Sunteți pe pagina 1din 4

Doamna Chiajna

de Alexandru Odobescu

Romantismul este o mișcare litereră și artistică aparută în Europa la sfârșitul secolului al


XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cu puternice influențe în filozofie, istorie, lingvistică și
drept.
Nuvela „Doamna Chiajna” este o nuvelă istorică de factură romantică, cuprinzând numeroase
elemente realiste argumentate de adevărul istoric, sursa de inspirație constituind-o cronicile
(„Cantemir, Descrierea Moldovei : Dimitrie Cantemir spune, în Descrierea Moldovei, că, la
înmormântările domneşti, călăraşii frecau ochii cailor cu praf de puşcă, ca să-i facă a lăcrima”,
„Cronicele româneşti”, „Vornicul Ureche”). Autorul transfigurează realitatea istorică în plan ficțional,
evidențiind un fir narativ, un conflict exterior puternic, între boieri și Doamna Chiajna, personaj
protagonist, ilustrativ și din moment ce naratorul este detașat, rezultă o tendință spre obiectivizare.
Tema nuvelei o constituie lupta pentru atingerea obiectivului, chiar dacă întreg procesul
necesită depășirea limitelor morale.
Titlul este format din numele personajului principal și eponim (Doamna Chiajna), cu atestare
istorică, ea fiind văduva lui Mircea Voda „Ciobanul”.
Personajele nuvelei sunt numeroase, cele mai importante fiind: Doamna Chiajna, Pătru,
Alexandru, Ancuța, sora sa mai mare, Radu Socol, Stamatie Paleologul, Andronic Cantacuzenul,
Badea cluciarul, Banica, etc.
Structura nuvelei este clasică, fiind echilibrată și armonioasă prin conturarea a patru capitole
cu titluri semnificative (I-„Mormântul”, II-„Nunta”, III-„Fuga”, IV-„Pustnica”).
Modalitatea de expunere dominantă este narațiunea îmbinată cu elemente de descriere și
dialog, acțiunea identificând în mod clar momentele subiectului, cu un conflict bine evidențiat între
Doamna Chiajna și boierii pribegiți, dar și cu alți domnitori.
Naratorul este obiectiv și impersonal (heterodiegetic), narațiunea exprimă o perspectivă
narativă obiectivă, cu viziunea „dindărăt” și focalizare zero.
Modalitatea narativă (situația diegetică) se remarcă prin absența mărcilor naratorului, deși
vocea acestuia face adesea aprecieri despre personaje (prin epitete: „un tânăr la chip mândru şi plăcut”,
„fragede și dulci trasaturi”, despre Doamna Chiajna: „părul ei începuse a cărunţi, dar trupul său era
nalt, portul ei, drept şi falnic, ochirea-i, straşnică şi hotărâtă”).
Spațiul narativ este real , iar timpul narativ este cronologic, evidențiind tehnica înlănțuirii
(„Era pe la sfârşitul lui februarie, anul 1560”, „Acestea se petreceau prin anii o mie cinci sute şaizeci şi
câţiva, chiar în mijlocul veacului al şaisprezecelea.”).
Subiectul este constitiut din episoade narative bine delimitate, accentuând clasicismul.
Expozitiunea: aflat pentru a patra oara la tron, Mircea Vodă moare, locul urmând să-i fie luat de cel
mai mare fiu al său, Pătru. La înmormântare, în biserică, câțiva boieri pribegiți de fostul domn, cu
dorința de a se razbuna, blamează trupul mort al lui Mircea Voda („pe la sfârşit, ... câţiva boieri, mai
mult tineri şi noi poposiţi în biserică, ... punându-se drept în faţa sicriului, începură să strige în gura
mare către obştea spăimântată din biserică: ... Veniţi şi vă plecaţi crucii mântuitoare, ce cu drept o
smulg din mâinile nelegiuitului; iar stârvul lui scuipaţi-l ca mine şi azvârliţi cu pietre într-însul!”),
moment ce se identifică cu intriga, declanșând conflictul puternic între ei și Doamna Chiajna. Are loc
o luptă în care moare o mare parte din boierii răzvrătiți, scenă romantică, accentuată prin pasaje
violente: „Atunci, zăngănitura ostaşilor ce dau năvală, larma gloatei turbate, ce se îmbrâncea, cântările
preoţilor zorind a sfârşi slujba, sunetul clopotelor, izbucnirile tunurilor, făceau toate la un loc un vuiet
încurcat, un fel de luptă amestecată.”.
