RC

Du Fu – un nemuritor al poeziei
clasice chineze
CAMELIA PANTAZI TUDOR

În secolul al VIII-lea şi în prima jumătate a secolului al IX-lea au trăit literaţi care, prin opera
lor, au marcat în mod definitoriu, cultura chineză. Este perioada de maximă înflorire a poeziei
din dinastia Tang (618-907) care a dat poeţi rămaşi în prima linie a personalităţilor literaturii
acestei ţări.
Poetul considerat cel mai reprezentativ specificului naţional chinez a fost şi este Du Fu (712-
770). În Scurtă istorie a literaturii clasice chineze (ESPLA, 1960), Feng Yuan-Chuan afirmă că
marele poet, „înzestrat cu o înţelegere adâncă a vieţii, a scris poeme a căror substanţă e mai
puternică decât a celor compuse de toţi contemporanii săi“. Du Fu şi prietenul său Li Bai (701-
762) „rivalizează“ după trecerea în nemurire pentru primul loc în ierarhia poeziei chineze
clasice. Împreună marchează, în mod definitoriu, această poezie, cele două maniere diferite de a
trata arta cuvintelor şi realitatea se îmbină, se completează şi formează un întreg atât de
complex cum nu s-a mai întâlnit de atunci. Li Bai îşi exprimă sentimentele sub o inspiraţie
taoistă, de visare şi exaltare romantică, iar versurile lui Du Fu dezvăluie o realitate aflată sub
influenţă confucianistă. De aici rezultă o tematică diferită a poeziilor lui Du Fu faţă de cele scrise
de prietenul său. El scrie puţine pasteluri pure, poemele sunt adevărate tablouri realiste. În acest
sens, Florentina Vişan, în prefaţa antologiei de poeziei clasică chineză Trepte de jad (Editura
Univers, 1990), scrie; „Peregrinări, boală, sărăcie, eşecul în viaţa publică, amărăciune, dar şi
optimism şi forţă definesc nu doar destinul personal al poetului, ci devin emblematice pentru
acele vremuri“.
Originar din Gong Xian, în actualul Henan, Du Fu provine dintr-o familie de nobili de factură
intelectuală confucianistă (bunicul său Du Shenyan era poet, iar tatăl său Du Xuan, cărturar),
care îi impune un sever program de învăţătură având ca bază literatura.
Rămas de mic fără mamă, este dat în grija unui unchi. Influenţat de acesta şi sub semnul
talentului literar al familiei sale, începe să scrie versuri încă din copilărie. Cunoscând că un
cărturar trebuie să fie pregătit multilateral, Du Fu se dedică artei caligrafiei şi se preocupă de
pictură, muzică, dar şi de călărie şi mânuirea spadei.

Animat de un înalt ideal şi de elanul tinereţii, la vârsta de 20 de ani porneşte într-o călătorie
prin ţară, având ocazia de a cunoaşte vastele regiunile ale Chinei, învăţând să aprecieze
frumuseţea naturii. Toate acestea şi în general viaţa sa cotidiană, aventuroasă, de tânăr nobil
arătos şi risipitor, îi inspiră primele versuri dovedind o sclipitoare fantezie.
Având parte de eşec la examenele pentru accederea în funcţii de conducere a statului se
hotărăşte să plece într-o lungă călătorie în care îl va cunoaşte pe Li Bai. Marcat de personalitatea
acestuia, dar pornind de la propriile cunoştinţe, scrie versuri inspirate de trecut, evocând
evenimentele şi glorioasele fapte de arme ale poporului.
Anii maturităţii îl găsesc în capitala Chang’an (Xi’an de azi). Încearcă din nou să treacă
examenul de doctorat, dar fără succes. Rămas fără bani, este nevoit să trăiască din lucrări la
comandă (versuri la diferite ocazii, epitafuri, scrisori, cuvântări, discursuri) înainte de-a obţine
un modest post în administraţie către 752.
Versurile lui Du Fu exprimă indignarea cauzată de diferenţele dintre viaţa plină de fast a
aristocraţilor şi traiul mizer al nevoiaşilor. Poezia sa este un strigăt dureros împotriva
nedreptăţilor şi a războiului. Înţelege suferinţa poporului, devenind treptat un poet preocupat
permanent de viitorul ţării şi de soarta neamului său.

