Tema 1 Si 2,3Etica-Profesionala

CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE ETICII
S1: Etica ca știință și disciplină de studiu.

S2: Etapele de dezvoltare a eticii.
S3: Etica – disciplină filosofică și științifică.
S4: Funcțiile eticii.
S1: Etica ca știință și disciplină de studiu.

Din cele mai vechi timpri oamenii au fost interesați să reglementeze relațiile dintre ei prin norme,
care să aibă ca scop protejarea fiecărui individ a comunității sau anumitor segmente ale acestora (popor,
națiune, etnii, organizații, grup, familie etc.).
Asemenea norme trebuie să aină câteva caracteristici fără de care nu ar putea fi impuse:
 să delimiteze pentru toți și pentru fiecare în parte obligații, interdicții, permisiuni;
 să fie cunoscute de toți sau cel puțin de o majoritate;
 să prevadă sancțiuni pentru impunerea lor în folosul comunității.
La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în diferite momente istorice
și în diferite arii de conviețuire. Valorile date s-au format în baza concepțiilor dominante în societate despre
sursa, valoarea și sensul existenței umane. S-au constituit o multitudine de perechi de valoare – normă
destinate să reglementeze viața indivizilor și a comunităților umane în conformitate cu idealul uman și cu
sistemul de interese promovat la un moment dat.
Din multitudinea acestor perechi s-a desprins o categorie aparte, aparținând de sfera de preocupare a
eticii – sfera moralei. Sfera nominalizată ține de probematica omului raportată la sensul și semnificația
valoarii și scopului ființei umane, de valori, de norme, atitudini aferente categoriilor de bine și rău.
Unul dintre cele mai importante puncte de pornire în studiul eticii îl reprezintă înțelegerea corectă a
sensului termenilor în care aceasta operează (etica, morala, deontologia).
Etica (se traduce din greacă: locuință, lăcaș, morav, obicei, caracter) – anslamblul de reguli de
conduită morală urmate de o persoană sau un grup, fundamentate pe distincția dintre bine și rău.
Morala ( din latină: obicei, datină, obișnuință) – este ansamblul principiilor de dimensiune
universal – normativă bazate pe distincția dintre bine și rău.
În politică, administrație publică, afaceri etc. este preferat termenul de etică. Termenul morală este
legat de viața privată.
Deontologia reprezintă anslamblul regulilor după care se ghidează o organizație, profesie, o parte
a acesteia prin intermediul organizațiilor profesionale,care devin instanța de elaborare, aplicare și
supraveghere a aplicării acestor reguli.
Obiectul eticii îl constituie morala.

Morala este o parte considerabilă a vieții noastre, dar în situații de rutină nu ne punem probleme
specifice moralei:
 ce ar trebuit să facem? (ar fi drept, bine, onest);
 cum ar treui să judecăm pe noi înșine și pe alții?;
 cum trebuie să-i tratăm pe alții și să admitem să fim tratați de ceilalți?;
 ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viață?;
 care este cel mai bun mod de viață?;
 ce fel de persoană ar treui să fiu?
Rolul eticii este să ajute oamenii și instituțiile să decidă ceea ce este mai bine să facă, pe ce criterii să
facă alegerea și care le sunt motivațiile morale în acțiunile lor.
PAGE \* MERGEFORMAT1
Distincția între etică și religie ?????????????????????????/
Prejudecăți în privința moralei???????????????????????
S2: Etapele de dezvoltare a eticii.

I. Epoca primitivă – elementele de etică se transmiteau verbal de la o generație la alta sub formă
de sfaturi, povețe, reguli de comportare. Încă din această epocă etica avea un rol deosebit în
existența societății, de atunci când în perioada paleolitică conștiința conviețuirii a impus prima
mare interdiciție etică din preistoria omului – cea a canibalismului.
II. Epoca antică – s-a constituit etica ca știință, au fost formulate idei cu privire la educația morală a
copiilor. Ex: Quantilius recomandă ssă fie angajate dădace care vorbeau corect și frumos, cu o
pronunțare corectă.
III. Epoca renașterii – s-au cunoscut mari transformări de norme morale. Umaniștii epocii
înaintează noi cerințe față de pedagog, care este promotor al moralității. Se pune accentul pe
respectul față de om. Ex: studentul nu trebuie să se teamă de pedagog. Se pune accent pe
dezvoltarea educației estetice, educatorul trebuie să fie tânăr, cultivat, inventiv, prietenos, voios,
senin, exemplu pentru toți.
Principiile eticii:
 Principiul egalității în fața normelor – egalitatea între oameni nu se referă la egalitatea lor
intelectuală, biologică, estetică, ci la egalitatea în fața principiilor și normelor morale și la egalitatea
în fața legii.
 Principiul clarității și a clarificării (pozițiilor, conceptelor) – într-o societatea deschisă oamenii pot
să-și enunțe clar poziția față de o problemă morală și în consecință să acționeze.
Etica studiază standarde generale care se aplică celor mai mulți oameni în cea mai mare parte din viața lor,
de aceea rareori ea ține cont de particularități cum ar fi sexul, rasa, capacitățile și talentele, statutul unei
persoane.
 Principiul relativismului și absolutismului – relativismul susține că nu există standarde absolute,
universale. Ele diferă în funcție de comunitate și istorie. Pentru a fi moral trebuie să trăiești în acord
cu codul comunității tale și să-l respecți pe cel al altora. Totodată, problema toleranței față de alte
coduri creează situații inacceptabile, de ex: Codul moral al naziștilor – purificarea rasială; arderea
văduvei în India, sclavia, discriminarea din cauza apartenenței la sex etc.
Absolutiștii cred că standardele treuie să fie universal accesibile și se sprijină în această idee pe
asemănările dintre normele diferitelor comunități, de ex: respectul față de părinți, prohibirea
incestului etc.
S3: Etica – disciplină filosofică și științifică.

Una din problemele care se pot pune în legătură cu statutul eticii este aceea a justificării ei ca
disciplină filozofică şi ştiinţifică.
Argumentele potrivit cărora etica este o disciplină filozofică sunt următoarele:
- a apărut şi s-a dezvoltat pe tărîmul filozofiei, fiind parte componentă a operei majorităţii filozofilor
importanţi pe care i-a dat istoria filozofiei;
- are la bază o concepţie generală asupra existenţei, fiind indispensabilă unei filozofii despre om;
- desfăşoară un demers sintetic şi conceptualizant, categoriile sale fiind de aceeaşi înălţime
conceptuală cu categoriile filozofice;
- abordează realitatea ca relaţie a subiectului cu obiectul, la nivelul maxim de interpretare, propriu
filozofiei.
Etica este o disciplină ştiinţifică, deoarece în cadrul său sunt elucidate două grupuri de probleme:
1) probleme teoretice propriu-zise ce se referă la natura şi esenţa moralei;
2) probleme ce ţin de modul în care ar trebui să procedeze omul, după ce principii şi norme să se
conducă în viaţă.
Există şi alte argumente pentru a demonstra că etica este o disciplină ştiinţifică:

- are un obiect propriu de studiu: morala;
- tinde spre o explicaţie conceptual-logică a obiectului său;
- îşi revendică o modalitate proprie de abordare, fiind, prin excelenţă, o disciplină axiologică şi
normativă.
S4: Funcțiile eticii.

1. Funcția cognitivă (de cunoaștere) – este funcția principală, deoarece celelalte funcții nu pot fi
realizate decât cu condiția realizării ei. Se realizează pe 3 trepte succesive:
I. descripitvă – sistematizarea datelor vieții morale în funcție de tipurile de atitudini morale;

II. analitico– sintetică – presupune o analiză a conexiunilor interne și externe ale diferitelor fenomene
morale; pleacă de la o analiză ........ și descoperă toate componentele morale specifice;
III. explicativă.
2. Funcția normativă – etica nu crază norme, ea doar le descoperă; rolul eticii este unul de
sistematizare, conceptualizare, raționalizare și comunicare;
3. Funcția persuasivă (de convingere);
4. Funcția educativă.
TEMA 2. ETICA PROFESIONALĂ
S1: Profesie și profesionalism.
S2: Considerații generale asupra eticii profesionale.
S3: Normele moral – profesionale.
S1: Profesie și profesionalism.

