Considerații teoretice privind suicidul

Pentru prima data termenul de “suicid” este menționat în 1737 (Desfontaines), provenind de la cuvintele
latineşti „sui” (de sine) şi „caedere” (a ucide/omorî), prin urmare „omorâre/ucidere de sine”. Baldwin
definește suicidul drept ”o crimă intenționată asupra propriei persoane”.
Sinuciderea - este reprezentată de acțiunea voluntară de suprimare a vieții pentru evitarea unor consecințe
intolerabile sau pentru înteruperea unor consecințe devenite de nesuportat. Conform Dicționarului
Sănătății: „Suicidul este tulburarea instinctului de conservare, prin care o persoană se distruge singură,
alegând o metodă fizico-chimică (spânzurare, înec, electrocutare)”; Organizaţia Mondială a Sănătăţii
susține că „Suicidul este actul prin care un individ caută să se autodistrugă, cu intenţia mai mult sau mai
puţin de a-şi pierde viaţa, fiind mai mult sau mai puţin conştient de motivele sale.” Dicționarele de
psihologie lărgesc cadrul primei definiții și îi oferă detalii suplimentare, specificând faptul că suicidul este
o „formă specifică de conduită deviantă autodistructivă” și explicând că prin sinucidere, nu se urmărește
atât moartea, desființarea propriei persoane, cât mai ales fuga de viață, de modul în care se prezintă
aceasta în condițiile date.
Tipuri de suicid:
Emile Durkheim, clasifică actele suicidare în:
A. Sinuciderea egoistă - specifică indivizilor slab integraţi în grupul familial, religios, politic. Émile
Durkheim exemplifică acest tip comparând ratele sinuciderilor la celibatari şi la căsătoriţi. Explicaţia pe
care o dă acesta, este legată de forţa puternică de coeziune a familiei, care asigură individului un anumit
grad de integrare. Pe de altă parte, constată Durkheim, influenţa benefică a familiei este mai scăzută în
cazul femeilor comparativ cu bărbaţii. Societatea conjugală - alcătuită din cupluri maritale, fără copii –
agravează de fapt tendinţa femeii spre sinucidere.
B. Sinuciderea altruistă. Acest tip este caracteristic indivizilor excesiv integraţi în grupul de apartenenţă,
care pun mai presus interesele colectivităţii faţă de propriile interese, ca în cazul militarilor de exemplu.
C. Sinuciderea anomică este rezultatul dereglării mecanismelor sociale care se repercutează direct asupra
numărului de morţi voluntare. Ca şi în cazul sinuciderii egoiste, gradul de integrare este scăzut, numai că,
în acest caz, influenţa societăţii lipseşte la nivelul pasiunilor individuale “lăsându-le fără frâna necesară”.
D. Sinuciderea fatalistă este opusul celei anomice şi rezultă dintr-un control excesiv, dintr-o disciplină
mult prea strictă, care suprimă individualul. Durkheim dă ca exemple sinuciderea sclavilor, sinuciderea
soţilor prea tineri, a soţiilor fără copii care recurg la acest gest pentru a scăpa de un viitor prea restrictiv.
Сercetătorul francez Moreau de Tours în lucrarea sa „De la contagion du suicid” (1875)
susţine că ”toti sinucigașii sunt, fără excepție, alienați mintal” și dă o clasificare a suicidelor alienaților:
a) Suicidul maniacal - se datorează fie halucinaţiilor, fie condiționărilor delirante - bolnavul se omoară
pentru a scăpa de un pericol sau de o ruşine ori pentru a asculta un ordin misterios primit ”de sus”;
b) Suicidul melancolic - este legat de o stare generală de extremă depresie, de tristeţe exagerată care-l
determină pe bolnav să nu mai aprecieze relaţiile sale cu oamenii şi lucrurile din jur; plăcerile nu-l mai
atrag, pentru că vede totul în negru; viața i se pare plictisitoare și dureroasă– astfel apar și ideile de suicid;
c) Suicidul obsesiv – în acest caz, suicidul nu are un motiv, real sau imaginar, ci este cauzat doar de ideea
fixă a morții ce domină spiritul bolnavului; el este obsedat de dorința de a se omorî, chiar dacă știe ca nu
are un motiv rezonabil s-o facă.
d) Suicidul impulsiv sau automat – rezultă dintr-un impuls brusc şi imediat, irezistibil.