În preajma revoltei lui An Lushan din anul 755, împăratul Xuan Zong (712-756) îl remarcă şi
doreşte să îl numească într-un post mai important. Datorită evenimentelor tragice care au
urmat, suveranul abdică şi Du Fu este nevoit să-şi lase familia şi să plece din capitală,
petrecându-şi viaţa pe drumuri obositoare, suferind de foame, măcinat de disperările provocate
de incertitudinea zilei de mâine şi de conştiinţa pierderilor teritoriale suferite de ţară.
Revine în capitală în anul 758 pentru a fi numit cenzor de către noul împărat Su Zong, dar
conştiinciozitatea cu care îndeplineşte această sarcină determină nemulţumiri.
Foarte curând, în anul 759, dezamăgit total de situaţia politică a ţării, Du Fu demisionează din
funcţia dregătorească. În acest an, o secetă nemaipomenită face ravagii în zona capitalei
Chang’an. Poetul, împreună cu familia, se refugiază la Chengdu unde, găzduit de un prieten,
trăieşte ca un pustnic timp de patru ani.
Poeziile din ultimii ani ai vieţii sunt o reflectare a evenimentelor din trecutul glorios al Chinei şi
a personalităţilor celor mai marcante, prezentate în contrast cu decăderea din perioada în care a
trăit, scopul fiind de a-şi îndemna contemporanii la luptă.
Moare bolnav şi sărac fără să ştie că bogăţia sa consta în opera inestimabilă recunoscută timp de
secole de urmaşi. Marele poet a trăit sub semnul modestiei şi al discreţiei, nu a nutrit ambiţii de
notorietate, s-a dedicat exprimării sentimentelor sale, aşa cum ştia mai bine ca nimeni altul,
scriind versuri.

Opera lui Du Fu este expresia întâmplărilor trăite de el însuşi şi a sentimentelor determinate de

evenimentele care s-au petrecut în China acelor timpuri. Sensibil, vibrând sub durerea
vremurilor, consemnează realitatea în versuri neasemuit de profunde, dând posibilitatea
cunoaşterii unei epoci aşa cum a fost, şi oferind bucuria cunoaşterii unui OM, peste veacuri.
Reprezentative pentru creaţia din perioada de pribăgie din timpul rebeliunii lui An Lushan sunt
şase poeme care evocă momentul istoric din perspectiva evidenţierii eticii ţărăneşti, înnobilată
de opţiunea de a salva ţara prin propriul sacrificiu. Exprimându-şi profunda simpatie faţă de
nevoiaşi şi repulsia faţă de situaţia haotică a ţării, Du Fu scrie poezii ca: Trei dregători şi trei
despărţiri (San li san bie), Dregătorul din satul Shihao (Shihao li), Dregătorul din Xin an (Xin an
li), Dregătorul din Tongguan (Tongguan li), Despărţirea tinerilor căsătoriţi (Xinhun bie),
Despărţirea bătrânilor (Chuilao bie), Despărţirea celor fără familie (Wujia bie).
Deznădăjduit, sărac, se lasă în voia reveriilor paseiste, deplângând pierderea traiului patriarhal
şi regretând vremurile în care adevăraţii bărbaţi luptau pentru ţară şi dinastie. Versurile
împotriva războiului sunt pline de o profundă compasiune: Cugetări în cinci sute de cuvinte
(Yonghuai wu bai shou), Carele de război (Bingche xing), Cu gândul către primăvară (Chuan
Wang) ş.a.

În numeroase poezii, poetul, obosit şi dezamăgit, îşi exteriorizează criza interioară, rezultată din
propria experienţă în cadrul larg al problemelor sociale. Chiar şi bucuria veştilor bune primite
de pe câmpul de luptă este umbrită de sentimente copleşitoare de tristeţe şi durere. În S-au
redobândit provinciile He nan şi Hebai (Wen guanjun shou He nan şi Hebai), doar pentru o
clipă bucuria victoriei îl face să retrăiască plăcerea zilelor de pace de altădată. În Satul cu
numele Jiang (Jiang cun) şi Bucurii autumnale (Qiu xing), îndoielile existenţiale i se risipesc
doar temporar, deoarece intrigile şi conjuncturile nevaforabile vor produce modificări în starea
sa sufletească şi materială.
Renunţând definitiv la viaţa publică, scrie versuri de consolare şi îmbărbătare surprinzând
realitatea cu obiectivitate. După cum scrie Ileana Veleşcu-Hogea în Dicţionar al literaturii
chineze clasice şi moderne (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983), „altitudinea spiritului
său, ce fraternizează nu numai cu truditorii scrisului ci şi cu nefericiţii lumii, din Cântecul
colibei distruse de vântul de toamnă (Mao wu wei qiu feng suo po ge), alternează cu lamentaţia
provocată de destinul tragic al poetului, datorat unor conjuncturi neprielnice şi propriei
incapacităţi de a se feri să cadă victimă istoriei“.