Societățile moderne sunt niște societăți profesionale. Orice persoană care își alege o carieră își
dorește să fie recunoscută ca profesionistă în domeniu.
O profesie este o ocupație pe care o au mai multe persoane, organizate voluntar să-și câștige
existența prin slujirea directă a unui anumit ideal într-un mod moral permisibil dincolo de ceea ce le cere
legea, piața și morala.
Profesionist reprezintă persoana care lucrează într-un anumit domeniu de activitate ăe baza unei
pregătiri corespunzătoare.
Caracteristicile ideale ale profesiilor:

a) Profesia presupune o cunoaștere a teoriilor domeniului, adică o pregătire consistentă și îndelungată;
b) Rolul profesiilor este să ducă la satisfacerea unei nevoi sociale. Practica profesională este legitimată
de către comunitatea care beneficiază de rezultatele ei;
c) Membrii unei profesii trebuie să aibă relații colegiale, iar comportamentul fiecărui membru este
monitorizat colegial;
d) Membrii unui grp profesional sunt legați printr-un cod de etică;
e) În caz de haos și catastrofă membrii unei profesii trebuie să fie pregătiți să se sacrifice, inclusiv să-și
riște viața.
Profesionalismul este considerat ca o ideologie relevantă pentru cei care activează în același
domeniu.
Caracteristicile profesionalismului:
a) expertiză în cercetarea unei profesii (trebuie să cunoască amănunțit toate aspectele activității
corespunzătoare);
b) credința în autonomia deciziilor profesionale și a exercitării profesiei (decizii de sine – stătătoare +
este încrezut de corectitudinea acestora = este încrezut în deciziile autonome);
c) identificarea cu profesia și cu cei din același domeniu;
d) dedicația pentru o lungă parte a vieţii faţă de profesia aleasă;
e) obligația morală de a lucra în serviciul clientului, evitând implicarea emoțională excesivă (dar nu și
empatia);
f) menținerea colegială a standardelor profesionale.
S2: Considerații generale asupra eticii profesionale.

Etica profesională este un domeniu independent al științei despre etică și studiază bazele moralei
profesionale, explică specificul realizării principiilor morale generale în sfera muncii.
Etica profesională este știința care reglementează printr-o serie de norme etice comportamentul
reprezentanților unor grupuri sociale specifice ce aparțin profesiei respective.
Etica profesională s-a constituit ca știință în rezultatul conștientizării și stabilirii unor relații reciproce
între profesioniștii dintr-o sferă de activitate și societate, rezultatul fiind codul etic de constituie un fel de
contract sau înțelegere între comunitate și grupul profesional.
Etica profesională precizează practicile, drepturile și datoriile membrilor unei profesii, critică și
sancționează practicile profesionale negative.
În cadrul fiecărei profesii există probleme specifice de morală, dar etica profesională are importanță
în primul rând pentruprofesiile, obiectul cărora este omul. Astfel, distingem etica pedagogului, medicului,
judecătorlui etc.
Exemplu: Etica medicală cere să fie întreprins totul pentru a ocroti și a salva viața pacientului, indiferent de
dificultăți, să fie păstrat principiul confidențialității și nici într-un caz nu treuie să contribuie la
moartea pacientului.
Etica pedagogicii îl obligă pe pedagog să respecte presonalitatea studentului și să manifeste față de
acesta o exigență respectivă, să mențină propria reputație și reputația colegilor săi.
Tipurile de etici
Etici pentru situații încurcate
Abordarea standard a eticii
1. Etici pentru situații încurcate.

Etica pentru situații încurcate descoperă arii mai dramatice, cazuri negative. Partea slabă a acestei
abordări este aceea că accentuând pe cazul negativ, poate arunca o umbrănegativă asupra unei profesii.
De exemplu: în politică se accentuează pe cinism și compromitere, în administrație – pe corupție, în
medicină – pe neglijarea pacienților, în educație – abuz de autoritate și de încredere.
Partea bună a concentrării pe cazuri negative reiese din virtuțile pe care le conferă critica
practicilor unui domeniu. Aceasta duce la corecțiile ce trebuie făcute.
Etica încurcată este utilizată pe larg în mass – media, aceasta căutând mai degrabă scandalosul pe
care consideră mai gustat de public.
2. Abordarea standard a eticii .

Abordarea standard nu se concentrează pe cazuri dramatice, ci pe trăsăturile unei practici
profesionale, cărora le aplică analiză prin intermediul conceptelor de drepturi și datorii.
De exemplu: medicii, asistenții sociali au datorii mai mari decât alte persoane să-și ajute semenii.
Profesorii au mai multe drepturi să evalueze studenții și să le orienteze succesul. Totodată, ei au dreptul
să pedepsească. Polițiștii au dreptul să uzeze de forță, parlamentarii – să stabilească legile etc.
 Cauzele comportamentului neetic:

 câștigul (dorința de obținere a profitului maxim duce la numeroase tentații, mai ales atunci când
se anticipează un câștig consistent);
 conflictul de roluri;
 competiția puternică – poate stimla un comportament neetic; consecințe – fixarea prețurilor,
încălcarea prevederilor de monopol etc.
 personalitatea – oamenii puternici, orientați spre valorile economice sunt mai expuși la un
comportament neetic decât alții. Ei își vor folosi puterea pentru a promova interesul personal mai
degrabă decât pentr binele întregii entități;
 cultura organizației și a domeniului de activitate.
 Consecințele unui comportament neetic:

a) pentru entitate:
 pierderea încrederii partenerilor și angajaților, comunicare redusă, lipsă de implicare, loialitate
scăzută;
 pierderea reputației (de ex. vestea despre un produs rău se răspândește mai repede decât cea
despre un produs bun);
 pierderea imaginii firmei, a clienților și colaboratorilor valoroși;
 pierderea unei sume importante pentru avocați, procese etc.
 scăderea vânzărilor și a profitului ș.a.
b) pentru individ:
 pierderea unor promovări;
 pierderea încrederii, respectului;
 pierderea aprecierilor din partea șefului, colegilor, prietenilor, familiei;
 retrogradări;
 pierderea locului de muncă ș.a.
S3: Normele moral – profesionale.

Etica profesională studiază caracterul activității morale a indivizilor și relațiile morale în mediul
profesional. Pune bazele etichetei, care reprezintă reguli de comunicare specifice, maniere de
comportare, cât și norme de conduită în societate. Normele de conduită au existat din toate timpurile.
Acestea s-au transmis prin educație din generație în generație.
Norma morală reprezintă un instrument de constrângere morală, de îngrădire, un model acceptat și
recunoscut de membrii societății, un standard, un etalon de comportament social.
Normele se elaborează prin modalitățile:
1) neorganizat – spontan, difuz (obiceiurile, tradițiile);
2) organizat – de către insitituții, agenții specializate (prin elaborarea codurilor de etică).
Normele au ca scop reglementarea normativă și integrarea socială:

 crează un sistem de drepturi și datorii, interdicții în diferite contexte sociale;
 permite evitarea și rezolvarea conflictelor;
 arată ce trebuie să fie într-o societate;
 nu stabilesc puncte, limite normative, ci o zonă în cadrul căreia sunt permise și limite de variație.
Clasificarea normelor
Norme generale Norme particulare Norme speciale
1. Normele generale (universale)

Sunt presente în toate tipurile de comunități umane, au durabilitate în timp și influențează toate activitățile
umane. De exemplu: cinste, generozitate, demnitate, loialitate etc.
2. Norme particulare
Se adresează unor comunități umane determinate, vizând activitățile umane particulare . De exemplu:
normele vieții de familie, normele specifice anumitor activități profesionale ș.a.
3. Norme speciale
Se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse și uneori cu ocazii speciale. De exempl: norme de protocol,
codul manierelor elegante, reguli de etichetă îm afaceri ș.a.
Normele pot fi formulate:

 ca imperativ categoric – arată ce este obligatoriu să facem sau să ne abținem să facem (poruncă,
îndemn);
 ca imperativ patetic – arată ce ar treui să facem sau să ne abținem să facem în anumite situații
(ipoteză, presupunere).
O normă poate să conțină:

1) interdicție (să nu omori decât în legitimă apărare);
2) permisii (poți să nu te supui ordinelor dacă ele încalcă drepturile omului);
3) obligații (ține-ți promisiunile).
 Caracteristica valorilor profesionale

Profesii Valori
1. Jurist Dreptate
2. Medic Sănătate
3. Profesor Dezvoltare personală
4. Psiholog Autonomie
5. Asistent social Bunăstare
6. Contabil, auditor Corectitudine
Dileme standard în etica profesională intervin mai ales în situaţii cruciale între starea de fapt a unei
societăţi în care se exercită o profesie şi valorile morale ale acelei profesii.Cele mai dificile probleme etice
survin în cadrul regimurilor totalitare sau autoritare.Legile sunt legi, au o astfel de valoare, dar multe dintre
ele nu sunt drepte. Ziariştii şi profesorii sunt obligaţi să manipuleze. Şi chiar dacă ei doar socializează în
anumite valori, cele ale societăţii în care trăiesc, la modul ideal fac un deserviciu democraţiei şi drepturilor
omului. Medicii erau obligaţi, în regimul totalitar românesc, să cheme procuratura atunci când venea o
pacientă cu iminenţă de avort. Adesea, din acest motiv, femeile rămâneau acasă, făceau septicemii şi
mureau.Funcţionarii publici erau supuşii statului, într-un proces cu statul, cetăţeanul era aproape întotdeauna
perdant.
Chiar şi în practica curentă a ţărilor cu regimuri democratice există dileme de etică profesională greu
de surclasat. Un avocat îşi apără clientul, chiar şi împotriva ideii de dreptate, un profesor socializează elevii
chiar şi pe valori nedrepte, dar care sunt încetăţenite, psihologii pot să-i facă pe pacienţi şi mai dependenţi de
însăşi prin terapia pe care le-o aplică, deşi rolul lor moral este acela de a ajuta pacienţii să revină la
autonomie, să poată trăi din nou "pe picioarele lor".
TEMA 3.CODUL ETIC AL PROFESIONALIȘTILOR CONTABILI
S1: Conceptul, obiectivele și caracteristicile codurilor de etică profesională.
S2: Formalizarea etică și elaborarea codurilor de etică profesională.
S3: Tipurile și avantajele elaborării codurilor de etică profesională.
S4: Codul etic al profesioniștilor contabili.
S5: Principiile fundamentale de etică pentru profesioniștii contabili.
S1: Conceptul, obiectivele și caracteristicile codurilor de etică profesională.

