Sunteți pe pagina 1din 3

Romanul cavaleresc

Constituirea societăţii feudale, care are în centru simbolic castelul şi care are nevoie de un set
de valori şi un cod de comportament care să-i ghideze pe membrii săi în viaţa de zi cu zi a condus la
apariţia unui gen de literatură specifică. Poezia trubadurilor, care glorifică dragostea elevată şi romanul
cavaleresc, în care pentru prima oară se recurge la alăturarea iubirii şi aventurii eroice, aveau să fie
creaţiile cele mai caracteristice.
Spre deosebire de forma sub care cunoaştem astăzi romanul modern, romanul cavaleresc, apărut
spre sfârşitul secolului al XII-lea, era o creaţie în versuri, care îşi datora numele faptului că era scrisă nu
în latină, ci în limba vulgară (romanz). El fusese precedat de lucrări cu teme inspirate din legendele antice
referitoare la Alexandru cel Mare, poveştile despre Teba, Troia sau Eneea.
În aceste romane antice, personajele cunoscute din operele dramatice sau epice ale antichităţii
greco-romane se comportă şi vorbesc precum feudalii din societatea secolului al XII-lea. Subiectele sînt
creştinate, eliminîndu-se orice referire mitologică, iar marii preoţi păgîni fiind înlocuiţi cu episcopi.
Anacronismul este regula de bază a acestor creaţii, care încearcă să adapteze elementele antice la realităţi
noi. Apar elemente noi, care justifică acţiunile eroilor, precum felonia, iar instituţia specific medievală a
cavalerismului este proiectată în antichitate. De exemplu, în Romanul Tebei, primul dintre romanele
franceze, conflictul dintre cei doi fraţi duşmani, Eteocle şi Polynice, fii lui Oedip, e declanşat de
nerespectarea legămîntului şi a cuvîntului dat. Mobilul care le îndeamnă la acţiune pe toate personajele ce
se situează într-una sau alta din tabere este respectarea sau nerespectarea jurămîntului de vasalitate pentru
unul din fraţi. Personajele feminine capătă contururi pe care nu le aveau în operele antice care au servit
drept model, devenind în acelaşi timp exponentele ideologiei iubirii curteneşti. Despre Antigona, de
exemplu, ni se spune că era « nobilă, curtenitoare şi frumos împodobită ». « Avea statură elegantă şi chip
frumos, frumuseţea ei eclipsînd-o pe oricare alta. Nicicînd în poveşti nici în cîntece nu veţi auzi celebrată
femeie comparabilă”. Cînd Parthénopée, rege al Arcadiei, se îndrăgosteşte nebuneşte de ea şi îi cere să
devină « prietena » lui, ea nu îi respinge cererea din principiu, ci arată doar că nu poate iubi decît pe
cineva de acelaşi rang, întrucît e fiică de rege. Iubirea curtenească, preluate de romanele “antice” îşi
păstrează caracterul obligatoriu pentru personajele de neam înalt, cu condiţia respectării izomorfismului.
Spre deosebire însă de dragostea cîntată de trubaduri, care e de cele mai multe ori adulteră, aici apare
ideea dragostei împărtăşite dintre doi tineri, care nădăjduiesc să se căsătorească. În acelaşi roman,
Ismène, sora Antigonei, e “prietena” lui Athon, relaţiile dintre ei părînd a fi ajuns foarte departe în raport
cu codul moral propovăduit de Biserică.
Importanţa acordată dragostei creşte şi mai mult în Romanul lui Enea, în care eroul virgilian e
reprezentat ca un perfect cavaler, iar Didona şi Lavinia reprezintă fiecare cîte o faţetă a iubirii curteneşti.
Didona e consumată de focul pasiunii senzuale, care îi aduce sfîrşitul cînd Enea e obligat să o părăsească,
pe cînd Lavinia trăieşte o dragoste castă, pentru care e recompensată cu căsătoria cu cel iubit. Enea însuşi
dă dovadă de o capacitate deosebită de a trăi “dragostea delicată” cîntată de poezia lirică, plîngînd,
leşinînd, dar şi făcînd cele mai mari isprăvi de vitejie datorită iubirii pentru tînăra prinţesă.
