SINUCIDEREA

Introducere

În această lucrare îmi propun să dezbat problema sinuciderii, deoarece este un

fenomen care a luat o foarte mare amploare în decursul timpului, necunoscându-se cu
certitudine cauzele care au determinat existenţa acestor sinucideri. Marea majoritate a
populaţiei nu poate întelege acest fenomen, însă îl blamează în totalitate, consideraându-l
ceva intolerabil, deoarece este contrastant cu morala crestină, cât şi cu normele
omniprezente într-o societate .Nu este un lucru natural şi firesc să îţi pui capăt zilelor,este
ceva deviant,persoana respectivă renuntând la atributul de membru al societaţii,lezând
întreaga conştiinţă colectivă prin trecerea în nefiintţă a acesteia.
Oricare ar fi cauzele care conduc individul la saturaţie, la dorinţa de a evada dintr-o
lume care îi oferă numai neplăceri, nu trebuie avută în vedere aceasta ca fiind singura
alternativă;există diverse modalitaţi de rezolvare a dificultăţilor întâlnite pe parcursul vieţii,
astfel încât să nu se ajungă la suprimarea voită a vieţii, şi nu in ultimul rând,nu trebuie
pierdută speranţa ca vor veni şi momente în care aceste probleme se vor rezolva şi nivelul de
trai se va îmbunătăţi. Trebuie încurajat optimismul şi buna-dispoziţie în cazul acestor
persoane pentru a se încerca o posibilă eliminare a dorinţei de sinucidere.
Individul începe să se simtă înfrânt de aspecte importante din viaţa sa,simţind că nu mai are
nicio scăpare sau salvare,singurul lucru mai apropiat acestuia fiind sinuciderea. Înaintea
actului suicidar, în care doreşte o restabilire a echilibrului avut înainte,însă, în acel moment,
trece printr-o etapă în care este respins de cei din jur,iar prin acesta îşi demonstrează sie
însuşi, încă o dată, că nu există cale de remediere a problemei.
Evenimentele din cursul vieţii sunt multiple şi contradictorii şi pot servi drept pretexte
pentru sinucidere, însa cu oricât de multa intensitate este trăită o decepţie de către
individ,nu trebuie să recurgă la sinucidere. În timp ce există oameni care rezistă în faţa unor
experienţe înspăimântătoare, alţii se sinucid din cauza unor mici nemulţumi şi frustrări care
pentru ei capătă semnificaţii existenţiale.
Prin interviurile avute cu persoanele care au avut tentative de sinucidere, am ajuns la
concluzia că există într-adevăr situaţii în care influenţa anumitor factori precum ar fi ,o
tulburare mintală, sau o boală incurabilă, poate contribui la alegerea individului de a se
sinucide, din cauza imposibilitaţii de a se integra în societate sau de a relaţiona cu semenii
săi pentru că are o dizabilitate care nu se poate vindeca uşor, având dificultăţi în a privi cu
optimism viitorul sau de a lua în calcul ideea conform careia acesta va ajunge într-o bună zi
să aibă o viată normală.

1
 SINUCIDEREA

1. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA FENOMENULUI SUICIDAR

A. Definiţii ale sinuciderii

“Problema sinuciderii este cunoscută din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre
şi are un impact puternic în cadrul diferitelor culturi, nu numai prin dramatismul
autodistrugerii, ci şi prin profunda răsturnare a instinctului de conservare şi a prescripţiilor
sacramentale” (Adrian Majuru, 2006, p.7).
Este o temă foarte dezbătută de antropologie, psihologie, psihiatrie, sociologie,
medicină şi ştiinţele juridice, reprezentând un interes pentru orice intelectual al zilelor noastre.
Problema abordată, respectiv sinuciderea, este una foarte complexă şi controversată de
marile ştiinţe ale vremii.
Sinuciderea face parte, alături de alte fenomene, din clasa actelor considerate deviante
în societate. Societatea le transmite indivizilor ce o alcătuiesc un model normativ pe care
aceştia trebuie să-l îmbrace pentru a acţiona în conformitate cu ceilalţi membri care compun
grupul social, cultura pe care trebuie să o deprindă şi rolurile sociale pe care trebuie să le
realizeze. Totalitatea actelor ce compun neconformarea cu aceste reguli sunt catalogate drept
deviante, aici incluzând comportamente rebele, precum proasta vestimentaţie sau dezordine în
modul de a se purta, până la delicvenţă, care violează legea.
Din cadrul acestor acte deviante face parte şi sinuciderea, reprezentând ”abaterea de la
normele acreditate în cadrul unui sistem social, mergând până la conflict cu valorile
culturale”.
Ca şi exemple de definiţii ale fenomenului, putem lua în considerare opinia lui
Durkheim faţă de sinucidere:
“Orice moarte care rezultă în mod direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ
înfăptuit de victimă însăşi, aceasta ştiind că va produce acel rezultat” sau “moartea mediată de
un act negativ care stăpâneşte victima şi căruia îi prevede rezultatul.”
Aceste forme de renunţare la propria viaţă sunt în deplină cunoştinţă de cauză, aceste
persoane ştiind perfect care va fi rezultatul în urma comiterii acestui fapt.
În aceasta constă diferenţa dintre moartea prin suicid şi moartea cauzată de un agent
exterior sau inconştienţa.