Comportamentul etic, atât în societate, cât și în organizații, este reglementat de o serie de factori cum
ar fi:
a) legislația de stat, care orientează, atât la nivel individual, cât și la nivel organizațional, spre
îndeplinirea unor legi;
b) codul de etică (codul deontologic).
Codul de etică poate fi definit în diferite moduri:
 un ansamblu de prescripții de conduită pentru diferite aspecte ale valorii morale de drept și socio –
profesionale;
 o declarație formală care constituie un ghid etic pentru modul în care oamenii dintr-o organizație
trebuie să acționeze și să ia decizii;
 un document formal care stipulează normele și credințele, reflectă valorile obiective și principiile
promovate de o organizație, reflectând gradul de etică al acesteia etc.
Exemple: Codul lui Hamurabi, Codul lui Manu, Cele 10 porunci din Vechiul Testament, Jurământul
lui Hipocrate etc.
Obiectivele codului de etică:

 contribuie la reputația, încrederea, respectul pe care beneficiarii unei activități îl au față de instituția
care prestează serviciul respectiv;
 promovează o imagine pozitivă organizației;
 reprezintă un contract moral între beneficiari și organizații, între cei ce fac parte din organizație și
menține coeziunea organizațiilor, instituțiilor;
 este un cadru de referință în orientarea deciziilor și acțiunilor;
 arată angajamentul de principiu al conducătorilor (în primu rând conducătorii trebuie să respecte
codul etic, pentru a da un exemplu de urmat și angajaților);
 crează un climat etic în care acțiunile sunt percepute ca corecte;
 ghidează comportamentul în caz de dileme etice;
 corelează relațiile contractuale cu încrederea și responsabilitatea etc.
Codul etic trebuie să prevadă:

 modul în care membrii organizației trebuie să acționeze într-o situație concretă, cum ar trebui să
gândească și să se comporte;
 probleme cum ar fi – conflicte de interese, concurenții, caracterul privat al informațiilor, oferirea
cadourilor, oferirea/primirea sponsorizărilor politice;
 conflicte între membri;
 relațiile angajaților cu superiorii;
 relațiile între practicieni și specialiști într-o profesiune etc.
Principalele caracteristici ale unui cod etic:
 să fie riguroase, să prevadă clar;

 nu trebuie folosite în interes propriu;
 nu vor servi unei profesiuni în defavoarea interesului public;
 să fie specifice și oneste;
 trebuie să prevadă și pedepse;
 trebuie să stabilească adevăratele valori ale instituției;
 să provină de la o autoritate legitimă;
 să nu contravină altor legi (legea supremă – Constituția);
 să fie posibile din punct de vedere fizic și moral;
 să fie cât mai simple și accesibile etc.
S2: Formalizarea etică și elaborarea codurilor de etică profesională.

Prin formalizarea etică se înțelege formularea explicită în scris a valorilor, principiilor și
normelor unei institutții; înseamnă elaborarea codurilor etice.
Elaborarea codurilor se face în echipă. Obiectivele organizației sunt stabilire de către conducere. Tot
conducerea numește un colectiv de muncă.
Specialiștii în domeniu (etică profesională) fac următoarele sugestii legate de felul în care poate fi
scris un bun cod de etică pentru o anumită profesie:
a) obiectivele trebuie formulate în mod clar, astfel încât să existe siguranța că ele vor fi susținute de
către ceilalți;
b) stabilirea unui termen realist pentru dezvoltarea și introducerea codului;
c) codul trebuie să fie deschis spre schimbări dacă apar situații noi;
d) codul trebuie orientat spre problemele cu care se confruntă profesia;
e) trebuie să ia în considerare legislația și reglementările aplicate profesiei;
f) echipa trebuie să consulte un jurist pentru partea de acoperire legală a codului;
g) codul nu trebuie să creeze celorlalți așteptări nerealiste;
h) exprimările utilizate în cod trebuie să fie simple și clare, fără expresii tehnice de specialitate;
i) managerul trebuie să-și asume personal obiectivitatea și responsabilitatea codului etc.
Codul etic rămâne valabil dacă toți membrii organizației îl respectă. Când managerul nu acordă
importanța corespunzătoare acestuia, atunci nici angajații nu vor respecta prevederile codului.
Difuzarea codurilor etice are loc în mai multe moduri:

 mese rotunde de sensibilizare;
 anunțarea codului la concursul de angajare;
 anexarea codului la contractul de muncă și semnarea unei adeziuni;
 prin intermediul internetului (pe site-ul oficial al organizației, prin mail etc.);
 sub formă de afiș etc.
S3: Tipurile și avantajele elaborării codurilor de etică profesională.

 Codurile generale – tind să fie de natură aprobativă, alcătuite din prevederi „trebuie să”. Este scris
utilizând termeni generali.
 Coduri specifice – opresc ceva în mod legal, alcătuite din prevederi „nu facem”; sunt mai lungi,
exacte.
Puterea unui cod etic depinde de legitimitatea și influența acestuia asupra celora pentru care este făcut.
Codul va fi respectat pentru că persoanele se vor supune de bună voie, standard definite de grupul
profesional.
Avantajele elaborării codului de etică:

 formulează interesul colectiv și profesional;
 este ghid pentru tinerii specialiști;
 pot fi bazele unei acțiuni disciplinare în cazul abaterilor;
 este mijloc de încurajare a practicilor etice în organizație;
 crește implicarea conducătorilor și salariaților;
 are loc îmbunătățirea selecției, formării, promovării personalului;
 sporește încrederea și cooperarea în echipă.
S4: Codul etic al profesioniștilor contabili.

Auditorii și contabiliii au responsabilitate față de clienți, își asumă responsabilitatea de a acționa în interes
public. În acest scop trebuie să respecte cerințele eticii profesionale, care sunt stipulate în codul etic, emis de
Consiliul pentru standarde internaționale de etică pentru contabili.
Codul etic are următoarea structură:
 prefață;
 3 părți de bază – A, B, C;
 definiții.
Partea A „Aplicarea generală a codului” stabilește principiile generale ale eticii profesionale și oferă un
cadru conceptual pe care auditorul trbeuie să-l aplice în cazurile:
 identificării riscurilor de bază aferente principiilor fundamentale;
 evaluării importanței riscurilor identificate;
 aplicării măsurilor de eliminare sau reducere a riscurilor identificate.
Partea B, C – sunt reflectate reguli de conduită în situații concrete : partea B – pentru auditor, partea C –
pentru contabil.
S5: Principiile fundamentale de etică pentru profesioniștii contabili.

 Integritatea - presupune sinceritate și onestitate în toate relațiile profesionale. Un auditor nu trebuie
să certifice informația când:
 este falsificată, duce în eroare;
 este întocmită neglijent;
 omite sau ascunde informații semnificative.
 Obiectivitatea impune auditorul să fie imparțiali, să nu fie în conflict de interes sau sub influența
altor părți care să prevaleze asupra raționamentului profesional. În codul etic nu sunt toate situațiile
care afectează obiectivitatea auditorului, în așa caz acesta trebuie să efectueze verificarea sau să
presteze servicii profesionale la această entitate.
 Competența profesională și atenția cuvenită presupune că auditorul trebuie să-și mențină
cunoștințele și aptitudinile la nivelul necesar.
Competența auditorului se divizează în 2 etape:
I. atingerea competenței profesionale – nivelul înalt al studiilor generale, de specialitate,
acumularea experienței profesională;
II. menținerea competenței profesionale – cunoașterea permanentă a noilor elaborări în domeniul
auditului, contabilității:
 cunoașterea ISA, SNC, cerințelor altor acte normative, legislației;
 asigurarea controlului calității serviciilor profesionale prestate.
Codul prevede că auditorul, în cazul acceptării misiunii, trebuie să determine care servicii poate să presteze,
luând în considerare nivelul cunoștințelor sale, a competențelor și posibilităților.
TEMA 4. RISCURILE ȘI MĂSURILE DE PROTECȚIE AFERENTE ACTIVITĂȚII

PROFESIONIȘTILOR CONTABILI
S1: Riscurile de interes propriu și autorevizuire.
S2: Riscurile de reprezentare și familiaritate.
S3: Riscul de intimidare.
S4: Măsurile de protecție care reduc riscurile aferente activității profesioniștilor contabili.
S1: Riscurile de interes propriu și autorevizuire.

