Cartea a 2-a: CAUZE SOCIALE ȘI TIPURI SOCIALE

Sinuciderea anomică (Cap. V)

Durkheim începe acest capitol prin a ne prezenta o serie de date statistice din care reiese
că sinuciderile sunt sporite atât de crizele industriale sau financiare cât și de valurile de
prosperitate. Din asta reiese că orice zdruncinare a echilibrului favorizează sinuciderea și omul
își ia viața cu mai multă ușurință când structura socială suferă modificari importante.

În cazul dezastrelor economice, se produce un soi de declanșare ce aruncă brusc anumiţi

oameni într-o situaţie inferioară celei pe care o avuseseră înainte. Ei sunt nevoiţi să-şi reducă
exigenţele, să-şi restrîngă nevoile și pierd dintr-o dată avantajele sociale. Societatea nu-i poate
adapta noii vieţi într-o clipă, nu-i poate obişnui instantaneu cu surplusul de tensiune la care sunt
supuşi. Perspectiva decăderii le este insuportabilă iar suferinţele îi detaşează de noua existenţă.

Lucrurile se petrec asemănător şi când criza provine dintr-o creştere bruscă a puterii şi
averii. Cînd condiţiile de viaţă se schimbă, se schimbă şi scara de valori după care se reglează
nevoile societăţii. Oamenii nu mai ştiu ce este posibil şi ce nu, ce este drept şi ce nu, care sunt
speranţele şi revendicările legitime și care sunt cele ce depăşesc măsura. O clasă favorizată în
mod deosebit de criză nu mai este dispusă să rămînă resemnată, iar spectacolul bogăţiei şi risipei
sale naşte în restul societăţii pofte nemăsurate.

Starea de dereglare sau de anomie este întărită de faptul că pasiunile și dorințele sunt mai
puţin disciplinate exact în momentul cînd ar avea nevoie de mai multă disciplină. De altfel,
pasiunile nu pot fi satisfăcute din cauza exigenţei crescînde; oricare ar fi rezultatele, ambiţiile
vizează ţeluri tot mai înalte, căci nu mai există limite. Cum cursa spre un ţel de neatins nu poate
oferi decît plăcerea cursei însăşi, dacă aceasta ar înceta, omul ar rămîne cu mîinile goale.

Durkheim ne spune că sărăcia este o protecţie împotriva sinuciderii, pentru că orice am

face, dorinţele noastre trebuie să se adapteze posibilităţilor, ceea ce avem serveşte drept punct de
plecare pentru ceea ce am dori să avem. Cu cât suntem mai săraci, cu atât suntem tentaţi să
lărgim fără măsură cercul nevoilor. Neputinţa ne obligă la moderaţie, iar cînd mediocritatea este
generală, nimic nu mai constituie o ispită.

1
 Bogăţia, din contră, prin puterea pe care o conferă, ne creează iluzia că depindem doar de
noi înşine, că greutăţile pot fi oricând învinse. Cu cît ne simţim mai liberi, cu atât suportăm mai
greu orice constrângere.

Dacă sinuciderea egoistă provine din faptul că omul nu mai găseşte motive pentru a trăi;
sinuciderea altruistă, din faptul că aceste motive par rupte de viaţa însăşi atunci, sinuciderea
anomică apare din suferinţa oamenilor, datorată dereglării activităţii lor.

Rata sinuciderilor este favorizată de două anomii (dezordine intr-o scocietate dată):
anomia economică (funcţiile industriale şi comerciale furnizează o mare parte din sinucideri) și
anomia familială (sinuciderile cauzate de starea de văduvie)

Durkheim ne spune ca exista un alt tip de sinucidere, opus sinuciderii anomice, aşa cum
sinuciderea egoistă se opune celei altruiste. Este vorba de moartea voluntară rezultată dintr-un
exces de constrîngere, cea pe care o comit subiecţii al căror viitor este închis fără milă, ale căror
pasiuni sunt comprimate violent de o disciplină asupritoare. Durkheim da ca exemplu
sinuciderea soţilor prea tineri, a soţiei fără copii si, cel mai relevant, sinuciderea sclavilor. Acest
tip de sinucidere este însă lipsit de importanţă azi, din cauza numărului redus de cazuri. Poate
însă avea o însemnătate istorică, referindu-se desigur la sinuciderile sclavilor. Acest ultim tip de
sinucidere poartă numele de sinucidere fatalistă.

Forme individuale ale diferitelor forme de sinucidere (Cap. VI)

Durkheim incepe acest ultim capitol din cartea a 2-a prin a ne spune că fiecare popor are
în mod colectiv o tendinţă spre sinucidere care îi este proprie. Cum temperamentul fiecărei
societăţi este aproape constant, şi cum tendinţa spre sinucidere provine din constituţia morală a
grupurilor sociale, este firesc să difere de la un grup la altul, dar să rămînă constantă mult timp în
cadrul unei singure societăţi.

Fiecărui tip de sinucidere îi corespund anumite caractere esenţiale de natură psihică.

Izolarea socială proprie sinuciderii egoiste este rezultatul apatiei (stare de indiferență) şi
depresiei. În acest caz fie legăturile individului cu ceilalţi se rup, fie societatea nu se ridică la
asteptarile lui pentru a-i satisface exigenţele. Sinuciderea altruistă e, în general, însoţită de
energie şi pasiune cu un caracter mult mai activ decât sinuciderea egoistă. Iar sinuciderea
anomică e asociată mai mult cu neliniştea, iritarea, dezamăgirea sau frustrarea. Când lipseşte

2
controlul, adică atunci când ambiţiile şi dorinţele scapă de sub control, omul devine supărat şi
frustrat din cauza că nu poate să şi le satisfacă.

