Simbolismul

Simbolismul isi datoreaza numele procedeului de semnificatie utilizat cu precadere de noua

generatie de poeti europeni, procedeu prin care s-au corectat trei mari neajunsuri ale liricii romantice, la care
s-au raportat critic: exprimarea explicita a sentimentelor, discursivitatea(lungimea suparatoare) a textelor si
contaminarea liricului cu epicul, cu „povestea”.Cu simbolismul începe, in ultimele decenii ale secolului XIX
si in primele decenii ale secolului XX, in Europa, aventura poeziei moderne. Curentul s-a manifestat
exclusiv în poezie.
Din punct de vedere ideatic, simboliştii au fost contestatarii unei societăţi individualiste,
mercantilizate, altfel spus, această generaţie de poeţi a cules roadele amare ale lăcomiei de acumulare,ale
competitiei individualiste, ale industrializării, ale urbanizării si modernizării unei societăţi în care se simţea
deja orizontul întunecat al Primului Război Mondial. De aceea, atitudinea tipic simbolistă rămâne una
ironică, sarcastică, chiar cinică, la adresa unei lumi dezolante, fără orizonturi, monotone, agasante, care
constrânge individul, îl sufocă,îl circumscrie unor false precepte morale şi-l condamnă să rătăcească printre
semeni , ca pe drumurile infernului.
Tonalitatea de ansamblu, degajată de lirica simbolistă, este a unor stări nedefinite, vagi, preponderent
elegiace (triste).

Eul liric simbolist se ipostaziază frecvent intr-un damnat ,intr-un blestemat al sorţii, intr-o umbra sau
chiar o stafie, o entitate lipsită de consistenţă şi de sens, un alcoolic, un muribund, un suferind, un ftizic, un
nevrotic sau un depresiv, un angoasat (angoasa-frică fără obiect), un anxios sau o ființa copleşită de spleen,
intr-un cuvânt, intr-un individ nefericit de a se fi născut.

Acest eu liric rămâne să rătăcească nefericit, însufleţind un imaginar poetic ce articulează spaţii cu
valoare simbolică: târgul provincial, oraşul tentacular, mahalaua, cimitirul, gara, abatorul, bazarul, camerele
imunde (imund-murdar), cu pereţi îmbibaţi de mucegai si de umezeală, cu tencuiala scorojita, tavernele,
cârciumile, cavourile etc.

În unele situaţii, fiinţa lirică simbolistă se imaginează în interioare vizibil estetizate, decorate cu obiecte
de artă (statuiete, tablouri tapiserii, instrumente muzicale), fie ca intr-un refugiu faţă de urâtul existenţei
prozaice, fie ca intr-o captivitate din care nu te poţi salva fie ca dintr-o colivie cu gratii aurite.

Cât priveşte natura simbolistă, aceasta este una decorativa, expresia exterioara a unor stari
sufletesti.Trebuie spus că dispar cu desăvârşire cadrele naturale sălbatice din poezia romantică , carora le iau
locul cadre naturale- surogat : grădina publică şi parcul iau locul codrului secular, aleile pavate iau locul
potecilor si al cărărilor, statuile iau locul stâncilor ori al munţilor, felinarele iau locul stelelor şi a lunii,
havuzul, fântâna arteziana şi bazinele cu apa, iau locul râurilor, lacurilor şi mărilor din poezia romantică.

Tuşa cea mea întunecată a acestui imaginar poetic simbolist se obţine prin apel la estetica urâtului, un
blazon al curentului (Vezi poezia „Un stârv” de Charles Baudelaire).

Teme predilecte in simbolism

-> spaima de moarte resimtită ca o omniprezentă, semanată în materie şi în tot ce este viu;

-> păcatul, boala, depresia, nevroza sau spleenul;

-> captivitatea într-un vis-coşmar ;
-> oraşul ca spaţiu sufocant şi al degradării;
-> iubirea artificială, condamnată la eşec;
-> călătoria in spaţii marine/exotice, ca forma de evadare;
-> refugierea în paradisuri artificiale, pe calea alcoolului şi a opiaceelor;
-> absurdul existentei poetului si a poeziei.

Trasaturi de ordin stilistic

Prima impresie pe care o creează o poezie de factură simbolista este aceea a unui mesaj frânt,
fragmentat, ezitant, incomplet, iar aceasta se datorează numeroaselor puncte de suspensie, liniilor de
pauză sau propoziţiilor eliptice de predicat.

O alta trăsătură definitorie a stilisticii simboliste este aceea că s-a vrut o poezie a esenţelor şi a
aspiraţiilor spre absolut, a nevoilor de depăşire prin puterea spiritului, a „pereţilor „ materiei, care va apărea
prezentată nu ca un întreg , ci volatilizată, ca o curgere continuă de energii, mereu schimbatoare. Din acest
motiv, poezia simbolistă e receptată ca o poezie de stare şi de atmosferă în care suntem conduşi pe calea
corespondenţelor, a sinesteziei, a simbolurilor şi a refrenului. Toate acestea vor deveni procedee
specifice curentului şi puse in slujba sugestiei şi a vagului.