Fazele procesului de sinucidere:
1. Suicidația – este faza de incubație, faza mentală de cercetare a motivației, în cursul căreia subiectul își
pune problema morții și a necesității de a muri. Ea este declanșată de una sau mai multe cauze, fie de
ordin patologic, fie sociologic (diferențiate de adaptarea socială, slăbirea sau accentuarea coeziunii
grupului social). Aceasta determină formarea unei atitudini motivaționale corespunzătoare pregătirii
actului suicidar, cauza reprezentând momentul conflictului.
2. Suicidacția – este faza de trecere de la imaginile abstracte, conflictuale, la etapa pregătirilor concrete,
prin căutarea formelor și a metodelor de conduită autodistructivă. Această fază este influențată și inițiată
de anumite circumstanțe care depind fie de individ, fie de social. În acest sens, au valoare circumstanțele
psihopatologice (etilism cronic, narcomanii, psihopatii, stări reactive, malformații congenitale, infirmități,
boli somatice grave etc.). În cursul acestei faze, are loc o creștere de tensiune intrapsihică, care ajunsă la
parozism „explodează” sub forma unei reacții psihogene, moment în care individul adoptă decizia
„înfăptuirii suicidului”.
3. Traumatizația – este faza de punere în practică a modalităților autodistructive sau actul în sine, urmat
sau nu de reușită, adică moartea. Importante în această etapă a conduitei suicidare sunt metodele folosite
și efectul lor. Efectele pot fi psihopatologice și sociale sau nespecifice. În ceea ce priveşte principalele
modalităţi de autoagresiune, acestea sunt extrem de diverse incluzând intoxicaţia, otrăvirea, ingestia de
medicamente şi alte substanţe toxice, spânzurarea, strangularea, aruncarea de la înălţime, aruncarea
înaintea vehicolelor aflate în mişcare, electrocutarea, asfixierea prin înnec cu apă, petrol, gaz aerian, oxid
de cărbune, împuşcarea cu arme de foc, tăierea cu arme albe, arsuri, autolovirea cu obiecte dure etc.
Metodele de sinucidere
Metodele principale de sinucidere variază în funcție de țară. Principalele metode din diferite regiuni
includ:
-  spânzurarea;  otrăvirea cu (medicamente, pesticide, substanțe toxice etc.); împușcarea.
Potrivit unui studiu realizat în 56 de țări, spânzurarea este cea mai răspândită metodă de sinucidere în
majoritatea țărilor, cu o rată de 53% din sinuciderile în rândul persoanelor de sex masculin și 39% din
sinuciderile în cazul persoanelor de sex feminin.
La nivel global, 30% din cazurile de suicid sunt provocate de ingerarea de pesticide. Totuși, utilizarea
acestei metode variază puternic, de la 4% în Europa la peste 50% în regiunea Pacificului. Metoda este, de
asemenea, obișnuită în țările din America Latină datorită accesului ușor la pesticide al populațiilor de
fermieri. În multe țări, supradozele de medicamente provoacă aproximativ 60% din cazurile de suicid în
rândul femeilor și 30% în rândul bărbaților. În numeroase cazuri, suicidul prin supradoză nu este
planificat sau se produce în timpul unei perioade acute de ambivalență. Rata mortalității variază în funcție
de metodă: împușcare 80-90%, înec 65-80%, spânzurare 60-85%, inhalare de gaze de eșapament 40-60%,
aruncare de la înălțime 35-60%, asfixiere cu mangal 40-50%, pesticide 6-75%, supradoză de
medicamente 1,5-4%. Cel mai obișnuit mod de sinucidere prin aruncarea de la înălțime este defenestrarea.
