2.

Perspectiva socială
Durkheim continuă identificarea cauzelor suicidului, încercând să-i confere acestuia o
dimensiune socială. Sunt sinucigași care recurg la gestul final fără să sufere vreo problemă
psihică sau de mediu, astfel că motivele pe care le-au avut pentru a-și lua viața trebuie să facă
parte dintr-un context mai larg. Sociologul francez a realizat o clasificare a sinuciderilor pe care
o voi dezvolta în cele ce urmează.

2.1 Sinuciderea egoistă

În primul rând, Durkheim arată ce rol are religia în stabilirea cauzalității sinuciderilor. S-a
constatat că în țările catolice, sinuciderile sunt mai puțin numeroase ca în cele dominate de
religia protestantă. Sigur că o astfel de concluzie poate fi influențată și de alți factori specifici
societăților respective. De aceea, corectă este analiza unei singure regiuni în care conlocuiesc
oameni aparținând ambelor culte. Concluziile însă, sunt aceleași. În zona Bavariei, majoritar
catolică, sinuciderile sunt reduse. S-au înregistrat 49,1 sinucideri ale catolicilor raportate la un
milion de locuitori, spre deosebire de evrei – 105,9 și protestanți – 135,4. Durkheim a observat
că în zonele în care o anumită religie este minoritară, adepții acesteia tind să manifeste un
sentiment de apartenență mai intens. Este cazul evreilor, care deși sunt majoritar rezidenți în
mediul urban și practică meserii intelectuale (deci sunt foarte predispuși la sinucidere) își iau
viața mai puțin decât alții. Astfel, religia iudaică și spiritul de comunitate pe care îl inspiră,
restricționează într-un fel tendința de a-și lua viața a evreilor. Revenind la protestanți, și atunci
când aceștia sunt minoritari, apetența lor pentru suicid nu scade. Deși, atât catolicismul, cât și
protestantismul condamnă suicidul, există o diferență la nivel de nuanță. Spre deosebire de
catolici, protestanții au o cultură religioasă a liberului arbitru mai pronunțată. Pastorii, deși foarte
bine pregatiți, nu sunt ierarhizați, astfel că nu pot exercita o autoritate frapantă asupra enoriașilor.
De asemenea, aceștia nu impun o anumită interpretare a Bibliei, ci permite fiecărui credincios să-
și modeleze existența, ținând cont de tiparul protestant, dar în mare parte, dupa bunul plac. Acest
„individualism religios”, cum îl numește Durkheim, își are originile în însăși apariția religiei
protestante, care s-a fondat pe baza respingerii tradiției proliferate de exponenți ai catolicismului
și a introducerii unei perspective inovatoare, liberale asupra divinității. Acest fapt poate fi cauza
particularizării religiei de către fiecare protestant, ceea ce Durkheim consideră că este dăunător:
„…cu cât un grup confesional se abandonează judecății indivizilor, cu atât va fi mai absent din
viața lor, va avea mai puțină coeziune și vitalitate”(Durkheim, 2005, 88). Sociologul lansează o
altă ipoteză și anume, în ce măsură pregatirea intelectuală depinde de religie și deci, conduce la
suicid. În Franța catolică, în departamentele care înregistrează cei mai mulți analfabeți, sunt
comise și cele mai puține sinucideri. În rândul protestanților din Prusia există mai puțini
sinucigași decât în rândul protestanților din Saxonia, rata de analfabetism fiind mai ridicată în
prima zonă decât în a doua. O altă constatare a lui Durkheim este că femeile se sinucid mai mult
ca barbații, tocmai pentru că ele nu au un acces atât de mare la educație. În Statele Unite, în cazul
femeilor afro-americane care sunt cunoscute ca având un nivel educațional mai ridicat decât al
bărbaților de culoare, sinuciderile sunt și ele mai numeroase. Durkheim atrage atenția însă că
știința nu este răspunzătoare pentru decizia unora de a-și lua viața, deoarece odată cu noile
cunoștințe acumulate, omul ar trebui să învețe și că libertatea „trebuie folosită în justa ei
măsură”(Durkheim, 2005, 94). Iar religiile deși interzic suicidul, nu au suficientă forța pentru a-l
eradica. Curios este faptul că, cei care se sinucid puțin sunt adepții unei religii care nu condamnă
gestul cu vehemență (evreii). Așadar, ceea ce contează nu sunt crezurile în sine, ci mai degrabă,
modul în care acestea se reflectă în viața socială a individului.

În al doilea rând, celelalte două determinante ale sinuciderii egoiste analizate de Durkheim sunt
familia și societatea politică. În ciuda credinței populare că cei căsătoriți se sinucid în număr mai
mare decât cei singuri, din cauza grijilor și responsabilităților care se acumulează într-o familie,
realitatea este alta. Ceea ce a alimentat credința populara a fost etichetarea ca celibatari și a celor
care abia își trăiesc copilăria. Corectând eroarea, Durkheim enunța existența în Franța a 173 de
suiciduri comise de celibatari (raportate la 1 milion de locuitori cu vârsta peste 16 ani) față de
154,5 comise de căsătoriți (la fel, raportat la 1 milion de locuitori). Pe baza datelor statistice,
Durkheim a enunțat o serie de legi.