Potrivit unei culegeri publicate în dinastia Song (960-1279), opera sa este compusă din peste
1.400 poezii, iar antologiile apărute mai târziu cuprind chiar mai multe. Indiferent de numărul
poeziilor, calităţile lor excepţionale au avut ca rezultat o glorie literară care s-a menţinut până în
zilele noastre.
 Cântec despre dansul stiletului
Acolo a trăit cu ani în urmă superba Gongsun,
Care, dansând cu stiletul ei, atrăgea de pretutindeni
O audienţă asemeni munţilor pierduţi printre ei înşişi.
Cerul şi pământul se roteau la stânga şi la dreapta, urmărindu-i mişcările,
Care erau ca ale Arcaşului care dobora nouă sori de pe boltă,
Rapide ca îngerii în faţa aripii dragonilor.
Ea începea ca trăsnetul, dând glas mâniei,
Şi sfârşea lin ca luciul catifelat al fluviilor şi -al mărilor...
Dispărute sunt acele buze roşii şi acele mâneci perlate;
Iar în afara acestei unice eleve, nimeni nu mai răspândeşte acel parfum;
Această frumuseţe din Ling ying, la Turnul Zeului Alb,

Dansează încă şi cântă ca în vremurile fericite de atunci...

Iar noi, răspunzând unul altuia la întrebări,
Oftăm împreună, întristaţi de schimbările care s -au petrecut.
Erau opt mii de doamne la curtea ultimului Împărat,
Dar nici una nu dansa dansul stiletului ca Doamna Gongsun.
... Au trecut cincizeci de ani, ca o întoarcere de palmă ;
Vânt şi praf, umplând lumea, au ascuns Curtea Imperială.
În locul Cântăreţilor din Grădina Perelor, care au dispărut asemeni ceţii,
Mai sunt una sau două fete -muzician încercând să încânte îngheţatul Sun.
Copaci de înălţimea unui om străjuiesc Cavoul de Aur al Împăratului,
Mi se pare chiar că aud iarba uscată vibrând pe stâncile de la Qutang.
... Cântecul s -a pierdut, struna molcomă şi fluierul iute au amuţit.
De pe culmele bucuriei, întristarea vine deodată cu luna nouă.
Iar eu, un biet bătrân, neştiind încotro mă îndrept, trebuie să -mi întăresc
Piciorele pe dealuri singuratice, mergând înspre disperare şi boli.

Cântec pentru un cedru bătrân

Lângă Templul Marelui Conducător se află un cedru străvechi
Cu tulpină asemeni bronzului înverzit şi rădăcini de piatră.
Ar trebui patruzeci de oameni să -i poată cuprinde trunchiul,
Iar vârful lui de culoarea pescăruşului verde atinge cerul.
Datând de pe vremea marilor conducători şi oameni de stat,
Astfel de copac este astăzi iubit şi onorat de oameni.
Norii vin la el din mari depărtări, de la steiurile Wu,
Şi luna rece se reflectă pe vârful lui înzăpezit.
... La răsărit de Pavilionul Mătăsii, ieri, am găsit pe conducătorul
Şi pe omul de stat din vremurile de demult slujind în acelaşi templu,
Copacul lor, cu ramuri c iudate, dădea un aer venerabil întregului peisaj,
 În ciuda culorilor proaspete la uşi şi ferestre.
Atât de ferm îi erau rădăcinile adânci înfipte în sol,
Încât coroana lui dominatoare sfida vânturile cele înalte,
Singura lui gardă fiind Puterea Cerului,
Existenţa lui ţinând de însăşi arta Creatorului.
Chiar dacă taurii împung cu o mie de capete, nu pot muta un munte.
... Când sunt necesare grinzi pentru a restaura o casă imensă,
Cu toate că un copac nu -şi scrie memoriile, lumea înţelege
Că dacă el, copacul, nu cade, nu poate deveni folositor...
Inima lui amară poate fi acum adăpost pentru furnicile albe sau negre,
Dar frunzele-i parfumate au fost cândva cuib păunilor şi păsărilor pheonix.
... Aşa că oamenii înţelepţi şi încrezători să nu ocrotească nici o pl ângere.
Când lemnul este voinic, trebuie mai multă pricepere la prelucrat.