2
 SINUCIDEREA

Aceste acte de violenţă pot fi încadrate în ceea ce numim “autoagresivitate” asupra

propriei persoane, motivele enunţate fiind multiple. Prin termenul de suicid mai putem
inţelege: ”crimă asupra propriei persoane sau acţiune prin care fiinţa umană îşi provoacă
moartea.” (A.Majuru, 2006,p.14)
Sinuciderea este un act de autodistrugere fizică, neştiindu-se în mod cert autenticitatea
intenţiei de a-şi pune capăt vieţii, sau dacă acesta poate fi considerat un gest raţional sau nu.
Actul, în complexitatea sa, semnifică ”Orice comportament care caută şi găseşte
soluţia unei probleme existenţiale prin atentare la viaţa subiectului însuşi” (Butoi Tudorel,
Iftenie Valentin, Boroi Alexandru, Butoi Alexandru,1999, p.6).
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, sinuciderea provine din limba
franceză, de la verbul “Suicider” care semnifică - a-ţi lua viaţa, a-ţi pune capăt zilelor -,
format din “sine”, subiectul însuşi, şi “ucide”. (www.dex.ro)
Dicţionarul de Psihologie ne face cunoscută o altă definiţie: ”sinuciderea,o formă
specifică de conduită deviantă autodistructivă”.
Dicţionarul Sănătăţii propune o altă definiţie: ”suicidul este tulburarea instinctului de
conservare, prin care persoana se distruge singură, alegând o metodă fizico-chimică
(spânzurare, înnec, electrocutare).”
Schneider consideră suicidul ca fiind: ”suprimarea voită şi conştientă a propriei vieţi,
şi care exclude suicidul din boli psihice sau suicidul de şantaj.” Concepţiile mai vechi
considerau suicidul ca o “maladie” psihologică, considerând acest act o rezultantă a unei
personalităţi fragile. În sens pshihologic individul trăieşte ideea de suicid cotată ca o ruptură
afectivă cu ambientul, sociologii considerând-o o fugă din faţa unei realităţi neplăcute.
Analiza conportamentului sinucigaş este una foarte grea, pornind de la simplul gând
de a-şi pune capăt zilelor, până la întocmirea unui plan minuţios de săvârşire a sinuciderii,
precum şi obţinerea de mijloace utile exercitării acesteia, şi nu în ultimul rând atingerea
scopului avut, acela de a se sinucide. Decizia finală este una abominabilă, de distrugere a
eului.
În concepţia lui Alfred Adler: ”sinuciderea este un protest împotriva colaborării utile,
o retragere totală din faţa problemelor vieţii, generate de înfrângere sau de teama de o
înfrângere în cele trei mari probleme ale vieţii: societatea, profesiunea sau iubirea.”
(T.Butoi,V.Iftene,A.Boroi,A.Butoi 1999,p.29)
Sinuciderea are loc atunci când viaţa devine insuportabilă pentru individ, acesta din
urmă considerând că abordând această decizie de a-şi pune capăt zilelor, va scăpa de toate

3
 SINUCIDEREA

problemele existente în viaţa sa. Sinuciderea poate fi văzută ca un dezinteres şi o indiferenţă

totală faţă de viaţă, dorind să scape de detestabila angoasa a acesteia prin trecerea în nefiinţă.
Individul, prin suicid, caută să se autodistrugă prin acţiunea în sine de a-şi sfârşi
existenţa pe pământ, nefiind în totalitate conştient de raţionalitatea acţiunilor sale.
În ultimii ani s-au impus expresii precum: ”comportament suicidar fatal”, pentru a
defini comporatamentele ce au ca finalitate moartea persoanei, şi “comportament suicidar
nonfatal”, care includ tentativele de suicid.
În documentaţia medicală mai apare termenul de ” ideaţie suicidară”, referindu-se la
ideea de sătul de viaţă, convingerea individului că nu mai are pentru ce să trăiască.
Sinuciderea este un act de conduită intenţională, voluntar-deliberată, legată de un motiv
exogen (social sau psiho-social) şi de o motivaţie endogenă (psihologică sau psihopatologică
specifică fiecarui individ, cu rezonanţă asupra personalităţii sale, având drept finalizare
întreruperea circuitului vieţii, prin traumatizarea propriului corp. (www.criminologie.ro)
Moartea prin suicid nu trebuie privită ca pe o boală mentală, ci este doar dorinţa
individului de a ieşi dintr-o lume în care nu mai face faţă, pe care refuză să o accepte şi pe
care o consideră o constrângere. (www.criminologie.ro)
În 1981, concepţia în privinţa suicidală era: “suicidul este o problemă controversată a
comportamentului uman, dependent de ambianţa şi de conditia existenţială în care subiectul
este plasat. Sub acest aspect suicidal este considerată o idee fixă a medicinei, deoarece, deşi
conştiinţa morţii este specific umană, sucidul apare deseori ca o “moarte senină pe aceste zile
senine care se numesc viaţă.” (G.Scripcariu, V.Astarastoae, P.Boisteanu, V.Chiriţă,
C.Scripcaru,2002, p.320)
Conform marii majorităţi a opiniilor, sinuciderea este cotată ca fiind un act anormal,
cel care o exercită, este etichetat ca anormal, alienat sau cu serioase tulburari intelectuale. În
trecut era cotată drept o maladie, o boală care punea stăpânire pe individ şi îl constrângea să
îşi pună capăt zilelor.
Părerile cu privire la acest fapt erau împărţite, astfel psihologii erau de parere că
sinuciderea era o consecinţă a unei personalităţi fragile, care la cel mai mic impediment
recurge la acest fapt, psihanaliştii erau de părere că este vorba de o refulare a incoştientului
reflectată în conştient, acesta din urmă acţionând, planul sinuciderii fiind reflectat în cadrul
acestuia.

