Andrei Olariu

Sociologia religiei

1. Conceptul de religie
Religia este prezentă în toate tipurile de societăţi umane. De la triburi de
aborigeni, până la societăţile modernităţii târzii, religia îşi face într-un fel sau altul
simţită prezenţa. În comunităţile agrare, religia era cea care organiza timpul, marca
evenimentele vieţii individuale şi sociale şi legitimă puterea politică. Odată cu
modernizarea, societatea se desparte de religie, cel puţin în ceea ce priveşte anumite
aspecte. Economia şi justiţia încep să se organizeze după propriile principii şi ţin tot mai
puţin cont de prescripţiile religioase. Cu toate acestea, religia contiună să joace un rol
important la nivelul vieţii individuale, chiar şi în cele mai secularizate ţări, furnizând
explicaţii ale scopului ultim al vieţii, oferind suport împotriva insecurităţii existenliale şi
marcând trecerea prin diferite etape ale vieţii, precum căsătoria, naşterea sau moartea.
Religia se referă la moduri de gândire, sentimente şi acţiuni care au legătură cu
supranaturalul. După cum E. Durkheim ne spune, credinţele şi practicile religioase sunt
strâns legate de lucrurile sacre şi opuse profanului. Sacrul este extraordinarul,
misteriosul şi chiar pericolul potenţial, ceva care iese din normal, din viaţă cotidiană. De
obicei, sacrul, în sens figurat, este sinonim cu moralul, cu ceva desăvârşit de bun. Kant
vorbeşte de voinţă sacră, voinţă care dintr-un impuls al datoriei se supune legii morale.
Rudolf Otto susţine că „Sacrul este presimţit, este viu în toate religiile, şi constituie
partea lor cea mai intimă”.
Conceptul de religie îşi are originea etimologică în cuvântul latin, religio prin
care se defineşte teamă, scrupul, pietate, lealitate, dar şi superstiţie şi frică faţă de zei.
Religia are şi sens de refugiu mistic în supranatural, printr-un sistem de credinţe în
doctrina transcendentală, dar şi încercarea omului de a cunoaşte în afară raţiunii forţele
cosmice de care se simte dominat şi de a li se supune în mod conştient. Religia a apărut
din animatism, animism, totemism, fetişism, demonologie şi mitologie, curente prin
care omul ar fi încercat să domine forţele ambientale şi să răspundă întrebărilor
fundamentale despre viaţă şi moarte, destinul individual, fenomenele din cer. Religia
este considerată şi ca instrument de modelare spirituală a conştiinţei. Orice religie este
un sistem coerent de postulate care admit, în planul cunoaşterii mistice, prin credinţă
necondiţionată, existenţa şi forţă autonomă şi totală a unei lumi supranaturale divine,
creatoare şi diriguitoare a lumii vizibile şi invizibile reale al cărei destin îl conduce prin
legi stabilite sau prin voinţă.
Nu există însă în sociologie o accepţiune comună a noţiunii de religie. Religia
este definită în funcţie de perspectiva de abordare. În Occident, majoritatea oamenilor
 identifică religia cu creștinismul, credința în Ființa Supremă, care ne poruncește să ne
comportăm într-o maniera morală și ne promite viața de apoi. Dar cu siguranță nu
putem defini religia în general, în acești termeni. Aceste credințe, ca si multe alte
aspecte ale creștinismului, lipsesc din majoritatea religiilor lumii. Există o definiție
funcţională a religie, care pune accent pe consecinţele sociale ale acesteia, o definiţie
substanţială, care se centrează pe conţinutul credinţei şi o definiţie formală, care ia în
considerare manifestări ale fenomenului religios (practică religioasă, normele sociale
impuse de apartenenţa la grupul religios).
Cercetătorii admit existenţa unei enorme varietăţi de credinţe şi practici
religioase. Societăţile diferă în modurile, tipurile de fiinţe supranaturale sau forţe în care
cred şi caracterul acestor fiinţe, prin structura sau ierarhia acestor fiinţe, în ceea ce fac
real ele şi ce se întâmplă după moarte, precum şi în căile prin care supranaturalul este
conceput în interacţiune cu oamenii.

2. Funcţiile religiei
Asemenea oricărui fenomen social religia îndeplineşte anumite funcţii într-un
context social determinat:
 Funcţia cognitivă este conferită de rolul ei în cunoaşterea lumii.