Adevărata inovaţie a romanului medieval a constat însă în preluarea unor teme şi personaje
aparţinând folclorului celtic, în care se păstrase amintirea regelui breton Artur şi a tovarăşilor săi de luptă
împotriva invadatorilor anglo-saxoni. Această inspiraţie bretonă s-a dovedit însă interesantă nu atît
datorită elementelor istorice reale (de altfel, se pare că la baza romanelor inspirate din ciclul Arthurian
stau nu poveştile folclorice, ci o aşa numită “istorie” a regatului Britaniei, scrisă de Geoffroi de
Monmouth, în sec. al XI-lea) cât a celor supranaturale. Aceste romane sînt pline de păduri fermecate
unde se găsesc din abundenţă vrăjitori, zâne, pitici, obiecte vrăjite, castele ale întâmplărilor ciudate. Un
întreg arsenal miraculos, prezent până atunci doar în basmele populare, începea să caracterizeze o creaţie
cultă care a oferit modele literaturii europene care i-a urmat.
Spre deosebire de creaţiile populare, aceste romane cavalereşti au autori al căror nume a fost
reţinut de istorie. Întemeietorul genului este considerat Chrétien de Troyes, cleric trăitor la curtea contesei
Maria de Champagne, fiica lui Alienor din Acvitania, nepoata primului trubadur, doamnă din înalta
aristocraţie franceză, cu o cultură aleasă, care i-a şi sugerat autorului tema unuia din romane (Lancelot
sau Cavalerul cu cotiga). Tema centrală a tuturor romanelor sale ( a mai scris, în afară de cel deja citat
Erec şi Enide, Cligés, Yvain sau Cavalerul cu Leul, Perceval sau Povestea Graalului) este împletirea
dintre dragoste şi virtuţile cavalereşti. Nu erau teme noi în literatura cultă a Europei apusene, căci vitejia
şi onoarea fusesere abordate de poemele epice, iar iubirea era cântată de trubaduri. Nouă este însă teza
potrivit căreia iubirea desăvârşită a cavalerului pentru doamna sa îl îndeamnă pe acesta să caute
perfecţiunea, distingându-se în luptă şi printr-un comportament conform codului de onoare cavalerească.
"Nu-mi este nimic prea greu să făptuiesc, de va dori vreun lucru", răspunde Lancelot la solicitarea iubitei
sale. Eroii romanului cavaleresc nu mai caută în luptă doar sporirea gloriei personale şi creşterea numelui
neamului căruia îi aparţin, ca Roland sau Cidul din poemele epice; ei îşi slujesc astfel doamna şi

1
dovedesc puterea iubirii pe care i-o poartă. La cererea reginei Guinevra, Lancelot este în stare să lase să-i
fie pătată chiar onoarea, virtutea esenţială a unui cavaler, urcîndu-se într-o căruţă cu care în mod obişnuit
erau plimbaţi prin oraş condamnaţii sau lăsându-se înfrânt în turnir de adversari care-i sunt inferiori
(Lancelot sau cavalerul cu cotiga). Nu pierderea onoarei, nu umilinţa reprezintă pentru aceste personaje
răul suprem, ci pierderea iubirii, care-i aduce lui Yvain nebunia, determinându-l să fugă în pădure şi să
ducă un trai sălbatic (Yvain, cavalerul cu leul). Chiar şi Perceval, al cărui scop este găsirea Graalului,
vasul sfînt în care cursese sîngele lui Christos, nu este împlinit fără căsătoria cu iubita sa Blanchefleur
(Perceval sau căutarea Graalului).
Observăm că, în mod paradoxal, într-o societate condusă de bărbaţi şi care continuă să
desconsidere în planul real femeia, apare o literatură care afirmă tocmai superioritatea doamnei faţă de
cavalerul ei, faptul că acesta trebuie să o trateze aşa cum îşi tratează un vasal seniorul. Chiar declaraţia de
dragoste este făcută în genunchi, cu mâinile împreunate, asemeni omagiului vasalic.
"Messire Yvain îşi împreună mâinile, îngenunche şi spuse ca un adevărat îndrăgostit:
-Doamnă, niciodată nu voi striga îndurare. Vă voi mulţumi pentru orice veţi voi să faceţi cu finţa mea.
Căci nimic nu mi-ar putea displace din partea voastră."
