POEZIA LATINĂ DIN ”SECOLUL DE AUR”

Secolul de aur în Roma antică este considerat principatul lui Octavian August (sf. sec. I î.Cr -
începutul sec. I d.Cr), deoarece aduce o relativă pace imperiului, favorizează urbanizarea ţării. Principatul
(dictatura militară) se consideră mai eficient decât republica în înăbuşirea răscoalelor sclavilor.
În acelaşi timp, conducerea caută să îmblânzească plebea, oferindu-i diverse spectacole costisitoare.
Populaţia care a rămas fără de lucru capătă de la stat alimente gratuit pentru a nu se revolta contra regimului.
Iar pentru a-i câştiga pe scriitori, regimul imperial acordă protecţie literelor. Consilierul lui August, Mecena,
precum şi alţi patricieni, patronează literatura şi scriitorii.
În literatura se urmăresc 2 tendinţe:
- oficială, care susţine politică lui August (Vergiliu, Horaţiu);
- care se opune acestei politici (Ovidiu).

Vergilius (anii 70 – 19 î.Cr)

Operele principale: „ Bucolicele”, „Georgicele”, „Eneida”.
”Bucolicele”- este o culegere de poezii pastorale. E alcătuită din 10 poeme, numite ecloge (specie a
poeziei antice care reprezintă un poem scurt, uneori sub formă de dialog între păstori: păstor şi păstoriţă. Se
prezintă viaţa lor în mijlocul naturii, iubirea etc.); se cântă viaţa păstorilor pentru care principala preocupare
e dragostea. Frumuseţea şi simplitatea vieţii lor este (pentru poet) un mod de refugiu din atmosfera viciată a
societăţii moderne. Descrierea vieţii idealizate de la ţară, departe de civilizaţie, reflectă, indirect,
tendenţiozitatea lui Vergiliu care condamnă războaiele şi proslăveşte viaţa liniştită ce s-a instaurat după
venirea lui August la putere.
„Georgicele” este un poem didactic, alcătuit din 4 cărţi în care se vorbeşte despre agricultură,
pomicultură, zootehnie şi apicultură. A fost scris la îndemnul lui August şi al lui Mecena cu scopul de a
prezenta viaţa de la ţară cu muncile agricole ca pe o îndeletnicire ideală a omului, în contradicţie cu
războaiele care aduc doar nenorocire şi ruine. Muncile agricole sunt prezentate într-o variantă idealizată. Se
sugerează, indirect, ideea că viaţa paşnică de la ţară este un merit al lui August care a reuşit să înăbuşe
războaiele civile. Agricultura, atât de iubită de strămoşi, este opusă vieţii bazate pe lux şi opulenţă. Se
susţine că Roma, devenită puternică prin practica agriculturii, este în prezent ameninţată de excesul
grandorii şi al luxului şi că ea se va putea salva doar prin revenirea la respectul şi consideraţia profundă a
agriculturii. Proslăvind existenţa armonioasă şi liniştită în mijlocul naturii, poemul reflectă, într-un fel,
idealul filosofiei epicuriene.
Însă cea mai mare lucrare a lui Vergiliu este „Eneida”. A fost elaborată pe parcursul a 10 ani, autorul
rămânând nemulţumit de ceea ce a creat. Din acest motiv, înainte de a muri, a cerut prietenilor s-o ardă.
August nu a permis aceasta: poemul a fost editat.
„Eneida” reprezintă o epopee a latinităţii, replică a poemelor homerice. S-a inspirat mult din Homer
și parcă uneşte într-un tot întreg „Iliada” şi „Odiseea”. Dar a avut şi alte surse de inspiraţie.
 Scopul social-politic al operei: punerea în evidenţă a virtuţilor romane, preamărirea epocii
principatului lui August, şi pe împărat personal (promovarea ideilor lui politice şi sociale). Chiar dacă
acţiunea e prezentată sub formă de mituri, raportarea la prezent e evidentă prin diverse aluzii, comparaţii,
detalii.

Structura:
„Eneida” e alcătuită din 12 cărţi, divizate în 2 părţi.
Prima parte: cărţile 1-5.
Partea a doua: cărţile 7-12.
Cartea a 6-a: de trecere.
Partea I relatează despre peripeţiile pe mare ale lui Enea (principala sursă de inspirație: Odiseea de
Homer).
Partea a II-a vorbește despre luptele lui Enea în Italia (principala sursă de inspirație Iliada).

