Romanul medieval

 Se formează în condiții specifice în cele din urmă, impunându-se două

direcții: una a romanului cu tentă satirico-socială, iar cealaltă, specifică unei
lumi strict medievale, a romanului cavaleresc.

Sec XII-> configurează un tip de ideologie aparte, doctrina iubirii curtenești=> se

pun începuturile ideii de roman

Inițial: modelul cavalerului-> faimosul motiv al salvării fecioriei amenințate

Extindere: concepție mai largă
caracter foarte special, bazat pe emoție, fantezie, eroism

Despre Evul Mediu reţinem, printre altele, că este perioada în care se foloseşte (se
impune) numele de roman, cu alt sens decât cel consacrat în prezent; acest termen
trimitea spre orice text redactat într-o limbă modernă, continuatoare a latinei ce
dominase până atunci cultura
Romanul medieval se formează în condiţii specifice, în cele din urmă
impunându-se două direcţii: una a romanului cu tentă satirico-socială, cealaltă,
specifică unei lumi strict medievale, a romanului cavaleresc.
Evul Mediu, prin ideologia cavalerească, a elaborat singura doctrină specifică,
având aplicaţie asupra modului de a înţelege iubirea. „Amour courtois” a fost o
adevărată metafizică a iubirii, din această stranie ideologie plămădindu-se o
literatură specifică.

Romanul cavaleresc va impune un model comportamental ce va străbate timpurile,

prin trăsături idealizate valabile şi astăzi:
 curajul
 generozitatea
 spiritul de sacrificiu
 apărarea celor năpăstuiţi
 iubirea necondiţionată
Cel mai important creator al epocii-> Chrétien de Troyes ( Balzac al sec. XII) ->
a avut o concepție despre ceea ce scria, o structură clasică și logică. A elaborat
cele mai cunoscute romane ale timpului.

Cavalerul Lancelot- Chrétien de Troyes

 Unul dintre cei mai cunoscuți cavaleri ai imaginarului medieval este
Lancelot, care ajunge, prin calitățile sale, emblema vie a ordinului căruia
aparține.
 Dintre toate aceste calități, probabil că spiritul de sacrificiu și înfrânarea de
bună voie, au cel mai însemnat rol în fundamentarea iubirii pe care Lancelot
o poartă frumoasei regine Ginevra.
 Principala datorie a lui Lancelot este eliberarea reginei Ginevra, și totodată, a
tuturor cavalerilor și domnițelor care o însoțeau.
 Lancelot este capabil de a elibera poporul din ,,țara străină'' prin voința sa și
prin capacitatea de sacrificiu extraordinară.
 Asemenea multor eroi din Antichitate, cavalerul nu este doar un personaj
funcțional, ci și reprezentarea antropomorfă a unui ideal.

Tristan și Isolda: germenii unui comportament mitizat

semne ale dezvoltării epice moderne-> forța romanului, care depășește
obișnuita narațiune.

Mulți teoreticieni postulează formarea romanului odată cu apariția narațiunilor

cavalerești.

SEC. XVII: romanul era considerat un gen umil

se creaseră premizele pt declanșarea unei mari aventuri a romanului
la începutul sec.-> Don Quijote
Robinson Crusoe

Don Quijote: necesară de-mitizare a materialului cavaleresc

re-ordonare a textului
includerea rolului meta-textului
Robinson Crusoe: proces de re-inventare a lumii, în cod burghez

 Cele două constituie începuturile romanului.

 Sunt despărțite de un interval de aprox. 100 de ani.
 Configurează atotputernicia romanului.

REZUMAT
Don Quijote de la Mancha povestește aventurile lui Alonso Quijano, care, după
citirea mai multor romane cavalerești, nu mai face diferența dintre ficțiune și
realitate. El se crede un cavaler vagabond, Don Quijote de la Mancha. Intenția sa
este de a ajuta pe cei săraci și defavorizați și de a obține dragostea lui Dulcinea.
Pe calul său, Rocinante, Don Quijote călătorește pe drumurile Spaniei în căutarea
gloriei și a aventurii. Renunță la mâncare și confort, în numele unei femei de la
țară, Dulcinea del Toboso, pe care el o consideră prințesă.
Decide să-l numească pe Sancho Panza, un angajat al său, scutierul său după ce îi
promite acestuia că îl va numi guvernatorul unei insule. Împreună ei doi trăiesc
multe aventuri. În final, Don Quijote învins de Cavalerul Lunii Albe, se retrage
acasă unde renunță la toate adevărurile cavalerești pe care le-a urmat și moare de
febră. Odată cu moartea sa, epoca cavalerilor vagabonzi se stinge.

