Portofoliu la literatura

universală pentru clasa

a 10-a

1.Definirea și clasificarea mitului:

Definiție:
Mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor (antice) despre
originea universului (cosmogeneză) și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi
legendari. Mitul implică fiinte spirituale, precum Dumnezeu, înger sau demoni, si
personaje fantastice ca de exemplu: oameni-animale, precum și existența unei alte
lumi.

Clasificare:
 Miturile rituale explica eficienta unei anumite practici religioase sau sunt legate
de un templu sau de un sanctuar.
 Miturile originii explica începerea unui obicei sau aparitia unui obiect sau a unui
nume.
 Miturile unui cult sunt cele ce redau importanta si semnificatiile unui ritual
dedicat unei anumite zeitati.
 Miturile de prestigiu sunt asociate adesea unui erou, unui oras sau unor
oameni, alesi si sprijiniti de o divinitate.
 Miturile escatologice descriu un eveniment catastrofal care de obicei pune
capat lumii oamenilor, sau chiar întregului univers.
 Miturile sociale întaresc, justifica sau apara niste valori morale si practicile unei
societati.

2.Zeii greco-romani:

Numele Numel
Funcție și Generați Soț/soți
greces e Imagine Părinți
atribuții e e
c roman
 Regele zeilor și
stăpânul Muntelui
Olimp; zeul
cerului și al
tunetului.
Simbolurile sale
Zeus Jupiter sunt fulgerele, I Cronos și Rheea Hera
vulturul, stejarul,
sceptrul și
balanța. A avut
nenumărate
aventuri soldate
cu copii.

Regina zeilor și
zeița protectoare
a familiei,
căsniciei, a
căminului și a
femeilor măritate,
precum și regina
zeilor și a
oamenilor.
Simbolurile sale
Junon
Hera sunt păunul, I Cronos și Rheea Zeus
a
rodia, coroana,
cucul, leul și
vaca.
Răzbunătoare, a
încercat
întotdeauna să
complice viața ori
să îi omoare pe
copiii lui Zeus din
alte relații.

Stăpânul mărilor,
cutremurelor și
cailor. Simbolurile
includ calul, boul,
delfinul, și
Poseido
Neptun tridentul. Ca și I Cronos și Rheea Amfitrite
n
fratele său mai
mic Zeus,
Poseidon a avut
mai multe
aventuri.
 Zeita caminului si
prima fiica a lui
Hestia Vesta I Cronos și Rheea -
Cronos si a
Rheei.

Zeul zilei, al
luminii și al
artelor, protector
al poeziei și al
muzicii, profețiilor
și arcașilor,
conducătorul
corului muzelor,
personificare a
Apollo Apollo II Zeus și Leto -
Soarelui.Simbolur
ile sale includ
soarele, lira, arcul
și săgeata,
corbul, delfinul,
lupul, lebăda, și
șoarecele.
Fratele geamăn
al lui Artemis.

Zeița virgină a
vânătorii,
virginității,
nașterii, lunii și
tuturor
Artemis Diana animalelor. II Zeus și Leto -
Simbolurile sale
sunt luna,
căpriorii, ogarii,
ursoaicele, șerpii,
chiparosul.
 Mesagerul zeilor,
zeul comerțului și
negustoriei,
hoților și
tâlharilor.
Simbolul său este
caduceul,
sandalele și
Hermes Mercur casca înaripate, II Zeus și Maia Dryope
barza și broasca
țestoasă.
Inventatorul lirei.
Mai în varstă
decât Dionis, s-a
căsătorit cu
Dryope și au avut
un fiu - Pan.

Zeiță virgină a
înțelepciunii,
meșteșugurilor,
apărării și
strategiei militare.
Simbolurile sale
erau bufnița și
ramura de
măslin. S-a
Minerv născut
Athena II Zeus și Metis -
a supranatural
ieșind din țeasta
tatăului său după
ce acesta o
înghițise pe
Metis, complet
dezvoltată și
îmbrăcată în
armură, pregătită
de luptă.

Zeul războiului,
violenței și
vărsării de sânge.
Simbolurile sale
Ares Marte II Zeus și Hera -
sunt mistrețul,
șarpele, câinele,
vulturul, sulița și
scutul.
 Zeiță a iubirii,
frumuseții și
dorinței.
Simbolurile sale
Uranus sau Zeus și Di Hefaisto
Afrodita Venus includ porumbița, T/II
one s
păsările, mărul,
albina, lebăda,
mirul și
trandafirul.

Maestru fierar și
meșteșugar al
zeilor. Zeul
focului și
metalelor.
Simbolurile sale
Hefaisto
Vulcan includ focul, II Hera/Zeus și Hera Afrodita
s
nicovala,
securea,
măgarul,
ciocanul, cleștii
de fierărie și
prepelița.

Zeiță a fertilității,
agriculturii,
ocrotitoare a
naturii și stăpâna
Demetr
Ceres anotimpurilor. I Cronos și Rheea
a
Simbolurile sale
erau macul,
grâul, torța și
porcul.
3.Operele reprezentative ale literaturii
popoarelor orientale în perioada
Antică:
Literatura egipteană:
,,Învăţăturile lui Ptahhotep’’ ; ,,Imnul lui Akhnaton’’ ; ,,Cîntecul harpistului’’ ,,Povestirea
celor doi fraţi’’

Literatura sumero-babiloniană:
,,Epopeea lui Ghilgameş’’

Literatura ebraică:
,,Biblia’’ ; ,,Cîntarea cîntărilor’’

Literatura indiană:
,,Rig-Veda’’; ,,Mahabharata şi Ramayana’’ ; ,,Imnul creaţiunii’’

Literatura iraniană:
,,Gatele’’

Literatura chineză:
,,Shi Jing’’ ; ,,Lun Yu’’; ,,Tao Te Jing’’
4.Literatura antică greacă:
Dezvoltarea literaturii greceşti este strîns legată de perioadele principale, parcurse de
societatea elenă, acestea fiind patru:
1. Perioada arhaică, numită uneori preliterară sau homerică, ale cărei începuturi se
pierd în negura vremurilor şi care se încheie prin secolele VIII–VII î.Hr. În literatura
greacă domină eposul, spre sfîrşitul perioadei – lirica. Deşi, tradiţional, ca prime
monumente ale literaturii greceşti sînt considerate poemele lui Homer Iliada şi Odiseea
Elegia antică greacă, cultivată în special de Tirteu (a doua jumătate a sec. al VII-lea
î.Hr.) şi Solon (prima jumătate a sec. al VI-lea î.Hr.), era o adevărată lecţie de curaj
civic şi de înţelepciune morală, abordînd o vastă tematică: apărarea patriei, proslăvirea
eroismului, dragostea, datoria, onoarea, tinereţea, bătrîneţea etc. Arhiloh (a cărui
creaţie e datată cu mijlocul secolul al VII-lea î.Hr.) cultivă o poezie satirică, vehementă,
demascatoare, orientată împotriva adversarilor săi, care a fost numită iamb. Melica
monodică este reprezentată de trei mari poeţi: Alceu (sf. sec. al VII-lea – înc. sec. al
VI-lea î.Hr.), care a cultivat tema social-politică, dar şi cîntecul de petrecere. poeta
Sapho (sau Safo), contemporana mai mică şi compatrioata lui Alceu, în a cărei poezie
tema principală este iubirea, descrisă ca un sentiment uman profund, ce produce
bucurie, dar şi suferinţe; Anacreon (a doua jumătate a sec. al VI-lea) care, în locul
gravităţii şi tensiunii saphiene, cîntă desfătarea şi viaţa uşoară, jocul de-a dragostea,
bucuriile lumeşti, vinul, petrecerile etcel mai mare reprezentant al melicii corale a fost
Pindar (521?–441 î.Hr.). S-au păstrat vreo 45 de epinicii (cîntece în cinstea
învingătorilor la diferite competiţii), grupate după locul de desfăşurare a jocurilor în
Grecia antică (olimpice, pytice, nemeene, istmice). De această perioadă ţine şi legenda
despre viaţa şi creaţia fabulistului Esop, căruia i se atribuie peste 400 de fabule în
proză, ce au servit ca modele, ca izvoare de inspiraţie pentru fabuliştii de mai tîrziu.
2. Perioada atică sau clasică, ce cuprinde secolele V–IV î.Hr. Genul literar principal
este cel dramatic, poezia începe să cedeze poziţiile prozei, care avea să predomine în
secolul IV î.Hr. Literatura este strîns legată de evoluţia polisului şi a democraţiei
sclavagiste
Tragedia e cultivată de Eschil, Sofocle şi Euripide, iar comedia – de Aristofan.
Războiul peloponesiac a adîncit contradicţiile din polisul atenian, conducînd la criza
acestuia. Se caută noi forme artistice, adecvate schimbă- rilor survenite şi noilor
concepţii despre lume şi om.
Proza istorică este reprezentată de Herodot, „părintele istoriei“, autorul istoriei
războaielor greco-persane (medice), Tucidide, istoricul războiului poloponesiac, şi
Xenofon, autorul Cyropediei. Elocinţa judiciară a fost cultivată de Lisias. Isocrate,
autorul cunoscutului discurs politic public Panegiricul e un maestru al elocinţei solemne
şi, totodată, un precursor al elocinţei ciceroniene. S-a impus ca cel mai mare orator al
Antichităţii elene Demostene, maestru clasic al elocinţei politice şi autorul celebrelor
discursuri reunite sub genericele Filipice şi Olintice. În plan estetic, proza filozofică
prezintă interes prin Platon, întemeietorul speciei literare numite dialog filozofic, şi prin
Aristotel, discipolul lui Platon, autorul cunoscutei lucrări Poetica, prin care filozoful a
pus bazele teoriei literare şi a exercitat o influenţă considerabilă asupra gîndirii estetice
europene de mai tîrziu
3. Perioada elenistică începe la sfîrşitul secolului IV î.Hr. şi durează pînă în secolul I
î.Hr. Se observă pierderea strălucirii anterioare şi creşterea interesului pentru forme
artistice mai rafinate şi pentru studiul filologic al textelor. Comedia elenistică a fost
influenţată de cunoscutul tratat al lui Teofrast, intitulat Caracterele. Cel mai cunoscut
autor de comedii al perioadei este Menandru, cu Ursuzul, Împricinaţii, Fata cu cosiţa
tăiată ş.a. Cei mai reprezentativi poeţi alexandrini sînt Calimah, Apollonios din
Rodos, Teocrit

4. Perioada imperială sau elenistico-romană, adică literatura greacă din perioada

dominaţiei romane – sfîrşitul secolului I î.Hr. şi secolului IV d.Hr.
Se evidenţiază Plutarh, un Voltaire al Antichităţii clasice, autorul celebrelor biografii
incluse în Vieţile paralele, satiricul Lucian, creatorul dialogului satiric (Dialogurile zeilor,
Dialogurile morţilor), prozatorul Longos, autorul romanului bucolic Dafnis şi Cloe,
considerat fondatorul romanului, ca specie literară.