Cântec prezentat lui Wei Ba

Viaţa nu-i făcută pentru întâlniri;
ne deplasăm asemeni stelelor la margini opuse de cer.
Deci, ce fel de noapte este noaptea asta
când împărţim lumina aceleiaşi lămpi?
Tinereţea – cât a durat?
Amândoi, de- acum cu capetele sure,
întrebăm despre vechi prieteni – jumătate deja duhuri;
ţipete de neincredere lovesc în inimi.
Cine ar fi crezut? – după douăzeci de ani
intru iarăşi în casa ta.
Nu erai căsătorit cand ne-am despărţit;
acum, deodată, un lung rând de băieţi şi de fete
întâmpină veseli pe prietenul tatălui lor,
întrebandu-l în ce locuri a fost.
Inainte să fi terminat de răspuns,
ai trimis băieţii să pregăteasca vinul şi mâncarea,
ceapa verde tăiată în noaptea neagră,
orez proaspăt gătit, amestecat cu mei galben.
Intâlnirile au devenit rare, ai spus tu,
vinul a curs până am golit zece cupe!
In noaptea asta, zece cupe nu mă pot îmbăta;
iubirea ta neclintită mă înduioşeaza acum.
Mâine dealurile şi drum urile ne vor despărţi,
întreaga lume largă se va aşeza iarăşi între noi.

Chiparosul bolnav
Era chiparosul a obştei
mândrie,
coroana lui părea
 un baldachin,
iar el
ca un dragon domnea -n câmpie,
stăpân pe vânturi,
neclintit, deplin.
La umbra lui cea grea,
în miez de vară,
se adunau din jur la sfat
moşnegi.
Cum să ghiceşti
că el trăgea să moară,
supus unor
necruţătoare legi?
Cum fremăta,
puternic în amiază,
tristeţii neplătindu -i bir
nicicând!
Şi iată,
rădăcinile cedează,
cad crengile,
ca poamele, pe rând.
Un fenix purpuriu,
căinându-şi puii,
se vaietă,
precum la cimitir.
Doar bufniţei
de-acum a plânge nu i -i:
i-a şi căzut o bortă
sub priviri.
Un călător
venit din lumea largă
priveşte gânditor
copacu-nfrânt,
vrând să cunoască
şi să înţeleagă
ce legi domnesc în cer şi pe pământ.

Greierul
Neînsemnat, plăpând,
uşor,
în ierburi nevăzută
trişcă,
glăscioru-i trist
adeseori
ne-nseninează
şi ne mişcă.
Ziua
domneşte peste hat,
iar noaptea
 simţi cu duioşie
că, nu ştiu cum ajuns
sub pat,
îţi cântă-n taină
numai ţie.
Eu zac departe,
în pustii,
şi lacrimile-mi curg
amare.
Dor de nevastă
şi copii
mă sfâşâie
fără-ndurare.
Plâng strune,
flautele gem,
e cântul lor
fără pereche,
dar eu
drept alinare chem
acest glas viu
în ceas de veghe.

Licuriciul
Din ierburi putrezite
răsărit,
fugar de soare,
beznei duce dorul.
Sărac i-i sclipătul
pentru citit,
dar fericeşte -n noapte
călătorul.
Când ploi revarsă
nemilosul cer,
îl scapă de primejdie
copacul.
Oare când crapă pietrele
de ger
unde găseşte crezământ, săracul?

Moșneagul
Nu mai coboară
pacea pe pământ.
Nici eu, un biet moșneag,
de ea n-am parte.
 Feciorii și nepoții
nu mai sunt;
de ce te-ai îndurat de mine,
moarte ?

Mă lepăd
de bătrânul meu toiag.
Nu mă căinați,
mi-s brațele vânjoase.
La hamul luptei
încă pot să trag.
Durerea asta de n-ar fi,
din oase.

Mai - marelui mă-nfățișez,

fălos,
gata de cătănie,
păsămite.
Baba se vaită
fără folos:
i-e frig în straiele
necăptușite.
Oare mi-e scris
să n-o mai văd în veci ?
Imi e de ea,
că-i firavă și slabă.