Don Quijote: intenție anticavalerească, parodică

prim mare roman
temă prioritară= tragismul condiției umane
dezvăluie adevărata realitate a vieții din Spania
 Cervantes preia elemente ale imaginarului cavaleresc și le va
asocia într-o tagică parodie cu elemente din romanul picaresc. Impune ideea
de aventură umană, superioară celei de aventură exterioară
 Asocierea lui Sancho cu ilustrul hidalgo oferă dimensiunea
complexă a vieţii, dubla natură a condiţiei umane.
 Construirea de noi semnificaţii, altele decât cele care priveau
devenirea eroului din imaginarul cavaleresc, asocierea erou-lume-cunoaştere
tragică datorită conflictului de conştiinţă, devine o nouă formulă, care va
 conduce la noua direcţionare a romanului, dinspre aventura exterioară către
aventura spirituală, intimă.
 Literatura, ca supra-semn, este prezentă, direct sau indirect,
peste tot în acest roman.

Opera prezintă o multitudine de teme:

 nonconformismul
 nebunia
 iubirea,
 naivitatea,
 avaritia(in cazul taranului)
Se prezintă antiteza dintre realism și idealism, iar ca motive se evidențiază:
 motivul cavalerului,
 motivul jocului,
 motivul călătoriei,
 motivul aventurierului.
Tema nebuniei, răspândită în cultura renascentistă este practic o alegorie pentru
prezentarea unor personaje înţelepte, nobile, pentru care nebunia însăşi se
transformă în energie creatoare, forţă vitală

Idei:
 realitatea este invincibilă
 iubirea, deși este uneori celebrată în roman, devotamentul lui Don Quijote
față de Dulcineea, își bate joc de idealurile romantice, întrucât el adoră și
preamărește o femeie care nici nu știe de existența lui.
 nonconformismul este privit ca pe o trăsătură negativă, întrucât se consideră
dus la extreme ș astfel este asociat cu sminteala.
 Cervantes atacă ideea convențională, aceea că aristocrații sunt respectabili și
nobili
 ficțiunea și adevărul se confundă de obicei, întrucât ambele depind de
percepția cititorului.

Cervantes introduce in opera elemente picaresti:

-Călătoria eroului este determinată din gust de aventuri sau din nostalgiapentru o
viaţă mai bogată în activitate
-Acţiunea se desfăşoară pe schema „călătoriei”, eroul traversând diferite locuri şi
medii sociale.
-Decăderea generală a moravurilor se reflectă în concepţia erouluidespre lume şi
viaţă.
-Personajul picaresc este în primul rând aventurier în adevăratul sens al cuvântului,
el trăieşte in mediul interlop şi adeseori face nedreptăţi, lucruri oribile care se
transpun , insa intr-un comic permanent,ce areuneori caracter de farsa ,alteori de
grotesc
-se adopta forma de parodie pâna la caricaturizarea genului cavaleresc
-Picaroul nu este limitat de posibilităţi, eşecurile sunt noi provocări
-se dezvăluie în mod satiric şi brutal corupţia epocii
-Cervantes reţine şi admiră tot ce e frumos, nobil şi uman în cavalerism,respingând
doar ceea ce este imoral, vulgar şi fals în formele dedegenerare ale idealului
cavaleresc.

Literatura devine o temă de discuţie esenţială, având rolul de supra-ordonator al

existenţei eroului.
Capitolul VI din prima parte a romanului este cel mai relevant în acest sens,
indicând poziţia autorului faţă de literatura timpului său.
Utopia livrescă este cea care declanşează „sminteala” eroului şi toate faptele lui
Don Quijote se vor raporta la elemente desprinse din imaginarul livresc asumat ca
pe o replică mai bună la viaţa reală.
Prin aventura propusă, de fapt eroul vrea să re-scrie lumea. Este o dublă
dimensiune a aventurii: aceea de erou şi aceea de creator de lumi ficţionale, între
care pendulează existenţa lui ca motor al naraţiunii
Asistăm la o simbolică înlocuire a cavalerismului „învechit” cu un nou tip de
cavalerism, cel spiritual, care va deveni o marcă definitorie a noii literaturi.