 Funcţia acţională a religiei este virtutea ei de a oferi individului modalităţi de
influenţare a forţelor supranaturale.
 Funcţia de diminuare a anxietăţii este capacitatea religiei de a reduce spaima trăită de
om în faţă unor evenimente sau situaţii necontrolate de el.
Religia are şi funcţii sociale importante. Amintim implicarea religiei în
problemele cotidiene din viaţă individului şi a societăţii cum este, de pildă, promovarea
comportamentelor de sănătate şi descurajarea unor practici negative.
O funcţie importantă a religiei constă în constituirea şi conservarea identităţii
etnice sau naţionale. Biserica a fost printre primele instituţii ce au promovat idealul
naţional. Mişcările naţionale au găsit un sprijin real în biserica şi în credinţa religioasă.
În acelaşi context trebuie subliniat rolul bisericii în prezentarea unor tradiţii, în
susţinerea şi afirmarea unor valori culturale şi spirituale. Contribuţia bisericii la
dezvoltarea culturii este fundamentală. Însăşi civilizaţia modernă, în tendinţa ei spre
secularizare, a fost dezvoltată din valori religioase şi cu sprijinul bisericii. Catolicismul
şi cu deosebire protestantismul au realizat, în zorii epocii moderne, omogenitatea
religioasă şi implicit omogenitatea naţională şi au impulsionat constituirea naţiunilor şi
organizarea lor în state naţionale prin normele impuse credincioşilor astfel încât au fost
eliminaţi cei de altă confesiune în spaţiul occidental.
 Religia este liant al vieţii sociale prin capacitatea ei de reunire a unor mari
colectivităţi sub semnul aceloraşi valori, aspiraţii şi idealuri exprimate în credinţă
comună în divinitate. Din cauza atragerii de către factorii politici a instituţiilor
religioase în alte acţiuni decât cele care ţin de cult, s-a ajuns că în numele credinţei
religioase să fie declanşate conflicte sociale şi naţionale, unele de o gravitate
excepţională.

3. Organizaţiile religioase
Normele şi credinţele religioase formează un corp doctrinal închegat şi transmis
în cadrul unei structuri instituţionalizate mai mult sau mai puţin formalizate. În
societăţile moderne există patru tipuri de organizaţii religioase:
1. Biserica, este o organizaţie religioasă care pretinde că deţine monopolul
religios şi se află în acord cu instituţiile dominante ale societăţii. De obicei, biserica
reprezintă religia dominantă a societăţii şi tinde să încorporeze un număr cât mai mare
de persoane. În societăţile în care biserica joacă un rol important, biserica legitimează
ordinea socială şi este aprobată de către stat. În formă să pură, biserica tinde să
controleze complet viaţă socială, pretinzând că deţine adevărul absolut şi că trebuie să
aibă control maxim.
Din punctul de vedere al structurii sale, biserica este organizată ca o structură
birocratică formală, având o diviziune complexă a muncii. Bisericile au un corp de
angajaţi formal, cu atribuţii strict definite. Acesta este constituit în principal din preoţi
care exercită activităţi sacerdotale. În cadrul organizaţiei, rolurile sunt clar definite, iar
ierarhia este destul de strictă.
2. Denominaţia, reprezintă un tip de organizaţie religioasă care acceptă ordinea
socială existentă şi nu pretinde că deţine adevărul, acceptând pruralismul religios şi
legitimitatea altor organizaţii religioase concurente. Una dintre caracteristicile
importante ale denominaţiilor o reprezintă capacitatea de acomodare la lumea
exterioară, atât la cea laică (instituţiile statului), cât şi la cea religioasă (alte organizaţii
religioase). Acest tip de organizaţii se dezvoltă de obicei în societăţi secularizate şi
caracterizate de pluralism religios, în care nici una dintre organizaţii nu pretinde
monopolul religios, iar religia nu exercită o influenţă semnificativă în alte sfere ale
vieţii sociale.
Membrii acestor organizaţii se compun în principal din membri ai clasei de
mijloc şi, în unele cazuri, apartenenţa este strict delimitată de graniţe de clasa, rasă sau
localizare geografică.
 3. Sectele, sunt organizaţii religioase care neagă ordinea socială existenţa,
precum şi autoritatea altor organizaţii religioase. O sectă este o mişcare de protest.