Rezumat „Iliada” de Homer

In lucrare se povesteşte legenda războiului troian, provocat de o intrigă sentimentală din
lumea olimpienilor. Deoarece frumosul Paris, fiul regelui Priam, o declară pe Afrodita
cea mai frumoasă dintre zeiţe, Hera şi Atena notărăsc să răzbune această nedreptate.
Când Paris o răpeşte pe frumoasa Elena de la curtea lui Menelaos, else se avântă in
luptă de partea oştilor ahee.
In timpul nunţii Elenei cu Menelaos, toate căpeteniile ahee care râvniseră la mâna ei
juraseră că, dacă cineva va păta cinstea lui Menelaos, vor sări in apărarea lui. Astfel,
Agamemnon, Ulise, Ahile, Nestor, Diomede, Aiax şi alţii pornesc o expediţie impotriva
Troiei, care era condusă de regele Priam.
La un moment dat aheii sunt pe cale de a părăsi asediul Troiei şi de a se intoarece
acasă. Dar zeiţa Atena il incintă pe Odiseu să impiedice retragerea şi să nu- i lase să
triumfe pentru că ei n-o s-o cedeze pe Elena pentru că din cauza ei au murit mulţi greci.
Patrocle, cel mai bun prieten al lui Ahile, a imprumutat armele şi platoşa acestuia pentru
a-i speria pe duşmani. Insă, in timpul bătăliei el este ucis de către Hector. Aflând
această veste tristă, Ahile a uitat de mânie şi a intrat in luptă pentru a răzbuna moartea
prietenului său Patrocle. El il ucide pe Hector şi-i lasă trupul in pulbere, refuzând
troienilor de a-i aduce cinstea cuvenită prin ritualurile funebre.
Datorită Zeilor, Hector ştia dinainte soarta Troiei şi a propriei sale vieţi. Dar, dintr-un
indemn al datoriei, ce vine din profunzimile conştiinţei il face să indepărteze orice gând
de retragere in faţa primejdiei. El vrea să o convingă pe Andromaka că va fi răpus
pentru ca oamenii de pe alte meleaguri, unde se va afla ea in sclavie după căderea
cetăţii, să nu poată spune altfel decât cuvintele: „Iat-o pe soţia lui Hector, acela care s-a
distins printre troienii imblânzitori de cai, când se dădeau lupte in jurul Troiei”. El spunea
că e mai bine ca o movilă de pământ să-i acopere rămăşiţile pământeşti, decât să-i
audă ţipetele şi să o vadă pe Andromaka dusă in sclavie.
Pe când era noapte, ferit de intuneric şi cu ajutorul zeilor protectori ai cetăţii, bătrânul
Priam vine cu daruri bogate la Ahile şi-i cere, prin vorbe pline de durere, trupul fiului său
ucis. El vede in Priam nu numai un tată, extrem de indurerat d emoartea fiului, dar vede
un tată, care se aseamănă cu insuşi tatăl spu. El a acceptat să-i inapoieze trupul lui
Hector, căruia i se fac funeralii fastuoase.
Insuşi Ahile va fi ucis apoi de Paris – care, ajutat de Apollo, ii va ţinti călcâiul vulnerabil
cu o săgeată otrăvită – şi va fi jelit de toţi grecii, timp de 17 zile. Cu ajutorul vicleanului
Ulise, cetatea care nu putuse fi doborâtă prin puterea armelor va fi invinsă prin puterea
minţii, prin intermediul calului troian.
Această poveste fascinantă a cetăţii Troia va deveni, peste timp, materialul din care
Vegilius va inălţa Eneida, epopeea eroului Troian care fa face să renască cetatea
spulberată in nemuritoarea Romă.

Rezumat - Odiseea de Homer

     
Dupa arderea Troiei

Ulise se imbraca in haine de cersetor si intra in Troia, unde Elena il recunoaste si ii

spune totul despre cum erau construite portile si cetatea. 

Aheii construiesc un cal de lenm urias , pe care il lasa la poarta Troiei, si se prefac ca
se retrag la corabii.Troienii sarbatoresc acest eveniment, iar noaptea cand portile erau
deschise din cal ies greci si ahei care se unesc cu cei care plecasera spre corabii si
sunt condusi de Menelaos si Ulise. Acestia ard Troia din temelii. 

Ulise si oamenii sai pleaca spre Itaca, iar ceilalti luptatori se indreapta si ei spre tarile
lor. Primul popas al itacanilor este pe insula ciconilor, pe care o jefuiesc , dar ciconii se
razbuna. Asa pier o parte dintre itacani, cei ramasi ajung pe insula mancatorilor de
lotus 
de unde Ulise isi scapa cu greu oamenii din efectele plantei atat de populare pe acea
insula.

Ciclopul Polifem

Furtunile imping corabiile lui Ulise pe insula ciclopilor. Ulise ia doisprezece oameni si
pleaca pe insula. Ajung in pestera ciclopului Polifem , care ii tine inchisi si mananca o
parte din itacani.
Orfeu straspunge ochiul ciclopului cu un tarus incins. Oamenii se ascund sub berbecii
lui Polifem ies din pestera si scapa fugind pe carabii.

Ciclopul isi roaga tatal Neptun-Poseidon sa ii faca drumul lui Ulise cat mai anevoios si
lung posibil. 

Circe vrajitoarea

Ulise poposeste pe insula Eolia, unde domneste regele Eolus, care stapanea vanturile
zburatoare, pe care i le pune lui Orfeu intr-un burduf sa nu-l mai incurce tot timpul
drumului. Ajunge in Itaca, oamenii de acolo deschid burduful si corabiile lui Orfeu sunt
impinse de vant inapoi pe insula Eolia, de unde, acum, este gonit. Marea inpinge
corabiile pana pe insula lestrigonilor, care distrug toate corabiile mai putin pe cea a lui
Ulise. Care isi continua drumul pana pe insula vrajitoarei Circe, Eea, care la inceput
transforma zece din oamenii lui Ulise in porci. Dar cu ajutorul lui Mercur Ulise scapa si
Circe ii devine foarte buna pritena, astfel, cei zece oameni ai lui revin la normal.

Vrajitoarea il gazduieste pe Ulise si pe echipajul sau timp de un an. si mai apoi il ajuta
pe Ulise sa gaseasca calea buna spre casa. Astfel, Ulise merge in Infern la inteleptul
Tiresias si afla de mania lui Neptun si modul in care poate scapa de acest blestem. Apoi
se intoarce la Circe care il indruma cum sa scape pe drumul sau de sirene, de monstrii
Cribda si Scila , ca mai apoi sa ajunga pe insula lui Apolon, de unde ar fi putut scapa cu
viata daca fratele sau Euriloh nu ar fi indrumat echipajul sa manance din boii lui Apolon.
Astfel, Jupiter razbuna pierderea fiului sau , corabiile ajung din nou in gura monstriilor
din mare, de unde scapa numai Ulise, iar valurile il duc pe insula Ogigia la fiica lui Atlas,
frumoasa Calipso, unde sta timp de sapte ani.

Zeii isi amintesc de Ulise

Minerva il convinge pe Jupiter sa-i dea drumul lui Orfeu din gazda lui Calipso, aceasta
se intampla prin intermediul lui Mercur. 
Minerva, tranformata in batranul Mentor, merge la fiul lui Ulise, Telemac, sa ii spuna sa
mearga la Menelaos dupa vesti despre tatal sau. Tot in acest timp palatul lui Orfeu este
impanzit de petitorii Penelopei, sotia lui Ulise, care furau averea vechiului stapan.

Calatoria lui Telemac

Telemac isi alege cei mai buni oameni si pleaca, in secret, spre Menelaos. Poposeste
mai intai la insula batranului Nestor care i-l da ca ajutor pe fiul sau, Pisistrate. Astfel,
ajunge la Menelaos caruia ii povesteste ce se intampla in Itaca cu averea tatalui sau, iar
acesta ii spuse unde ii zisesera zeii ca se afla Ulise, in insula Ogigia. 

Intoarcerea lui Ulise pe mare

Ulise pleaca de la frumoasa Calipso, iar pe mare il intalneste pe Poseidon-Neptun, care

ii distruge corabia, ce se izbeste de un talaz . Scapa numai Orfeu si cu ajutorul zeilor
ajunge pe insula feacilor, unde domnea Alcinous, acestia il primesc calduros si ii asculta
cu drag povestirile despre tot ce a patit pe lungul sau drum. Tot acum poporul feacilor
afla ca eroul este protejat de zeita Minerva care li infatiseaza. Astfel regele Alcinous
decide sa il ajute pe Ulise sa ajunga in Itaca cu una din corabiile sale. Corabierii ajung
in Itaca unde il lasa pe Orfeu, dar la intoarcere sunt transformati intr-o imensa stana de
piatra care este aruncata peste insula lor de catre Neptun.