4
 SINUCIDEREA

Durkheim consideră aceasta ca fiind o fugă din faţa neplăcerilor vieţii, acesta
împreună cu alţi sociologi considerând sinuciderea rezultanta anomiei şi a problemelor de
ordin social ce înconjoară individual.

B. Istoricul sinuciderii

Sinuciderea este cunoscută încă din antichitate, fiind un fenomen deosebit de dezbătut
şi analizat iar studiul istoric al sinuciderii a dat naştere unor lucrări specializate sau unora
consacrate câtorva exemple celebre.
În decursul timpului acesta a fost un fenomen considerat pe de o parte o dovadă a
libertăţii individuale , iar pe de altă parte a fost blamat şi contestat, recurgerea la acest gest
fiind considerată un fapt extrem.
Să începem cu antichitatea greacă, unde era recunoscută valoarea supremă a libertăţii
individului şi puterea acestuia de a decide în privinţa propriei vieţi.
În viziunea grecilor, viaţa nu merita păstrată decât dacă aducea satisfacţie şi fericire
indivizilor, altfel aceasta nu merita conservată. Cirenaicii erau nişte persoane foarte pesimiste,
iar unul dintre maeştrii săi, Hegesias, fusese exilat pentru că provocase prea multe sinucideri.
Antistene considera că cei care nu au un potenţial ridicat, ar fi mai bine să se spânzure.
La fel şi discipolul său, Diogene, considera că daca nu poţi trăi raţional, alegerea optimă este
cea a sinuciderii. Deci, epicurenii au drept concepţie sinuciderea, în cazurile în care viaţa
devine greu de suportat. La fel ca şi filozofii stoici care considerau sinuciderea un fenomen
natural atunci când se considera că viaţa nu mai are niciun rost.
Pitagoreicii se opun sinuciderii deoarece spiritul din corp trebuie sa existe până la
capăt iar armonia dintre corp şi suflet este ruptă, raporturile numerice dintre acestea
deasemenea; cu toate acestea, Pitagora a murit mai târziu prin înfometare voită, practic şi-a
pus singur capăt zilelor.
Platon era împotriva sinuciderii dar menţiona trei mari excepţii printre care se
remarca: condamnarea (cazul lui Socrate), boala dureroasă şi inevitabilă şi o soartă
mizerabilă, de la mizerie până la ruşine. (G.Minois, 2002,pg 52)
Mesajul platonician este unul ambiguu în comparaţie cu cel al lui Aristotel, care este
complet împotriva suicidului, considerându-l un act condamnabil pentru că este o nedreptate
pe care îţi cauzezi singur moartea, este un gest de laşitate. Trebuie să rămânem fermi până la

5
 SINUCIDEREA

capăt în faţa dificultăţilor din timpul vieţii pe care trebuie să le înfruntăm până la sfârşitul
acesteia.
Roma este considerată cea care încurajează cel mai mult sinuciderea. Lucrarea lui
Yolande Grise “Le suicide dans la Rome antique” (G.Minois,2002,pg 53) ilustrează 314 morţi
voluntare a unor femei şi bărbaţi celebri, un număr considerabil, din secolul 5 î.e.n până în
secolul 2 e.n.
Ca şi la mentalitatea greacă, romanii sunt scindaţi între două opinii privitoare la
moartea voluntară: unii admiră acest gest eroic şi îl consideră o manifestare a libertăţii
individuale, pe când alţii îl consideră un gest antisocial, afirmându-se cu ostilitate faţă de
această alegere.
Referitor la “Legea celor douăsprezece table” (G.Minois,2002,pg 54), Yolande Grise
precizează că nu condamnă moartea voluntară şi că înmormântarea sinucigaşilor se desfăşoară
normal, cu toate că sinuciderea prin spânzurare este considerată a fi malefică.
În timpul lui Tarquinius se ordona crucificarea cadavrelor celor care s-au sinucis în
semn de protest împotriva tiraniei sale, însă nu este menţionată nicio intedicţie în privinţa
sinuciderii în afară de acest caz special. Roma interzice totuşi suicidul la soldaţi şi sclavi, fiind
prevăzute pedepse împotriva celor care încearcă să facă acest lucru şi supravieţuiesc.
Discursul lui Seneca din scrisoarea către Licilius (G.Minois,2002,pg 59) spunea că
dacă ducem o viaţă decentă, sinuciderea nu îşi are rostul, în schimb dacă trăim în ruşine şi
mizerie, cu suferinţe provocate de o bătrâneţe înaintată, este o adevarată prostie să nu recurgi
la ideea de a-ţi pune capăt zilelor.
Pe măsură ce stoicismul decade în secolul 2, mentalitatea privitoare la sinucidere se
schimbă, devine una mai aspră iar acest gest începe să fie condamnat şi privit într-o manieră
distinctă.
Neoplatonismul, la fel ca şi alte culte, condamnă suicidul, considerând că aceasta
împiedică sufletul mortului de a se desprinde de corp pentru a se întoarce în sferele celeste
(G.Minois,2002,p.61). Porfir acuza toate formele de suicid, cu toate că acesta a încercat să se
sinucidă, fiind salvat de către profesorul său. Autorităţile din acea perioadă au devenit mult
mai aspre şi agresive, dorind să stopeze sinuciderile infractorilor ce urmau a fi închişi.
Continuând cu Evul Mediu, acesta se remarcă printr-o absenţă aproape totală a
sinuciderilor în contrast cu antichitatea. Însă existau o serie de sinucideri indirecte, cum erau
turnirurile, asimilate sinuciderilor ludice (G.Minois,2002,p.16), precum şi duelurile judiciare.
Însă în continuare sinuciderea era văzută ca pe un lucru negativ, diavolesc, de către morala

