străine. Romanii au preluat zeități nu doar de la populațiile pe care
le-au asimilat inițial (etrusci, sabini), ci și de la greci și apoi egipteni. Proteu, de exemplu, zeu marin de
origine egipteană (ar fi locuit, după Homer, pe insula Pharos, după Vergiliu, pe insula Carpathos, între
Creta și Rodos), a fost venerat de greci ca zeu oracular. Era considerat fiu al lui Poseidon și al lui
Thetys, care păzea turmele de foci ale tatălui său. Particularitatea „Bătrânului mării” era că î și schimba
forma și doar acela care nu se înspăimânta de aparențele succesive pe care le lua putea să afle
oracolul de la el. Așa a făcut Menelau care voia să știe pe ce drum să apuce ca să ajungă la Sparta,
după rătăciri ce i-au fost pricinuite de neglijarea sacrificiului către zei înainte de a purcede la drum.
Proteu i s-a înfățișat ca leu, balaur, panteră, mistreț, râu, copac, foc, apă.
Romanii puseseră la punct un ceremonial, evocatio, prin care preluau zeii orașului asediat sau
cucerit, incluzându-i în panteonul roman (Novensiles divi, divinități noi, împrumutate de la popoarele
învinse). După Augustin, care-l confirmă pe Varro care vorbea de 20 de zei ale și ( dei selecti) din cei 30
000 ai panteonului, principalele zeități venerate de romani erau: 29-41 Ianus, Jupiter, Saturnus, Genius,
Mercur, Apollo, Marte, Vulcan, Neptun, Sol, Orcus, Liber Pater, Tellus, Ceres, Junona, Luna, Diana,
Minerva, Venus, Vesta (De civitate dei, VII, 2).
Existau 7 categorii de divinități: 1. zeii consiliului divin, 12 ( dei censentes, consulentes sau dei
maiorum gentium, cu corespondent și la alte popoare) - Vesta, Junona, Minerva, Ceres, Diana, Venus,
Marte, Mercur, Jupiter, Neptun, Vulcan, Apollo; 2. zei minori ( dei minorum gentium), ai unor popoare
minore, nenumărați; 3. zei aleși (dei selecti), opt zei preferați de romani, Ianus, Saturnus, Genius, Ops,
Sol, Luna, Pluto, Bacchus; 4. semizei, născuți dintr-un zeu și o muritoare sau dintr-o zei ță și un muritor
(Hercules); 5. zeii topici, specifici unei regiuni; 6. zei locali ( dei indigetes); 7. zei comuni, protectori ai
tuturor (a. marii zei și zeii aleși; b. zeități naturale, ca Uranus, Terra, Oceanus, tritoni; c. divinită ți
alegorice - virtutes, ca Cinstea, Salvarea, Buna Credință, Speranța).
Toleranți cu celelalte religii, împărații romani au pedepsit aspru sacrificiile umane 2. Cultul
împăratului, inițiat de Cezar căruia, primul (după Romulus), i s-a organizat o apoteoză 3, consfințea
legătura dintre religie și stat. Cultul imperial avea proprii săi preoți și propriile ceremonii, templele unde
erau venerați fiindu-le dedicate exclusiv lor sau lor și unor zeități mai noi.
În ciuda acestor caracteristici, romanii se socoteau cei mai religioși oameni, locuind de
altminteri într-o incintă sacră, delimitată de pomerium, consacrată prin auspicii. În incinta sacră se aflau
altarele din piatră ale zeilor indigeni. Orașul era purificat la 5 ani – pe Câmpul lui Marte, situat dincolo de
incinta sacră, se sacrificau un taur, un mistreț și un berbec. Zeită țile mai noi aveau altare extra
pomerium, mai ales pe colina Aventinului.
Ca și alte popoare, virtutea supremă era respectul pentru tradi ția religioasă și pentru datorie - în
cazul romanilor, e vorba de respectarea exactă a îndatoririlor față de zei, de patrie și de familie, pietas =
cele 4 virtuți cardinale: patientia, capacitatea de a îndura suferințele 4, iustitia, spiritul de dreptate, virtus,
bărbăția, forța, pietas.

1
Specifică cultelor indo-europene: zeul suveran, războinic, protector, după G. Dumézil (M. Eliade, I.P. Culianu, Dicționar al
religiilor). Această triadă, completată cu Ianus și Vesta, va fi înlocuită în perioada Tarquinilor cu triada Jupiter Maximus –
Junona – Minerva, corespunzătoare celei grecești, Zeus – Hera – Athena.
2
Sacrificarea pruncilor lui Moloh, zeul fenician adorat la Cartagina.
3
Trecere în rândul zeilor. August va fi zeificat în 14 e.n., la 76 de ani de la moarte.
4
Înlocuită cu clementia,
 Un capitol interesant în evoluția credințelor din imperiu l-au avut divinită țile egiptene. A șa cum o
arată vilele din Pompei, romanii au fost cuprinși de o adevărată egiptomanie 43-48, dar vor prelua și
culturi orientale deja sintetizate de greci în epoca elenistică 49-50.