Pe-ntortocheatele -mi
de-acum poteci
să nu răcesc
mă-nvață biata babă.

Cetatea-i întărită
La Ceangan,
păzit e vadul
râului în spume.
N-o să pățim
Ca la Eceng mai an,
când fără rost
pieri atâta lume.

Ni-s date
întâlniri și despărțiri.
N-ai cum ghici
Când le-a venit sorocul
Cu ochii-nchiși,
furat de amintiri,
oftez: nu m-a prea răsfățat
norocul.

Ard focuri mari

pe munții megieși;
o nouă oaste
stăpânirea strânge.
 Cealaltă zace-n câmp
leș lângă leș
și văile
s-au înroșit de sânge.
S-a stins
în țară al bucuriei glas.

Mă cheamă datoria:
calea-i una.
Colibă dragă, dulce sat,
vă las
și teamă mi-i
că pentru totdeauna.

Noapte cu lună
În noaptea asta la Fu -chou, luna priveşte
Singurătatea din camera noastră. Iar copii mei, prea mici,
Prea cruzi, nu înţeleg ce mă ţine departe,
Nici nu-şi mai amintesc de Chang'an. Pe vremea asta,

Părul ei va fi deja stropit cu parfum, braţele albe de jad

Vor fi tremurând în lumina clară. Când ne va găsi oare iarăşi
Împreună, cu draperiile larg deschise, pentru ca razele ei
Să pătrundă înăuntru şi să ne usuce lacrimile?

Noaptea, treaz
Odată cu aerul răcoros strecurat prin bambuşi în dormitor,
Lumina lunii umple fiecare colţ al grădinii noastre.
Stropi grei de rouă atârnă sau se preling pe frunze.
Stele apar de nicăieri, sclipesc, apoi dispar.

Licurici fulgeră prin umbrele nopţii. Trezite din somn,

Păsări de apă încep să strige, căutându -se.
Toate lucrurile sunt prinse între sabie şi pavăză,
Toate regretele uşurate – trece o noapte clară.

Nu te-am văzut
Li Bo, nu te -am văzut de multă vreme,
este trist că te pretinzi nebun.
 Toată lumea vrea să te uite.
Numai eu îţi preţuiesc talentul.
Sprinten în gândire, improvizând mii de poeme,
hoinăreşti, ca o frunză luată de vânt, după o cupă de vin.
Ai studiat aici la Muntele Kuang
şi a venit timpul să te înt orci, acum că ai părul alb.

O femeie de calitate
Fără pereche în bună creştere şi frumuseţe,
o doamnă delicată şi -a găsit refugiul
în această vale uitată de lume.
Ea este de familie nobilă,
dar toată avuţia i s -a risipit;
acum trăieşte ca iarba şi ca arb orii.
Când centrul administrativ a căzut în mâna rebelilor,
fraţii ei au fost condamnaţi la moarte;
originea şi rangul nu mai valorau nimic - - -
nu a fost lăsată măcar
să adune şi să le îngroape oasele.
Oamenii se întorc repede împotriva celor
pe care i-au slujit şi cărora le -a trecut vremea - - -
norocul este flacăra unei lămpi

aplecându-se sub bătaia vântului.

Soţul e un tip frivol
care şi-a găsit o altă femeie frumoasă.
Chiar zorelele, deschizându -şi floarea în fiecare seară,
sunt un exemplu de cons tanţă pe lângă el;
asta în timp ce raţele mandarin
dorm întotdeauna cu partenerii lor.
Însă el are ochi numai
pentru zâmbetul noii lui femei,
iar urechile îi sunt surde
la plânsul primei soţii.
Sus, în munţi,
apa de izvorului este limpede ca adevărul,
dar când ajunge la şes
este îngălbenită de mâlul de clevetirilor.
Servitoarea ei se întoarce cu câţiva bănuţi –
tocmai i-a vândut perlele;
doamna cară ramuri de iederă
pentru a astupa găurile acoperişului spart.

Florile pe care le culege

nu sunt pentru păru l ei,
iar cele câteva conuri de pin
sunt remediul amar împotriva foamei.
Mânecele albastre ale rochiei
sunt prea subţiri pentru a -i ţine de cald.
 Acum, la căderea serii,
se sprijină de un bambus înalt.

O gâscă sălbatică rătăcită

Singură, gâsca sălbatică refuză să mănânce şi să bea,
iar strigătele ei caută stolul călător.