6
 SINUCIDEREA

Bisericii. Individul are tendinţe de a-şi manifesta împotriva lui însuşi o agresivitate pe care nu
şi-o poate exterioriza împotriva celorlalţi membrii ai societăţii.
În secolul 14 cavalerii preferau să se lase ucişi pe câmpul de luptă decât să renunţe la
luptă sau să se predea părţii opozante.
Sinuciderea poate fi întâlnită ca fenomen indirect sau direct: pe câmpul de luptă de tip
războinic sau să se sinucidă, străpungându-se cu propriile săbii. Mai existau şi cazuri de suicid
ca urmare a violurilor, cum erau femeile brutalizate de normanzi. Există şi dubii referitoare la
moartea lui Carol al VII-lea, se bănuia că acesta ar fi încetat să se mai hrănească şi astfel şi-a
produs singur moartea, cu toate că acesta suferea de o boală destul de grea, astfel încât ar fi
murit sigur din acestă cauză, fără să mai fie nevoie să se sinucidă.
În Evul Mediu existau deci sinucideri în masă ale ţăranilor din cauza mizeriei şi
sărăciei şi ale cavalerilor în luptă, deoarece nu doreau să le ofere satisfacţia biruinţei celor din
tabăra opusă cu care luptau. Sinuciderea unui ţăran era considerat un act de laşitate, o
sinucidere ”egoistă”, de aceea îi era interzisă înhumarea şi îi erau confiscate bunurile, însă
sinuciderea unui cavaler era una altruistă, un model pentru restul societăţii, o normă morală
pentru idealul cavaleresc.
În Evul Mediu sinuciderile erau apreciate diferit, în funcţie de rangul pe care îl avea
respectiva persoană: un nobil care s-a sinucis, din orice motiv posibil, era scuzabil ,suicidul
fiind considerat un fapt onorabil, în contrast cu suicidul omului din popor fapt pe deplin
condamnat şi etichetat ca fiind diavolesc.
Un exemplu de alte sinucideri sunt cele ale ereticilor şi evreilor, provocate îndeosebi
de persecuţiile creştine din acea perioadă. Cu toate acestea, Evul Mediu face din sinucidere un
act complet iraţional, iertând câteodată actele suicidale, dar aceasta doar pentru a-l condamna
şi mai mult pe sinucigaş, asemănându-l cu diavolul sau cu o minte bolnavă.
Renaşterea se remarcă printr-o creştere substanţială a numărului de sinucideri, multe
celebrităţi arătându-se marcate de numărul crescut al acestora: Boccaccio, Erasm, Luther,
Montaigne. Are loc o revenire a antichităţii în ceea ce priveşte numărul înfiorător de
sinucideri. În această perioadă se creează aşa-zisele “Utopia”, expunerea unor idei îndrăzneţe
referitoare la acest subiect. Putem lua drept exemplu pe Thomas Morus, care evidenţiază
contradicţia între interdicţiile morale care au ghidat un autor pe parcursul formării sale şi
opera sa prin care îşi expune pe larg, dar într-o manieră fictivă, aspiraţiile. Episcopul Antonio
de Guevara vine cu lucruri mult mai interesante, într-o manieră utopică, faptul că bărbaţii din