 Barbații care se căsătoresc de timpuriu vor manifesta o tendință mai accentuată spre
sinucidereș
 De la 20 de ani, persoanele căsătorite se sinucid mai puțin decât celibatarii
 Gradul de sinucidere în rândul căsătoriților față de necăsătoriți variază în funcție de sex
 Persoanele văduve se sinucid într-o măsură mai mare decât persoanele singure (există și
aici diferențieri în funcție de sex)

Cei care se căsătoresc reușesc să-și cenzureze pornirea spre suicid datorită „influenței mediului
casnic”(Durkheim, 2005, 103), familia reușind să înăbușe instinctele de thanatos individualiste.
De asemenea, Durkheim spune că putem presupune că indivizii care se căsătoresc posedă
anumite calități, spre deosebire de celibatari, unde autorul francez plasează și „infirmii, bolnavii
incurabil, oamenii săraci ori tarații”(Durkheim, 2005, 104). Putem admite că aceștia din urmă fac
parte dintr-o categorie de oameni înclinați spre omucidere, dar și spre sinucidere. De fapt, familia
este componenta de baza a societății, iar a avea o familie înseamnă a fi integrat într-o societate.

Cât privește evoluția politică a unei societăți, aceasta nu influențează într-un mod negativ rata
sinuciderii, ci din contră. În timpul Revoluției Franceze s-a observat o scădere a numărului
sinucigașilor. La fel se întâmplă și în caz de război, asta pentru că un număr important din
populație este mobilizat în acțiuni miltare. Durkheim explică această situație prin resuscitarea
care se produce la nivelul societății, la modul crescând în care oamenii manifestă preocupare față
de evenimentele ce se petrec: „…marile șocuri sociale, cum sunt marile înfruntări populare,
înviorează sentimentele colective, stimulează spiritul partizan și patriotismul, convingerile
politice și credința națională, și concentrează activitățile către același țel, determinând, cel puțin
pentru o vreme, o integrare mai puternică a societății”.(Durkheim, 2005, 122).

Concluzionând, în privința sinuciderii egoiste, Durkheim afirmă că egoismul este o „cauză

generatoare”(Durkheim, 2005, 127). Dacă liantul dintre individ și societate se surpă, atunci
același lucru se va întâmplă și cu liantul dintre om și viață, iar incidentele care aparent, conduc la
sinucidere nu sunt decât „cauze ocazionale”(Durkheim, 2005, 127).

2.2. Sinuciderea altruistă

Sinuciderea poate surveni nu numai din detașarea individului de societate, cât și dintr-o prea
mare integrare a acestuia. În diferite culturi ale lumii, există credința că o moarte a sinelui
provocată e mai înălțătoare decât o moarte naturală. Durkheim spune că există sinucigași aflați la
bătrânețe sau care suferă de boală, femei care nu pot suporta moartea soțului, supuși care nu pot
depăși moartea stăpânului. Sinuciderea altruistă este opusul celei egoiste și intervine atunci când
individul nu este neapărat obligat să comită gestul final, ci mai degrabă „i se recomandă clar să
părăsească viața”(Durkheim, 2005, 129). Altrusimul este definit de Durkheim ca fiind situația în
care „eul nu-și mai aparține deloc, când el se confundă cu altceva decât el însuși, când polul
conduitei sale se situează în afara lui, adică în grupul din care face parte”(Durkheim, 2005, 130).
Ceea ce primează pentru sinucigașul altruist este sacrificiul pentru colectiv, el se subminează în
virtutea a ceva mai important ca propria-i ființă, și anume ființa grupului.

Durkheim aduce în discuție și sinuciderile din rândul militarilor care sunt destul de numeroase
(în Austria, de exemplu, s-au înregistrat 1253 de sinucideri ale militarilor față de 122 ale civilor,
raportate la 1 milion de locuitori). Dezgustul față de condițiile care însoțesc activitatea militară
pot constitui o cauză, însă cei mai mulți sinucigași sunt cei care „dovedesc vocație pentru cariera
miltară”(Durkheim, 2005, 139). Asta deoarece ei ating un grad înalt de impersonificare, își
însușesc exigențele impuse în armată și astfel, reacționeaza la „cea mai mică
contrarietate”(Durkheim, 2005, 142), îndeosebi pentru că cele mai minore chestiuni se pot
transforma, în cazul lor, în adevărate probleme de onoare. Și din cauza puternicului sentiment de
apartenență la grupul din care fac parte, ideea sinuciderii poate deveni extrem de contagioasă
printre cadrele militare.

Sinuciderile altruiste sunt privite drept virtuți în interiorul comunităților unde se practică, tocmai
pentru că presupun depășirea stadiului individual, egoist și propășirea într-un mod de viață care
pune pe primul plan binele suprem, iar nu existența egoistă.

