Francesco Petrarca a fost un prozator, poet și umanist italian din secolul al XIV-lea, unul

din cei mai importanți poeți lirici ai literaturii italieneE omul cel mai erudit al vremii sale, o
personalitate reprezentativa pentru inceputurile umanismului renascentist prin convingerea
legaturii dintre cultura clasica

Francesco a știut să iubească nu numai cu sufletul, ci cu toată ființa sa. În sonetele incluse
în Canțonier poetul italian și-a cântat iubirea platonică pentru o femeie pe care o numește
Laura(acest nume are la petrarca o semnficație simbolică) și despre care se spune că poetul o
vede prima data pe Laura, fiica lui Audiberto de Noves, maritata in 1325 cu Ugo de Sade.
Aceasta este data care marcheaza inceputul unei iubiri care va dura 21 de ani si inca 10 dupa
moartea Laurei, din 1348, pe care nu va inceta sa o cante nici dupa acesti 10 ani, pana la
sfarsitul vietii sale. Canţonierul are în centru trăirile sufleteşti, intensificate de sentimente
contradictorii, oscilînd pe un fond de melancolie între bucurie şi tristeţe, exprimate în versuri
ce alcătuiesc un roman sentimental posibil şi complet, în care a pus profunditate. Această
iubire psihologică este tainică, chiar platonică. Dar iubirea lui Petrarca are o tensiune
dramatică. Canţonierul este expresia frămîntărilor sufleteşti şi îndoielilor chinuitoare ale
conştiinţei acestui Orfeu modern, preocupat nu de a-l cunoaşte precum Dante pe Dumnezeu,
ci de a se cunoaşte pe sine ca om într-un „lung dialog al poetului – susţine Alexandru Balaci
– cu propriul suflet”. Odată cu Petrarca, Infernul şi Paradisul din Divina Comedie devin
aspecte ale vieţii interioare a poetului, relevante fiind în acest sens versurile sonetului
CXXXIV:

„Nici pace n-am, nici lupta nu mă-mbie;

mă tem şi sper, şi ard şi sînt de gheaţă,

şi zac răpus şi zbor pînă-n tărie,

nimic nu prind şi-o lume strîng în braţă.

Stăpînă am ce-n mîna ei mă ştie,

dar nu mă vrea, căci nu mă lasă-n viaţă;

Iubirea-ntr-ajutor nu vrea să-mi vie,

nici viu mă vrea, nici cum să scap mă-nvaţă.

Văd fără ochi, strig fără limbă-n gură,

să mor rîvnesc şi chem după-ajutoare,

mi-s ceilalţi dragi şi mie-mi caut vina.

 Zîmbesc în lacrimi, totul mi-e tortură,

viaţa şi moartea-mi sunt la fel de-amare

şi numai tu, stăpînă, eşti de vină”.

Titlul este simplu și cu ajutorul lui înțelegem a câta sonetă este din restul 317.Opera data
aparține genuli liric și ca specie literară este un sonet.

Tema operei este dragostea. Iubirea isi exercita marea ei putere mai ales asupra poetului,
care simte profund toate amaraciunile si toata bucuria iubirii, lacrimile, suspinele lui sunt
continue, doreste dar simte teama in acelasi timp, in timp ce femeia se desfasoara in splendida
ei frumusete corporala. Laura s-a desprins de simbol, iubirea a iesit din valuri abstracte si a
devenit sentiment uman, iubitul nareaza povestea sa de dragoste. Dumnezeiesc de frumoasa,
cu ochi stelari, cu parul blond revarsat botticellian pe umeri, cu carnea de candoarea crinilor si
de impurpurarea trandafirilor, Laura trece in poezia lumii.

Este alcătuită din 14 versuri endecasilabe, formată din două strofe a câte patru versuri și
din alte două strofe a câte trei versuri. Rima este încrucișată, schema în catrene este
ABAB,ABAB iar în terțete-CDE, CDE. Cu ajutorul figurilor de stil metafore, epitete,
personificări, inversiuni este conturată starea de spirit a eu-lui liric care este îndragostit,
îndurerat, suferind, disperat.

Francesco Petrarca e primul scriitor care a simtit ca sufletul individului poate sa aiba o
istorie, ca fiecare act si gest al vietii poate genera o poezie, care si-a ales drept tema realitatea
cotidiana, care a cantat iubirea si natura. Petrarca a introdus in poezie natura, ca tema
integrala, natura insufletita (romantic parca) de starea sufleteasca a aceluia care o descrie sau
o alege ca fundal al intamplarilor vietii sale. El este printre primii scriitori ai lumii care poseda
total ‘sentimentul naturii’. Natura i-a folosit ca o sursa de imagini, de comparatii si metafore
pentru a-si colora versurile. Dar natura nu este numai o stare sufleteasca, preanuntand
atitudini romantice, ci are si o frumusete infinita in sine. Sentimentul naturii fusese ignorat de
evul mediu.

În cocnluzie, menționez că, pe lângă cunoașterea profundă a autorilor clasici și a limbii

latine, operele sale scrise în "volgare" au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii
italiene vorbite într-o limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura
clasică și învățătura creștină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care
reunește aceste două idealuri. Alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii
precursori ai Renașterii.