Factorii de risc în conduita suicidară:
Contextul psihosocial poate juca un rol predictiv în actul suicidar. Principalele coordonate care anunţă
precipitarea suicidului sunt: •evenimente de viaţă defavorabile, mai ales dacă persoana este tratată
umilitor; •rupturi afective recente (divorţ, eșec sentimental); •șomaj, schimbări sau conflict profesional;
•pierderea unei persoane apropiate; •afecţiuni somatice cronice; •abuz de alcool; •izolare socială.
Între factorii relaționali sunt de reținut: stresul economic, retragerea din activitate, conflictele familiale și
sociale ori juridice, urmate deseori de eșecuri existențiale și suicid. Nu se poate neglija influența mass-
media, care treiplează rata suicidului la vârste tinere prin suicidul imitativ. În asemenea cazuri, disperarea
ca tulburare cognitivă și căutarea unei soluții de a ieși dintr-o situație dificilă devin un indicator fidel de
risc suicidar.
Factorii de risc în conduita suicidară:
Statutul marital. Rata suicidului la celibatari este dublă faţă de rata generală a suicidului. Persoanele
singure prezintă o rată a suicidului de patru ori mai mare decât în loturile-martor. În rândurile persoanelor
văduve, riscul suicidar este de aproape 4 ori mai mare la bărbaţi decât la femei.
Suicidul în funcţie de sex. În timp ce femeile au un procent mai ridicat de tentative suicidare (6:1) faţă de
bărbaţi, numărul actelor suicidare este mai mare la bărbaţi.
Habitatul. Suicidul este mai frecvent în aglomerările urbane.
Statutul profesional. Sinuciderile sunt mai frecvente la cei fără statut profesional sau cu statut profesional
nesigur. Profesia intervine în măsura în care ea implică un anumit nivel intelectual, precum și un anumit
mod de viaţă. Există anumite profesii cu un risc suicidar mai crescut. De exemplu, la militari rata
suicidului este mai ridicată cu cel puţin 25% decât în rândurile civililor.
Factorii meteorologici și cosmici. Suicidul este mai frecvent primăvara și toamna, corespunzător
frecvenţei crescute a debutului și recăderilor în psihoze.
Factorii somatici. Riscul suicidar crește în bolile somatice, precum în cazuri de durere cronică, operaţii
chirurgicale recente sau boli în fazele terminale. Infecţia cu HIV fără alte complicaţii nu pare să aibă un
risc suicidar crescut.
Ereditatea. Suicidul este o manifestare, un simptom apărut fie în cadrul unei depresii majore, fie al unei
psihoze. Așadar, nu sinuciderea este ereditară, ci boala care o cauzează.
Factorii de risc
Factorii care expun o persoană la riscul de a se sinucide sunt deosebit de complexi, fiind într-o strînsă
legătură. În afara factorilor de esenţă demografică, precum vârstă, sex, trebuie luaţi în calcul factorii
psihologici, biologici şi de mediu social, dar şi cei privind viaţa personală:
1. Factori psihologici (psihiatrici); 2. Factori biologici şi medicali; 3. Evenimente cu rol de factori
precipitanţi; 4. Factori sociali şi de mediu;
Predispoziții la conduita suicidară:
Sinuciderea variază invers proportional cu gradul de integrare al grupurilor sociale din care face parte
individul.
Astfel: Văduvii se sinucid mai mult decît căsătoriţii şi celibatarii; Căsătoriile prea timpurii au o influenţă
agravantă asupra sinuciderii, în special pentru bărbaţi; După 20 de ani, persoanele căsătorite se sinucid
mai rar, în comparaţie cu celibatarii; A crescut rata comportamentului suicidar la adulţi, tineri şi la
adolescenţi; Sinuciderea este destul de frecventă printre persoanele în vîrstă; Bărbaţii se sinucid într-un
număr mai mare decît femeile.