Din conținut:
Enea, personajul principal, este un erou troian care după războiul greco-troian a părăsit Troia şi, la
îndemnul zeilor (mama lui - zeiţa Venus), a venit pe pământurile italice, punând temelia viitoarei Rome.
Enea apare episodic și în „Iliada” lui Homer. Nobilii italieni se considerau descendenţi ai lui Enea (inclusiv
Octavian August).  
Conținutul primei părți: fuga lui Enea din Troia în flăcări, rătăcirile lui pe mare, aflarea lui la
Cartagina (coasta Africii) la curtea reginei Didona de care se îndrăgosteşte. (A ajuns acolo, fiindcă zeiţa
Iunona a dezlănţuit o furtună care i-a împrăştiat toate corăbiile, iar pe el l-a aruncat pe coasta Africii). Venus
a făcut ca Didona să se îndrăgostească de Enea. Jupiter însă îi reaminteşte misiunea sa, smulgându-l din
mrejele ei. Didona, după plecarea lui, se omoară.
Cartea a 6-a: de legătură: Sibila îi prezice viitorul şi îl conduce în infern, unde Enea îl întâlneşte pe
tatăl său printre umbrele celor morţi. Acesta îi dezvăluie o parte din înaltul destin al Romei. Coborârea în
Infern este o simbolică intrare în tainele eternităţii. (Motivul acesta va reapărea mai târziu, în perioada
Prerenașterii, la Dante Alighieri în „Divina comedie”. Alt moment comun: însoţitorii. Aici Enea e însoţit de
tatăl său, Dante va fi însoțit de umbra lui Vergiliu)
 După ce pleacă din Cartagina, Enea  ajunge la gurile Tibrului unde domnea regele Latinus care avea
o singură fiică, pe Lavinia. În ultima parte impresionează lupta dintre Enea și Turnus, logodnicul Laviniei,
luptă pe care mulți critici de literatură o compară cu acea dintre Ahile și Hector din ”Odiseea”. Enea este
învingător. Nu e în textul poemului, dar se cunoaște din miturile romane că Enea și Lavinia s-au căsătorit,
iar strănepoții lor, Romulus și Remus, au devenit fondatorii Romei antice.
Enea e sinteza a unor astfel de eroi ca Odiseu, Ahile, Hector, dar interpretată din perspectiva timpului
şi conjuncturii social-politice noi, a celor romane din perioada principatului.
 În Eneida alternează armonios istoria Romei (date reale) + legenda şi mitul (miraculosul); trecutul şi
prezentul. Personaje sunt şi zeii. Momentele epice intercaţionează cu profunzimea în descrierea
sentimentelor (cartea a IV-a: drama Didonei, părăsită de Enea).

Horaţius (anii 65 - 8 î. Cr.)

Este fiul unui fost sclav. A primit o educaţie excelentă la Roma şi la Atena. La început este
simpatizant al republicii, însă cu timpul trece de partea lui August, mai ales după ce ajunge în cercul
favoriţilor lui Mecena şi devine cel mai apropiat dintre toţi. În același timp, întotdeauna a tins spre o anumită
independenţă, fiind adept al filosofiei „poziţiei de mijloc”. Astfel, are mândria originilor sale, dar şi mândria
de a fi preţuit de Mecena şi de nobili; condamnă viciile, dar nu fără o oarecare indulgenţă; critică
moravurile, dar nu categoric. A preferat să nu trăiască la Roma, ci la o moşie pe care i-o dăruise Mecena.

Operele principale sunt: „Epode” , „Satire”, „Ode”, Epistole”.

Horaţiu este primul care a popularizat la Roma poezia lui Safo, Anacreont, Pindar. Filosofia sa este
variată: epicureistă, hedonistă, stoică, cu alte cuvinte, destul de contradictorie. În ode cântă dreptatea,
onoarea, curajul, măsura, datoria civică, prudenţa etc.
Este semnificativă oda „Mi-am ridicat statuie” în care poetul e conştient de valoarea perenă a operei
sale şi ştie că prin aceasta va atinge nemurirea și va învinge moartea:
„Nu voi muri întreg: din mine o parte, partea cea mai mare
Va-nfrânge Moartea, şi prin slava ce-mi vor înălţa urmaşii, eu
în orice veac la fel de tânăr voi creşte fără încetare.”
Sunt foarte preţioase temele şi motivele care se desprind din opera lui Horaţius. Acestea formează
aşa-zisa „înţelepciune horaţiană” care se caracterizează prin:

1. filosofia poziţiei de mijloc: trebuie să alegi poziţia între două extreme, ca să nu baţi la ochi
(„aureas mediocritas”);
2. măsura în lucruri: să fii moderat, să te mulţumeşti cu ceea ce ai („est modus in rebus”), cu
puţinul; condamnarea exceselor:
3. să te bucuri de viaţă (se presupune, în primul rând, viaţa modestă de la ţară); îndemnul de a trăi/a
prinde clipa („Carpe diem!”), de a o trăi intens. Horațiu este un hedonist moderat. Cântă vinul
(Bahus) şi dragostea (Venera) care te îmbie să-ţi trăieşti clipa, să guşti din plăcerile variate ale
vieţii. Însă ele să nu fie plăceri vicioase. Promovează idealul unei vieţi echilibrate.
4. totul este trecător („fugit irreparabile tempus”), efemer. Dar trebuie să-ţi păstrezi echilibrul
sufletesc.
5. restaurarea şi respectarea tradiţiilor.

Epistola către pizoni

Este una dintre cele mai remarcabile opere de teorie literară a antichităţii. Mai este numită „Arta
poetică”. Aici se formulează principiile estetice ale clasicismului antic, pe care, în mare parte, le
va prelua şi actualiza clasicismul din secolul al XVII-lea.
„Epistola către pizoni” a fost scrisă împotriva mulţimii de epigoni care prin superficialitatea
lor compromiteau poezia.

Ovidius (anii 43- 18 î.Cr.)

Concomitent cu poezia lui Vergiliu şi a lui Horaţiu, la Roma se cultivă şi alt tip, pentru care
arta nu mai are o funcţie morală şi socială, o poezie ce se menţine pe planul intimităţii: elegia.
Ovidiu este descendent dintr-o familie de nobili. Preferă societatea aistocratică, scrie pentru
ea, pentru gusturile ei, dar în acelaşi timp, făcând opoziţie unor măsuri autoritariste ale lui
August, uneori exprimând chiar simpatie faţă de sclavi. Nu se poate susţine că a fost democrat,
însă accente de felul acesta se întâlnesc în mai multe dintre operele sale.
Creaţia lui Ovidiu se desfăşoară în 3 etape, în funcţie de tematica operelor.
Prima etapă: e dominată de tema iubirii.
Opere principale: „Amorurile”, „Epistolele eroinelor”. Ultima reprezintă o serie de scrisori
(imaginare) în versuri, scrise de femei celebre ale trecutului, personaje mitologice, adresate
soţilor sau iubiţilor care nu sînt cu ele (Penelope, Didona, Medeea, Fedra).
Tot atunci a scris și poemul didactic „Arta iubirii”, un fel de manual de dragoste care
prezintă un cod de reguli de conduită pentru îndrăgostit: cum să-ţi cauţi o iubită, cum să-i câştigi
dragostea, cum s-o păstrezi ș.a.
În a II-a etapă de creație Ovidiu este interesat de miturile, legendele, credinţele şi obiceiurile
romanilor. Atunci scrie capodopera „Metamorfozele” unde a prezentat aproximativ 240 de
preschimbări ale oamenilor în plante: flori, arbori, stânci etc. Din „Metamorfozele” lui Ovidiu s-
au inspirat foarte mulţi scriitori: din antichitate şi până în prezent (de exemplu, B. Shaw
„Pigmalion”)
A III-a etapă coincide cu perioada exilului său la Tomis (Constanţa de astăzi), pe atunci - cel
mai îndepărtat colţ al Imperiului Roman. A fost pedepsit de August. Pretextul oficial: lucrarea
„Arta iubirii”, dar, de fapt, pentru atitudinea sa generală de opoziţie faţă de reformele iniţiate de
August, faţă de regim. În exil Ovidiu a scris elegii, unite în 2 culegeri: „Triste”, „Pontice”
(scrisori în formă de poezii, adresate soţiei, prietenilor ca aceștia să intervină pentru a i se permite
întoarcerea acasă). Aici se urmăresc accente de nostalgie, durere, revoltă, melancolie, dor de
casă, tristeţe. În special pentru noi, aceste poezii sunt preţioase şi datorită faptului că Ovidiu este
primul poet al unui ţinut de aici. De la el aflăm şi despre traiul strămoşilor noştri, peisajul
localităţilor, diferite detalii de viaţă etc. Deci, pentru noi acestea au nu doar valoare estetică, ci și
documentară pentru cunoaşterea trecutului ţării.
 Unele legende afirmă că Ovidiu este înmormântat chiar undeva pe teritoriul Moldovei de
astăzi, dar, de fapt, nu se ştie exact unde. Totuși, se presupune că la Tomis. În Constanţa, pe
piaţa „Ovidiu”, a fost pusă o piatră funerară cu o inscripţie compusă chiar de poet: sub această
piatră zace Ovidiu – „cântăreţul iubirilor gingaşe”.