Cui să-i pese de umbra solitară

pierdută printre miile de nori din depărtare?

O auzi chiar şi atunci când dispare din vederea ta,

chemările ei tânguitoare îţi străpung inima ca un pum nal.

Jos, ciorile gălăgioase o ignoră:

mulţimi clevetitoare, mulţimi certăreţe.

O privire de pe Taishan
Ce aş putea spune despre Marele Pisc?
Ţinuturile de demult sunt pretutindeni verzi,
Inspirate şi stimulate de respiraţia creaţiei,
Cu cele Două Forţe echilibrând zilele şi nopţile.
... Îmi dezgolesc pieptul către porţile norilor,
Îmi încordez vederea urmărind zborul păsărilor spre casă.
Când o să ating piscul pentru a cuprinde
Toţi munţii într-o singură privire?

O scrisoare către cenzorul Han

Sunt trist. Gândurile mele sunt în Youzhou.
M-aş grăbi într-acolo – dar sunt bolnav la pat.
... Dincolo de apele toamnei aş fi fost întâmpinat de Splendoare.
O, să-mi spăl picioarele în lacul Dongting şi să văd la marginile lui
Gâştele sălbatice în zbor înalt, soarele şi luna mai palide ca ieri,
Arţarii verzi înroşindu -se sub cerul îngheţat,
Îngerii călătorind spre Capitala Cerului, lângă Steaua Polară,
Călări pe păsări pheonix sau pe unicorni,
Cu flamuri de hibiscus strabătând melodice neguri delicate,
Umbrele lor dansând cu capul în jos pe fluviile din sud
Până când Regina Stelelor, ameţită de nectar,
 Va uita, de o parte şi de cealaltă, oamenii înaripaţi lângă ea.
... De la Vrăjitorul Pinului Roşu au venit la mine aceste cuvinte:
Că pe lângă vechiul discipol, a re acum unul nou,
Unul care, fost consilier al Împăratului Liu în capitală,
În ciuda marilor lui succese, nu putea fi fericit niciodată.
... De unde vin vremurile bune şi vremurile de răstrişte în ţară?
Poate fi carnea mai înmiresmată decât fructele păduri i?
Sufăr că el rătăceşte acum departe, la miazăzi.
Fie ca steaua vieţii lungi să -l binecuvânteze!
... O, puritate, cum aş dori să te adun de dincolo de apele toamnei
Şi să te ofer în dar Curţii Imperiale de Jad.

Rămân singur
Un uliu zboară la marginea ce rului.
Doi pescăruşi plutesc legănat pe râu, în amonte.

Vulnerabili când zboară sub vânt,

în vânt planează şi aterizează cu lejeritate.

Roua îndoaie firele de iarbă,

pânza paianjenului este gata.

Căile cerului includ şi omenirea:

sunt singur, printre mii de regrete.

Singur, privind de-a lungul fluviului bobocii dând

în floare
Pe malul fluviului tristeţea înfloreşte inexplicabil,
Dar nu ai unde să te plângi – aproape am luat -o razna.
Îl caut pe vecinul de la miazăzi; dar prietenul meu de pahar
Umblă băut de zece zile. I -am găsit doar patul gol.

O inflorescenţă febrilă acoperă malurile,

Hoinăresc, înregistrând pericolele, înfricoşat de primăvară.
Poezii, vin – chiar şi pe acestea, le îndur din plin.
Planurile de viitor pentru acest bătrân cu părul alb mai pot aştepta.

Un fluviu adânc, două sau trei case în liniştea bambuşilor,

Şi aceste de întâmplări: înfloriri roşii strălucind în alb!
Îmi găsesc locuşorul printre vociferările primăverii:
Cu un pahar de vin în mână, urez grijilor vieţii bon vo yage.
 Privind la vest spre Shao, de unde fumul se ridică dintre flori,
Admir din ce în ce mai mult statuara cramă Po -hua.
Să goleşti cupe aurii de vin, urmărind fete frumoase
Dansând pe broderia covoarelor – câţi pot îndura aşa ceva?

La est de râu, în faţa cavoului unde zace stareţul Huang

Primăvara e o splendoare fragilă printre brizele uşoare.
În această explozie libertină a florilor de piersic,
Ar trebui să preţuiesc felinarele roşii sau luminile stinse?