Auditorul trebuie să cunoască riscurile care pot să apară în activitatea sa profesională, de asemenea și
măsurile de protecție care reduc sau elimină riscurile date.
Riscurile pot fi create de o gamă variată de circumstanțe. O circumstanță poate da naștere la mai mult
de un singur risc, iar un risc poate afecta conformitatea cu mai mult decât un singur principiu fundamental.
În Codul etic în partea „Audit” sunt prezentate următoarele categorii de riscuri aferente principiilor
fundamentale ale eticii profesionale:
1. Riscul generat de interes propriu reprezintă riscul conform căruia interesul financiar sau alt gen de
interes va influența în mod inadecvat raționamentul sau comportamentul auditorului.
Acest risc apare:
 auditorul pe parcursul auditului are interes direct față de entitatea auditată;
 onorariile totale de la un client reprezintă o sumă considerabilă pentru societatea de audit;
 auditorul are relații de afaceri strânse cu entitatea auditată (ex: parteneri de afaceri);
 societatea de audit este preocupată de posibilitatea pierderii unui client;
 auditorul se află în proces de negocieri de angajare la entitatea auditată;
 auditorul descoperă erori semnificative la evaluarea calității serviciilor prestate anterior clientului de
către un alt auditor care face parte din societatea de audit dată;
2. Riscul generat de autorevizuire reprezintă riscul generat de evaluarea incorectă a rezultatelor unui
serviciu de audit precedent.
Acest risc apare când:
 societatea de audit pregătește un raport despre eficacitatea funcționării sistemului de control intern al
clientului, după ce singură l-a elaborat și implementat;
 auditorul a întocmit datele primare pentru a efectua înregistrări care fac obiectul contractului de
acordare a serviciilor de audit;
 auditorul ocupă/a ocupat recent funcția de conducere la entitatea auditată;
 auditorul este angajat/ a fost angajat la entitatea auditată și poate exercita influență asupra opiniei
aferente auditului desfășurat;
 societatea de audit prestează alte tipuri de servicii profesionale concomitent cu activitatea de audit.
S2: Riscurile de reprezentare și familiaritate.

3. Riscul generat de reprezentare constă în faptul că un aditor promovează poziția unui client astfel
încât obiectivitatea sa poate fi afectată.
 societatea de audit își promovează activitățile deținute în entitatea auditată;
 auditorul este reprezentant al clientului și apără interesele într-un litigiu sau în dispute cu terțe părți.
4. Riscul generat de familiaritate reprezintă riscul creat de legăturile apropiate sau îndelungate cu
clientul, auditorul fiind astfel simpatizant al intereselor acestuia sau având tendința să accepte
rezultatele muncii lui.
 auditorul are o rudă sau un afin care ocupă funcții de director sau altă funcție de conducere în cadrul
entității auditate;
 auditorul are o rudă sau un afin care este angajat al clientului și se află în poziția de a exercita o
influență semnificativă asupra obiectului specific al misiunii;
 auditorul acceptă cadouri și semne de ospitalitate, cu excepția cazurilor când valoarea acestora este în
mod clar nesemnificativă;
 conducătorul societății de audit are legături îndelungate cu societatea auditată.
S3: Riscul de intimidare.

5. Riscul de intimidare este riscul conform căruia auditorul va fi împiedicat să acționeze în mod
obiectiv datorită presiunii, inclusiv din cauza încercării de exercitare a influenței asupra auditorului.
 auditorul este amenințat cu rezilierea contractului de către client;
 clientul nu este dispus să achite onorariul societății de audit în situația în care auditorul nu este de acord
cu anumite tratamente contabile și reflectarea unor operațiuni în evidență;
 societatea de audit este amenințată cu un litigiu sau este deja în litigiu;
 clientul insistă asupra micșorării volumului de lucru pentru a reduce onorariul auditorului;
 clientul insistă asupra punctului său de vedere, impunând auditorului să-l accepte, motivând aceasta prin
experiența colaboratorilor săi;
 conducătorul societății de audit informează auditorul că nu va primi onorariul planificat dacă nu va găsi
punct de tangență cu clientul asupra organizării contabilității etc.
S4: Măsurile de protecție care reduc riscurile aferente activității profesioniștilor

contabili.
Măsurile de protecție sunt acțiuni întreprinse sau alt tip de măsuri, care pot elimina sau reduce
riscurile la un nivel acceptabil.
În cod sunt prevăzute următoarele categorii de măsuri de protecție:
A. măsuri de protecție generate de profesie, legislație sau reglementări;
B. măsuri de protecție aferente mediului de activitate.
Măsuri de protecție generate de profesie, legislație sau reglementări:
 cerințe privind accesul la profesie;
 cerințe de dezvoltare profesională continuă;
 standarde profesionale;
 monitorizarea activității profesionale;
 controlul calității lucrărilor de audit ș.a.
Măsuri de protecție aferente mediului de activitate.

În mediul de lucru măsurile de protecție pot varia în funcție de circumstanțe. Ele cuprins măsuri de
protecție la nivelul societății de audit și măsuri de protecție specifice misiunii de audit.
 la nivelul societății de audit:
 conducerea entității insistă asupra conformității cu principiile fundamentale;
 conducerea societății de audit impune ca toți auditorii să acționeze în interes public;
 proceduri de control asupra respectării principiilor fundamentale ale eticii profesionale;
 preceduri de implementare și monitorizare a controlului calității misiunilor;
 politici și proceduri interne documentate care prevăd conformitatea cu principiile fundamentale;
 politici și proceduri care vor permite identificarea intereselor și relațiilor dintre auditori și clienți;
 politici și proceduri care interzic persoanelor fizice care nu fac parte din echipa misiunii să influețeze
rezultatele acesteia;
 un mecanism disciplinar pentru promovarea conformității cu politicile și procedurile;
 politici și proceduri publicate care să-i încurajeze pe angajați sî comunice nivelelor superioare din
cadrul societății de audit orice problemă legată sw conformitatea principiilor fundamentale care îi
preocupă.
 specifice misiunii:
 desemnarea unui auditor care nu a fost în misine pentru a revizui activitatea sau în caz contrar să
furnizeze asistența necesară;
 consultarea unei terți părți independente (alt auditor) sau prof. de reglementare – Consiliul de
supraveghere;
 discutarea problemelor de etică cu conducerea clientului;
 rotația personalului echipei de audit.
În funcție de natura misiunii un auditor poate să se bazeze pe măsurile de protecție pe care le-a
implementat clientul:
a) clientul solicită ca alte persoane decât conducerea să aprobe numirea unei societăți de adit pentru
prestarea unei misiuni;
b) clientul dispune de angajați competenți cu experiență și vechime în muncă care pot lua decizii
manageriale etc.
În Cod sunt prevăzute întrebările soluționării problemelor etice. În cazul soluționării conflictelor
etice, auditorul trebuie să ia în considerare:
 toate faptele importante;
 întrebările de etică apărute;
 principiile fundamentale implicate în esența conflictului;
 procedurile de control interne a societății de audit;
 alte variante alternative de acțiune.
Dacă auditorul care se află într-un conflict etic cu clientul său nu poate soluționa problema, el poate
să se adreseze la conducerea societății de audit, juriștilor sau la organizațiile profesionale. Totodată el poate
analiza și posibilitatea renunțării de a participa la misiunea de audit ori demisiona din societatea de audit.
TEMA 5. REGULILE CONDUITEI PROFESIONALE ALE

PROFESIONALIȘTILOR CONTABILI
S1: Numirea profesională.
S2: Conflicte de interese.
S3: Opinii suplimentare.
S4: Onorarii și alte tipuri de remunerații.
S5: Marketingul serviciilor profesionale.
S6: Cadouri și ospitalitate.
S7: Custodia activelor clientului.
S8: Obiectivitate.
S9: Independență.
S1: Numirea profesională.