In Itaca

Orfeu este Transformat intr-un batran de Minerva si gazduit de catre Eumeu. Astfel,
Ulise vrea sa vada cat de loiali ii sunt slujitorii. Orfeu i se arata numai fiului sau intors de
sfatul Minervei din calatoria sa. 

Ulise ajunge ca un batran cersetor printre petitorii din palatul sau care doareau sa il
omoare dar batrinul il ucide pe uriasul Irus si este primit , pentru un timp in ospatul
petitorilor.

Ziua razbunarii

Minerva sfatuieste pe Penelopa sa dea arcul lui Ulise petitorilor si cel care va reusi sa
treaca o sageata cu el prin doisprezece inele acela ii va fi sot. Numai batranul cersetor
reuseste si atunci isi arata adevarata fata de luptator celor care doareau sa-i fure
averea si sotia. Alaturi de Minerva, Telemac, Filetes si Eumeu reuseste sa-i ucida pe
petitori, Eurimac, Antinous, Amfinomus, crutand numai doi, crainicul Medon si cantaretul
Femius. Mai apoi le spanzura pe slujitoarele necredincioase. Asa ajung Penelopa si
Ulise din nou impreuna.

Pacea din Itaca

O parte din regii ai caror fii, petitorii Penelopei, au fost ucisi de Ulise pornesc o rascoala
in frunte cu Eurit, tatal lui Eumeu, Orfeu cere ajutor tatalui sau, Laerte, caruia Minerva ii
daruieste puterea din tinerete si acesta il omoara pe Eurit. Armatele sunt separate de
fulgerul lui Jupiter, iar rasculatii ingroziti fug de la lupta. Astfel este din nou pace in
Itaca. Ulise ii povesteste sotiei sale de blestemul lui Neptun si ca trebuie sa gaseasca
un om pe o alta insula care sa tina in mana o lopata de masurat graul pe care Ulise
trebuie sa o infiga in pamant si sa-i aduca jertfa lui Neptun un vier si un berbec, ca
numai asa va fi iertat.

5.Literatura antică latină:

Literatura latină are trăsături tipologice cu cea greacă, datorate etapelor asemănătoare
în dezvoltarea istorică. Roma antică a asimilat tradiţiile Greciei, preluîndu-i sistemul de
genuri (poezia epică, poezia lirică, poezia dramatică), ce-i drept cultivate în literatura
latină fără consecutivitatea elenă. Literatura latină nu este, însă, o literatură imitatoare,
are şi elemente naţionale originale, cum ar fi: caracterul mai matur, datorat însuşirii
experienţei artistice elene; îmbinarea universalismului, de sorginte elenă, cu
individualismul, avînd implicaţii adînci în explorarea lumii sufleteşti a omului; sesizarea
acută a dramatismului existenţei umane. Literatura latină a exercitat o mare influenţă
asupra întregii literaturi universale de mai tîrziu, fiind mijlocul de transmitere spre
naţiunile europene a culturii antice elene şi un factor important în crearea civilizaţiei
moderne. Mitologia romană are un specific datorat raporturilor cu mitologia greacă,
ceea ce a condus la contopirea cultelor greceşti cu cele locale. Aşa se explică atît
coincidenţa, cît şi deosebirea numelor mai multor zei greci şi romani, numele zeilor
romani reprezentînd adesea traducerea celor elene. Romanii nu au creat o mitologie
atît de bogată ca şi grecii, în schimb, au compus un număr impunător de legende
istorice (despre Romulus şi Remus, despre Tarquini, despre Horaţi şi Curiaţi, despre
răpirea sabinelor etc.)
În dezvoltarea literaturii latine pot fi eviden- ţiate următoarele perioade:
Perioada preclasică, ce se prelungeşte pînă la sfîrşitul secolului II î.Hr., cu două
subdiviziuni:
a) literatura arhaică (preliterară), nescrisă, reprezentată prin creaţii folclorice şi
legende istorice, imnuri sacrale şi diferite forme de cîntece (ritualice, de muncă, de
nuntă, de pahar etc.);
b) literatura latină timpurie, numită şi perioadă a influenţei greceşti (deşi asimilarea
modelelor greceşti continuă şi mai tîrziu), caracterizată prin încercarea de a asimila şi
adapta diferite genuri şi specii din literatura greacă. Se impune activitatea literară a lui
Livius Andronicus, considerat primul poet epic şi dramatic de limbă latină, autorul
primei versiuni latine a poemului homeric Odiseea. Un continuator al lui Livius
Andronicus a fost Cnaeus Naevius, autorul poemului epic Cuvînt despre războiul
punic, scris în vers saturnin, dar şi al unor comedii şi tragedii de inspiraţie greacă. El a
creat un nou tip de tragedie numit praetexta – tragedie cu subiect din istoria romană.
Titus Maccius Plautus (c. 250 – c. 184 î.Hr.) este cel mai cunoscut comediograf latin,
din a cărui operă vastă de 120 de comedii ne-au parvenit 17. Plaut preia subiectele şi
personajele principale din modelele elenistice ale comediei atice medii şi noi, dar le
adaptează realităţii romane, creînd opere noi, originale, adresate unui public foarte larg,
preponderent plebei orăşeneşti, ale cărei interese îi sînt mai aproape. Publius
Terentius Afer (c. 190–159 î.Hr.) cultivă un cu totul alt gen de comedie – serioasă,
echilibrată, psihologică, cum ar fi Soacra, Fraţii, Eunucul. El descrie fiinţa umană în
diverse ipostaze, însă urmăreşte şi un scop moralizator, cu efect de perspectivă.
Terenţiu verifică ideile morale moştenite din viaţă şi îi deschide comediei calea spre
reflecţia morală.
Perioada clasică (de la sf. sec. II î.Hr. pînă la înc. sec. I d.Hr.) include două
subperioade:
a) literatura din epoca războaielor civile şi a destrămării polisului, care a dat nume
importante ale prozei şi poeziei latine.
Proza latină înregistrează cîteva realizări. O amplă răspîndire capătă proza oratorică.
Este semnificativă opera lui Marcus Tullius Cicero (c.106–43 î.Hr.), a cărui activitate e
strîns legată de evenimentele politice. Cicero provenea dintr-o bogată familie de rang
ecvestru şi a căpătat o educaţie aleasă, iar talentul de orator l-a favorizat să ocupe
diferite posturi de stat. Ca reprezentant al nobilimii romane, Cicero apără republica, fiind
de partea lui Pompeius şi contra lui Caesar. Se remarcă cele cinci discursuri ale sale
împotriva lui Verres, cele patru celebre discursuri împotriva lui Catilina (Catilinarele) şi
paisprezece discursuri împotriva lui Antoniu. În perioada respectivă se dezvoltă şi un
tip de proză istorico-publicistică sub formă de tratate sau memorii despre evenimente
din trecutul imediat sau din contemporaneitate. Sînt elocvente scrierile cunoscutului om
de stat, iscusit comandant de oşti, Caius Iulius Caesar (100–44 î.Hr.) – Însemnări
despre războiul galic (şapte cărţi) şi Însemnări despre războiul civil (trei cărţi), lucrări ce
se înscriu printre creaţiile majore ale prozei latine. După satirele lui Caius Lucilius din
poezia latină timpurie, în perioada la care ne referim se evidenţiază poezia neotericilor,
în special cea a lui Caius Valerius Catullus (87–54 î.Hr.), ce făcea parte dintr-un cerc
de poeţi numiţi neoterici (adică noi), adepţi ai poeziei alexandrine, tipice perioadei de
destrămare a polisului. Acum poetul nu mai manifesta interes pentru viaţa socială şi,
retrăgîndu-se în lumea sa, căuta noi forme de exprimare a eului, avînd o atitudine
negativă faţă de genurile de proporţii mari, cultivînd poezia formelor mici, asemenea
poeţilor alexandrini. Titus Lucretius Carus (c. 97–55 î.Hr.) a fost atras de filozofia lui
Epicur şi, spre deosebire de Catul, nu a scris poezii lirice, ci un vast poem epic Despre
natura lucrurilor, în care a expus principiile filozofiei materialiste epicuriene. În cele şase
părţi sau cărţi, ce compun poemul, Lucreţiu redă în imagini plastice şi concrete
probleme complexe şi abstracte ale filozofiei. Poemul are un vădit scop didactic şi
educativ.
b) literatura din perioada principatului (secolul lui August) reprezintă perioada de
înflorire a poeziei latine. Politica lui Octavian August şi-a lăsat amprenta şi asupra
acesteia. În literatură se evidenţiază două tendinţe: una oficială, apologetică, susţinînd
politica lui August, şi alta de opoziţie, ce-i drept, mai slab dezvoltată, exprimînd stări de
spirit contrare regimului oficial. Prima tendinţă este exprimată 43clasa a X-a antichitatea
mai pronunţat în creaţia poeţilor Vergiliu şi Horaţiu, a doua – în opera lui Ovidiu, Tibul,
Properţiu. De această perioadă ţine şi activitatea istoricului latin Titus Livius, autorul
monumentalului tratat De la fundarea Romei.
Perioada postclasică (secolele I–IV d.Hr.) este reprezentată de creaţia lui Seneca, om
politic şi filozof (adept al stoicismului), originar din Corduba (Hispania), care a scris un
şir de tragedii cu subiecte preluate de la tragicii greci. Printre poeţi se evidenţiază
Marţial, originar din Hispania, unul dintre cei mai mari cultivatori ai epigramei latine, în
care descria modul de viaţă şi moravurile din epocă, şi Iuvenal, cel mai cunoscut poet
satiric al acestei perioade. De această perioadă ţine şi creaţia fabulistului roman
Fedru,despre care nu se cunosc prea multe. În schimb fabulele sale – nişte prelucrări
în versuri ale fabulelor greceşti în proză – au devenit ulterior un izvor de inspiraţie
pentru mai multe generaţii de poeţi fabulişti. Proza latină include romanul Satiricon al lui
Petroniu (secolul I d.Hr), păstrat în fragmente, cel mai important fiind fragmentul
consacrat descrierii ospăţului lui Trimalchio – episod reuşit şi din punct de vedere
artistic. Un alt roman de rezonanţă universală se numeşte Metamorfozele sau Măgarul
de aur al scriitorului Apuleius (c. 125–170 d.Hr.), avînd la bază un subiect din basmele
mai multor popoare – transformarea eroului în măgar.