Indicatorii principali ai suicidului: stare, structură, dinamică:
Datele statistice, publicațiile ONU și ale Organizației Mondiale a Sănătății demonstrează că suicidul, la
etapa actuală, a devenit una din problemele globale ale lumii. Anual în lume se autovictimizează 800 mii
persoane, iar numărul celor ce fac tentative de suicid ajunge la 20 mln. În țările Europei sinuciderea se
include în rîndul celor 10 cauze mai răspîndite de deces. Ungaria deține locul întâi la sinucideri,
comparativ cu alte țări, la 100.000 locuitori cota numerică a sinuciderilor fiind de 169 bărbați și 60 femei
din persoanele civile, vârsta lor peste 65 ani.
Republica Moldova are o rată ridicată a sinuciderilor, cu peste17 cazuri la 100.000 locuitori. La nivelul
populației generale, ratele sinuciderilor sunt relativ constante, cu proporții mai ridicate la bărbați. La
nivelul copiilor, ratele sinuciderilor sunt mai mici. La tinerii de 15-19 ani rata a fost de 5,1 cazuri la
100.000 populație relevantă. Rata sinuciderilor în rândul adolescenților (15-19 ani) situează Republica
Moldova mai degrabă pe ultimele poziţii între țările din regiune. La adolescenți, rata sinuciderilor este
mai ridicată la persoanele de sex masculin decât la cele de sex feminine
 Prevenirea suicidului
Prevenţia primară impune schimbări radicale ale condiţiilor sociale, economice şi biologice, pentru ca
populaţia să nu ajungă să aibă tentative de suicid. Prevenţia primară impune intervenţii populaţionale şi
nu individuale. Restrângerea accesului la metode letale, promovarea sănătăţii fizice şi mintale,
promovarea în mass-media şi în mediile de socializare a unei imagini responsabile privind suicidul,
reducerea stigmatizării bolilor mintale şi încurajarea campaniilor de educaţie şi sănătate constituie câteva
din aceste metode.
Prevenţia secundară vizează reducerea la minimum a riscului suicidar la populaţiile cu risc crescut.În
acest sens, sunt esenţiale identificarea precoce a celor cu risc, diagnosticul corect şi tratamentul eficient al
problemelor de sănătate mintală, în special al tulburărilor de dispoziţie şi al abuzului de droguri. Mai mult
de jumătate din cei ce se sinucid au consultat medicul de familie în luna ce precede comiterea gestului
suicidar. Astfel, îmbunătăţirea capacităţii medicilor de familie de a recunoaşte simptomele şi tulburările
psihiatrice, de a evalua riscul de suicid, de a interveni terapeutic şi de a îndruma pacientul către specialist
devin componente-cheie ale prevenţiei suicidului. La fel, sunt necesare programe de educaţie a
persoanelor ce vin adesea în contact cu indivizi sau familii în situaţii dificile, cum ar fi preoţii, farmaciştii,
profesorii, medicii sau poliţiştii.
Prevenţia terţiară are ca scop prevenirea recăderilor după o tentativă de suicid. Acest tip de intervenţii se
adresează individului, demersul implicând şi îngrijirile, sprijinul şi tratamentul celor afectaţi de actul
suicidar.
Priorități în prevenirea suicidului:
Activitatea de cercetare a comportamentului suicidar şi a tentativelor de suicid să continue, prin abordarea
atât a factorilor de risc, cât şi a celor protectori. La nivelul comunităţilor, este nevoie de dezvoltarea şi
implementarea campaniilor de conştientizare şi prevenire asupra comportamentului suicidar, incluzând
dovezile existente privind factorii de risc şi pe cei protectivi.