Aspectele ce vizează numirea profesională sunt reflectate în secțiunea 210 „Numirea profesională”. Ea
este compusă din părțile:
1. Acceptarea unui client;
2. Acceptarea misiunii;
3. Modifcări ale numirii profesionale.
În părțile 1 și 2 sunt reflectate aspectele referitoare la acceptarea de către auditor a serviciilor
profesionale. Auditorul trebuie să determine dacă acceptarea clientului va contribui la încălcarea principiilor
fundamentale etice din cauza existenței legăturilor cu conducerea, proprietarii sau activitatea entității – client
(dacă există riscuri).
De asemenea, auditorul trebuie:
- să obțină o înțelegere a naturii și ramurii de activitate a clientului și a operațiunilor acestuia, a scopului și
cerințelor misiunii;
- să studieze actele legislative și normative care reglementează activitatea clientului;
- să determine dacă poate să presteze serviciile cerute, luând în considerare existența cadrelor profesionale
cerute;
- să determine dacă este necesar de a atrage suplimentar experți;
- să determine procedurile de control al calității lucrărilor de audit;
- să convină asupra unei limite reale de timp pentru îndeplinirea misiunii etc.
Codul recomandă ca în cazurile în care nu este posibil să se reducă riscurile (cele 5) la un nivel
acceptabil, auditorul trebuie să refuze acceptarea relației cu clientul.
În cazul când auditorul intenționează să se bazeze pe consilierea sau activitatea unui expert, el trebuie să
determine dacă această încredere este garantată.
Factorii care trebuie luați în considerare pot include: reputația, experiența, resursele disponibile,
standardele profesionale de etică disponibile. Aceste informații pot fi obținute din misiunile de audit
anterioare în care a fost implicat expertul sau din consultarea cu alte părți.
În practică pot exista situații când apare necesitatea de a schimba auditorul. În așa caz, auditorul propus
trebuie să se adreseze la auditorul predecesor pentru a determina toate nuanțele contractului. De asemenea
auditorul poate să primească o propunere de a oferi lucrări suplimentare sau să execute în totalmente auditul
la un client, în timp ce alt auditor prestează/a prestat clientului serviciile sale.
În cazul dat pot apărea situații în care conducerea clientului nu-i dezvăluie auditorului nou informația
necesară. Concomitent, auditorul existent poate să nu dezvăluie informația cerută în pofida respectării
principiului de confidențialitate. În cazul dat, conform codului de etică, auditorul nou trebuie să obțină în
scris permisiunea de a contacta auditorul existent/predecesor. Dacă permisiunea este obținută, atunci
auditorul existent/predecesor este obligat să dezvăluie corect și cinstit informația cerută.
În cazul în care nu este posibil de a contacta auditorul predecesor, auditorul treuie să facă tot posibilul
pentru a obține informația necesară pentru luarea deciziei. În acest scop poate să fie efectuată interogarea
părților terțe, să discute cu conducerea clientului, să efectueze alte investigații.
Toate aceste măsuri trebuie să fie luate pentru a identifica situațiile posibile când pot fi încălcate
principiile fundamentale etice.
S2: Conflicte de interese.

Conflictele de interese pot apărea în cazul când societatea de audit:
 concurează în careva sfere cu clientul (măsură de protecție – interzicerea conform legislației să aibă
activitate antreprenorială);
 prestează servicii la 2 clienți care sunt în diferite situații de conflict;
 are înțelegeri cu un concurent al clientului.
În orice caz, înainte de a accepta angajamentul, auditorul trebuie să determine riscurile posibile ce pot
apărea în legătură cu conflictele de interese. Dacă auditorul a constatat că conflictele de interese există, este
necesar să înștiințeze:
- clientul – că are interes într-o anumită afacere sau activitate;
- conducerea companiilor – clienți care se găsesc în situații de conflict;
- clientul – că societatea de audit prezintă interes public și prestează servicii diferitor companii care
activează în aceeași ramură s economiei ca și clientul.
În toate aceste cazuri este necesar de a primi acordul de a continua colaborarea.
Societatea de audit, analizând situația, continuă să activeze în situația de conflicte de interese, atunci ea
trebuie:
- să numească diferite grupe de auditori care vor deservi clienții aflați în situații de conflict (cu
respectarea principiului confidențialității);
- să primească de la toți angajații declarații în scris despre păstrarea confidențialității (măsură de
protecție);
- periodic să verifice respectarea principiului confidențialității de la personalul neangajat la audit (care
nu participă la misiune).
Dacă sunt încălcate principiile fundamentale de etică (obiectivitate, confidențialitate, comportament

profesional) în situația conflictelor de interese, auditorul trebuie să refuze contractul cu unul sau mai mulți
clienți. De asemenea, auditorul treuie să refuze prestarea serviciilor dacă el a informat clientul despre
existența conflictelor de interese și acesta nu i-a permis să-i reprezinte în continuare interesele.
S3: Opinii suplimentare. (secțiunea 230 din Codul etic)
Opinia suplimentară reprezintă opinia care este a doua în cazul când o altă societate de audit a
prestat mai înainte serviciile corespunzătoare.
Opinia suplimentară poate fi cerută din mai multe motive:
 confirmarea opiniei de audit prezentată de o altă companie de audit;
 confirmarea corectitudinii ținerii evidenței contabile și întocmirea Situațiilor Financiare;
 modificarea faptelor în baza cărora a fost expusă opinia inițială.
În cazurile date auditorul trebuie să ceară permisiunea clientului de a contacta auditorul care inițial a
emis opinia. Dacă nu obține permisiunea dată, el trebuie să ia decizia despre raționamentul prezentării
opiniei sale.
S4: Onorarii și alte tipuri de remunerații. (secțiunea 240)

Mărimea onorariului pentru serviciile prestate de către auditor se stabilește în timpu încheierii
contractului cu clientul. Auditorul poate menționa orice onorariu pe care îl consideră adecvat. Poate să existe
situații când auditorul este de acord cu o remunerare mai mică decât tarifele pentru serviciile respective.
Faptul că un auditor poate percepe un onorariu mai mic decât altul nu este în sine lipsit de etică. În așa caz
pot apărea dubii dacă auditorul va putea îndeplini misiunea, respectând principiile etice.
Pentru asigurarea respectării principiilor etice, auditorul ar trebui să determine:
- scopul și condițiile contractului;
- limitele valorilor posibile ale onorariului;
- baza pentru determinarea onorariului;
- dacă rezultatul tranzacției va fi revizuit de o parte terță independentă.
Exemplu de situațiii cînd sunt încălcate principiile fundamentale ale eticii legate de onorariu:
a) achită o plată clientului pentru a fi selectată pentru prestarea unor servicii;
b) primește un comision de la o parte terță pentru vânzarea bunurilor și serviciilor clientului.
Exemplu de situație când nu sunt încălcate principiile:

a) o societate de audit achiziționează integral sau parțial o altă firmă și efectuează totodată plata către
proprietarii sau moștenitorii acesteia.
S5: Marketingul serviciilor profesionale. (secțiunea 250)

Un auditor poate solicita noi misiuni prin publicitate sau alte tipuri de marketing. În acest caz pot
exista riscuri la adresa conformității cu principiile fundamentale etice. De exemplu: un risc de interes propriu
a vonformității cu principiul competenței profesionale este generat dacă serviciile sau performanțele sunt
promovate într-un mod care este în neconcordanță cu acest principiul.
Auditorul nu trbeuie să compromită profesia atunci când prmovează serviciile profesionale. Ei
trebuie să fie onești:
 să nu declare exagerat despre posibilitățile de exercitare a serviciilor, calificare sau experiența dobândită;
 să nu aprecieze negativ calitățile profesionale și activitățile altor auditori.
Codul etic prevede că în cazul în care auditorul nu este încrezut dacă o anumită formă de publicitate sau
marketing este adecvată, el poate să se consulte cu o organizație profesională relevantă.
S6: Cadouri și ospitalitate.

Pot apărea situații când unui auditor sau unei rude/afin a acestuia să i se ofere cadouri sau ospitalitate
din partea unui client. O astfel de ofertă poate genera amenințări la adresa conformității cu principiile etice.
De exemplu: riscul de interes propriu sau familiaritate asupra obiectivității poate fi creat dacă este acceptat
un cadou din partea unui client; riscul de intimidare la adresa obiectivității poate apărea prin divulgarea
publică a astfel de oferte.
Auditorul trebuie să concretizeze natura, valoarea și intenția din spatele ofertei. În cazurile când
cadoruiel și ospitalitatea au o cauză sau o bază obiectivă (zi de naștere, zi profesională) și valoarea lor nu
este semnificativă, auditorul poate să facă concluzia că situația repsectivă nu va influența opinia lui și
corespunzător nu va duce la încălcarea principiilor fundamentale etice.
Auditorul trebuie să analizeze în fiecare situație concretă toate riscurile legate de acceptarea
cadourilor și ospitalității. Dacă totuși există riscul de încălcare al principiilor, atunci auditorul nu treuie să
accepte o astfel de ofertă.
S7: Custodia activelor clientului.(secțiunea 270)