Desfășurarea acțiunii prezintă mai multe secvențe epice: Radu Socol, un tânăr al cărui tată a
fost ucis din ordinul lui Mircea Vodă, iese din locul în care s-a ascuns și zărind-o pe Ancuța leșinată pe
mormântul tatălui său, se îndrăgostește de ea („pentru întâia oară, inima-i simţi, la vederea unei
necunoscute, fiorii ce dă primejdia unei fiinţe iubite”). Venindu-și în fire, tânăra crezând ca Radu a
apărat-o în luptă, îi mulțumește („Îţi mulţumesc c-ai fost milos şi m-ai scăpat d-acei oameni fără de
lege!”), iar apoi pleacă lasându-i marama neagră. În acest episod, culoarea locală iese în relief atât prin
vestimentația tânarului („Un muntean negru cu găitane de fir, cioarici la fel, cu pajeri pe genunchi, o
mantie scurtă pe umeri, cizme nalte în picioare, cu pinteni de argint; la coapsă un paloş scurt şi drept,
şi-n mână o ţurcă de samur cu surguci: iată îmbrăcămintea sa.”), cât și prin descrierea domniței („ochii
ei albaştri clipiră sub lungile-i gene bălaie”).
Având o mare dorință de a se răzbuna și de a-și redobândi proprietățile, Radu Socol împreună
cu alți boieri, cer ajutor de luptă în Ardeal și înfrâng oatea Doamnei Chiajna la Dâmbovița. Văzând că
are nevoie de întăriri, vaduva caută aliați la Rusciuc, are loc o nouă bătălie (scenă romantică), în care
moare o altă serie de boieri, printre care este crezut a fi și Radu Socol, dar acesta trăiește retras în
ruinele cetății sale, de pe malul Motrului, neputând să aleaga între „ură și iubire”, între a-și răzbuna
familia și a trăi fericit alături de fiica celui care i-a omorât tatăl („muncindu-şi sufletul îndoios între
ură şi iubire.”).
În al doilea capitol, culoarea locală este redată de vasta descriere a cetății domnești: „Casele
domneşti din Bucureşti se-nălţau pe povârnişul malului stâng al Dâmboviţei ... Drept în mijlocul
ogrăzii, d-a stânga bisericii lui Mircea, se aflau casele domneşti, clădire pătrată, mare, aridicată, cu
ziduri late în poale şi fără tencuială, purtând pe d-asupra lor un coviltir cu ceardac nalt şi întins, un
adevărat munte de şindrilă. Catul de jos al caselor abia avea pe ici, pe colea câte o crestătură pe unde
să intre aerul în beciurile-i boltite ...”.
Tânărul Radu hotăraște să iși sacrifice răzbunarea în favoarea iubirii și se supune Doamnei
Chiajna. Aceasta din urmă, dorind să aibă aliați străini, îi cere patriarhului Iosaf să caute doi soți fanari
pentru fiicele sale. Acesta îi alege pe nepotul său Stamatie Paleologul și pe bătrânul vameș Andronic
Cantacuzenul.
Aflând aceste lucruri, Radu vrea să îi marturisească Ancuței dragostea ce i-o poartă și să îi
înapoieze marama neagră („Domniţă! am cutezat într-o zi îngrozitoare să răpesc de pe capu-ţi acest
jalnic văl. De atunci l-am păstrat, nesocotitul de mine, ca un zălog de scumpe, de dulci, de-ncântătoare
nădejdi!... Primeşte, dar, înapoi acest drag chezaş al amăgirii şi al deşartelor mele dorinţe.”), dar ea îi
spune să o păstreze „pâna ce vei simţi că ţi-a pierit în inimă orice scânteie de nădejde.”.
Cei doi pețitori greci ajung la casele domnești cu o mulțime de daruri pentru viitoarele lor
soții. Are loc nunta fiicei celei mari cu Stamatie, iar a celei mici cu batrânul vameș, în timpul căreia,
spre surprinderea Ancuței, apare Radu, dând foc maramei negre („Piei, amăgita mea nădejde!”),
crezând ca odata cu aceasta va pieri și iubirea sa.
În al treilea capitol, Stamatie Paleologul pleacă împreună cu șoția sa la Țarigrad, iar după
câteva zile petrecute la curte, Andronic și Ancuța pleacă la Rusciuc, unde aceasta din urmă rămâne
într-un chioșc din lemn pe malul Dunării.