În viziunea simboliştilor, sentimentele, starea şi ideea nu trebuie sa fie explicite,clare, nete, ci doar
sugerate, încât cititorul să le descopere singur prin tatonări pe marginea imaginilor generate de text . În acest
sens, poetul francez St. Mallarmé spunea: “A numi un obiect, ucide trei sferturi din plăcerea de a-l ghici, de
a-l descoperi. A sugera, iată visul!”

Cea mai importanta intuiţie a poeţilor simbolişti este aceea că nu văzul conduce spre esenţa lumii
materiale, nu el ne furnizează informaţiile capitale sau percepţiile corecte pentru receptarea realităţii, cât mai
ales simţul olfactiv si cel auditiv. Corespondenţele vor sta la baza sinesteziei care constă în crearea unor
“mixturi” bulversante de imagini artistice care nu mai sunt decupate, independente unele de altele, ci
suprapuse, articulate intre ele, încât să solicite cititorului să-şi trezească toate simţurile, să-şi reacceseze
toate amintirile de ordin senzorial din experienţa lui de până atunci, pentru a le putea decripta. Procedeul
corespondenţelor este definit de Baudelaire intr-un întreg poem: “Parfum, culoare, sunet se -ngână şi-şi
răspund” .

Exemplu de sinestezie : “Primăvara, o pictură parfumată cu vibrari de violet”

Prin urmare, poezia simbolistă formează un cititor activ implicat, intuitiv ,căruia îi dă şi mai multă
libertate de interpretare.

Dintr-o altă perspectivă, poezia simbolistă poate avea o aură stranie sau de text dificil, concentrat, iar
această se datorează preferinţei pentru simbol, procedeu artistic ce va da numele curentului.

Se vor adresa astfel nu unei mase mari de cititori, ci unor iniţiaţi, iubitori de poezie simbolista alcătuind
un fel de cerc mistic.

S-au impus ca simboluri consacrate ale curentului corbul, pescăruşul, crinul, sicriul, cheia, la care se
adaugă multe alte categorii de simboluri inspirate din mitologie(Narcis) ,din arte (în special muzică şi lumea
instrumentelor muzicale: pian, vioara, muzicuţa, fanfara), sau din universul pietrelor preţioase(rubin,
ametist) si al parfumurilor(absintul, ambra, moscul, lavanda).

Versificaţie

Conform esteticii simboliste, ceea ce face diferenţa dintre genul liric şi celelalte doua genuri literare
rămâne muzicalitatea. Referindu-se la acest aspect, un poet precum Verlaine, vorbind despre poezie, o
numea „de la musique avant toute chose!”.

Intuiţia fundamentală a poeţilor simbolişti a fost ca muzica poate reprezenta o cale de transcendere(de
trecere dincolo de) a lumii materiale , si de aceea au numit-o „instrument al metafizicului”. La nivelul
prozodiei, simboliştii vor prelucra foarte fin textul , nemulţumindu-se doar cu o muzicalitate exterioara a
versurilor dată de ritm, rima si măsura versurilor, ci făcând in aşa fel încât muzicalitatea să izvorască şi din
interiorul versului prin aliteraţii, asonanţe şi versuri refren (expresia unei obsesii, a unui episod
psihotic, a trenarii unor stari):

Aliteraţie: „ Trece-un cârd de corbi iernaţi prin văzduh, croncănitori” =>stare de alertă, panică,frică, frig;

Asonanta: „Bu-hu-hu la luna suie/Se cireaşă se gutuie” => se deschide un univers fantastic;

Sugestii de ordin auditiv pot trezi cititorilor si simpla evocare a numelor unor instrumente muzicale, sau a
unor termeni din acelasi domeniu, ce pot fi asociate cu stari din game foarte diferite: pianul, pianina,
clavirul, vioara, violoncelul, caterinca, muzicuta, fanfara.
 Vocabular

Textul abunda in neologisme.

Teoreticieni şi reprezentanţi

În literatura franceză, regăsim cei mai mulţi teoreticieni şi reprezentanţi ai curentului. Documentul de
naştere al curentului rămâne considerat articolul „Le symbolisme” ,semnat in 1886 de Jean Moréas.

Au mai teoretizat pe marginea acestei noi direcţii, poeţi precum Charles Baudelaire („Albatrostul”
„Corespondenţe”), Arthur Rimbaud (”Corabia -mbătată”), Paul Verlaine in revista „ Decadentul”.

In afara de aceştia, alti poeti simbolisti europeni sunt St. Mallarmé, R.M. Rilke ( literatura germană), D’
Annunzio ( literatura italiană).

În cultura şi literatura română , cel care a explicat şi a făcut cunoscut simbolismul este Alexandru
Macedonski, în revista „Literatorul” .

Literatura română reuneşte câţiva simbolişti care au experimentat în gamă minoră direcţiile noii
estetici ,dintre care amintim pe D. Anghel, Ion Minulescu şi chiar pe alocuri Tudor Arghezi, în timp ce G.
Bacovia rămâne spiritul românesc cel mai permeabil la esenţele care emană din nucleul dur al simbolismului
francez.