Un auditor nu are dreptul să-și asume custodia activelor clientului său (doar dacă acest lucru
estee prevăzut de legislație). Poate să apară un risc de interes propriu privindobiectivitatea, comportamentul
profesional, integritatea rezultate din deținerea activelor date.
Dacă, conform legislației, custodia asupra activelor clientlui este prevăzută, auditorul trebuie:
 să păstreze astfel de active separat de cele personale sau ale firmei;
 să folosească astfel de active numai cu scopul pentru care au fost destinate;
 să respecte legislația privind deținerea și evidența unor astfel de active.
În cazul acceptării unei misiuni ce poate implica custodia activelor clientului, auditorul trebuie să
efectueze investigații adecvate privind proveniența acestor active. De exemplu, dacă activele sunt rezultatul
unor activități ilicite, precum spălarea banilor, s-ar genera un risc la adresa conformității cu principiile etice.
În așa situații, auditorul trebuie să facă apel la consilierea juridică.
S8: Obiectivitate.(secțiunea 280)

Codul Etic cere de la auditori să determine dacă există riscuri la adresa conformității cu principiul
obiectivității atunci când oferă servicii profesionale. aceste riscuri pot rezulta din interesele avute în relațiile
cu un client, funcționari sau angajați. De exemplu, un risc de familiaritate asupra obiectivității poate fi
generat de o relație de familie, o relație apropiată personală sau o relație de afaceri.
Măsuri de protecție:
 stabilirea procedurilor de verificare a principiului obiectivității de către auditori;
 suspendarea activității auditorilor care încalcă principiul dat;
 încetarea relației financiare cu clientul dat;
 discutarea cu conducerea clientului (în caz de necesitate) a întrebărilor ce țin de obiectivitate;
 discutarea cu conducerea de vârf a societății de audit despre potențialele riscuri legate de încălcarea
principiilor fundamentale etice, prioritar – principiul obiectivității.
Dacă măsurile date nu reduc sau nu elimină riscul, atunci auditorul trebuie să se retragă din misiune
sau să rezilieze contractul cu clientul.
S9: Independență.(secțiunea 290)

Structural, secțiunea dată poate fi divizată în următoarele părți:
I. Cadrul conceptual al independenței;
II. Aplicarea cadrului conceptual;
III. Remunerarea auditorului și prezentarea Raportului.
Independența implică:
 independența la nivel mental;
 independența de fapt.
I. Cadrul conceptual al independenței urmează să fie aplicat de auditor:
 pentru a identifica riscurile la adresa independenței;
 pentru a evalua importanța riscurilor identificate;
 pentru a aplica măsurile de protecție cu scopul de a elimina sau a le reduce la un nivel acceptabil
(dacă măsurile date nu reduc sau nu elimină riscul, atunci auditorul trebuie să se retragă din misiune
sau să rezilieze contractul cu clientul, sau chiar să se retragă din societatea de audit).
În acest context sunt examinate situațiile când societatea de audit este membră a unei rețele de
societăți de audit și se află sub conducerea unei societăți de bază sau este filială a unei societăți de audit. În
așa caz ea nu trebuie să presteze servicii profesionale unui client care a fost deservit anterior de către altă
societate de audit care este membră a aceleiași rețele.
Interacțiunea societăților de audit poate fi diferită. De exemplu, dacă 2 sau mai multe societăți de
audit care nu sunt legate între ele pot să se unească pentru a rezolva sarcini concrete (nu se încalcă
principiul independenței).
În cazul când societățile de audit se unesc sub un nume de brand comun și dispun de un control nic al
calității lucrărilor de audit, atunci aceste societăți se recunosc corelate și reprezintă o rețea.
Alte exemple de apariție a rețelelor:
a) îndeplinirea lucrărilor de către societățile de audit sunt legate de obținerea profitului;
b) existența depunerilor în capitalul social al societății de audit;
c) societățile de audit participă la elaborarea și exercitarea unei strategii de afaceri comune.
Se consideră încălcarea principiului independenței și atunci când are loc fuziunea societăților de
audit și ele prestează diferite servicii unuia și aceluiași client.
Codul Etic cere ca toate cazurile de încălcare a principiului independenței să fie strict documentate.
II. Aplicarea cadrului conceptual. În partea dată sunt aduse situații concrete și exemple când poate fi
încălcat principiul independenței:
a) în cazul unui proces judiciar, auditorul trebuie să depună mărturie ca expert la evaluarea activelor
sau a altor elemente, și tot el a confirmat Situațiile Financiare ale clientului;
b) juriștii societății de audit prestează clientului servicii de reorganizare a entității, iar auditorii
aceleiași societăți trebuie să certifice raportarea financiară a acestuia;
c) existența interesului financiar;
d) acordarea împrumuturilor;
e) existența relațiilor personale sau de rudenie;
f) invitarea auditorului să lucreze în compania clientului;
g) perioadă lungă de colaborare a unora și acelorași auditori cu clientul dat;
h) existența litigiilor între auditor și client;
i) propunerea clientului de a efectua selectarea de personal de diferită calificare pentru afacerile sale.
TEMA 6. ETICA ÎN SOLUȚIONARA CONFLICTELOR

S1: Esența și cauza apariției conflictelor.
S2: Dinamica procesului conflictual.
S3: Modalități și reguli de soluționare a conflictelor.
S4: Comportamentul conflictual tipic și alternative de acțiune.
S1: Esența și cauza apariției conflictelor.
Conflictul este o neînțelegere între 2 sau mai multe persoane. Noțiunea de conflict se referă atât la
conflictul cu efecte negative (neproductiv), cât și la conflictul pozitiv (productiv).
Caracteristicile conflictului pozitiv:
 poate testa ideile:
 poate stimula căutarea de alternative referitoare la o decizie;
 poate împiedica luarea unei decizii pripite;
 poate ridica nivelul de conștientizare a problemelor;
 poate stimula interesul, gândirea creativă, calitatea deciziilor.
Conflictul poate exista la nivel intrapersonal și interpersonal la nivel de organizație, unde se

urmăresc diferite obiective, se apără valori diverse, se promovează interese opuse, chiar urmărind aceleași
obiective, dar pe căi diferite sau în mod competitiv.
Termenii asociați noțiuni de conflict:

 tensiunea, neînțelegerea, incidentele, discomfortul, problemele, criza, invidia, gelozia, competiția,
violența.
Cauzele apariției conflictelor:

- opinii diferite privind obiectivele organizaționale prioritare;
- lipsa de comunicare sau un tip de comunicare defectuoasă, incompletă, care are drept consecință
anumite neînțelegeri;
- diferențe în modul de percepere sau sistemul de valori;
- puncte de vedere diferite asupra metodelor folosite;
- competiția pentru supremație;
- agresivitatea și încăpățânarea unor membri ai organizației;
- interdependețele dintre posturi, fncții și compartimente ale entității;
- neclaritatea în stabilirea scopurilor și obiectivelor organizaționale, a criteriilor de performanță în
transmiterea deciziilor sau prezentarea deformată a realității.
Există o corelație strânsă între conflict și comunicare. Comunicarea poate determina cauza
conflictului, simptomatica conflictului sau poate duce la rezolvarea acestuia.
Concluzie:
- numai prin comunicare părțile în conflict pot accepta o soluție care să țină cont de obiectivele
ambelor părți;
- apelarea la comunicarea pozitivă, ascultarea empatică poate conduce la stabilirea unei baze comune
de interese, la împărtășirea în comun a unor valori;
- comunicarea precisă reduce probabilitatea apariției conflictelor.
S2: Dinamica procesului conflictual.