7
 SINUCIDEREA

India care făceau parte din armata lui Pompei, se sinucideau la vârsta de cincizeci de ani
pentru a evita chinurile bătrâneţii.
Fenomenul sinuciderii devine unul dintre cele mai condamnate de Biserică, fiind
considerat un gest satanic, atât la catolici cât şi la protestanţi, calvinişti, luterani, anglicani.
Catolicii explică moartea voluntară ca urmare a deznădejdii, unul dintre lucrurile cele mai
condamnate de această religie.
Luteranii consideră sinuciderea ca fiind un fenomen mijlocit de diavol.
Renaşterea a cunoscut toate tipurile de sinucidere din cauze precum: gelozie, mizerie,
nebunie, teamă, tortură. Nu au fost mai numeroase decât în Evul Mediu, însă în această
perioadă s-a scris mai mult despre ele, fiind cunoscută astfel importanţa sa revelatoare pentru
o conduită individuală.
În secolul 16, anchetele privind identificarea cauzelor morţii unei persoane devin mult
mai riguroase, analizează cu stricteţe locul în care a fost găsit, cauza principală care l-ar fi
putut determina să recurgă la sinucidere, se numea şi un curator al cadavrului care avea drept
rol de avocat, astfel era convocată familia şi moştenitorii persoanei care se sinucisese. Aceştia
aveau rolul de a-i demonstra nevinovăţia persoanei decedate prin moarte voluntară. Cadavrul
era târât pe o targă de nuiele împletite cu faţa în jos şi spânzurat de gât şi de picioare. Acest
fapt denotă că în acestă perioadă fenomenul suicidar este încă respins, dar încep să se facă
analize, să i se ofere o importanţă mult mai mare decât în trecut.
Concepţiile Bisericii referitor la acest lucru rămân neschimbate, apelându-se la
confiscarea bunurilor sinucigaşului şi interzicerea ceremoniilor funerare, acest lucru putând fi
evitat prin evocarea scuzei de nebunie.
În ceea ce priveşte autorităţile, acestea consideră suicidul o ameninţare la adresa
întregii comunităţi, printre membrii săi instalându-se neliniştea, îndoiala, fiind totodată un act
care acuză responsabilii socio-politici şi religioşi. Constituie o dovadă a eşecului lor în
asigurarea liniştii şi bunăstării membrilor societăţii.
Cei care recurg la sinucidere sunt nişte rebeli care dau dovadă de neîncredere în
teoriile, ideologiile, credinţele conducătorilor de pretutindeni, fiind astfel socotiţi nebuni,
chiar şi sistemele cele mai liberale considerând repugnant acest fapt.
Secolul 17 s-a remarcat prin reprimarea ideii de sinucidere de către autorităţile
religioase şi civile ale vremii. Între timp acest fenomen devenise foarte cunoscut, era publicată
lista deceselor de către autorităţile municipale în fiecare săptămână, la început în legătură cu

8
 SINUCIDEREA

epidemiile de ciumă, aceste liste fiind prezente şi la fiecare parohie, unde se menţionau şi
cazurile de nebunie.
În ceea ce priveşte epidemiile de ciumă, creează disperare şi frica de a nu fi
contaminat, lucru care generează o dereglare în sistemul nervos, finalitatea fiind aceea de a-şi
pune capăt zilelor. Acest fenomen a fost constatat în timpul ciumei de la Milano în 1630 sau
Malaga, la mijlocul secolului, un medic povestind că: ”se produseseră orori fără asemănare. O
femeie s-a îngropat de vie pentru a nu ajunge hrană animalelor, iar un bărbat, îngropându-şi
fiica, şi-a construit propriul coşciug şi a murit lângă ea” (G.Minois,2002,p.164)
Epidemia de ciumă are ca efect o sinucidere indirectă, însemnând renunţarea la orice
precauţie, nemaiferindu-se unul de celălalt, sau una directă prin înnec, lucru consemnat în
”Bills Of Morality” - buletinele săptămânale, îşi dădeau foc, se împuşcau sau se aruncau pe
fereastră.
La acestea se adaugă şi sinuciderile colective din Rusia legate de teama sfârşitului
lumii din 1666. (G.Minois,2002,p. 165)
În Anglia apare, în secolul 17, termenul “suicid”, revelator pentru evoluţia mentalităţii
şi a dezbaterilor pe această temă. În Franţa, existenţa acestui termen se impune mai târziu, în
secolul 18, tot atunci acest termen transmiţându-se în spaniolă, portugheză, italiană.
În secolul 18 apare termenul de sinucidere, căruia i se consacră tratate lungi, pro sau
contra. Aceasta reprezintă ”acţiunea de suprimare a propriei vieţi pentru eliberarea de o
nenorocire pe care nu ai curajul să o suporţi.” (G.Minois,2002.p.228)
Aceasta este definiţia ca un caz de nebunie sau de proastă funcţionare fiziologică de
către filozofi; în schimb lucrările ştiinţifice contribuiau la deculpabilizarea puţin câte puţin a
actului suicidar.
Ca şi cauze declanşatoare ale fenomenului suicidar, pe lângă excesele de pasiuni, de
activităţi fizice şi mentale, sunt prezente şi fenomene perturbatoare ale creierului, putând să
provoace “melancolie sau manie suicidară.” (G.Minois, 2002, p.256)
Se constată creşterea unui număr destul de mare de nebuni în secolul XVIII, fapt
demonstrat de Michel Foucault.
În Franţa încep să se deschidă o serie de case specializate în internarea alienaţilor iar
numărul acestora creşte considerabil până în 1770, pentru ca în continuare să se stabilizeze.
Filozofii iluminişti condamnă fenomenul, însă pe de altă parte, aceştia declară deplina
libertate a individului de a dispune de propria viaţă, părerile acestora fiind împărţite în ceea ce
priveşte fenomenul suicidar. (G. Minois ,2002,p.242)

9
 SINUCIDEREA

Sinuciderea este cercetată în detaliu de Voltaire, fenomen care îl intrigă, îi stârneşte

