4.

LIMBA SI GANDIRE
Gândirea este procesul psihic cognitiv superior care prin intermediu
operaţiilor mentale (analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea),
reflectă însuşirile esenţiale şi relaţiile dintre obiectele şi fenomenele lumii sub
forma noţiunilor, propoziţiilor (judecăţilor şi raţionamentelor).
Raportul dintre limbă şi gândire apare ca preocupare încă la filozofii greci
care cuprindeau în noţiunea de logos relaţia dintre cuvânt, lucru şi idee. Discuţii
referitoare la teoria limbii au loc încă din antichitate când filosofii greci,
reducând vorbirea la pronunţarea cuvintelor înzestrate cu sens emit idei în
legătură cu originea numelor obiectelor. Ulterior, odată cu dezvoltarea
filosofiei în Grecia antică, problema raportului dintre cuvânt, pe de o parte,
lucru şi idee, pe de altă parte, problema naturii cuvântului, a apariţiei limbii a
fost abordată în lucrările filosofice ale lui Heraclit, Democrit, Platon, Aristotel,
Epicur şi ale altora. Limba a apărut în procesul muncii, din nevoia pe care au
simțit-o oamenii de a comunica între ei, a apărut odată cu gândirea, fiind
necesară pentru a comunica gândurile, iar gândurile nu pot fi formulate fără
cuvinte deci fără limbă. Nu putem comunica nimic semenilor noștri fără a gândi
și nu putem a avea un aparat de semne, iar cele mai economice semne s-au
dovedit a fi cele sonore. Desigur, putem gândi fără a rosti nimic cu voce tare,
dar pe de o parte folosim în semnele pe care le-am deprins pentru a vorbi, pe
de altă parte, dacă n-am vorbi niciodată, aceste semne ar pierde și urmașii nu
le-ar avea la dispoziție. Se poate spune că nu există realitate fără un mod de a o
înțelege și a o gândi.
Unitatea dintre limbă și gândire, legătura lor indisolubilă, pe care o acceptă
într-un fel sau altul majoritatea școlilor și concepțiilor lingvistice nu înseamnă
însă identitate. Recunoscând unitatea dialectică dintre limbă și gândire,
existența lor în strânsă legătură, tot mai mulți specialiști în diverse domenii
(filosofie, logica, psihologie, lingvistica generală, ș. a.) susțin ideea că limba și
gândirea sunt, totuși, fenomene diferite, fiecare din ele avându-și specificul
său, care se rezumă la următoarele:
1. Gândirea este o proprietate a materiei superioare, organizate într-un mod
deosebit - creierul. In sensul acesta ea este ideală, adică nu are atributele
materiei. Limba, însă, are caracter dual : ea este ideală ( prin latura semantică a
unităților ei) și materială (prin latura fonetică a acelorași unități).
2. Principalele funcții ale gândirii sunt de natură gnoseologică. Ea reflectă în
mod generalizat și mijlocit obiectele și feminine din lumea înconjurătoare și
relațiile dintre ele, servește la cunoașterea realității și la transformarea ei
revoluționară. Principală funcție a limbii, însă, este cea comunicativă, adică
funcția de transmitere a rezultatelor activității de cunoaștere a omului. Funcția
gnoseologică îi aparține limbii indirect, în virtutea legăturii ei indisolubile cu
gândirea.
3. Unitățile gândirii sunt noțiunile, judecățile și raționamentele, pe când limba
operează cu fenomene, morfeme, gloseme și construcții sintactice. Ele
corelează, dar nu se suprapun.
4. E diferit ritmul dezvoltării celor două fenomene. Gândirea, fiind legată
nemijlocit de realitate, este mai flexibilă, ea reflectă imediat transformările din
lumea înconjurătoare, activitatea cognitivă a omului.

Limba, însă, pentru a-și putea îndeplini funcția comunicativă, evită modificări
esențiale ale sistemului său la intervale de timp mici. Evoluția ei ( cu excepție
vocabularului) are un caracter mai lent, de o durată mai lungă. Inovațiile în
structura fonetică și cea gramaticală a limbii se acumulează treptat, timp de
secole. Unitatea dialectică dintre limbă și gândire, dezvoltarea lor paralelă, dar
nu și identică aruncă a rază de lumină asupra cauzelor ce provoacă evoluția
limbii. În procesul evoluţiei comune, gândirea concretă, confuză şi greoaie,
căreia îi corespunde o limbă de asemenea concretă, nesistematică devine,
treptat, capabilă să realizeze reflectarea generalizată şi abstractă a lumii
înconjurătoare.