Aceasta poate să oglindească o anume promovare a femeii, care a survenit în Occident începând
cu epoca cruciadelor, dar mai curând e vorba de o proiecţie în literatură a unor idealuri care sunt uneori
rupte de realitate. Romanul cavaleresc răspunde dorinţelor de civilizare, de şlefuire a moravurilor într-o
societate aristocratică mai bogată, mai obişnuită cu rafinamentul decât cea a secolelor anterioare. Această
societate are nevoie de un cod de comportament, şi cum tratate seci nu sunt foarte eficiente, difuzează
aceste reguli prin intermediul operelor literare. Din romane, tinerii cavaleri învaţă cum să se poarte cu
doamnele, cu seniorii, cu suveranii, cu egalii şi cu inferiorii lor. Mai învaţă să respecte oamenii bisericii
şi învăţăturile acestora (să nu uităm că mulţi autori erau clerici, asemenea lui Chrétien de Troyes, într-o
epocă în care sunt încă puţini laici ştiutori de carte), să-i apere pe cei aflaţi în nevoie. Pentru războinicii
medievali violenţi aceste idei nu veneau de la sine, astfel încât prin literatură se produce o anume
"civilizare" a acestora. Ca urmare, aceste romane contribuie la definirea unui tip de politeţe, mai ales faţă
de femei, care a caracterizat până nu de mult societatea europeană.
Iată de exemplu, cum este prezentat codul comportamentului cavaleresc în Romanele Mesei
Rotunde ,compilaţie alcătuită în sec. XIII, un fel de Vulgată a genului.
« Cei dintâi cavaleri nu au fost cavaleri din pricina obârşiei, căci toţi ne tragem din acelaşi tată şi aceeaşi
mamă. Dar când Pizma şi Nesaţiul au început să crească în lume, atunci cei slabi rânduiră mai presus de
ei nişte apărători, care să menţină dreptatea şi
să-i ocrotească.
Şi se dădu menirea aceasta celor voinici, celor puternici, celor chipeşi, leali, cutezători, viteji. Şi
nimenea, pe vremea aceea, n-ar fi fost atât de îndrăzneţ încât să încalece pe cal înainte de a fi intrat în
rândurile cavalerilor. Dar investitura de cavaler nu era dată aşa, ca un hatâr. Li se cerea să fie buni cu
toată lumea, în afară de ticăloşi, milostivi faţă de cei bolnavi, gata să-i apere pe cei nevoiaşi şi să-i dea în
vileag pe tâlhari şi pe ucigaşi, buni judecători, fără ură şi fără părtinire ».
În fond, romanele cavalereşti ilustrează ideologia ordinului luptătorilor, bellatores din societatea
trifuncţională medievală, care îşi justifică existenţa prin apărarea celorlalte două categorii care nu se pot
apăra singure, laboratores şi oratores, la care se adaugă femeile, considerate de gîndirea medievală ca o
categorie aparte, care transcende ordinele tradiţionale.
Această societate are nevoie şi de idealuri, de vise, şi romanele cavalereşti le oferă cu prisosinţă.
În condiţiile în care tendinţa familiilor aristocratice este de a transmite moştenirea doar primului născut,
pentru a împiedica risipirea patrimoniului neamului, o parte din copii trebuiau să îmbrăţişeze cariera
bisericească sau să încerce să-şi croiască o situaţie prin priceperea lor războinică. Puteau deci să intre în
serviciul unor protectori bogaţi sau să încerce să se afirme în turniruri, prilej pentru bunii luptători de a se
îmbogăţi în urma răscumpărărilor plătite de cei înfrânţi. O rezolvare excelentă a problemei lor o putea
constitui însă o căsătorie cu o moştenitoare bogată, pe care o puteau cuceri tocmai prin manifestarea
vitejiei şi printr-un comportament exemplar. De aceea, romanele insistă pe priceperea războinică a
personajelor, făcînd din virtuţile lor de luptători valori esenţiale.
Înfruntarea între doi cavaleri este întotdeauna spectaculoasă, pentru a răspunde gusturilor unei
societăţi pe care rafinarea nu a făcut-o încă mai puţin violentă. Iată cum este prezentată o astfel de luptă
în romanul lui Chrétien de Troyes, Yvain, cavalerul cu leul.