2.3 Sinuciderea anomică

Durkheim consideră că societatea este puterea regulatoare a vieții individuale, iar când aceasta își
pierde echilibrul poate cauza efecte daunătoare în masă. Mai întâi, sociologul aduce în discuție
problema crizelor economice, care aduc cu sine un număr ridicat de sinucideri. Însă, aceasta nu
se datorează, în mod necesar sărăciei, deoarece și în perioadele de prosperitate, rata sinuciderilor
crește. Exemplul dat de sociologul francez este cel al Italiei lui Victor Emanuel, care, pe lângă o
creștere economică semnificativă, a înregistrat și un număr crescând de sinucideri. Așadar,
agravarea sărăciei nu poate afecta neapărat predispoziția către suicid deoarece în cazul Irlandei,
unde țăranii suferă de neajunsuri, „oamenii se sinucid mai rar”(Durkheim, 2005, 147).

Omul tinde să-și fixeze anumite țeluri. În momentele de regresie economică, imposibilitatea de a
le atinge pare clară. Dorințele indivizilor se simplifică, satisfacerea simplelor nevoi necesită din
ce în ce mai mult efort: „rezultă de aici neadaptarea la condiția ce s-a creat pentru ei și o
perspectivă de neacceptat”(Durkheim, 2005, 153). Dar în momentele de „boom” economic,
aceste standarde ajung să ocupe un loc foarte ridicat, și deci mai greu de atins. Individul ajunge
să transforme capriciile în nevoi, care se înmulțesc, se diversifică și devin astfel, greu de potolit.
În acest fel, echilibrul social și echilibrul individual (interior) sunt zdruncinate: „o sete nepotolită
este un supliciu mereu reînnoit”(Durkheim, 2005, 150). Intervine așadar, starea de anomie care
apare atunci când „regulile tradiționale și-au pierdut autoritatea”(Durkheim, 2005, 153), este o
„stare de dereglare[…]întărită de faptul că pasiunile sunt mai puțin disciplinate chiar atunci când
ar avea nevoie de o disciplină mai puternică”(Durkheim, 2005, 153) . Anomia nu are doar un
caracter temporar. Durkheim spune că aceasta este omniprezentă în zona economică modernă și
reprezintă chiar o stare „normală”(Durkheim, 2005, 155), deoarece piețele de desfacere s-au
extins de la o sfera proximă la una care cuprinde întreg mapamondul. Astfel, beneficiile
comerțului s-au diversificat, iar satisfacțiile au devenit din ce în ce mai exigente, iar și atunci
când acestea sunt atinse, mulțumirea nu se constituie decât într-un sentiment de moment, și nu
poate forma o fericire durabilă. Haosul organizat al lumii economice este încărcat de riscuri
generatoare și de eșecuri dureroase, insuportabile pentru cei care decid să-și ia viața. Această
situație prin frecvența și persistența sa, nu mai este privită de mult ca fiind anormală, „în
societățile moderne, anomia este deci un factor regulat și specific fiind una din sursele la care se
alimentează contigentul anual de sinucigași”(Durkheim, 2005, 156).

Un alt tip de anomie, în afară de cea economică, este legată de căsătorii, mai precis, de
divorțialitate. Durkheim expune explicația lui Bertillon care spune că divorțul nu determină în
mod direct sinuciderea, ci ambele fenomene împărtășesc o cauză comună. Cei care divorțează
sunt „indivizii cu caracter rău alcătuit sau neponderați”(Durkheim, 2005, 159), care întrunesc
trăsăturile profilului unui sinucigaș. Însă aceastei argumentări îi lipsește un fundament viabil.
Într-adevăr, divortații se sinucid mai mult decât cei căsătoriți și chiar mai mult decât văduvii, iar
asta se datorează, cel mai probabil, dezlănțuirii instinctului de sinucidere acumulat în timpul
mariajului, care s-a putut manifesta abia după desfacerea căsătoriei.

Acestea sunt două segmente anomice preponderente în societate, care afectează individul și
cauzează sinucideri. Sinuciderea anomică se aseamănă cu cea egoistă, însă prezintă, desigur
unele diferențe. În primul caz, societatea este incapabilă de a exercita un rol îndrumător, care să
înfrâneze „pasiunile individuale”(Durkheim, 2005, 157), iar în cel de-al doilea, ea „este
deficitară în activitatea propriu-zis colectivă, lipsind-o astfel de obiect și de
semnificație”(Durkheim, 2005, 157). Individul poate fi integrat într-o societate care nu-l poate
controla sau poate viețui într-o societate regulatoare, dar la ai cărei stimuli este incapabil sa
reacționeze.

Opinia finală a lui Emile Durkheim este că societatea a devenit indiferentă față de sinucigașii săi:
„indulgența actuală față de sinucidere este exagerată”(Durkheim, 2005, 254). Sociologul mai
precizează că interzicerea ei prin lege nu ar avea rezultat, ceea ce trebuie să se schimbe nu este
legislația, ci conștiința publică trebuie impregnată cu morală pentru a manifesta atitudinea
adecvată față de morțile voluntare și poate chiar, pentru a le diminua numărul.