curiozitatea, el fiind foarte ataşat de viaţă, însă are momente când este dezgustat de aceasta.
Analiza sinuciderii din prisma autoarei franceze Madame de Stae face trecerea de la
secolul 18 la secolul 19, în cadrul căreia aceasta menţionează că trebuie evitată etichetarea
celor care se sinucid şi că în sinucidere există un iraţional care însoţeşte acţiunea de suprimare
a vieţii. În concepţia acesteia există trei tipuri de sinucidere, respectiv: din dragoste, filozofică
şi a criminalului, care se sinucide în semn de pocăinţă.
Jurisprudenţa legată de sinucidere, scoaterea sinuciderii de sub incidenţa penală, are
loc mai târziu în Anglia cu toate că era o ţară liberală, întâi fiind abolite sancţiunile religioase
şi apoi cele civile. În Franţa au apărut cinci tratate care se refereau la acest lucru.
În ceea ce priveşte cazul României amintim două cazuri care se înregistrează în istorie
şi au adoptat ideea sinuciderii, pe care au şi realizat-o, respectiv: Decebal (87-106 e.n), fiind
dezonorat şi pierzând lupta cu romanii, preferă moartea, înfigându-şi sabia în inimă, alt
exemplu fiind Crişan, membru al mişcării ţărăneşti din 1784, care s-a spânzurat în închisoare
cu nojiţele de la opinci.
Secolul 19 înregistrează nenumărate cazuri de sinucidere ca urmare a actului de voinţă
din partea celor care adoptă această decizie, şi nu o consecinţă a unor boli mintale, fapt care a
îngrijorat autorităţile, determinându-le să ia atitudine.
În secolul 20 cifra sinuciderilor este în continuă creştere, diferind foarte mult numărul
sinuciderilor înregistrate de la o ţară la alta.

C. Sinuciderea în viziunea lui Durkheim

Printre marile lucrări ale lui Durkheim amintim „Sinuciderea”, care este a treia
lucrare importantă a sa, ce a fost publicată în 1897 şi conţine o serie de abordări ştiinţifice ale
unui fapt social contemporan, şi anume creşterea numărului de sinucideri la sfârşitul secolului
XIX.
Această lucrare pune în evidenţă condiţionarea socială a prejudecăţilor morale, descrie
sinuciderea, tipologia sa, precum şi factorii de risc ai acesteia.
Cartea cuprinde 3 părţi, între care amintim:
1. Factorii extra-sociali
2. Cauzele sociale şi tipurile sociale
3. Sinuciderea, ca fenomen social general

10
 SINUCIDEREA

Sinuciderea, alături de alte fenomene, este un fapt social, lucru care încorporează
totalitatea fenomenelor din interiorul unei societăţi, în condiţiile în care acestea reprezintă un
oarecare interes social. Ne referim la întreaga manieră de acţiune a indivizilor dintr-o
societate, de a gândi sau de a simţi, exterioare acestora dar care au putere de constrângere
asupra lor, impunându-li-se să procedeze într-un anumit fel. Principala caracteristică rămâne
aceea de constrângere, care este prezentă încă din primii ani de viaţă, când copilul este
constrâns să mănânce, să bea, să meargă. Faptele sociale pot presupune deasemenea şi
anumite curente sociale care împing indivizii la anumite acţiuni considerate deasemenea fapte
sociale, aceste curente implicând rata morţilor voluntare, natalităţii sau a căsătoriilor,
reprezentând colectivitatea în ansamblul său.
În concluzie, ”reprezintă un fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, susceptibil să
exercite asupa individului o constrângere exterioară sau care este general pentru o întreaga
societate dată, având în acelaşi timp o existenţă proprie, independentă de manifestările sale
individuale.”
În primul capitol autorul încearcă să dea o definiţie fenomenului sinuciderii pentru a
evita eventualele confuzii referitoare la această problemă existenţială.
Să ne oprim asupra unei prime definiţii date de Durkheim fenomenului suicidar: „Numim
sinucidere orice caz de moarte care rezultă în mod direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau
negativ înfaptuit chiar de victimă, aceasta ştiind că va produce acel rezultat”. Ca si cauze
extra-sociale, autorul ne dezvăluie faptul că există două tipuri:
- dispoziţia organico- fizică;
- natura mediului fizic;
Autorul ne relatează în aceste cauze faptul că, pe de o parte, există o predispozitie
pentru sinucidere, atunci când subiectul simte că viaţa nu mai are sens şi ar vrea să evadeze,
sau comportamentul suicidar ar putea fi influenţat de factori precum cei meteorologici. Acesta
ne dă ca prim exemplu nebunia.. Această cauză este susţinută de mulţi specialişti în boli
mintale cum ar fi Esquirol care spunea că „Sinuciderea are toate caracteristicile alienării
mintale” sau „Omul nu atentează la propria viaţă decât dacă este prada delirului, iar
sinucigaşii sunt nişte alienaţi mintali.”
Plecând de la această idee, Durkheim consideră că sinuciderea nu ar trebui încriminată
sau pedepsită de lege, considerând-o un act involuntar al persoanelor care îl aplică, punct de
vedere susţinut şi văzut ca având următoarea explicaţie: nebunia este cotată ca fiind una
specială, sau un model al diverselor tipuri de sinucidere, în orice caz neîntâlnită la oamenii