ANEXE
SCRISUL. CIZEK : ”Literatura scrisă apare așadar târziu la Roma, multe secole după legendara ei
întemeiere. Precedată de etapa literaturii orale latine.
Deosebit de semnificativă a fost evoluția cântecelor de ospăț, carmina co-nuiualia. De ce? Deoarece, cu
prilejul banchetelor romane, comesenii sau niște "copii", pueri, însoțiți de cântăreți din flaut, celebrau
gloria unor bărbați vestiți. Cicero regretă dispariția obiceiului de a cânta aceste cântece (Tusculanae
disput, 4,2, 3 și Brut. 19, 75; VAL. MAX., 2, 9,10). între al ții, aceste cântece de ospă ț elogiau pe
Romulus și Remus, pe Servius Tullius, Horații și Curiații. "cântecele de ospă ț", aceste poeme eroice, cu
vocație biografică, au generat în parte mit-istoria și legendele sublime, mai ales vulgata referitoare la
începuturile Romei.

Romanii au considerat preț de mai multe veacuri preocupările literare ca o țioase, contrare
pragmatismului lor. Totuși ei cunoșteau scrisul încă din secolul al Vll-lea î.e.n.
Materialul de scris cel mai banal îl reprezentau "tăblițele cerate", tabulae ceratae, plăci de lemn
dreptunghiulare, acoperite cu un strat subțire de ceară, care era amestecată cu smoală. Se scria cu un
condei ascuțit, stilus, care tăia literele în stratul de ceară. Operele literare s-au scris însă pe papirus,
preparat din țesutul membranos al unei plante acvatice din Egipt. Foile de papirus, numite paginae, erau
făcute sul și apoi desfășurate pentru a fi citite. Mai multe benzi de papirus, alcătuite prin lipirea a mai
multe foi, alcătuiau un "sul" volumen, de la verbul latinesc voluo, "a răsuci" sau "a desfășura". Mai târziu
s-a scris și pe piele de oaie, pergament.
Alfabetul latin derivă din cel grecesc, la rândul lui de origine feniciană. Alfabetul grec a ajuns la
Roma prin intermediul etruscilor, care îl luaseră de la greci din Italia meridională. Romanii nu utilizau
decât majusculele și nu despărțeau cuvintele între ele. Inițial litera C reda atât velara surdă, cât și cea
sonoră, adică atât C, cât și G. La mijlocul secolului al lll-lea î.e.n., Spurius Carvilius a introdus G pentru
redarea velarei sonore. Dar la numele proprii a continuat uneori să fie utilizat C, pentru această velară
sonoră, încât câteodată s-au scris Caius și Cnaeus pentru prenume care erau de fapt Gaius și Gnaeus.
Primul text latin scris apare pe o fibulă din Praeneste și datează din secolul al Vll-lea î.e.n.
Acest enunț comportă doar patru cuvinte în latina arhaică. Dispunem și de o inscrip ție din forul roman,
care datează din secolele Vl-V î.e.n.
Poezia, carmen, de la vb. cano,-ere, "a cânta", denota în același timp textul și muzica, dar și
formulele de rugăciune și de vrajă, chiar enunțurile legilor. Acest carmen presupunea o anumită
ordonare artistică a vocabulelor și unele procedee stilistice, cum erau pleonasmul, antiteza, jocul de
cuvinte, mai ales aliterația. Vechiul vers latin este de sorginte italică și se numea saturnin, uersus
Saturninus, ca și cum ar fi fost inventat de zeul Saturn. Era poate moștenit din versificația
indoeuropeană și implica probabil o anumită monotonie. Se baza pe structura fonică a limbii latine și nu
numai pe alternarea silabelor scurte cu cele lungi, versul saturnin este de fapt destul de pu țin cunoscut,
deoarece nu ne-au rămas decât câteva fragmente din textele, unde era folosit. Pare să fi fost format din
trei iambi, o silabă lungă și trei trohei, dar admitea anumite substituiri. A fost repede abandonat, în
favoarea hexametrului dactilic și a altor metri grecești.