Concentrarea eforturilor nu doar în sensul reducerii factorilor de risc, ci şi în cel al întăririi factorilor
protectori (în copilărie şi adolescenţă). Pregătirea temeinică a profesioniştilor din sănătate, pentru a
înţelege mai bine dovezile privind factorii de risc şi factorii protectori asociaţi cu comportamentul
suicidar. Combinarea prevenţiei primare,cu cea secundară şi cu cea terţiară. Administrarea mai largă a
tratamentelor dovedite eficiente în diverse afecţiuni, dar şi creşterea aderenţei pacienţilor la acestea;
trebuie acordată prioritate cercetării privind eficacitatea tratamentelor ce vizează reducerea riscului de
suicid şi de leziuni autoprovocate.
Asigurarea unei disponibilități mai mari a resurselor de sănătate mintală, reducând totodată barierele care
reduc accesul la îngrijirile de specialitate. Diseminarea dovezilor obţinute prin cercetare privind
prevenţia suicidului: în mediul politic, la toate nivelurile decizionale – internaţional, naţional şi local.
Reducerea stigmatizării şi promovării principiilor corecte privind sănătatea mintală – în populaţia
generală, dar şi la profesioniştii din sănătate. Demersul trebuie să ajungă şi la persoanele ce nu solicită
ajutorul şi, implicit, nu primesc tratament atunci când acesta le este necesar. Asigurarea de fonduri
pentru cercetarea şi prevenţia suicidului. Convingerea guvernelor pentru dezvoltarea de strategii de
prevenţie a suicidului şi pentru asigurarea implementării acelor strategii ce s-au dovedit a fi salvatoare de
vieţi.
Mecanisme de intervenție în profilaxia actului suicidar:
Mecanismele de intervenţie în profilaxia actului autodistructiv, aplicabile în stadiul presuicidar:
Abilităţile de coping, de a rezolva probleme în diverse arii de funcţionare pot oferi protecţie împotriva
suicidului prin sentimentul de control, al autoeficacităţii, prin beneficiile aduse în interacţiunile sociale,
care duc la reducerea semnificativă a lipsei de speranţă, a gândurilor negative şi a evitării implicării în
activităţi şi relaţii.
Motivaţia de a trăi. Persoanele care au motivaţii numeroase pentru a trăi, planuri de viitor, desfăşoară
diverse acţiuni şi manifestă optimism au o rată scăzută a ideaţiei suicidare. Cunoaşterea acestor zone de
rezistenţă a subiecţilor are o mare importanţă practică, fiind un puternic factor predictiv pozitiv.
Starea de sănătate şi activitatea fizică. Se referă la percepţia pozitivă asupra propriei stări de sănătate atât
la cei sănătoşi, persoane cu afecţiuni medicale sau cei care au suferit traume fizice cu răsunet afectiv
(abuzul sexual). Creşterea dorinţei de implicare în activităţi fizice cum ar fi cele sportive este binevenită
şi reprezintă o ancoră în dorinţa de a trăi.
Climatul familial. Este de dorit să existe relaţii calde, cu varia acţiuni între părinţi şi copii. Mediul şcolar
suportiv este absolut necesar pentru copii, deoarece relaţiile negative dintre profesori şi elevi au
consecinţe nefavorabile.
Suportul social. Prin reţeaua de suport social se asigură securitatea emoţională şi se formează sentimentul
de apartenenţă prin cercul de prieteni, grupuri de ajutor reciproc, prin participarea la activităţi religioase.
Valorile sociale. Cele tradiţionale pot avea un efect protectiv pentru fetele adolescente, mai ales
ascultarea şi respectul faţă de persoanele în vârstă, iar valorile individuale, individualismul sunt benefice
pentru băieţi.
Expunerea la comportamentele suicidare are un efect ambivalent – expunerea la problematica suicidului
în media, tentativelor de suicid poate avea un efect protectiv, dar şi să se producă un efect de contagiune.