Noaptea, suferind din cauza soartei ce i-a fost hotărâtă, tânăra aude un cântec („Frunza-i verde,
apa-i lină,/ Ş-al meu suflet tulburat,/ Luna vars-a sa lumină,/ Dar mi-e gândul înnorat./ Unde merg, în
orice parte,/ N-am nimica de dorit;/ Visele-mi au fost deşarte;/ Ce-am iubit m-a amăgit!”), în care
identifică glasul iubitului său și impulsionata de iubire, pleacă cu el pe Dunăre.La Giugiu îl întâlnesc
pe Banică, slujitorul lui Radu, împreună cu care se îndreaptă spre cetatea de pe malul Motrului.
Dându-și seama de trădarea domniței, Andronic vrea să-și facă dreptate, reușind să îl
izgonească pe patriarh și să îl convingă pe Sultanul Salim să elaboreze o carte de mazilie pentru Pătru,
tronul revenindu-i celuilat fiu al Chiajnei, Alexandru.
Urmând modelul lui Alexandru Lăpușneanul, Doamna Chiajna adună la un ospăț toți boierii pe
care îi crede primejdioși pentru rămânerea fiului său la cârma țării și îi omoară, apoi dă ordin să fie
uciși și ceilalți boieri care nu au fost prezenți la cină, ilustrându-se astfel perfidia și cruzimea sa prin
acțiunile intreprinse.
Într-o seară de iarnă, la cetatea Socolești, Ancuța stând alături de iubitul său, vede pe perete o
icoană de lemn. Radu îi povestește cum aceasta, găsită într-un stejar, a fost părtașă la toate întâmplarile
ce i-au marcat viața (moartea tatălui: „silit de duşmani să-şi lase casa, pe o groaznică vreme de
furtună, el apucă drumul pribegiei şi muri pe ţărmuri depărtate...”, moartea mamei: „îşi dete, sărmana
maică, sufletul. Eram în genunchi la patul ei de moarte, şi în faţă-mi lucea tot icoana aceasta!...”,
răpirea surorii: „...Unul dintr-înşii răpi în lipsă-mi pe scumpa mea surioară şi fugi cu dânsa. ... La
lumina unui fulger, văzui odaia pustie, şi în faţă-mi lucea tot icoana aceasta...”). În aceeași seară,
sosește la poarta cetății oastea trimisă de Doamna Chiajna, care da foc locului, dar nu înainte să îl
ucida pe Radu. Astfel, icoana, element simbolic, căzută la pamânt este din nou martoră la o întâmplare
tragică.
În ultimul capitol, Pătru este dus la Țarigrad, iar Doamna Chiajna reușește să obțină carte de
mazilie pentru Ioan Vodă, domnitorul Moldovei și conform planului, dorește să îl aducă la tron pe
Pătru.
Ioan Vodă nu vrea să se supună, ci iși adună aliați cu scopul de a se lupta pentru domnia sa. La
rândul său, Chiajna cere ajutor în Țara Oltului. Trecând împreună cu însoțitorii săi pe lângă cetatea de
pe malul Motrului, Doamna Chiajna ajunge la râul Otăsău, pe malul căreia o găsesc pe Ancuța, slăbită
și fără puteri („zări, sub o rază trecătoare a lunii, chipul sau, mai bine, umbra unei fiinţe albe şi uscate
ce zăcea azvârlită pe malul verde al râuleţului. Trupul ei despuiat, ce abia-l înveleau nişte ţoale
sfâşiate, părea zdrobit; mâinile şi picioarele-i slabe şi lâncede, căutând poate în răcoarea râului ceva
înviere, pluteau pe d-asupra apei ca frunze-ngălbenite de toamnă; capu-i obosit căzuse pe pietrişul din
matcă, şi pletele-i răsfirate se scăldau furate de valuri.”). Aceasta este dusă la un stejar din apropiere,
în a cărui tulpină se găsește icoana din lemn. Ancuța, cu ultimele puteri, în fața icoanei, cere iertatrea
mamei sale („Acum, dar, mă-nchin la poalele tale cu jeluiri, cu rugăminte, cu lăcrimări ... alină şi spală
orice duh de mânie în inima mumei ce m-a purtat pre mine, nevrednica, în sânul ei, şi la picioarele
căreia mă plec acum, ca şi dânsa, cu milostivire, ca tine, să uite greşalele nesocotitei sale fiice!... În
ceasul acesta, care e al meu cel din urmă, iartă-mă, maică, deşi mult ţi-am greşit eu ţie în viaţă! iartă-
mă, căci cu amarnice dureri am ispăşit, vai! şi eu, păcătoasa-mi rătăcire!...”), apoi își dă duhul. Această
scenă, în care se remarcă tonalitatea patetica, constituie punctul culminant, dar și accentuează
barbaritatea și lipsa de sentimente materne a Doamnei Chiajna („acel glas prorocesc ce vestea moartea
vecină a fiicei sale, făcură să clipească sub geana încruntată a Chiajnei o umbră de îndurare; dar
freamătul milei nu se coborâse încă până în inima-i oţelită”), având influențe romantice.