La casa Doamnei Huang, bobocii d ând în floare umplu cărările:

Sub greutatea lor, mii sau zeci de mii, ramurile se apleacă la pământ.
Fluturii întârzie în zboruri lejere – un dans neîntrerupt,
Urmărind liniile melodice ale grangurilor care cântă alene.

Nu-mi place când bobocii înfloresc; vreau să mor. Mi-e teamă.

Odată trecută floarea, căderea -n bătrâneţe devine inexorabilă.
Iar ei se scutură, bucuroaşi, pe fiecare ram. Dar, hai să nu mai vorbim,
Boboci micuţi, despre aceste lucruri – deschideţi-vă delicat, cu grijă .

Şoimul cu pliscul larg deschis

Cumplită-i soarta
şoimului bolnav!
Batjocura-l pândeşte
orişiunde;
noaptea,
pe malul râului gângav,
un arbore
durerea i-o ascunde.
Ziua,
mai pare-ameninţător,
e încă vrednic
groază să inspire:
gâşte înfricoşate,
laşe ciori
zadarnic fug
de tulburea-i privire.
Înaripatul
cerului cuţit
silit e umilinţa
s-o înveţe.
Penetul
într-atât i s-a rărit,
că nu-l mai poţi privi
fără tristeţe.
Iată-l
pe zi ce trece mai sfârşit:
şi-un uliu-i poate
căuta gâlceavă.
 Odinioară,
cel acum smerit
cu vulturii se întrecea
în slavă.
Munţii se-ntunecă
în asfinţit,
vântul ursuz
goneşte valuri sure,
pe Himalaia
urşii-au adormit,
ies şerpii
din desişuri de pădure.
Ca piatra
peste pradă-ar fi căzut,
de nu i-ar fi
aripa dreaptă ruptă:
eroul boltei piere
abătut,
ucis de viaţă fără luptă.

Vedere de la înălțime
Vântul puternic, cerul înălțat, maimuțele urlând plângând;
insula intactă, nisip alb, păsări care zboară în cercuri.
Pădurea infinită, înfrunzindu -se cu frunze după frunze;
Râul inepuizabil, învolburând val după val.
Cu o mie de kilometri de toamnă melancolică, călătoresc;
purtând o sută de ani de boală, mă urc pe terasa asta.
Greutățile și regretul amar mi -au înghețat tâmplele -
și ce mă chinuie cel mai mult? Renunțarea la vin!

Visându-l pe Li Bo
Când mă despart de morţi, îmi stăpânesc suspinul,
dar despărţirea de cei în viaţă mă scufundă într -o durere permanentă.
La sud de Yangze se află un teritoriu al febrei şi al molimei;
nici un cuvânt nu vine din exil.
Totuşi, vechiul meu prieten mi -a pătruns în vise,
dovadă a cât de apropiaţi am fost.
El nu mai arată aşa cum îl ştiam,
Iar drumul e atât de lung – mai lung decât mi -aş fi putut închipui.
Spiritul lui a venit de acolo unde crângurile de arţari sunt verzi,
apoi s-a întors înapoi de unde venise, abandonând -mă în ţinutul întunericului.
Acum când tu eşti prins în păienjenişul legilor –
cum de mai porţi aripi pentru zbor?
Luna în scădere îmi luminează grinzile camerei,
 dar mie mi se pare că acolo se vede strălucind chipul tău.
Acolo unde te duci apele sunt adân ci, valurile învolburate –
Ai grijă, nu lăsa dragonii – dragonii cu coarne – să te rănească!

Visându-l pe Li Bo (2)
Nori plutesc pe cer întreaga zi;
călătoria unui pribeag care nu ajunge niciodată la destinaţie.

Trei nopţi la rând ai fost în visele mele ;

fiind prietenul tău, îţi ştiu felul de a gândi.

Declari că plecările tale sunt întotdeauna împovărate de tristeţe,

iar venirile, anevoioase;

Râuri, lacuri, o mulţime de valuri;

îţi e teamă să nu se răstoarne barca.

Ieşind pe uşă, îţi scarpini capul al b

ca şi cum viaţa ta nu mai are nici un sens.

Cei bogaţi şi cei cu funcţii înalte umplu capitala,

în vreme ce tu, părăsit, eşti alungat şi plin de griji.

Cine spune că uşile paradisului sunt larg deschise pentru toţi?

Înaintând în vârstă, devii doar o pr adă mai uşoară.

O mie de toamne, mii de ani de faimă,

După moarte, nu înseamnă nimic.