Rezumat ,,Eneida’’
Prima carte începe prin prezentarea motivelor urii ce o poarta Iunona, o zeita pasionata,
orgolioasa si dominatoare pentru troieni, a caror cetate este distrusa. În trecut, Paris,
fiul mai mic al lui Priamos, regele Troiei, fusese desemnat sa decida în disputa pentru
frumusete dintre zeitele Iunona, Minerva si Venus. Acesta o alesese pe Venus, iar cum
Aeneas, protagonistul acestei epopee, era  fiul alesei si în acelasi timp compatriot cu
Paris, va fi obiectul razbunarii geloasei zeite. De asemenea, întemeietorul Troiei fusese
Dardanos, nascut din unirea lui Jupiter cu Electra, fiica lui Atlas, dovedita astfel o rivala
a Iunonei. Aici ura fata de rivala se rasfrânge si asupra urmasilor ei. În plus, existase si
Ganyamedes, fiul regelui Tros, a carei frumusete  a impresionat pe Jupiter, ce îl rapeste
si îl duce în Olimp. Acolo ace 13113t195n sta o înlocuieste pe Hebe, fiica Iunonei, în
rolul de paharnic al zeilor. Printre supravietuitorii Troiei distruse,    s-au numarat si
Aeneas împreuna cu tatal lui Anchises si cu fiul sau Iulus. Acestia împreuna cu ceilalti
s-au îmbarcat în douazeci de corabii si au pornit pe mare în cautarea unui loc pentru
întemeierea unei noi cetati. Dar zeita Iuno, cere ajutorul lui Aeol, zeul vântului pentru a
scufunda corabiile troienilor. Acesta consimte la rugamintea zeitei, dupa ce aude
promisiunea ei, si anume sa o vada pe Déïopéa. Odata cu începerea furtunii, corabiile
troienilor încep sa se scufunde. Din fericire, Neptun - zeul marii - este înduiosat de
necazurile celor de pe apa, si cu ajutorul lui Eurus, Zefir, Triton si Cymothol, potoleste
vânturile si totodata marea.

Ostenitii aeneazi, din cele sapte corabii ramase, poposesc pe tarmurile Cartaginei, care
se afla în construire; cu toate acestea ei nu stiau unde se aflau. Venus, mama lui
Aeneas, pledeaza cauza fiului sau pentru a-l ajuta, lui Jupiter. Acesta îi spune ca
Aeneas este viitorul întemeietor al provinciei Latium, dupa razboaie îndelungate
împotriva rutulilor iar fiul lui Aeneas, Iulus (Ascanius) va întemeia cetatea Alba-Longa.

În continuare protagonistul operei afla unde este cu ajutorul lui Venus, preschimbata
într-o slujitoare de-a Didonei, stapâna Cartaginei. Când Aeneas ajunge la castelul lui
Dido, cerându-i sprijinul, aceasta îl ofera, promitându-i ajutorul celor mai priceputi
cartagineni în construirea de noi corabii. Îngrijorat pentru fiul sau, Iulus este chemat la
palatul reginei. Venus preocupata, îl duce pe Iulus pe vârful muntelui Idelia , în locul
acestuia ducându-se Amor, un alt fiu al lui Venus. Misiunea acestuia era ca printr-un
sarut sa aprinda în inima reginei Dido, o puternica iubire pentru Aeneas.

În încheierea primei carti, Amor prefacut în micutul Iulus reuseste sa o sarute pe

Didona, luând astfel nastere un sentiment puternic pentru Aeneas.
       Cartea a II-a - Povestirea lui Aeneas-Sosirea la Cartagina, în Africa

Pe întreg parcursul cartii a II-a, Aeneas, la dorinta Didonei, povesteste neasteptata

noapte a caderii Troiei. Într-una din zile, troienii vad pe o insula numita Tenedos, aflata
în apropierea cetatii lor, un imens cal din lemn, construit de greci sub falsul motiv ca
acel monument este adus ca dar pentru zeita lor Minerva, ca drumul lor spre casa sa fie
asigurat. Grecii pustiisera acea insula, lasasera capcana acel cal, în care se
ascunsesera o multime de greci înarmati. Troienii, dupa ce cercetasera acel dar, aveau
parerile împartite: majoritatea doreau sa-l aduca în cetate iar restul, în frunte cu
Laocoon îl considerau o cursa. Pentru a demonstra ca parerea sa este îndreptatita,
Laocoon arunca sulita în calul gigantic. Troienii sunt întrerupti de sosirea unui prizonier
grec, pe nume Sinon. Acesta, prefacut, se arata dispus sa le povesteasca dusmanilor
cum grecii au încercat sa-l omoare si îsi exprima dorinta de a locui în Troia. Oracolul lui
Apollo, la Delphi, dupa spusele mincinoase ale lui Sinon, le aratase grecilor ca
obtinerea vânturilor favorabile plecarii armatelor la Troia a fost conditionata de
sacrificarea unui suflet grec. Cum Sinon fusese ales spre a fi sacrificat, conform falsei
marturii a acestuia i se facuse frica si fugise, ajungând prizonier în tabara adversa. Cât
despre calul gigantic acesta le spuse sa-l aseze pe roti si sa-l duca tras de funii în Troia.
Imediat cum Sinon a spus acestea, doi serpi gigantici au iesit din apa si au atacat pe cei
doi micuti ai lui Laocoon. Acesta, sarind în ajutorul fiilor sai, este de asemeni ucis. Cei
prezenti au considerat întâmplarea un semn divin, ca trebuie sa duca acel cal în cetate,
ceea ce si fac.

Odata cu sosirea noptii, favorizati de somnul încrezatorilor dusmani, grecii ies din cal. În
timp ce armatele grecesti omoara strajerii, Aeneas are un vis în care apare Hector.
Acesta îi spune ca Troia este distrusa si ca el trebuia sa fuga. Când se tezeste, din vis,
el nu asculta de spusele lui Hector, avântându-se în lupta. În curând, în calvarul creatm,
regele Priam este omorât. El se ascunsese, fiind batrân împreuna cu familia sub sfintele
ramuri, fiind inviolabile. Cu toate acestea, când îsi vede fiul, pe Polites omorât de
Pyrrhus se mânieaza dar oricum asasinul fiului sau îi i-a viata si lui. Când Aeneas îsi
facea griji pentru tatal, fiul si sotia sa Creusa, acesta o zareste pe Elena, fiica lui Tindar.
Plin de furie, desi nu era demn de acest lucru, Aeneas dorea sa o omoare dar a fost
oprit de Venus. Aceasta îi aminteste de Anchises, iar el se duce sa îl salveze.
Nelinistitul Aeneas se întâlneste cu împotrivirea tatalui sau de a pleca. O raza de lumina
aparuta în jurul capului lui Iulus este considerat un semn divin, iar Anchises consimte sa
plece. În drum spre templul  de pe colina, Creusa se rataceste iar Aeneas nu o mai
vede niciodata decât în forma sa spirituala. Cu ajutorul astrului Venerei, supravietuitorii
pornesc spre munte.

    
 Cartea a III-a - Ratacirile troienilor pe mare

Cartea a III-a constituie continuarea povestirii lui Aeneas dupa ce parasisera Troia
distrusa. Dupa un timp petrecut pe mare, Aeneas soseste în tara lui Licurg, unde
începea a pune zidurile unui nou oras. Într-o zi, când Aeneas plecase sa smulga ramuri
pentru altar, dupa ce smulsese cu frica doua ramuri din alcaror loc a izbucnit sânge,
protagonistul operei aude vocea cumnatului sau, care în trecut fusese omorât în acel
loc de Polymnnesto, rege tracic. Vazând unele ca acestea, fiul lui Venus hotaraste
împreuna cu ceilalti sa-i faca celui omorât o înmormântare, si sa paraseasca acel loc
blestemat. Ajungând într-o insula din arhipelagul Cycladelor, condus de Delos, troienii
sunt primiti regeste, ca niste prieteni. Când aeneazii cer lui Anius, pamânturi pentru a-si
construi o noua cetate, trepiedul pythic începe a se zgudui si a vorbii, îndemnându-i sa
plece pe tarmurile Italiei. Ascultând de semnul divin, troienii aduc jertfe zeilor, dupa care
pleaca. În curând ei ajung în Creta, unde îsi construiesc o cetate, iar viata lor începe a
prinde sens. Dar, din nefericire, acest lucru nu a durat mult deoarece asupra lor s-a
abatut ciuma. Aeneas a avut o viziune în care penatii, pe care îi smulsese din mijlocul
flacarilor,  în noaptea fatala îl îndeamna ca si trepiedul din Tracia, sa plece în Italia,
lucru pe care îl si asculta. În drum spre destinatie, corabiile sunt învaluite de negura.
Dupa patru zile, nestiutorii zaresc malurile a doua mici insule din Marea Ioniana, maluri
pe care ei poposesc. Acele insule erau pline de vaci si capre din care troienii se
ospateaza si aduc jertfe. Ceea ce ei nu stiau, era ca acele tinuturi apartineau celor trei
Harpi: Celaeno, Aello si Ocypeta, care erau niste monstrii înaripati, cu corp de pasare
de prada si cu cap de femeie si care aveau obiceiul  sa-si rapeasca victimele. Enervate
de paguba facuta de intrusi Harpiile îi ameninta ca daca vor ajunge în Italia, nu vor
reusii sa ridice zidurile cetatii pâna ce nu vor mânca scârboasele mese.