Membrii sectelor protestează atât împotriva ordinii sociale existente, cât şi împotriva
unei organizaţii religioase, din care s-au desprins şi care este considerată că s-a depărtat
de „idealurile religioase adevărate”. Sescta propune întoarcerea la tradiţia religioasă
primară de la care s-ar fi deviat, ca modalitate de rezolvare a problemelor cu care se
confruntă societatea.
Structura internă a sectelor nu este foarte bine formalizată şi de obicei nu există
nu cler specializat, sectanţii considerându-se egali în ceea ce priveşte relaţia cu
divinitatea. Excepţia o reprezintă liderii carismatici, fondatorii sectelor, care sunt
consideraţi a avea relaţii privilegiate cu lumea supranaturală.
Membrii sectelor sunt în general persoanele care aparţin grupurilor defavorizate
şi care încearcă să repare nedreptatea socială. Din cauza frustrării acumulate, datorită
poziţiei marginale din societate şi a incapacităţii de a-şi satisface nevoile, aceste
persoane adera la o mişcare care respinge societatea şi caută să instituie o nouă ordine
socială.
4. Cultul, este o organizaţie religioasă care acceptă legitimitatea altor organizaţii
similare, însă se află în conflict cu societatea, similar sectelor. Spre deosebire de acestea
însă, cultul nu se focalizează pe schimbarea societăţii, ci este mai degrabă preocupat de
individ şi de schimbarea la nivel individual. Cultul încearcă să ofere o cale individuală
de rezolvare a problemelor personale, precum singurătatea, frică, tensiunea.
În timp ce sectele îşi au originea în tradiţii religioase preexistente în societatea
respectivă, cultul este o mişcare religioasă complet nouă pentru spaţiul social respectiv.
Cultul fie propune o serie de idei cu conţinut religios preluate din alte ţări, fie reprezintă
o combinaţie nouă a unor tradiţii preexistente.
Gradul de toleranţă faţă de alte grupuri religioase este unul ridicat, membrii
cultului neavând pretenţia că deţin unicul adevăr. În multe cazuri, cultele tolerează
apartenenţa membrilor săi la alte organizaţii religioase. Acest tip de organizaţii nu
impune o disciplină doctrinară strictă şi nici reguli cu privire la practică religioasă,
tolerand aderenţa membrilor săi şi la alte idei şi practici. Cultele nu au o organizare
formală şi sunt mişcări religioase transitorii, cu durata de viaţă relativ scurtă.

4. Tipuri de religii
În societăţile tradiţionale, religia joacă de obicei un rol esenţial în viaţă socială.
Simbolurile şi ritualurile religioase sunt adesea integrate în cultura materială şi artistică
a societăţii respective - muzică, pictură sau sculptură, dans, legende şi literatură. În
culturile mai mici nu există preoţi de profesie, ci doar anumiţi indivizi care se
specializează în cunoştinţele legate de practicile religioase (şi adesea magice).
Două forme ale religiei întâlnite frecvent în culturi restrânse sunt totemismul şi
animismul. Cuvântul „totem” a apărut în rândul triburilor de indieni nord-american dar a
fost folosit pe larg pentru a se referi la animale sau plante despre care se crede că deţin
puteri supranaturale.
Animismul reprezintă credinţa în spirite sau fantome, despre care se crede că
populează aceeaşi lume că şi fiinţele umane. Asemenea spirite pot fi concepute că fiind
benigne sau răuvoitoare şi pot influenţa comportamentul uman în multe privinţe. În
unele culturi, de exemplu, se crede că spiritele sunt cele care cauzează bolile sau
nebunia şi că pot de asemenea, posedă sau pune stăpânire pe indivizi în aşa fel încât
să le poată controla comportamentul.
Societăţile mici, aparent „simple”, au adesea sisteme complexe de credinţe
religioase. Totemismul şi animismul sunt mai comune în rândul societăţilor mici decât
printre cele mari, dar unele societăţi mici pot avea religii mult mai complexe.
Cele trei religii monoteiste cele mai influenţe din istoria lumii sunt iudaismul,
creştinismul şi islamismul. Toate trei au luat naştere în Orientul Mijlociu şi fiecare
dintre ele au avut influenţe asupra celorlalte.
Iudaismul este cea mai veche dintre cele trei religii, datând din preajma anului
1.000 i.Ch. Evreii timpurii erau nomazi, care trăiau în vechiul Egipt şi în jurul acestuia.