Conflictul evoluează, trecând prin următoarele etape, care se întrepătrund:
I. Apariția sursei generatoare de conflict și conturarea conflictului latent (ascuns);
II. Intuirea sau perceperea pe căi diferite a conflictului (ceva nu este în regulă) – este caracterizată
de apariția unor componente emoționale – oamenii încep să se simtă tensionați, ostili, fricoși. În
cazul conflictului pozitiv se simte entuziasm, ambiție, dorința de a porni la acțiune.
III. Exteriorizarea clară a unor semne caracteristice stării de conflict. Conflictul simțit are
următoarele caracteristici:
- individul are manifestări agresive;
- moralul lui este scăzut;
- pune accent pe acțiuni neproductive.
IV. Manifestarea unor acțiuni deschise să declanșeze conflictul. Conflictul manifestat constituie o
comportare deosebită și poate lua calea fie a luptei deschise care va duce spre situația de învingător
și învins, fie spre stabilirea unor obiective comune.
V. Apariția consecințelor și ale acțiunilor întreprinse.Exemplu:șeful nu dorește să participe la luarea
unor decizii, deci voi bloca, nu voi fi de acord, nu voi recunoaște implementarea acestora.
Există 3 forme de intervenție în situație de conflict manifestat:
negocierea
medierea
arbitraj
Negocierea are ca scop atingerea unei înțelegeri și dacă negocierea nu rezolvă conflictul, se recurge
la mediere.
Medierea este forma de intervenție prin care se promovează explicarea, interpretarea punctului de
vedere pentru a fi înțelese corect ambele părți și presupune existența unei a treia părți pentru a interveni între
părțile implicate în conflict cu scopul de a ajunge la o decizie pentru ambele părți. Medierea este negocierea
unui compromis între puncte de vedere, atitudini incompatibile.
Arbitrajul constă în audierea și definirea problemelor conflictuale de către o persoană de specialitate
sau desemnată de o autoritate, iar arbitrul acționează ca un judecător și are puterea de decizie.
S3: Modalităţi şi reguli de soluţionare a conflictului.
Atunci cînd se doreşte să existe succes în organizaţie sau relaţie cu subordonaţii se pot contura 5
moduri de abordare a conflictului:
1. Retragerea– aceasta presupune preocuparea slabă de succes şi relaţii. Cel ce foloseşte
această strategie vede conflictul fără speranţa de solutionare, încearcă să evite fustrarea si stresul, se retrage
din conflict, eschivîndu-se prin schimbarea subiectului, ignorarea unor afirmaţii, prin redresarea
responsabilităţilor altor persoane, amînarea deciziilor cu scopul că conflictul va disparea de la sine.
Dezavantajul acestei abordari este că se ignoră condiţiile ce au generat conflictul, care trece în stare latentă.
Această abordare poate fi avantajoasă daca conflictul nu are importanţă.
2. Aplanarea - se incearca sa abordeze conflictul satisfăcîndu-i pe toti. Aplanarea se realizează
prin folosirea umorului sau chemarea la o cafea, prin explicaţii făcîndu-i pe ceilalţi să ajungă la o înţelegere.
Această metodă poate reduce conflictul pe termen scurt. Aplanarea poate fi utilă atunci cînd problema este
lipsită de importanţă sau cei implicati nu vor să cadă de acord.
3. Fortarea - este o abordare a conflictelor care se încearcă a realiza cu orice preţ obiectivele
legate de productivitate fără,a lua in consideratie părerea sau acordul celorlalti, nevoile si sentimentele lor.
Se vor apela la acţiuni de constringere prin mijloace financiare sau intelectuale, bazate pe atribuţiile funcţiei.
4. Conpromisul - se află intre forţare si aplanare. Consta în rezolvarea problemelor prin
concesii reciproce, ambele parţi obţinind satisfactie.
5. Confruntarea (colaborarea) - este abordarea constructivă a conflictului. Ea este singura care
conduce la rezolvarea lui definitivă.
Cercetările arata ca cele mai eficace abordari sunt obţinute in urmatoarea ordine:
- se începe prin prin confruntare, se continuă prin cea de aplanare, compromis, forţare şi în cel
mai rău caz, prin retragere. Cei mai puţin competenţi evită confruntarea, preferă fortarea, însă recurg ulterior
la retragere, aplanare şi compromis.
Altă abordare a modalităţilor de soluţionare a conflictului
Stilurile de răspuns la conflict sunt algoritmi comportamentali pe care oamenii îi utilizează în situaţii de
conflict şi reprezintă subiectul cel mai studiat în managementul conflictului. Astfel, cel mai utilizat model
este cel al lui Thomas.
Fiecare dintre stilurile ce alcătuiesc acest model au avantajele şi dezavantajele lor, dar abordarea unuia sau
altuia dintre stiluri poate fi şi un fel de alegere personală de bază, care se poate sau nu schimba în funcţie de
context sau tipul de conflict.
1. Evitarea
Evitarea se utilizează în special ca mecanism de apărare sau pentru a preveni conflictul sau escaladarea lui şi
este aplicată în faţa unor parteneri potenţial agresivi sau atunci cînd aşteptăm ca reacţia persoanei respective
să fie agresivă. Totuşi, evitarea poate avea şi efecte paradoxale, în sensul că neimplicarea într-un conflict, un
timp îndelungat, poate agrava conflictul prin acumularea unor aspecte neplăcute şi poate crea disconfort şi o
relaţie stresantă. Evitarea poate fi definită sau caracterizată drept o negare a conflictului, schimbare a
subiectului, discuţii echivoce, neimplicare sau glumă ca reacţii în faţa conflictului.
Avantaje.Evitarea poate oferi mai mult timp, pentru ca o persoană să întreprindă o altă reacţie la conflict.
Dacă problema nu este una importantă sau dacă persoana nu este direct implicată, dacă problema poate fi
rezolvată şi fără ajutorul ei, atunci evitarea este cea mai bună soluţie. De asemenea, ea poate să ajute o
persoană să păstreze o relaţie bună cu cineva sau să prevină propria neplăcere.
Dezavantaje.Evitarea poate lăsa celorlalţi impresia că persoanei în acuză nu îi pasă destul pentru a se
implica, că nu doreşte să schimbe nimic sau nu se poate schimba. De asemenea, poate agrava conflictul prin
trenarea inutilă a unei probleme care poate fi minoră sau, pur şi simplu, împiedică rezolvarea lui confirmînd
ideea că un conflict este ceva rău şi trebuie evitat. Fiecare dintre parteneri îşi păstrează punctul de vedere
care poate fi greşit sau care poate degenera ducînd la o izbucnire viitoare cu atît mai violentă.
2. Competiţia
Competiţia este caracterizată de un comportament necooperant şi agresiv, persoana urmărind doar propriile
scopuri, uneori chiar pe seama altora. Persoanele cu stil competitive tind să preia puterea prin confruntare
directă, căutînd să cîştige sau să aibă dreptate fără să se preocupe de problemele celorlalţi sau de modul în
care aceştia abordează sau percep problema. Pentru aceste persoane conflictul este ca un cîmp de bătălie în
care există un învingător şi un învins.
Totuşi, nu toate persoanele cu acest stil sunt orbite de propria persoana sau de propriile scopuri, ci există şi
persoane care sunt asertive fără a fi şi agresive, şi care reuşesc să îşi atingă scopurile fără daune aduse
celorlalţi.
Avantaje.Competiţia este utilă atunci cînd situaţia cere o decizie rapidă sau decisivă, cum este cazul unei
urgenţe. Ea poate duce la idei creative şi poate crea avantaje pentru o persoană care se află într-un context în
care ideile strălucite şi o bună performanţă sunt de succes. Este un stil util în situaţii în care scopul este mai
important decît persoanele implicate sau relaţia este de scurtă durată. De asemenea, în anumite contexte
sociale sau culturale, competiţia este văzută ca un semn al puterii şi este valorizată, considerată normală sau
necesară. În aceste cazuri, alte stiluri pot părea chiar nepotrivite (sporturi, tribunal).
Dezavantaje.Competiţia poate afecta relaţiile interumane, deoarece se focalizează asupra scopurilor şi nu