Dupa parasirea acelor, troienii istoviti ajung în oraselul unde se afla templul lui Apollo si
unde aduc jertfa lui Jupiter. Odata ce scurtul timp petrecut pe pamântul graic, condus
de Helenus, un fiu de-al lui Priam ce avea ca sotie pe Andromaca, vaduva lui Hector.
Bucurosi de reîntâlnire, cei trei (Aeneas, Helenus si Andromaca) îsi povestesc cele
petrecute de la caderea Troiei. Deoarece Helenus avea darul profetiei, Aeneas îl
întreba pe acesta despre viitor. Profetul îi da sfaturi neclare, dar îi spune ca în Italia, fiul
lui Venus trebuie sa construiasca cetatea pe locul unde va gasi o scroafa uriasa cu
treizeci de purcei. La plecarea troienilor de acolo, ei primesc multe daruri de la Helenus
si Andromaca. Porniti iarasi pe mare, dupa un timp aeneazii zaresc Italia, dar trec mai
întâi sa duca jertfe protectoarei grecilor, Iuno, asa cum îi sfatuise Helenus. Încercând sa
se apropie în continuare de Italia ei sunt prinsi de vâltoarea produsa de monstrul marin
Chryledis - astfel pierd cararea si ajung nestiutori pe malul cyclopic. Acolo se afla
vulcanul Actna, iar în curând gasesc acolo un grec speriat numit Achaemenides. Acel
biet barbat era speriat de cyclopul Polyhem, mereu înfometat. Dintr-o data acel urias, cu
un ochi ranit îsi face aparitia, iar troienii împreuna cu Achaemenides sunt nevoiti sa
paraseasca malul cyclopic. Din nefericire la Drepanum, localitate situata în N-V Siciliei,
Anchises, obosit de furtunile de pe mare, de nevoi si de lipsuri, moare. Aceasta carte se
încheie în momentul în care Aeneas îsi termina povestirea, ultima sa oprire fiind aici, în
Cartagina.
 Cartea a IV-a - Aeneas si Didona

Didona, îndragostita de Aeneas, îi marturiseste Annei, sora sa, aceste sentimente. Cu

toate ca Dido era credincioasa fostului sau sot mort, Sychaeus. Anna o sfatuieste, ca în
ciuda acestui fapt sa se casatoreasca cu noua iubire, lucru cu care îndragostita este de
acord. Iuno, înduiosata de suferinta Didonei pleaca la Venus pentru a-i cere socoteala.
În cele din urma, cele doua cad de acord ca cei doi trebuie sa se casatoreasca. Când
Aeneas si Dido împreuna cu alti tineri, pleaca la vânat, Iuno porneste o furtuna astfel
încât cei doi s-au adapostit în aceeasi pestera. Acolo se afla Iunona si cu zeul
casatoriei, care înfaptuieste taina casatoriei celor doi. Encéladus, monstrul care
raspândeste vestea casatoriei, îmbogatind-o, face în asa fel încât zvonul ajunge si la
urechile lui Iarlas, pretendent al Didonei. Acesta, mâniat invoca ajutorul lui Jupiter, iar el
dându-i dreptate celui mâniat, îl trimite pe Mercur, zeul mesager, la Aeneas pentru a-i
aminti de misiunea sfânta ce trebuie îndeplinita, lucru pe care Mercur îl face. Dându-si
seama de eroarea pe care a comis-o doreste sa plece cât mai repede spre Italia dar
ascunde pregatirile de plecare, fata de Dido, pentru a nu o supara. Dar ea, realizând ce
se petrece, îi blestema pe troieni, ca moartea lor sa fie din cauze nedemne. Desi
Aeneas ar fi vrut sa îmbuneze mânia zeitei, Mercur, iarasi i se arata si este îndemnat sa
plece cât mai repede, înainte ca Dido sa se razbune. Odata cu plecarea  lui Aeneas,
sotia sa este cuprinsa de disperare, deznadejde, acesta fiind motivul pentru care se
sinucide.

Cartea a V-a - Calatoria spre Sicilia-jocurile si funeraliile lui Anchises

Datorita unei furtuni, flotele lui Aeneas sunt nevoite sa opreasca în Sicania, condusa de
Acestes-fiul Egestei si a zeului râului sicilian Crinisus. Troienii sunt primiti cu mare
bucurie, si sunt aduse jertfe zeilor. Aeneas hotaraste ca acela este locul unde vor avea
loc jocurile si funeraliile lui Anchises. În timp ce erau pregatite mâncarurile sfinte, un
sarpe urias, vine din apropiere si devoreaza cele pregatite; astfel troienii se vad nevoiti
sa prepare altele. Aeneas decide sa organizeze tot în cinstea tatalui sau, jocuri funerare
legate de cultul mortilor. Acele jocuri constau într-o întrecere pe mare, din care iese
câstigator participantul numit Cloanthus. Urmatorul joc era cel al alergatului si
participantii primind premii se aduna. Câstigatorii au fost Salius si Nisus. Cea mai
periculoasa lupta era pugilatul (o lupta de arena). La aceasta proba participa chiar si
Dares cu Entellus, fondatorul orasului Entella, dar Aeneas pune capat luptei. În
continuare cei doritori se întrec în aruncatul cu sageti. Înainte de încheierea jocurilor
Aeneas îl cheama pe Epytos, un tovaras de-al micului Iulus, spunându-i sa strânga pe
cei mai tineri dintre ei, ca sa calareasca. Iris - curcubeul - vazând adunarea se
preschimba în Baroe, sotia lui Doryclus din Tmares. Acesta da foc corabiilor lui Aeneas
iar femeile prezente sunt cuprinse de un zbucium temporar, devastând altarele.
Disperat, Aeneas cere ajutorul lui Jupiter; astfel se porneste o furtuna puternica ce
stinge focul , dar oricum patru corabii sunt distruse. Jupiter îl sfatuieste pe Aeneas sa
lase o parte din troieni aici, unde sa-si construiasca o cetate numita Acesta. În vis, lui
Aeneas i se arata de asemenea Anchises care-l sfatuieste sa coboare mai întâi ci Pluto,
în Infern. Aeneas asculta sfatul lui Jupiter, lasând o parte din troiene la Sicana.
6.Literatura medievala

Asupra literaturii medievale au exercitat o influenţă considerabilă trei factori:

creştinismul, creaţia populară şi tradiţiile antichităţii, chiar dacă ponderea fiecăruia
nu este aceeaşi în toate literaturile şi în toate zonele geografice. Religia creştină şi
biserica au jucat rolul principal în dezvoltarea literaturii medievale, concepţia religioasă
despre om şi lume lăsîndu-şi amprenta asupra tuturor creaţiilor medievale. Atît în
literaturile occidentale, cît şi în cele orientale se observă un şir de trăsături comune.
Astfel, sînt aproape identice graniţele cronologice ale literaturii medievale şi
periodizarea în interiorul Evului Mediu, ce cuprinde peste o mie de ani. Asemănătoare
sînt genurile şi speciile literare cultivate, împărţite, de obicei, în superioare şi inferioare
sau după stările sociale, criteriul ierarhiilor fiind de bază în epoca medievală în toate
sferele vieţii societăţii, inclusiv în literatură. Există o literatură clericală şi o literatură de
orgine populară, democratică, există o literatură cavalerească (curteană) şi o
literatură orăşenească. Alături de literaturile vechi apar altele noi, alături de limbile
clasice, care îşi schimbă funcţiile, apar limbile popoarelor tinere, în care încep să se
scrie opere. Literatura capătă un caracter alegoric, simbolic şi moralizator. Literaturile
orientale în Evul Mediu. În primele secole ale erei noastre începe o nouă perioadă în
evoluţia literaturilor orientale. Secolele IV–VIII reprezintă o etapă importantă în
dezvoltarea artei şi a literaturii indiene, o culme a căreia este creaţia celui mai mare
poet al Indiei – Kalidasa. De perioada medievală a literaturii indiene ţine şi culegerea
de povestiri cu caracter didactic Panciatantra (în traducere: Cinci cărţi). Capodopera
reprezintă primul model de povestire înrămată, de origine folclorică. Panciatantra
conţine povestiri cu caracter didactic, culegerea exercitînd o influenţă incontestabilă
asupra fabulisticii orientale şi europene. Panciatantra oferă o amplă panoramă a vieţii
societăţii indiene, denunţînd nedreptatea, corupţia, abuzurile, avariţia, decăderea
morală a clasei avute şi susţine o concepţie despre viaţă bazată pe valoarea omului prin
virtuţile acestuia. Influenţa cărţii se resimte în diferite capodopere universale, de
exemplu, în O mie şi una de nopţi sau în Decameronul lui Boccaccio. Din literatura
chineză medievală se evidenţiază cîteva realizări ale poeziei din timpul dinastiei Tang
(618–907), cînd China devine o mare putere a lumii. Caracterul nou al poeziei chineze
ţine acum de împletirea universalismului tradiţional cu concreteţea şi cotidianul
existenţei, caracteristică mai multor poeţi, printre care: Li Po sau Li Bai / Tai Bai (701–
766) şi Du Fu sau Tu Fu (712–770). Li Po cultivă o tematică variată: iubirea, natura,
clipa trecătoare, motive filozofice, sociale etc. Considerat drept cel mai mare poet
chinez al tuturor timpurilor, Du Fu prin lirica sa socială, axată pe viaţa celor umili,
condamnă nedreptăţile, glorifică trecutul.