11
 SINUCIDEREA

sănătoşi mintal. Sinucierea constituie astfel o formă parţială de nebunie, îmbrăcând forma
unui delir, care în terminologia tradiţională îl mai întâlnim sub formă de monomanie, adică
persoana respectivă este perfect sănătoasă. cu excepţia unei anumite laturi. Astfel, acest
termen poate substitui ideea de sinucidere - nebunie.
Această stare de monomanie izolează subiectul determinând asupra sa stări cu o
intensitate mare, care declanşează asupra acestuia starea de obsesie, care îi limitează
libertatea. Această stare, o dată declanşată, îl determină pe subiect să aibă un comportament
lipsit de coerenţă iar aceste idei absurde provin dintr-o depresie profundă, lipsa echilibrului în
gândire şi acţiune.
Jousset şi Moreau de Tours au realizat cele patru tipuri de sinucidere întâlnită la
alienaţi:
a) Maniacală - principalul factor declanşator al sentimentului de sinucidere fiind mania,
caracterizată prin halucinaţii, deliraţii care determină săvârşirea actului suicidar. Persoana
care recurge la acest act o face pentru ”a scăpa de o ruşine sau pericol imaginar sau pentru a
da ascultare unui ordin venit din ceruri”; dacă tentativa de suicid a mai avut loc, va mai fi
repetată dar nu în momentul imediat încercării.
b) Melancolica - este caracterizată prin sentimente de tristeţe, de depresie, idee obsesivă a
sinuciderii, de care nu poate scăpa; aceste trăiri determină halucinaţii şi deliruri care conduc la
sinucidere. Locul în care va fi realizată sinuciderea este ales cu foarte multă precauţie,
departe, unde nimeni nu le poate sări în ajutor.
c) Obsesivă - determinată de anxietate, se sinucide fără să aibă un motiv bine întemeiat, doar
prin persistenţa ideii de moarte. Mai este numită de către Durkheim şi sinucidere “anxioasă”.
Dacă nu şi-a dus la finalizare ideea sinuciderii, persoana respectivă trăieşte cu gândul că şi-a
satisfăcut dorinţa.
d) Impulsivă - declanşată de impulsuri, neavând un motiv, sau doar un motiv imaginar pentru
a recurge la sinucidere. Mai este denumită şi automatism sinucigaş, rezultând dintr-un impuls
ireversibil şi brusc. Persoanele care au avut tentative şi s-au salvat declarau că nu-şi pot
explica acest instinct sinucigaş. Se poate datora unor tulburari mentale, sunt lipsite de temei şi
imaginare.
Autorul, în concluzie, este de părere că aceste sinucideri ale alienaţilor sunt rezultanta
unor factori imaginari sau inexistenţi. Dar asta nu înseamnă că sinuciderea este precedată de
nebunie, fiind arătat faptul că există o mare diversitate de sinucideri care au loc din cauza unei
multitudini de alţi factori, dintre care tulburarea intelectuală nu face parte.

12
 SINUCIDEREA

Autorul, pe lângă conceptul de monomanie, mai introduce un concept important, acela

de neurastenie, o zdruncinare puternică a sistemului nervos. Este ca o nebunie rudimentară,
având practic aceleaşi efecte, fiind mult mai des întâlnită decât tulburările intelectuale.
Nevropatul este mult mai sensibil la orice mişcare, totul părându-i-se obositor, nervii lui
vibrează la fiecare atingere, de aceea el este mereu în căutarea singurătăţii, izolarea de lumea
din jur neobosindu-l foarte tare şi nici nu îl face să sufere, are doar un efect liniştitor asupra
acestuia.
Autorul, pentru a face o paralelă între rata sinuciderilor şi totalitatea anomaliilor de
orice fel, existente în societate, consideră în primul rând că fenomenul sinuciderii este mult
mai răspândit la oraşe, decât la sate, la fel ca şi nebunia, reliefând acest lucru prin intermediul
unor statistici făcute, constatând că:
1 - în azilurile psihiatrice, femeile sunt mai numeroase decât bărbaţii. Cert este că în Franţa
(de exemplu) din 100 de alienaţi care mor in aziluri, 55 sunt bărbaţi. Asta arată că femeia
supravieţuieşte mai bine decât bărbatul, chiar dacă numărul lor in aziluri este mai mare,
sinuciderea este o manifestare esenţialmente masculină. Unei femei care se omoară îi
corespunde în medie 4 bărbaţi care îşi pun capăt zilelor.
2 - Durkheim, face şi o comparare a tendinţei de sinucidere existente în cadrul diferitelor culte
(catolici, evrei, protestanţi). Aici, acesta constată că nebunia este mai frecventă la evrei, iar cu
toate astea tendinţa lor de sinucidere este mai slabă. Comparând catolicii şi protestanţii, în
rândul celor din urmă, se întâlnesc mai mulţi sinucigaşi decât la catolici.
3 - tendinţa de sinucidere evoluează din copilărie până la bătrâneţe. Pericolul cel mare este în
jurul vârstei de 30 de ani după care scade până la bătrâneţe. La 35 de ani nebunii sunt cei mai
numeroşi, rămânând constanţi până la 60 ani, după care se constată o scădere a numărului
acestora.
4 - comparând fenomenul suicidar şi nebunia în diferitele societăţi, se constată că acestea
variază iar rezultatele acestei comparaţii nu sunt tocmai precise. Astfel, ţările cu cei mai mulţi
nebuni sunt acelea în care există mulţi sinucigaşi, ca de exemplu Saxonia. Făcând o paralelă
între idioţi şi rata sinuciderii, se constată că aceştia sunt mult mai numeroşi la oraşe, acolo şi
sinuciderile sunt mai multe ca număr.
5 - rata sinuciderii nu este neaparăt în interdependenţă cu predispoziţia spre neurastenie, sau
cu nicio formă de manifestare a acesteia. Neurastenia nu este neapărat cauza sinuciderii sau
sinuciderea o consecinţă a acesteia.