asupra persoanelor.
Pe de o parte, poate demonstra celeilalte părţi că acest subiect este important pentru persoana în cauză mai
ales cînd ambele părţi sunt competitive, poate fi o dovadă a ataşamentului sau a puterii. Pe de altă parte,
acest lucru poate prinde participaţii într-un joc fără ieşire, unde fiecare se simte dator să continuie să îl atace
pe celălalt, ei încetînd să caute cooperarea. Uneori, această îngheţare a situaţiei de conflict poate duce
participaţii într-un cerc vicios unde fiecare încearcă să cîştige, uitînd uneori pentru ce luptă. Procesul devine
mai important decît produsul.
3. Compromisul
Compromisuleste un stil intermediar în care ceva se pierde şi ceva se cîştigă în procesul de rezolvare a
conflictului. El este utilizat ca strategie cînd puterea percepută a celor două părţi este egală, altminteri
neexistînd nici un motiv de compromis. Uneori, compromisul este confundat cu rezolvarea de probleme,
deoarece poate să împrumute din caracterul dinamic, flexibil sau creativ al procesului de rezolvare. Totuşi,
compromisul înseamnă înainte de toate un schimb, o negociere şi o renunţare parţială la unele scopuri
iniţiale, de multe ori renunţarea la unele scopuri valoroase.
Avantaje.Compromisul poate ajuta la rezolvarea unor probleme importante cu costuri energetice mai mici
decît ar fi în cazul colaborării. De asemenea, este întărită balanţa puterii care oferă avantaje pe termen scurt
în înţelegeri separate mai puţin importante sau luate sub presiunea timpului. Poate fi o tactică de rezervă
cînd altele nu s-au dovedit aplicabile sau eficiente. Este o tehnică rezonabilă şi care oferă şansa tuturor
părţilor să se exprime şi mai ales să cîştige ceva. Uneori, compromisul este singura cale potrivită de
rezolvare, legată uneori şi de un model cultural.
Dezavantaje. Poate deveni o practică curentă sau un mod de expediere a problemelor care nu mai ţine cont
de particularităţile problemei sau situaţiei. Pentru cei care nu au scopuri precise sau nu ştiu să le exprime sau
negocieze, compromisul se reduce la a pierde ceva în loc de a pierde ceva şi a cîştiga ceva. Poate duce la
crearea unor modele disfuncţionale de rezolvare a problemelor care sunt la îndemînă, dar care exclud
creativitatea sau căutarea unor soluţii alternative.
4. Acomodarea
Cel care adoptă această tactică nu doreşte împlinirea scopurilor pentru a favoriza sau a face plăcere celorlalţi
implicaţi. Scopul păstrării relaţiilor este de fapt scopul suprem al unei persoane conciliante. Diferenţa dintre
o persoană conciliantă şi o reconciliere strategică, fortuită sau de politeţe este sentimentul care însoţeşte
această tactică. Persoanele reconciliate nu simt amărăciune sau sentimentul pierderii, ci renunţă în mod
natural la scopurile lor fără să regrete. Persoana conciliantă crede sau ştie că acţiunile ce servesc scopurilor
grupului, echipei sau familiei prin această renunţare, sacrificiu sau prin a se da la o parte, uneori sunt
adevărate, alteori nu.
Uneori poate fi mai util pentru grup ca persoana să se afirme şi în acest caz ea nu va primi recunoaşterea pe
care o doreşte. Există şi persoane fals conciliante care manifestă o formă viciată de acomodare, cum ar fi
„martirii” care se sacrifică mereu pentru binele comun deşi nu e necesar şi nimeni nu o cere, pasivii,
„plîngăcioşii” - cei cărora li se pare că renunţă mereu şi totul este foarte greu de obţinut, sabotorii,
nemulţumiţii.
Avantaje.Atunci cînd o persoană nu are dreptate cel mai indicat ar fi să devină conciliantă. De asemenea,
într-o situaţie în care o altă tactică nu ar aduce prea multe avantaje şi, oricum o persoană nu poate cîştiga
prea mult dintr-un conflict este mai bine să fie conciliantă minimizînd pierderile şi maximizînd cîştigul
pentru că renunţă la foarte puţin şi poate cîştiga mult în plan interpersonal. Acelaşi lucru este valabil şi
pentru situaţia în care o persoană este în mod evident în dezavantaj şi este mai bine să fie conciliantă. De
asemenea, cu anumite categorii de persoane mai rigide sau mai dificile este mai bine să fii conciliant, mai
ales dacă nu ai prea mult de pierdut.
Dezavantaje.Uneori concilierea poate duce chiar la competiţie, o competiţie pentru imaginea de sine: cine
este cel mai amabil? Acest tip de conciliere este greşit şi poate duce la adoptarea lui ca model invariabil care
reduce soluţiile alternative şi exclude creativitatea. Dacă această tactică este utilizată în exces, nu pune
niciodată la încercare abilitatea de comunicare şi de negociere reală pentru că oricum cineva renunţă de
fiecare dată. De altfel, una dintre părţi s-ar putea plictisi de această tactică a celuilalt şi poate dori o
negociere reală, mai ales că tot ce este obţinut prea uşor nu are prea mare valoare psihologică.
Concilierea poate menţine o persoană într-un status scăzut sau într-o poziţie inferioară de putere. Aplicată în
exces poate sugera celeilalte părţi ca nu ai investit suficient în relaţie ca să merite să lupţi şi îl face pe
celalalt să renunţe să se implice, sau pur şi simplu să economisească energie.
5. Colaborarea sau confruntarea (problemelor)
Colaborarea reprezintă cea mai constructivă tactică şi implică angajare şi consens în aplicarea ei.Ea ţine cont
atît de scopurile personale, dar şi de păstrarea bunelor relaţii şi de rezolvarea problemei.Spre deosebire de
compromis, scopurile personale dar şi cele ale partenerului sunt luate în considerare. Problema nu se
consideră rezolvată sau conflictul încheiat până cînd cele două părţi nu sunt în mod rezonabil mulţumite de
rezultat.
Acest stil este cooperant, eficient, focalizat pe lucrul în echipă, pe parteneriat şi pe scopuri împărtăşite.
Colaborarea înseamnă să faci afirmaţii care te descriu şi care dezvăluie ceva important despre scopurile tale
personale şi, mai ales, solicitarea şi acceptarea criticilor părţii adverse, acceptarea responsabilităţii pentru
acţiunile proprii. Nu însemnă nici blamul absolut sau asumare totală a responsabilităţii, cele două părţi sunt
parteneri egali.
S5: Comportamentul conflictual tipic şi alternative de acțiune
Mijloace de presiune Alternative de acţiune

1. Îi atac pe ceilalţi 1. Mă ocup de problemă
2. Privesc negocierile ca pe o competiţie 2. Văd negocierile ca pe o cale comună de
soluţionare a problemei
3. Am chiar de la început o singură opinie de 3. Sunt deschis la argumente ce m-ar putea
neclintit convinge
4. Îmi rezum opţiunile la varianta „ori/ori” 4. Încerc să definesc interesele celorlalţi
5. Încerc să-i fac pe ceilalţi să renunţe la
cererea lor 5. Propun opţiuni, variante
6. Îi supun presiunilor pe ceilalţi şi îi privez de
posibilitatea de a devia 6. Încerc să-i conving cu argumente guste; ofer
posibilităţi de compensare.

Tema 1 Si 2,3Etica-Profesionala

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tema 1 Si 2,3Etica-Profesionala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE ETICII

S1: Etica ca știință și disciplină de studiu.

S1: Etica ca știință și disciplină de studiu.

Obiectul eticii îl constituie morala.

S2: Etapele de dezvoltare a eticii.

S3: Etica – disciplină filosofică și științifică.

Există şi alte argumente pentru a demonstra că etica este o disciplină ştiinţifică:

S4: Funcțiile eticii.

I. descripitvă – sistematizarea datelor vieții morale în funcție de tipurile de atitudini morale;

3. Funcția persuasivă (de convingere);

S1: Profesie și profesionalism.

Caracteristicile ideale ale profesiilor:

S2: Considerații generale asupra eticii profesionale.

Abordarea standard a eticii

1. Etici pentru situații încurcate.

2. Abordarea standard a eticii .

 Cauzele comportamentului neetic:

 Consecințele unui comportament neetic:

S3: Normele moral – profesionale.

Normele au ca scop reglementarea normativă și integrarea socială:

Norme generale Norme particulare Norme speciale

1. Normele generale (universale)

Normele pot fi formulate:

O normă poate să conțină:

 Caracteristica valorilor profesionale

S1: Conceptul, obiectivele și caracteristicile codurilor de etică profesională.

Obiectivele codului de etică:

Codul etic trebuie să prevadă:

Principalele caracteristici ale unui cod etic:

S2: Formalizarea etică și elaborarea codurilor de etică profesională.

Difuzarea codurilor etice are loc în mai multe moduri:

S3: Tipurile și avantajele elaborării codurilor de etică profesională.

Avantajele elaborării codului de etică:

S4: Codul etic al profesioniștilor contabili.

S5: Principiile fundamentale de etică pentru profesioniștii contabili.

TEMA 4. RISCURILE ȘI MĂSURILE DE PROTECȚIE AFERENTE ACTIVITĂȚII

S1: Riscurile de interes propriu și autorevizuire.

S2: Riscurile de reprezentare și familiaritate.

S3: Riscul de intimidare.

S4: Măsurile de protecție care reduc riscurile aferente activității profesioniștilor

Măsuri de protecție aferente mediului de activitate.

TEMA 5. REGULILE CONDUITEI PROFESIONALE ALE

S1: Numirea profesională.

S2: Conflicte de interese.

Dacă sunt încălcate principiile fundamentale de etică (obiectivitate, confidențialitate, comportament

S3: Opinii suplimentare. (secțiunea 230 din Codul etic)

S4: Onorarii și alte tipuri de remunerații. (secțiunea 240)

Exemplu de situație când nu sunt încălcate principiile:

S5: Marketingul serviciilor profesionale. (secțiunea 250)

S6: Cadouri și ospitalitate.

S7: Custodia activelor clientului.(secțiunea 270)

S8: Obiectivitate.(secțiunea 280)

S9: Independență.(secțiunea 290)

TEMA 6. ETICA ÎN SOLUȚIONARA CONFLICTELOR

Conflictul poate exista la nivel intrapersonal și interpersonal la nivel de organizație, unde se

Termenii asociați noțiuni de conflict:

Cauzele apariției conflictelor:

S2: Dinamica procesului conflictual.

Există 3 forme de intervenție în situație de conflict manifestat:

S3: Modalităţi şi reguli de soluţionare a conflictului.

Altă abordare a modalităţilor de soluţionare a conflictului

Dezavantaje.Competiţia poate afecta relaţiile interumane, deoarece se focalizează asupra scopurilor şi nu

5. Colaborarea sau confruntarea (problemelor)

Mijloace de presiune Alternative de acţiune