In literatura persană un loc aparte îi revine poeziei din secolele X–XIV, reprezentată de
mai mulţi poeţi de rezonanţă universală, cum ar fi Rudaki (c. 858–941), Firdousi (c.
934–1025) Nizami (1141–1209), Omar Khayyam (c. 1048–1131), Saadi (c. 1213–
1292), Hafiz (c. 1326–1390) ş.a. Firdousi este autorul primului monument literar persan
de importanţă universală – Şah-name. Literatura arabă medievală a dat lumii
monumentala operă O mie şi una de nopţi (secolul al X-lea) – o culegere de povestiri şi
poveşti, în care se reia forma povestirii înrămate, cînd o poveste-cadru serveşte drept
pretext pentru celelalte. În ceea ce priveşte literatura japoneză, remarcăm contribuţia
geniului poetic japonez prin cultivarea unor specii poetice de largă rezonanţă
universală: cele numite tanka şi haiku – creaţii de formă fixă, de dimensiuni miniaturale,
un fel de echivalent liric al stampei. Prima culegere de tanka ţine de secolul al VIII-lea,
fiind Cartea celor zece mii de foi, alcătuită de Otomo Yakamoti (718–785). Un maestru
recunoscut al poeziei numite haiku a fost cel mai mare poet japonez Matsuo Bashoo
(1644–1694). Îndărătul unor creionări rapide autorul de haiku exprimă o viziune
instantanee şi intuitivă a realităţii, un fel de extaz poetic, de iluminare a sensului profund
al lucrurilor, a valorii lor simbolice. Literatura europeană în Evul Mediu. În Evul Mediu
a existat şi o literatură scrisă în limba latină care, într-un anumit sens, continua tradiţiile
literaturii latine clasice. Cele mai importante contribuţii ale literaturii laice în limba latină
revin poeziei carolingiene şi poeziei vaganţilor. Eposul eroic medieval. Cea mai veche
poezie epică în Europa de după căderea Imperiului Roman aparţine celţilor. În condiţiile
destrămării comunei gentilice şi ale statornicirii feudalismului capătă o largă răspîndire
poemele epice în care, prin prisma unor viziuni mitologice sau în mod direct, sînt
prezentate moravurile, principiile de viaţă, conflictele, idealurile epocii respective.
Eposul eroic spaniol este reprezentat de poemul Cîntarea Cidului, care evocă lupta
spaniolilor împotriva maurilor ce cuceriseră aproape toată Spania la începutul secolului
al VIII-lea. Lupta de eliberare a ţării, recucerirea teritoriilor ocupate de mauri a fost
numită reconquista. Poemul spaniol povesteşte despre faptele eroice ale unui personaj
istoric, Rodrigo Díaz de Vivar, supranumit de mauri Cid (de la un cuvînt arab ce
înseamnă „domn“, „stăpîn“).Literatura cavalerească. În secolul al XII-lea feudalismul
se consolidează definitiv în ţările europene. Clasa dominantă în societate este alcătuită
din nobili şi cavaleri, antrenaţi în războaie şi turniruri, ospeţe şi petreceri. Cavalerismul
devine un atribut tipic al societăţii, transformîndu-se într-o adevărată organizaţie feudal-
militară, cu regulamentele şi idealurile sale de castă, de cinste, de eroism şi de iubire.
Cavalerul trebuia să corespundă unui cod de reguli şi exigenţe, să fie nu numai viteaz şi
curajos, fidel suzeranului său, dar şi un om educat, elegant, galant. Realitatea a generat
o literatură exprimînd idealurile de viaţă ale cavalerismului care, la rîndul ei, a contribuit
la consolidarea acestuia.

Romanul cavaleresc medieval se consituie din mai multe cicluri. Cel mai important ciclu
de romane cavalereşti este cel breton sau despre regele Arthur din Britania, numite şi
romane despre isprăvile cavalerilor Mesei Rotunde. Printre acestea se evidenţiază:

1) lais-urile bretone, aparţinînd Mariei de France;

2) romanele despre Tristan şi Isolda;

3) romanele despre regele Arthur;

4) romanele despre sfîntul Graal. În creaţia lui Chrétien de Troyes, creatorul romanelor
cavalereşti despre regele Arthur. Romanul curtean german este cultivat de Wol- fram
von Eschenbach, a cărui capodoperă în versuri, Parzival, promovează ideea împăcării
şi a armonizării idealurilor cavalereşti cu cele morale. Autorul prefigurează şi idei
preumaniste, renascentiste.

Literatura oraşelor este expresia schimbărilor din societatea medievală ca urmare a

creşterii rolului burgurilor. Dezvoltarea meşteşugurilor, a comerţului, consolidarea
militară a oraşelor comune, în care ia amploare activitatea economică a viitoarei
burghezii şi cea intelectuală (dezvoltarea învăţămîntului, a filozofiei şi a ştiinţelor, chiar
dacă scolastica este încă puternică), apariţia populaţiei orăşeneşti cu o nouă
mentalitate au generat şi o nouă literatură, opusă literaturii curtene sau cavalereşti,
cultivînd alte teme, genuri şi specii literare şi exprimînd o altă concepţie despre lume şi
om, în care triumfa bunul simţ, judecata trează, practicismul, cotidianul, uneori în forme
groteşti. Literatura oraşelor creează personajele sale – oameni de la oraş, cu spirit
critic, ceea ce a determinat tendinţele satirice, didactice şi moralizatoare ale acestei
literaturi. Alegorii didactice atestăm şi în literatura medievală engleză, unde se
evidenţiază poemul alegorico-didactic Viziunea lui Petru Plugarul, al lui William
Langland. În lirica franceză se impun cîţiva mari poeţi, printre care Rutebeuf, care
cultivă poezia autobiografică şi poezia satirică, preponderent anticlericală, şi care
aproape că nu a scris despre dragoste; Charles d’Orléans, care a practicat balada,
rondoul, versurile triste, melancolice; François Villon (1431–1463?), autor de tranziţie de
la intersecţia secolelor, a epocilor, ultimul mare poet francez medieval, dar prefigurînd
tendinţe renascentiste. Poezia sa e o tulburătoare confesiune a omului de la sfîrşitul
Evului Mediu.

Teatrul medieval şi drama medievală reprezintă un fenomen nou, dar comparabil, în

anumite aspecte ale evoluţiei sale, cu cel antic. Biserica creştină interzisese teatrul şi
dramele antice, considerîndu-le manifestări păgîne. Însă tot biserica a încercat să
reînvie teatrul, dar din alte motive, urmărind scopuri utilitare. Astfel, a apărut teatrul
religios

Rezumat la ,,Divina comedie’’

Infernul
Dante, rătăcit într-o pădure unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, se
trezește la un moment dat înconjurat de o panteră, de un leu și o lupoaică. Cuprins de
spaimă, îi vine o umbră în ajutor: este poetul Virgiliu, care îl va conduce prin Infern,
singura posibilitate de a ieși din pădure.
Împreună coboară prin nouă cercuri concentrice,fiecare cerc fiind ocupat de diverse
personaje celebre din istoria omenirii, în funcție de păcatele săvârșite, dar și de
personalități contemporane, adversari personali sau persoane disprețuite, trimiși de
Dante în Infern pentru a-și ispăși viciile. Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă,
cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este și centrul pământului. Aici intalnesc
de asemenea celebrul cuplu adulterin, Paolo si Francesca, sotia unui macelar care intr-
un acces de furie si gelozie ii omoara pe amandoi. Această intamplare ii ofera lui Dante
o viziune despre dragoste ca un sentiment ce continua si dupa moarte, aducandu-i in
acelasi timp amaraciune pentru iubirea sa neimplinita. Astfel opera capata un caracter
romantic, opus curentului tanar renascentist al perioadei istorice. Această parte a
călătoriei se termină cu vederea lui Lucifer, chinuit într-un lac înghețat. De aici, vor ieși,
urcând pentru a vedea din nou "cerul înstelat". Călătorind în lumea fantastică a morților,
Dante duce cu sine toate sentimentele și pasiunile celor vii, trage după el - cum s-a
scris - tot pământul.
Purgatoriul
Dante și Virgiliu ajung pe cealaltă parte a pământului, în fața muntelui Purgatoriului, pe
culmile căruia sălășuiesc sufletele morților care se căiesc de păcatele făcute în viață.
Muntele este împărțit în șapte cercuri, după tipul viciilor avute (mânie, avariție, lăcomie
etc.) și durata timpului de căință. Rugăciunile celor vii pe pământ îi pot ajuta să iasă mai
curând din Purgatoriu. Și aici se regăsesc persoane cunoscute lui Dante, pentru care
arată bunăvoință, cum ar fi prietenii săi din cercul "dolce stil nuovo" sau marii artiști ai
trecutului. În vârful muntelui se găsește Paradisul terestru, care are aspectul unei păduri
populată de figuri alegorice. Purgatoriul este o altă ipostază a personalității umane care
prevestește zorile Renașterii.
Paradisul
Ajunși în Paradisul terestru, Virgiliu îl părăsește și se întoarce în Infern. Din acest
moment, Dante va fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinței divine. Paradisul, în
opoziție cu Infernul, este construit din nouă cercuri orientate spre înălțime. Aici este
sălașul celor fără de păcate, al sfinților. Fiecare cerc corespunde unuia din corpurile
cerești cunoscute în acea vreme: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn,
dominate de cerul stelelor fixe. La sfîrșitul călătoriei Beatrice îl părăsește și Dante,
ghidat de Sfântul Bernardo, adresează o rugăciune Sfintei Fecioare. Artistul se
contopește cu Dumnezeu, simbolul "Iubirii care pune în mișcare cerul și stelele". Dacă
în descrierea Infernului și Purgatoriului Dante a avut unele puncte de sprijin,
în Paradis el este unicul creator. Tradiția Paradisului nu exista în literatură și fantezia
dantescă a creat-o din propriile resurse, realizând un vers fluid și de infinită gamă
muzicală, corespunzător iradierii oceanului de lumină a Paradisului.