Tot Durkheim ne spune că fiecare grup social are într-adevăr o înclinaţie colectivă
proprie, din care derivă înclinaţiile individuale, şi care este constituită din curente de egoism,
altruism sau anomie. Din acestea provin tendinţele spre melancolia decepţionată (tristete din
inselarea speranțelor, dezamăgire), spre renunţarea activă sau oboseala disperată, în ceea ce
priveşte evenimentele particulare considerate a fi cauzele imediate ale sinuciderii. Astfel, un
subiect, pentru a-şi explica detaşarea de existenţă, se leagă de circumstanţele înconjurătoare,
consideră că viaţa este tristă, pentru că el este trist. Tristeţea sa vine într-adevăr din exteriorul
său, dar nu dintr-un incident nefericit, ci de la grupul social căruia îi aparţine. Iată de ce orice
lucru poate servi drept cauză ocazională a sinuciderii.

În acest capitol ni se mai spune și că sinuciderile sunt rezultatul unor cauze sociale care
se individualizează în cazuri particulare ce dobândesc nuanţe variate, în funcţie de personalitatea
victimei. Alegerea gestului final depinde de obiceiurile sinucigaşului şi de circumstanţele
momentului respectiv iar mijlocul ales depinde de „demnitatea pe care fiecare popor sau grup
social o atribuie diferitelor genuri de moarte” (p. 239).

Cartea a 3-a: DESPRE SINUCIDERE CA FENOMEN SOCIAL ÎN GENERAL

În aceasta, autorul prezintă câteva considerații generale despre sinucidere.

Elementul social al sinuciderii (Cap. I)

În capitolul 1 a celei de a treia părți, Durkheim ajunge la concluzia că actele morale

precum sinuciderea, se reproduc în mod uniform, ele depinzând de forțe exterioare indivizilor.
Natura acestor forțe nu poate fi decât morală și cum, în afară de omul individual, nu există pe
lume altă ființă morală decât societatea, rezultă că forțele exterioare sunt neapărat sociale.

Prin definiţie, stările sociale acţionează asupra indivizilor din afară, căci nu decurg din
predispoziţii personale ; fiind formate din elemente străine lor, în măsura în care aceștia aparțin
grupului ,resimt influența acestuia. Astfel ne sunt prezentate două forțe antagoniste, având o
putere de nemăsurat și anume: una care vine de la colectivitate și caută să acapareze individul,
iar cealaltă vine de la individ și acționează asupra primei.

3
Raporturile sinuciderii cu celelalte fenomene sociale (Cap. II)

În capitolul 2, Durkheim încearcă să stabilească dacă între sentimentele pentru semenii

noștri și sentimentele egoiste există o corelație. Legislația sinuciderii a traversat două faze
principale: în prima fază i s-a interzis individului să se sinucidă din proprie inițiativă în cea de-a
doua condamnarea era absolută și fără excepții. Societățile primitive aveau o atitudine represivă
(autoritară, care reprima, curmau viata prin acte drastice de violenta) vis-a-vis de actul
sinuciderii, pedepsindu-i grav pe cei care optau pentru această acțiune. Cadavrele celor care se
sinucideau erau torturate și batjocorite. Se face referire și la faptul că femeia se sinucide și ucide
mai puțin decât o face bărbatul, iar această tendință nu provine din stuctura sa fiziologică
diferită, ci din modul diferit în care participă ea la viața colectivă. Acolo unde omuciderea este
foarte răspândită, ea conferă un soi de imunitate contra sinuciderii (pp. 242-294).

Consecințe practice (Cap. III)

În ultimul capitol al cărții a treia, autorul încearcă să stabilească dacă starea prezentă a
sinuciderii este sau nu normală la popoarele civilizate. Tot în acest capitol ni se spune că
societățile inferioare tratează sinuciderea altruistă ca fiind ceva normal. Fiind bazate în principal
pe subordonarea strictă a individului față de grup, sinuciderea rezultă a fi la aceste popoare un
procedeu indispensabil al disciplinei colective. Omului îi era implementat să își privească viața
ca pe o existență lipsită de valoare și că oricând putea să apară un eveniment, un incident care să
îi pună capăt cu ușurință.

Spre deosebire de animalele necuvântătoare, care se călăuzesc după nevoile şi instinctele

lor, omul este înzestrat cu minte, sentimente şi voinţă liberă prin care poate să-şi depăşească
necesitatea biologică şi să lucreze ca persoană stăpână asupra sa şi asupra vieţii sale. Astfel, el
este în măsură să cunoască şi să se integreze în rostul şi sensul suprem al vieţii sau să refuze
această cunoaştere şi să-şi trăiască viaţa după cum doreşte. Faptul că omul îşi poate determina
viaţa în mod liber sau chiar să şi-o sfârşească în mod voit, îi conferă o imensă responsabilitate în
raport cu existenţa însăşi.
Opinia finală a lui Emile Durkheim este că societatea a devenit indiferentă față de
sinucigașii săi: „indulgența actuală față de sinucidere este exagerată”(Durkheim, 2005, 254).
Sociologul mai precizează că pentu a le diminua numărul, ceea ce trebuie să se schimbe nu este
legislația, ci conștiința publică trebuie impregnată (trbuie introduse anumite idei pentru a-si
schimba parerea oameniilor cu privire la sinucidere) cu morală pentru a manifesta atitudinea
adecvată față de morțile voluntare.