Măsuri de prevenire:
OMS anunţă că sinuciderile pot fi prevenite printr-o serie de măsuri care pot fi luate în rândul populației,
grupurilor sociale, dar și la nivel individual. Aceste măsuri includ: reducerea accesului la mijloacele de
suicid (pesticide, arme de foc, anumite medicamente); prezentarea de către mass-media într-un mod
responsabil a acestor cazuri; introducerea unor politici prin care să se reducă consumul nociv de alcool;
identificarea precoce, precum și tratamentul și îngrijirea persoanelor cu tulburări psihice și de fond, dar și
cu durere cronică sau care au suferințe acute emoționale; formarea personalului în domeniul sănătății non-
specializat în evaluarea și gestionarea comportamentului suicidar; reevaluarea îngrijirii pentru persoanele
care au încercat să se sinucidă, dar și furnizarea unui sprijin comunitar
Tehnici de psihoterapie:
1. Astracţia – rememorarea evenimentelor cu încărcătură emoţională mare are ca efect descreşterea
tensiunii, „ventilaţia sentimentelor” (Ex.: „Spune-mi despre sentimentele şi emoţiile pe care le-ai avut de
când ai rămas corigent”). 2. Clarificarea – încurajarea subiectului să-şi raţionalizeze mai bine relaţia
dintre evenimentele din viaţa să şi situaţia actuală (Ex.: „Am remarcat că după o ceartă cu părinţii tăi te
simţi rău şi nu te poţi da jos din pat”). 3. Sugestia – discurs persuasiv în sensul îmbunătăţirii situaţiei
personale şi generale (Ex.: „Multora înaintea ta le-a făcut bine să vorbească despre problemele lor şi cred
că şi ţie ţi se va întâmpla la fel”). 4. Manipularea – folosirea emoţiilor, dorinţelor pacientului în folosul
procesului terapeutic (Ex.: „Pari să-ţi pese foarte mult de relaţia ta sentimentală şi cred că vei lupta pentru
a obţine o relaţie cât mai trainică”). Reinvestirea pozitivă – acordarea de răspunsuri pozitive subiectului la
comportamente adaptative reuşite. 5. Sprijinirea mecanismelor eficiente de apărare care menţin
integritatea ego-ului – mecanismele de apărare sunt comportamente utilizate pentru a rezolva o situaţie
stresantă, având rol de a menţine integritatea ego-ului şi stima de sine. Ele devin nonadaptative dacă
neagă, falsifică sau distorsionează realitatea; sprijinirea mecanismelor de apărare adaptative şi
descurajarea celor non-adaptative (Ex.: „Faptul că ai plecat la plimbare când erai furios a fost foarte bun
49 deoarece te-ai întors calmat şi ai putut discuta şi soluţiona problema”). 6. Încurajarea stimei de sine –
recâştigarea sensului propriei existenţe, asigurarea persoanei că este semnificativă şi valoroasă pentru
ceilalţi în continuare (Ex.: „Eşti o persoană puternică, ai reuşit să ieşi din încurcături mai mari până acum.
De ce nu ai reuşi şi acum?”). 7. Explorarea soluţiilor prin munca în echipă pentru găsirea unor alternative
concrete de rezolvare a problemei (Ex.: „Ai numeroase persoane în jurul tău! Abordează-le şi vreunul
dintre ei te va ajuta să ieşi din încurcătură”). Psihologul practician trebuie să furnizeze o serie de
informaţii şi direcţii care să ajute părinţii să fie eficienţi în asigurarea securităţii şi protecţiei copilului şi
în construirea unei homeostazii familiale în care copilul să se simtă dorit, iubit, protejat şi auzit.
Terapia persoanelor cu risc suicidar Tratamentul unei persoane cu tendințe suicidare reprezintă o problemă complexă deoarece
aceste tentative au un caracter ambivalent în ceea ce privește atitudinea persoanei față de moarte; există totuși anumite dorințe de
a trăi. Primul pas în tratarea unei persoane cu asemenea tendințe este schimbarea concepției persoanei asupra vieții însăși;
pacientul cu necesitate trebuie să înțeleagă faptul că el este mai important decât orice altceva in jurul lui, viața lui este importantă,
nimic altceva nu mai contează; până când el nu va înțelege acest lucru va avea gânduri sinucigașe în continuare.