7.Literatura Renașterii
Renaşterea şi umanismul sînt într-o legătură indisolubilă, deşi reprezintă noţiuni diferite
ce nu trebuie confundate sau identificate. Renaşterea, de fapt, este o epocă în istoria
omenirii (cuprinzînd, în Italia, secolele XIV–XVI, iar în celelalte ţări vest-europene –
sfîrşitul secolului al XV-lea, întreg secolul al XVI-lea şi chiar începutul secolului al XVII-
lea), care a produs o civilizaţie şi o cultură nouă, la a cărei bază se află umanismul, în
sensul de concepţie despre viaţă, de viziune asupra lumii, opusă concepţiei medievale,
scolastice şi dogmatice. Termenul umanism se aplică preponderent curentului sau
mişcării culturale apărute în Italia pe la mijlocul secolului al XIV-lea, iar apoi şi în alte ţări
europene, în secolele XV–XVI. Astăzi această mişcare este cunoscută ca umanism
renascentist sau, pur şi simplu, umanism, deşi la origini denumirea era de Studia
Humanitatis sau de Humaniores Litterae y Humanitas. Termenul Renaştere a fost, se
pare, folosit pentru prima oară de J. Michelet, în 1855, şi de J. Burckhardt, în 1860,
denumind mişcarea culturală umanistă. Renaşterea nu este un fenomen pur italienesc,
chiar dacă mişcarea renascentistă din alte ţări europene a fost, parţial, şi rodul unor
ecouri ale Renaşterii italiene. Marii scriitori ai Renaşterii europene (Petrarca, Boccaccio,
Cervantes, Lope de Vega, Rabelais, Shakespeare ş.a.) au fost umanişti în sensul
adevărat al cuvîntului, au promovat concepţii umaniste, au conturat chipul omului
Renaşterii, liber de orice constrîngeri, dornic de a-şi trăi viaţa aşa cum îi dictează firea.
Scriitorii umanişti au situat omul în centrul universului, l-au glorificat împreună cu
bucuriile vieţii sale renasterea pămînteşti. Ei s-au inspirat atît din literaturile clasice
greacă şi latină, preluînd şi valorificînd teme, motive, personaje, genuri şi specii literare,
cît şi din realitate. Epoca Renaşterii poate fi considerată una de tranziţie de la Evul
Mediu spre epoca modernă. Aspecte ale concepţiei umaniste despre om şi despre lume
atestăm încă în literatura medievală, însă adevărata tranziţie este marcată de
prerenaştere – fenomen apărut, la fel, mai întîi în Italia. Poezia Renaşterii străluceşte
prin creaţia lui Petrarca, Shakespeare, Michelangelo, a poeţilor Pleiadei franceze, a lui
Sidney şi Spenser, Garcilaso de la Vega şi Luis de León. Încercările de poem epic
(Ariosto, Tasso, Ercilla, Camões), de literatură pastorală şi cavalerească reînvie o
anumită tradiţie, deşi nu întotdeauna încununată de succes. Marii prozatori ai Renaşterii
au cultivat nuvela (Boccaccio, Cervantes, Margareta de Navarra) şi romanul (Rabelais
şi Cervantes, autorii prozei picareşti spaniole). Teatrul renascentist se dezvoltă
pretutindeni, dar nu toate experienţele au vigoarea dramaturgiei engleze (Shakespeare)
sau a celei spaniole (Lope de Vega şi şcoala lui).
Literatura Renaşterii italiene poate fi împărţită convenţional în trei perioade mari, care
coincid aproximativ cu cele trei secole cît a durat epoca Renaşterii în Italia:
1) secolul al XIV-lea (il Trecento);
2) secolul al XV-lea (il Quattrocento);
3) secolul al XVI-lea (il Cinquecento).
A doua perioadă a Renaşterii italiene ţine de secolul al XV-lea. Curţile marilor seniori
devin adevărate centre culturale, unde umaniştii italieni îşi desfăşoară activitatea,
adesea subordonată intereselor mecenaţilor. Astfel, cu venirea la putere a familiei
Medici, Florenţa redevine un important centru intelectual, mai ales în vremea lui
Lorenzo de Medici (1449–1492), numit Magnificul. El a atras la curte personalităţi ale
Renaşterii italiene, precum pictorii Botticelli, Donatello, Leonardo da Vinci,
Michelangelo, gînditorii Marsilio Ficino, Pico della Mirandola ş.a. Însuşi Lorenzo
Magnificul era un om de mare cultură, mecenat şi poet. A cultivat diferite specii
poetice: poemul, sonetul, idila pastorală, canţona, manifestînd interes şi pentru poezia
populară. Cel mai talentat poet din cercul lui Lorenzo de Medici a fost Angelo Poliziano
(1454–1494), umanist şi admirator al culturii antice, dar şi promotor al ideii de a scrie
literatură în limba italiană, valorificînd tradiţiile populare. Un mare poet din cercul lui
Lorenzo de Medici, prieten şi îndrumător al acestuia, a fost şi Luigi Pulci (1432–1484),
autorul cunoscutului poem cavaleresc eroi-comic Uriaşul Morgante. t centru al culturii
umaniste italiene s-a aflat în oraşul Ferrara, unde au activat mai mulţi umanişti italieni,
autori ai unor celebre poeme epice. Unul dintre ei este contele Matteo Boiardo (1441–
1494), autorul poemului cavaleresc Orlando îndrăgostit, în care iubirea cavalerească
capătă şi accente renascentiste, chiar dacă păstrează aparent rigorile cavalereşti, faţă
de care autorul are o atitudine uşor ironică. Rămas neterminat, mai mulţi poeţi au
încercat să continue poemul lui Boiardo. Cea mai realizată continuare aparţine poetului
Lodovico Ariosto (1474–1533), la care a lucrat mai mulţi ani, astfel apărînd poemul
Orlando furiosul.
Lumea idealizată a păstorilor pe fundalul mediului rural este opusă vieţii zbuciumate şi
pline de contradicţii de la oraş. Una dintre cele mai importante opere ale secolului este
romanul Arcadia al lui Iacopo Sannazzaro (1456–1530), care a determinat dezvoltarea
genului pastoral în vestul Europei. Printre alţi umanişti italieni se evidenţiază Pietro
Bembo (1470–1547), autorul unui faimos tratat dialogat Proze asupra limbii comune,
axat pe problemele limbii literare italiene; Baldassare Castiglione (1478–1528), scriitor
moralist, autorul dialogului Omul de curte, în care pune în valoare virtuţile educative ale
umanismului, tratînd problema curteanului ideal (calităţile, meritele, comportamentul
etc.), dar şi alte teme; Niccolò Machiavelli (1469–1527), autorul celebrului tratat
Principele. Ultimul mare reprezentant al literaturii italiene din epoca Renaşterii este
Torquato Tasso (1544–1595), a cărui operă exprimă începutul crizei umanismului.
Literatura Renaşterii franceze poate fi împărţită convenţional în două perioade:
1) prima jumătate a secolului al XVI-lea;
2) a doua jumătate a secolului al XVI-lea
În prima perioadă a Renaşterii franceze se evidenţiază un grup de scriitori a căror
activitate e strîns legată de curtea surorii regelui Francisc I, care, după a doua sa
căsătorie cu regele Navarrei, este cunoscută ca Margareta de Navarra (1492–1549),
una dintre cele mai culte femei din epoca Renaşterii, susţinătoare a ideilor umaniste şi o
apreciată scriitoare. Dintre scriitorii de la curtea Margaretei de Navarra se evidenţiază
poetul Clement Marot (1496–1544). În versurile sale, de o simplitate, eleganţă,
fluiditate şi claritate clasice, se împleteşte satirizarea clericilor şi a justiţiei corupte cu
elogierea bucuriilor şi a plăcerilor vieţii pămînteşti. Prima perioadă a literaturii Renaşterii
franceze este dominată, însă, de François Rabelais, autorul celebrului roman
Gargantua şi Pantagruel. Pierre Ronsard (1524–1585) s-a impus ca cel mai important
poet al Pleiadei, considerat „prinţ al poeţilor“.Un alt nume remarcabil al Pleiadei
franceze este Joachim Du Bellay (1525–1560), care semnează Manifestul ei, intitulat
Apărarea şi ilustrarea limbii franceze (1549) – unul dintre cele mai importante
documente pentru istoria limbii şi a literaturii franceze. Ultimul mare umanist francez
este Michel de Montaigne (1533–1592), scriitor-filozof, autorul celebrelor Eseuri, în
care constată criza ideilor umaniste, reexaminîndu-le critic şi exprimîndu-şi îndoiala faţă
de valabilitatea lor absolute.
În literatura Renaşterii spaniole se evidenţiază două perioade:
1) sfîrşitul secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea, numită uneori
Renaşterea timpurie;
2) a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, numită
Renaşterea culminantă.
Prima perioadă a Renaşterii spaniole se caracterizează printr-un evident dualism: pe de
o parte, persistă concepţiile vechi, medievale, pe de altă parte, îşi croiesc drum, deşi cu
greu, ideile umaniste. Printre primii umanişti spanioli se impun Elio Antonio de Nebrija
(1444–1522), autorul primei gramatici a limbii spaniole, Juan Luis Vives (1492–1540),
promotor al unui sistem pedagogic umanist, Juan de Valdés (1500–1541), autorul unui
cunoscut tratat despre limbă, Antonio de Guevara (1480–1545), autorul lucrării
Ceasornicul domnilor. Poeţii spanioli „naţionalizează“ mai multe genuri şi specii literare
italiene, îndeosebi sonetul, dar valorifică şi tradiţiile poeziei populare. Se evidenţiază
Garcilaso de la Vega (1501–1536), considerat „rege al poeţilor castilieni“ şi care s-a
învrednicit de o apreciere înaltă din partea tuturor generaţiilor de poeţi de mai tîrziu.
Dramaturgia umanistă este reprezentată de Juan del Encina1468–1529), numit
„patriarhul teatrului spaniol“, Bartolomé Torres Naharro (1485–1531), autorul primului
tratat despre dramă în limba spaniolă, Lope de Rueda (1510–1565) ş.a. paniolă, Lope
de Rueda (1510–1565) ş.a. În a doua perioadă a Renaşterii spaniole, lirica se
diversifică, apar şcoli poetice ca cea de la Salamanca, ilustrată de Luis de León
(1527–1591), sau cea de la Sevilla, printre poeţii acesteia impunîndu-se Fernando de
Herrera (1534–1597). În proză se observă un mare interes pentru genul bucolic. Cel
mai cunoscut roman pastoral spaniol este Diana lui Jorge de Montemayor (1520–
1561). Prima operă picarescă spaniolă este povestirea anonimă Lazarillo de Tormes
(1554), atribuită de unii istorici literari lui Diego Hurtado de Mendoza, în care întîlnim
un erou-pícaro mai mult de nevoie, în timp ce eroul romanului lui Mateo Alemán (1547–
1614), intitulat Guzmán de Alfarache, tradus şi în limba română, este un pícaro de
vocaţie, lucrarea constituind un model clasic de roman picaresc. Culmea prozei
spaniole din epoca Renaşterii este reprezentată de creaţia lui Cervantes. Teatrul
spaniol renascentist este dominat de figura lui Lope Félix de Vega Carpio (1562–
1635) – cel mai mare dramaturg spaniol din epoca Renaşterii, „un monstru al naturii“,
după celebra formulă a lui Cervantes.
Literatura Renaşterii engleze a fost anticipată, într-un sens, de Povestirile din
Canterbury ale lui Geoffrey Chaucer (1340–1400), considerat părintele literaturii
engleze şi unul dintre precursorii lui Shakespeare. Umanismul englez a fost promovat la
cumpăna secolelor XV–XVI de un grup de tineri filologi, admiratori ai antichităţii clasice,
de la Universitatea din Oxford, cel mai cunoscut fiind umanistul Thomas More sau
Morus (1478–1535), autorul cărţii Utopia. Poezia engleză din această perioadă se
caracterizează prin valori mai modeste în plan universal. Deşi s-au cultivat diverse
forme poetice, cea mai răspîndită a fost sonetul. În poezia engleză sonetul a fost
introdus de Thomas Wyatt (1503–1542) care, aflîndu-se în Italia, s-a familiarizat cu
sonetele lui Petrarca, din care a şi tradus. Printre alţi poeţi englezi pot fi evidenţiaţi
Henry Howard Surrey (1517–1547), Philip Sidney (1554–1586), poet şi diplomat,
autor al celebrului tratat Apărarea poeziei. El a creat, după modelul Pleiadei franceze,
un cerc literar numit Areopagul, promovînd nu numai modelele literare ale lui Petrarca şi
Chaucer, dar şi pe cele ale lui Ronsard şi Du Bellay. Membru al Areopagului a fost şi
poetul Edmund Spenser (1552–1599), promotor al unui ideal platonic al iubirii.
Literatura Renaşterii engleze a înregistrat un succes incontestabil în domeniul
dramaturgiei. Printre dramaturgii englezi din epoca Renaşterii se evidenţiază
Christopher Marlowe (1564–1593) considerat ca cel mai important precursor al lui
Shakespeare. Un important dramaturg englez din perioada Renaşterii este Ben Jonson
(1572–1637), umanist şi admirator al lui Shakespeare. El anticipează, de fapt, teatrul
clasicist, scriind comedii cu caracter didactic, care au ca scop îndreptarea moravurilor.