« Amândoi mânuiesc strâns şi avan lăncile; îşi dau aprige lovituri, încât scuturile ce le atârnă de gât sunt
străpunse, zalele desprinse. Lăncile se frâng şi sar bucăţi în înalturi. Se hărţuiesc cu săbiile şi cu ele îşi
taie curelele de la scuturi. Pe-acestea le-au lovit din sus şi din jos, iar acum le atârnă în bucăţi care nici nu
le mai acoperă, nici nu le mai apără trupul. Se lovesc cu fierul în piept, în braţe, pe umeri. Se cercetează
amândoi îndârjiţi, dar nu se clintesc nici măcar un pas înapoi, nu lasă celuilalt o palmă de loc.

2
Nu se mai văzuseră cavaleri care să-şi dorească într-atât unul celuilalt moartea. Nu-şi cruţă forţele,
dându-şi lovituri cât mai crâncene. Coifurile se înmoaie şi crapă, zalele zbor, sângele şiruie. armura
fiecăruia nu preţuieşte acum mai mult decât o rasă de călugăr sfâşiată şi e lucru de mirare cum mai
durează încă o bătălie atât de mândră şi de aprigă. Amândoi luptătorii sunt, însă atât de viteji, încât doar
mort unul din ei va ceda. Caii nu erau răniţi, cavalerii înfruntându-se ca nişte adevăraţi viteji; luptătorii se
ţineau în şa, fără să fi atins încă pământul cu piciorul. Bătălia era astfel şi mai frumoasă. »
Ca recompensă pentru meritele eroului, romanele cavalereşti au frecvent acest "happy-end"
reprezentat de căsătoria viteazului cavaler cu aleasa inimii sale, sau în cazul în care căsătoria a intervenit
chiar mai devreme, la începutul povestirii, sfârşitul trebuie să aducă reconcilierea dintre îndrăgostiţi. De
aceea, într-o lume în care luptele se purtau totuşi în grup, personajul romanului este un cavaler singuratic,
în stare astfel să iasă în evidenţă. Iar în condiţiile în care căsătoriile se aranjează de către familii,
personajele reuşesc să-şi lege destinele din iubire. Ce-i drept, există în aceste romane cavalereşti şi
iubirea nepermisă, adulteră, ca aceea dintre Lancelot şi Guinevra, soţia regelui Artur, sau cea dintre
Tristan şi Isolda, soţia regelui Marc, dar aceasta ilustrează o altă temă, a dragostei curteneşti, cântată de
trubaduri. De altfel, posteritatea a reţinut tocmai aceste poveşti de dragoste imposibilă, care au marcat
durabil istoria culturii europene. Povestea iubirii dintre Tristan, cavaler de la curtea lui Arthur şi nepotul
regelui Marc, şi Isolda, prinţesa pe care el a adus-o de soţie unchiului şi seniorului său, a reprezentat o
sursă de inspiraţie pentru numeroase realizări ulterioare. Cei doi se îndrăgostesc unul de celălalt după ce
au băut din greşeală o licoare ce avea darul să aducă iubirea, episod care sugerează forţa oarbă a
dragostei, destin împotriva căruia nimeni nu poate lupta. Denis de Rougemont considera că povestea lui
Tristan şi a Isoldei a devenit un mit constitutiv al culturii europene, care acceptă astfel şi legitimează
dragostea, chiar adulteră. Povestea a stat la baza operei lui Wagner care tratează destinul nefericit al celor
doi îndrăgostiţi, şi a făcut obiectul a numeroase tratări cinematografice, dintre care cea mai interesantă
rămîne cea din anii ’40 a lui Jean Cocteau, Le mythe de l’éternel retour.
Surse de inspiraţie pentru creaţia culturală ulterioară, cod de comportament pentru oamenii
epocii, dovezi ale schimbării măcar în plan spiritual a atitudinii faţă de femeie şi faţă de iubire, romanele
cavalereşti se prezintă ca un fenomen situat la răscrucea dintre literatură şi societatea pe care o reflectă şi
o modelează. În secolul al XIII-lea, ca dovadă a succesului genului, aveau să apară deja prelucrări în
proză ale legendelor care îi au în centrul lor pe regele Artur şi pe cavalerii Mesei Rotunde, apoi temele
aveau să se diversifice, noi personaje şi noi aventuri populând romanele gustate de publicul european.
Lovitura de graţie le este dată acestor romane cavalereşti de-abia la începutul veacului al XVII-lea, de
Cervantes cu al său Don Quijote, parodie dar şi ultim omagiu adus unor idealuri devenite nepotrivite
realităţii.