CIZEK, EVOLUȚIA STRUCTURILOR MENTALE

Etruscii au determinat transformarea confederației de sate într-o urbs, "oraș” ca structură
socială, desigur dominată de gințile a căror influență regii veniți din nord încercau s-o
limiteze. Regalitatea etruscă reprezenta structura politică prevalentă, iar pe plan social Roma
era încă o prae-ciuitas, deși tindea să se impună o mentalitate urbană, fundată pe metavalori
ca fides, "lealitatea" sau "buna credință" și pe pietas, "pietate".
Fides implica îndatoriri conștiincios îndeplinite în timp de pace și de război, lealitate față de
prieteni și de patrie, în vreme ce pietas presupunea îndeplinirea obligațiilor religioase, însă și
a celor filiale, patriotice, asumate față de alți romani. Titus Livius dă seama de formarea lentă
a mentalităților romane arhaice și de faptul că regalitatea și constrângerile inerente ei fuseseră
necesare. Ulterior, lasă el să se înțeleagă (2,1, 4-6), Roma a devenit o "Cetate", ciuitas, și și-a
aflat propria identitate.
Au trebuit să se dezvolte întâi dragostea, caritas, și prețuirea, conjugale și paterne, dar și ale
solului patriei, ipsius soli, care treptat au determinat obișnuința, au asociat strâns între ele
sufletele cetățenilor.
Toate acestea s-au petrecut după 509 î.e.n., când a fost abolită regalitatea. Structura socială
rezida, după alungarea regilor etrusci, într-o urbs a ginților, iar după 367-366 î.e.n., când au
fost dislocate tiparele gentilice și plebea a dobândit accesul la consulat, într-o urbs
timocratică, prin urmare axată nu pe o aristocrație de sânge, ci pe una de avere. Celor
trei forme de "oraș", urbs, le era congruentă ca structură politică res publica, "lucrul public"
sau "lucrul care aparține poporului" (CIC, Rep., 1, 41), de fapt statul conceput ca bun public.
După 509 și mai ales după 451 î.e.n., acest stat era o republică, "un stat liber", libera
respublica; structura mentală adecvată acestei republici era ciuitas, "Cetatea", care
incorpora conștiința apartenenței la un oraș-stat, patrie și familie comună a cetățenilor
solidari între ei. Metavalorile pot fi identificate în fides și pietas, dar și în libertas,
"libertate", care îngloba mai ales oroarea față de puterea personală, însă și putința cetățeanului
de a-și exprima punctul propriu de vedere, mai ales de a-și proteja viața prin apelul la popor
ca suprem judecător, dacă era condamnat la o pedeapsă gravă de o instanță judiciară inferioară
acestuia. Concomitent libertas presupunea și garanția că cetățeanului i se va aplica legea, care
de altfel pe plan politic statua diferențe între romani.
Cum au evoluat totuși aceste structuri și metavalori? După o profundă criză a realităților
politice și a mentalităților, în secolul I î.e.n. se impune imperium, ”imperiu", ca structură
socială - din punct de vedere teritorial condiția imperială fusese dobândită încă din secolul II
î.e.n. (CIC, Cat., 2,19; 3,26 etc.) - iar, din 27 î.e.n. principatus, "principatul", alcătuiește
structura politică, întrucît statul roman este condus de un princeps "principe", monarh
absolut, camuflat în prim cetățean și senator. Dar mentalitățile se schimbă mai încet: mai
mult chiar, primii principi, de fapt împărați, se străduiesc să restaureze vechile valori. Totuși
între domnia lui Nero (54-68 e.n.) și cea a lui Hadrian (117-l38 e.n.) emerge ca structură
mentală o anti-ciuitas, "anti-Cetate". Romanii nu-și mai imaginau, nici măcar cu ochii minții,
limitele cetății ori cetăților lor. Ei pierd sentimentul solidarității cu Cetatea și locuitorii
acesteia se simt parte integrantă a unei populații implantate pe un vast teritoriu. Scriitorul grec
Aelius Aristide, favorit al unor împărați ai secolului II e.n., arată că Roma are ca limite și ca
sol "lumea locuită" (Laus Romae, 59-61). Se dezvoltă, în interiorul acestui vast spațiu deschis,
noi solidarități locale, întemeiate pe microunități sociale. Ca metavalori funcționează atât
persona, "rol" (la origine "mască"), socio-politic, dar postulând uneori și capacitatea de a-și
face bine propria meserie (TAC, Dial., 10, 6; EPICT, Diss., 1,2; 25-28 etc), cât și dignitas
"demnitate", adică salvgardarea propriului status, "statut" sau "stare".
După 285 e.n., împăratul domină o birocrație statală complicată, devine sacrosanct, este
dominus, "stăpân". Anumite inscripții îl proclamă nu numai imperator Caesar, "împărat
cezar", ci și dominus noster Flauius, "stăpânul nostru Flavian", căci la Roma domnește acum
a doua dinastie flaviană. Imperium-ului, termen cu mai multe accepțiuni, care vor fi
prezentate în altă parte, dar care indică și structura socială a vremii, îi corespunde dominatus,
"dominatul", ca structură politică. între 285 și 361 e.n. se instalează ca metavalori, în cadrul
unei noi forme de anti-ciutas, obsequium, "respectul", supunerea totală față de ordinea socială,
acum încremenită, și față de împărat ca și sanctitudo, "sfințenia", caracterul sacru. într-adevăr,
totul era sacru în jurul împăratului: palatul lui, numit sacrum palatium, consiliul lui, faimosul
sacrum consistorium, chiar și dormitorul lui, sacrum cubiculum.