Împărații Romei

• Ciubotaru Alin-Teodor
• Istrate Alexandru Constantin
1. Împăratul Nero ( 15 decembrie 37, Anzio –
d. 11 iunie 68, Roma)
• a fost din 54 e.n. până în 68 e.n. al cincilea împărat roman al dinastiei Iulio-
Claudiene.
Se presupune că a dat foc Romei. Era bănuit ca ar fi violat-o pe mama lui.
Nero face parte din acei împărați care au fost foarte aspru judecați în
literatura antică. Doar în Grecia au existat voci preocupate de o imagine
diferită; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justețea
afirmației lui Platon, conform căreia marea nedreptate "nu pornește de la
oameni obișnuiți, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educație greșită".
•  Nero însuși ar fi provocat incendiul ca să facă loc pentru Domus Aurea. În toiul
incendiului, privea pârjolul din turnul lui Mecenas și se bucura de frumusețea
flăcărilor, cântând "Arderea Troiei", și puțini au fost păcăliți atunci când a
aruncat vina asupra creștinilor. Acuzat că ar fi ordonat marele incendiu de la
Roma , Nero a aruncat vina asupra creștinilor, urmând un val de procese
sumare. Mulți creștini au fost crucificați și arși, ca și cum ar fi torțe vii, pentru
a ilumina jocurile de circ. Printre victimele persecuției se numără și
Sfinții Petru și Pavel ce au fost uciși prin anul 66.
•
2. Împăratul Traian (n. 1 septembrie 53, Italica
Santiponce, d. 8 august 117 Selinus Cilicia)
•  Împărat Roman între 98-117, a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci
împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul
dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale,
imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă.
• Traian a rămas în istorie și pentru luptele sale. În 101, a lansat o
expediție în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre și l-a forțat un
an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a
asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma
încununat cu succes și a primit titlul de Dacicus Maximus.
3. Împăratul Constantin (n. 27 februarie 274
Naissus, Imperiul Roman – d. 22 mai 337
Nicomedia, Imperiul Roman)
• a fost Împărat Roman între 306 și 337. Din 324, el a condus ca împărat
unic.
• În 312, Constantin „a trecut la credința creștină” și a continuat să dețină
funcția Pontifex Maximus funcție care permitea conducerea religioasă,
pe care o avuseseră toți cei cărora li se atribuise titlul de „Caesar”, adică
conducător al statului roman și al religiei,- bineînțeles păgâne -, funcție
deținuta de toți Caesarii, inclusiv cei de dinainte de Hristos.
• Prin „Edictul de la Milano” (313) dat de împăratul Constantin cel Mare și
cu „Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395),
creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai
apoi constituțională a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să
împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano,
proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie
toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că
Galerius a emis un edict de toleranță în 311
 Bibliografie

•Surse:

www.google.ro

www.wikipedia.com