Rezumat la ,,Don Quijote’’

Alonso Quixano (sau Quijano), un hidalgo sărac ce se apropie de vârsta de 50 de ani
(„hidalgo”, în spaniolă, provine de la hijo de algo — fiul cuiva care a fost cineva, de spiță
nobilă) locuiește împreună cu nepoata sa într-o porțiune necunoscută a ținutului La
Mancha. Cititor pasionat de romane cavalerești, Don Quijote ajunge să se considere un
„cavaler rătăcitor” astfel că pornește la drum călare pe mârțoaga sa, Rocinanta, înarmat
cu arme din carton. Întocmai ca eroul din romanele de aventură pe care le citea,
Amadis de Gaula, el își alege o domniță căreia să-i dedice victoriile din bătălii: Dulcinea
del Toboso, o țărancă dintr-un ținut vecin, pe numele adevărat de Aldonza Lorenzo, dar
care în realitate nu era nici nobilă, nici frumoasă.
Prima aventură
În drumul său, el se oprește mai întâi la un han, pe care îl ia drept castel, și confundând
hangiul cu un castellan, îl roagă pe acesta să-l învestească cavaler,
ceremonie sfântă care va avea loc în grajd.Întâlnește apoi câtiva negustori din Toledo,
cărora le cere să o proclame pe Dulcinea cea mai frumoasa doamnita din lume, dar
aceștia o insultă, iar unul dintre ei îl bate pe Don Quijote și-l lasă pe marginea drumului.
El este găsit și ajutat să se întoarcă acasă de un țăran vecin, Pedro Alonzo.
A doua aventură
După însănătoșire, Don Quijote plănuiește să plece într-o a doua aventură
. Între timp, nepoata sa, slujnica, preotul și bărbierul au aruncat în foc mare parte
din cărțile cavalerești ale eroului, spunându-i acestuia că un magician a venit călare
pe un nor și însoțit de un dragon,i-a furat acestuia cărțile.
Eroul își alege drept ,,scutier" un țăran pe nume Sancho Panza, căruia îi promite că la
capătul
drumețiilor îl va face guvernatorul unei insule, și pornesc amândoi într-o a doua
aventură. Se luptă cu
morile de vânt, luându-le drept uriași, și își imaginează că în trăsura pe care o însoțesc
câțiva
călugări benedictini se află o prințesă răpită, fiind din nou bătut.
De-a lungul călătoriei lor, Don Quijote și Sancho Panza vor întâlni hangii, prostituate,
păstori,
soldați, preoți, condamnați evadați și chiar îndrăgostiți, cu diverse povești de iubire. Don
Quijot
e intervine violent în povești care nu-l privesc, iar obiceiul său de a nu-și plăti datoriile
sub pretext
că aceasta este stilul de viață al ,,cavalerilor rătăcitori" duce la umilințe, bătăi și lipsuri
pe care de
cele mai multe Sancho trebuie să le îndure. Tot în această primă parte a romanului ne
sunt narate
două povești de dragoste (Grisostomo și Marcela; Cardenio și Lucinda). În cele din
urmă, Don Quijote se lasă
convins să plece acasă. Autorul sugerează existența unei a treia aventuri, dar susține
că s-au pierdut documentele.
A doua parte a romanului
Această a doua parte reprezintă o continuare publicată la 10 ani după romanul original.
Don Quijote și Sancho Panza au ajuns acum foarte cunoscuți datorită povestirilor din
prima parte a romanului. Acum se tratează mai în profunzime tema deziluzionării. Don
Quijote ajunge batjocura mai multora, iar până și Sancho își înșală stăpânul. Nevoit fiind
să o găsească pe Dulcinea, el îi prezintă lui Don Quijote trei țărance sărace, pe care le
dă drept Dulcinea și însoțitoarele ei. Pentru că Don Quijote vede doar țărăncile, și nu o
nobilă doamnă, Sancho pretinde că acesta este vrăjit și de aceea nu poate vedea
,,adevărul". În cele din urmă Sancho este numit guvernator al insulei Barratoria, și, deși
se dovedește capabil, renunță. Don Quijote se întoarce acasă, unde cade într-un somn
greu, iar când se trezește, este vindecat de nebunie. Starea sa de sănătate se
înrăutățește însă, astfel că el moare, Sancho deplângând întreaga lor aventură.
8.Clasicismul
Perioada de afirmare-secolul al XVII-lea
Asupra literaturii din secolul al XVII-lea şi-au lăsat amprenta sistemele filozofice ale
perioadei, în primul rînd, filozofia raţionalistă a lui René Descartes (1596–1650),
principiile estetice ale clasicismului au fost sintetizate în Arta poetică (1674) a lui
Nicolas Boileau-Despréaux (1636–1711), însă multe dintre ele au fost formulate încă
în epoca Renaşterii, în diferitele tratate şi comentarii renascentiste ale Poeticii lui
Aristotel
Trasaturi:
-subiectul preluat din Literatura Antica
-personajele sau sa fie adevarate modele de conduit sau sa demonstreze viciile
-verasimilitatea si credibilitatea operei artistice dar accepta si miraculosul
-cele trei unitati(actiune simpla,timp unic,loc unic)
-primatul ratiunii
-putine personaje
-omul in centrul creatiei artistice
-imbinarea utilului cu placutul
-stabilitatea,masura,armonia
-separarea neta intre specie si gen