Profeţii lor, liderii lor religioşi, şi-au extras ideile, în parte, din credinţele religioase
existente în regiune, de care s-au distanţat prin credinţă faţă de un Dumnezeu unic şi
atotputernic.
Creştinismul preia multe elemente ale iudaismului. Iisus a fost un evreu ortodox,
iar creştinismul a început ca sectă a Iudaismului. Deşi creştinii au fost la început aspru
persecutaţi, în final împăratul Constantin a adoptat creştinismul că religie oficială a
Imperiului român. Creştinismul s-a răspândit, devenind o forţă dominantă în cultură
occidentală de-a lungul următoarelor două mii de ani.
Islamismul este a două religie din lume că mărime. Islamismul derivă din
învăţămintele profetului Mahomed din secolul VII i.Ch. Allah, singurul Dumnezeu al
islamiştilor, se crede că domneşte peste întreagă omenire şi viaţă naturală. Stâlpii
Islamului, sunt cele cinci porunci religioase esenţiale ale musulmanilor (cum sunt
numiţi credincioşii islamişti). Musulmanii cred că Allah a vorbit prin intermediul
primilor profeţi, printre care Moise şi Iisus, înaintea lui Mohamed, ale cărui învăţături
exprimă în modul cel mai direct voinţa sa. Islamismul a devenit foarte răspândit, având
aproape 1.000 de milioane de adepţi în lumea întreagă.
 Religii din extremul orient: Hinduismul. Cea mai veche dintre toate religiile încă
importante în lumea actuală, ale cărui credinţe de baza datează de acum aproximativ
6.000 de ani. Hinduismul este o religie politeistă. Ea are o atât de mare diversitate
internă, încât unii oameni de ştiinţă au sugerat că ar trebui să fie privită că un mănunchi
de religii înrudite mai degrabă decât o singură orientare religioasă.
Hinduismul acceptă posibilitatea existenţei a numeroase puncte de vedere
religioase, fără să facă o distincţie clară între credincioşi şi necredincioşi. Există peste
750 de milioane de hinduşi, practic toţi locuind pe subcontinentul indian. Hinduismul
nu încearcă să-i convertească pe alţii să devină adepţi ai „adevăratei credinţe”, spre
deosebire de creştinism şi islamism.
Religii etice din Răsărit cuprind budhismul, confucianismul şi taoismul. Aceste
religii nu au zei. Ele pun mai degrabă accentul pe idealurile etice care îi leagă pe
credincioşi, de coeziunea şi unitatea universului.
Budhismul derivă din învăţămintele lui Siddharta Gautama, Buddha
(iluminatul), care a fost un prinţ hindus aparţinând unui mic regat din sudul Nepalului în
secolu VI i.Ch. După Buddha, fiinţele umane pot scapă de ciclul reîncarnării prin
renunţarea la dorinţe. Drumul către mântuire constă într-o viaţă bazată pe autodisciplină
şi meditaţie, departe de sarcinile vieţii lumeşti. Obiectivul suprem al budhismului este
atingerea perfecţiunii spirituale absolute, Nirvana. Buddha a respins ritualul hindus şi
autoritatea castelor.
Confucianismul a stat la baza culturii grupurilor conducătoare în China
tradiţională. Confucius a trăit în secolul VI i.Ch., în aceeaşi perioadă cu Buddha. Că şi
Lao-ţi, fondatorul taoismului, Confucius era un învăţat, nu un profet în maniera liderilor
religioşi din Orientul Mijlociu. Confucius nu este considerat de către cei care-i urmează
preceptele drept un zeu, ci drept „omul cel mai înţelept dintre oameni”. Confucianismul
încearcă să adapteze viaţă oamenilor la armonia interioară a naturii, punând accent pe
veneraţia strămoşilor. Taoismul împărtăşeşte principii similare, subliniind meditaţia şi
nonviolenţa drept mijloace de a atinge o viaţă superioară. Deşi unele elemente
supravieţuiesc în credinţele şi practicile multor chinezi, confucianismul şi taoismul şi-au
pierdut mult din influenţă lor în China ca urmare a opoziţiei declarate a guvernului.

Bibliogragie:
 Vlăsceanu, Lazăr, „Sociologie”, Editura Polirom, Iaşi, 2011.
 Schifirnet, Constantin, „Sociologie, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită”, Editura
Comunicare.ro, Bucureşti, 2003.
 Giddens, Anthony, „Sociologie”, Editura All, 2001.