Doamna ajunge la Focșani, unde fiii săi au așezat o tabară. Aceștia aud zvonul că boierii
moldoveni doresc să își trădeze domnitorul și deaceea lasa garda jos. Odată ajunși în tabără,
moldovenii, nevenind cu gând de pace, o omoară pe Doamna Chiajna, fiii săi reușind să scape.
Moartea simbolică a personajului principal reprezintă o scenă romantică prin violență, anulând
personalitatea crudă a acesteia: „... Dumbravă ... desprinzând ghioaga de la brâu, o-nvârti de câteva ori
cu braţu-i vârtos, ş-apoi, glăsuind un groaznic blestem, o azvârli drept în capul înfuriatei Doamne.”,
„Chiajna căzu răsturnată pe spate, ş-atunci îndată, cu ochii sângeraţi, cu fălcile căscate, încercă să se
ridice în ghenunchi, să se sprijine pe palme, să rostească un cuvânt; dar abia putu să iasă din gâtleju-i
năbuşit vorbele: Domnii! feciorii mei!... ş-o înecă sângele ce curgea şiroaie din tot capu-i găurit de
ţinte.”.
Astfel, în deznodamânt, Alexandru Vodă se retrage la Cetatea de Folci, iar Pătru la Brăila,
peste câteva luni însă, ei întorcându-se la tronul Țării Românesti și respectiv al Moldovei.
Doamna Chiajna este personajul principal, protagonist și eponim al nuvelei, cu atestare
istorică. Este un personaj complex, romantic, alcătuit din lunimi și umbre, având ca trăsătură
dominantă cruzimea, reieșită din scenele violente tipic romantice. Caracterizarea indirectă făcută de
narator, prin fapte și gesturi, demonstrează tirania, dorința de putere („Cu atâta însă nu se mulţumea
Chiajna; având un fiu pe scaun, ea sârgui să-i agonisească şi celuilalt domnia vecină a Moldovei”) și
lipsa de considerente morale în vederea atingerii scopului (își căsătorește fiicele cu persoane influente,
hotărându-le soarta: „Doamna Chiajna, în prevăzătoarea-i îngrijire, cugetă a-şi căpăta reazemul unor
mai puternici dintre acei greci, şi, închipuind mijlocul unei încuscriri”), precum și absența de
sentimente materne pentru fiii săi (scena morții Ancuței).
Ancuța, în antiteză cu Doamna Chiajna, element evidențiat prin romantism, este blândă,
gingașă („blânda fecioară”, „fragede şi dulci trăsuri”), având un destin tragic, influențat cu însemnătate
de deciziile luate de mama sa, care îi distruge viața.
Particularitățile de stil prezente în nuvelă sunt reprezentate prin elemente romantice: antiteza
dintre personaje (Doamna Chiajna și Ancuța), trăsăturile personajului principal, scenele violente,
tonalitatea patetică și culoarea locală (vestimentație: „purtând fustanelă fâlfâindă şi strânsă la mijloc,
cămaşă de filaliu largă-n mâneci şi cusută cu bibiluri, colciaci şi cepchen de filendreş stacojiu, numa-n
fir şi-n mărgăritare, fesul la o parte, iminei mici şi roşii, ş-apoi la brâu două lungi pistoale ghintuite”
-Stamatie Paleologul și descriere: descrierea caselor domneși, descrierea darurilor aduse de gineri: „ici
se vedeau sipeturi de sidef pline cu ghiordane, cu cercei, cu lefturi de smaragduri, de balaşuri, de
rubini, de zamfiri; pline cu pahtale de aur şi de matostat, cu colane şi cu sponciuri de mărgean şi de
mărgăritare, cu surguciuri de briliant”), dar și prin elemente clasice: echilibrul compoziției.
În opinia mea, „Doamna Chiajna” este o nuvelă istorică, un punct de reper în nuvelistica
romanească, prin care se conturează aspiratia spre atingerea scopului, indiferent de obstacole și fără a
se ține cont de valorile morale.