FIȘĂ DE LECTURĂ

 Emil Durkheim – Despre sinucidere, Iași 1993

În cartea Despre sinucidere, de E. Durkheim am avut de studiat cele trei tipuri de sinucidere
prezentate de acesta.
Primul tip de sinucidere prezentat este sinuciderea egoistă. Durkheim studiazǎ fenomenul
sinuciderii în cadrul diferitelor comunitǎţi religioase (protestanţi, catolici şi evrei) şi ajunge la
concluzia cǎ protestanţii au numǎrul cel mai mare de sinucigaşi. Înclinaţia spre sinucidere a
protestanţilor se trage din faptul cǎ aceştia sunt cel mai puţin afectaţi de dogmǎ, pregnant fiind
un puternic individualism. Rata sinuciderii creşte în momentul în care comunitatea religioasǎ şi-a
pierdut coeziunea sau nu are destulǎ autoritate asupra individului.
În același capitol, Durkheim face legătura între familie și sinucidere. Conform spuselor lui,
celibatarii par să se sinucidă mai mult decât persoanele căsătorite. Viața de familie determină
pericolul de sinucidere care este aproape înjumătățit de starea de căsătorie.
Durkheim elaborează legi cu privire la influența stării civile, în rândul sinuciderilor. Astfel,
căsătoriile prea timpuri au influență agravantă asupra sinuciderii, mai ales în cazul bărbaților.
Mortalitatea sporită în căsniciile foarte tinere este efectul unor cauze sociale, dacă s-ar datora
insuficienței maturității a organismului, ar trebui ca decesele să fie în rândul femeilor.
După 20 de ani, persoanele căsătorite, de ambele sexe, beneficiază de un coefficient de apărare în
raport cu celibatarii. Coeficientul de apărare al persoanelor căsătorite față de celibatari variază în
funcție de sex; de asemenea, văduvia diminuează coeficientul de apărare al persoanelor
căsătorite, indifferent de sex, dar de obicei nu îl anulează total.
Durkheim afirmă că, nu familia protejează omul împotriva crimei, bolii, ori sinuciderii, ci doar
faptul că cei căsătoriți capătă, datorită vieții familiale, garanții pentru o sănătate fizică și morală.
De asemenea, acesta spune că, principala cauză a fenomenului sinuciderii se găsește în forma de
constituire a grupului familial.
Al doilea tip de sinucidere prezentat de Durkheim este sinuciderea altruistă, care se aflǎ în
total contrast cu sinuciderea egoistǎ. Sinuciderea altruistǎ este consecinţa faptului cǎ individul
nu mai dispune deloc de sine ci este total asimilat de societate, ea fiind şi instanţa care îl împinge
la actul decisiv. În acest context Durkheim face diferenţa între trei tipuri de sinucidere
altruistǎ: sinuciderea obligatorie, sinuciderea facultativǎ şi sinuciderea altruistǎ acutǎ.
Sinuciderea altruistă este un fenomen întâlnit în societǎţile primitive sau panteiste.

1
 Al treilea tip de sinucidere prezentat de Durkheim este sinuciderea anomică. Aceasta observǎ
cǎ în perioadele marcate de criza sau de progres rata sinuciderilor creşte vertiginos. În
momentul în care societatea suferǎ o perturbare a echilibrului, individul are de suferit. Omul îşi
ia viaţa mai uşor când structurile societǎţii sunt zdruncinate. Durkheim susţine ideea cǎ nevoile
care nu sunt împlinite se diminueazǎ cu timpul. Aşa explica şi faptul cǎ în ţǎrile sǎrace rata
sinuciderii este scǎzutǎ. În cazul unui proges, când bunǎstarea populaţiei este mai mare, nevoile
individuale cresc, îndeplinirea lor devenind o posibilitate. Durkheim susţine cǎ, în teorie, nevoile
unui individ sunt infinite. Datoria societǎţii, ca organ reglementativ, este de a crea ierarhii clare,
stabilind funcţia individului ca membru al societǎţii, limitându-i astfel nevoile. Cu cât nevoile
sale sunt mai precise, cu atât individul este mai fericit şi probabilitatea sinuciderii este mai micǎ.
Sinuciderea anomicǎ apare în momentul în care societatea nu mai impune limite, aflându-se în
dezechilibru. Starea de dereglare sau de anomie este întîrită de faptul că pasiunile sunt mai puțin
disciplinate exact în momentul când ar avea nevoie de mai multă disciplină.