Textul este de mare întindere, discursul în proză alternând, de multe ori cu poeme
redactate în vers liber sau în rimă. Și poate că tocmai acesta este visul secret al
romanului: să comunice și să comunice, fără a ține cont de reguli de conținut,
acesta fiind imprevizibil ca însuși viața.
Cele două părţi ale romanului, dincolo de lectura curentă, lineară, trebuie privite
ca elemente ale unui joc narativ complex, ce introduce ideea că personajele şi
cititorii sunt avizaţi şi cunoscători competenţi ai textului ce a constituit romanul
iniţial (prima parte).
Eroul romanului se metamorfozează, în a doua parte, devenind un cavaler al
cunoaşterii, un ins problematic, tragic, desprins de imaginea cavalerului făptuitor,
pe care o impusese prima parte, conform canoanelor romanului cavaleresc.
Spania, ca spaţiu al aventurii, trebuie înţeleasă din perspectiva a două sisteme:
 cel de fier, corespunzând realităţii crude, în care puterea, averea erau
esenţiale
 cel diamantin, în care totul este transpus în planul idealului donquijotesc, de
cea mai pură origine livrescă.
Se configurează astfel imaginea unui personaj tragic, a cărui problemă este
cunoaşterea, în multiplele ei aspecte; pentru a face mai complexă însăşi natura
umană, autorul construieşte abil la nivelul cuplului de personaje, Sancho ne fiind
doar un simplu scutier. Cum s-a spus, cei doi, într-o stranie complementaritate,
sugerează chiar bivalenţa firii umane moderne, oscilând între doi poli
comportamentali.
Textul, în a doua parte, mai cu seamă, insistă asupra ideii de carte, de devenire
narativă a acesteia, asupra rolului personajelor şi asupra relaţiei cu cititorul; altfel
spus, metatextul impune prin amploare şi prin natura semnificaţiilor.
Istoria, aşa cum o întărise mentalul medieval, este percepută atât la nivelul
imaginarului real, pe care eroii îl cunosc străbătând o Spanie reală, cât şi la nivelul
imaginarului impus de text. Cartea are puterea de a impune propria-i istorie, uneori
mai credibilă decât cea contingentă.

IUBIREA ILUZORIE
Don Quijote dezvoltă o iubire imaginară, mult mai aproape de intensitatea erotică
unică dorită de eroul care sublimează totul, nefiind interesat de modelul real.
Distanţarea propusă între iubirea comună şi iubirea imposibilă vizează acelaşi
spaţiu al tragismului existenţial pe care îl reprezintă cavalerul Tristei Figuri.
Nu drama erotică stă la baza „smintelii” cavalerului, ci cumplita conştientizare a
decalajului insurmontabil ce există între lumea reală şi cea ideală.
„Absenţa” fiinţei iubite, ca şi a unei poveşti explicite de dragoste, trebuie privită
în strânsă legătură cu prezentarea unor poveşti de dragoste reale, accentuând
imposibilitatea iubirii visate de cavaler.
Utopia erotică nu este o salvare, ea reprezentând, de fapt, încă o formă a dramei
personajului ce va prevesti dimensiunea complexă a insului modern, care îşi
construieşte o lume a sa, de multe ori mai plină de semne şi imagini decât cea reală.

Finalul romanului este văzut fie ca o concesie, o cedare ultimă, un compromis al

autorului făcut în faţa puterii inchiziţiei, fie ca un ingenios reflex de păcălire a
puternicei cenzuri de atunci.
Nebunia cavalerului poate fi înţeleasă în strălucita descendenţă a „elogiului
nebuniei” pe care îl făcuse Erasmus şi care amplifică astfel, convingător, imaginea
eroului.
Don Quijote devine astfel sugestiv emblematic pentru noua aventură a umanităţii,
care începe şi prin acest roman: omul este o fiinţă problematică şi problematizantă,
care descoperă tot mai mult tragismul relaţiei eu-ceilalţi.
Asocierea cu Sancho trebuie admisă doar până la un punct, acela care permite
relevarea complexităţii naturii umane şi posibila bipolaritate a comportamentului
uman.
Prin Don Quijote, istoria şi romanul se desprind definitiv, după ce o convieţuire
îndelungată dusese aproape de confuzie identitară cele două tipuri de discurs.
Prin acest roman, literatura demonstrează că impune un nou gen, singurul care
poate concura, în termeni reali, cu însăşi viaţa.