13
 SINUCIDEREA

O altă stare psihopatică, învinuită de diferitele societăţi este alcoolismul căruia i se

atribuie (pe drept sau nu) înmulţirea cazurilor de nebunie, creşterea sărăciei şi a criminalităţii.
Alcoolul poate influenţa sentimentul suicidar prin efectul său,din care rezultă tulburările
mintale. Dar asta nu înseamnă că acesta constituie o cauză a sinuciderilor, poate exista o
coincidenţă între acestea două.
Sinuciderea nu trebuie să fie neparăt o consecinţă a stărilor de tulburare psihică a
individului, mai poate depinde şi de alţi factori precum rasa fiecăreia, fiindu-i caracteristică o
rată de sinucidere. Vorbind de rasă, ne referim la indivizii care au acelaşi strămoş, având
astfel trăsături comune.
Tot în opera de faţă, autorul ne prezintă o clasificare realizată de Morselli în ce
priveşte rasa:
- tipul germanic (germani, scandinavi, anglo-saxoni);
- tipul celto-romanic (belgieni, francezi, italieni, spanioli);
- tipul slav;
- tipul uralo-altaic;
Dintre cele de mai sus, popoarele germane sunt cele mai predispuse la sinucidere, mai
puţin celţii şi belgienii, fiind mai des întâlnită la vechii celţi, între timp rasa celţilor şi a kimrii
schimbându-se din cauza încrucişărilor dintre aceştia şi alte popoare.
În ceea ce priveşte caracterul ereditar al sinuciderii, totul este ambiguu, deoarece
sinuciderea nu poate fi moştenită, ci doar un temperament care poate conduce la sinucidere,
dar nu neapărat, drept consecinţă, nu se poate presupune că aceasta era cauza care l-a împins
pe subiect să ia această decizie.
În viziunea lui Durkheim, dacă există antecedente ereditare de sinucidere, se poate
stabili un raport de cauzalitate între acestea şi moartea subiectului, astfel ajungându-se la
concluzia că ereditatea este cauza sinuciderii acestuia.
Atâta timp cât acest lucru nu există,sinuciderea poate fi rezultatul unor cauze sau
combinaţii de cauze diferite sau poate fi inexistentă dacă individul refuză existenţa sau
instalarea acesteia. Observaţiile rezultate în urma examinării alienaţilor au arătat că, nu
instinctul de a se sinucide se moşteneşte, ci alienarea care poate conduce la sinucidere sau mai
pot fi cauze precum influenţa contagioasă a sinucigaşilor dintr-o familie, care se transmite mai
departe descendenţilor săi.
În următoarea parte a lucrării, Durkheim consideră sinuciderea ca fiind influenţată de
factorii cosmici (Lombroso apud Durkheim) precum clima şi temperatura anuală, sinuciderea

14
 SINUCIDEREA

fiind un fenomen mult mai des întâlnit în centrul Europei şi mai rar în sudul şi nordul acesteia.
Autorul este de părere că anotimpul care atinge maxima sinuciderilor este unul frumos, în care
temperaturile sunt blânde şi natura este îmbietoare, respectiv, primul semestru al anului care
include perioada martie-august.
Ferri şi Morselli sunt de părere că sinuciderile sunt mult mai dese vara, cauza fiind
căldura, care ridică excitabilitatea sistemului nervos şi apare un surplus de forţe disponibile
care îşi caută folosul, datorită faptului că organismul nu mai are nevoie de o reglare a
temperaturii.
Părerea lui Durkheim intră în contradicţie, acesta fiind de părere că sentimentul de
sinucidere provine dintr-o profundă depresie. O influenţă asupra sinuciderilor o au în general
temperaturile extreme,nu neapărat vara,deoarece şi iarna se înregistrează un număr
considerabil de sinucideri, iar orice schimbare bruscă de orice natură influenţează activitatea
diverselor funcţii rezultând astfel tot genul de anomalii, printre care şi ideea de sinucidere
realizată sau nu.
Sinuciderile se înmulţesc ca şi număr o dată cu creşterea duratei zilei şi de regulă se
petrec ziua pentru că atunci lumea în general este în deplină mişcare,are o varietate de
activităţi de îndeplinit,este caracterizată printr-un puternic dinamism,comparativ cu noaptea
când viaţa socială lipseşte cu desăvârşire.
Acest aspect infirmă influenţa climei asupra ratei sinuciderilor,intervalul de luni în
care această rată este mai ridicată se datorează vieţii mai active a populaţiei din acest interval.
Un ultim factor care influenţează sinuciderea este imitaţia, care se poate să aibă loc
între indivizi care nu au legături foarte strânse şi nu-i uneşte nimic în viaţa socială.
Durkheim relatează că există trei grupe în interiorul cărora se poate vorbi depre
imitaţie,respectiv:stările de conştiinţă resimţite de subiecţi diferiţi,care în combinaţie dau
naştere unor stări noi, precum imitaţia (exemplu: marile revoluţii în cadrul cărora subiecţii nu
se cunosc dar au un ţel comun care-i uneşte), acţiunea conform legii, conformarea faţă de
regulile prescise în societate, tradiţii, obiceiuri sau reproducerea unui fapt care s-a petrecut
sub ochii noştri sau am auzit vorbindu-se de el şi l-am adoptat astfel prin copiere
(cascat,ras).
Durkheim este de părere că imitaţia nu poate avea efecte sociale, nu are un orizont atât
de larg de extindere, ea având influenţă în grupuri restrânse, nu poate avea repercursiuni
negative asupra societăţii, precum sinuciderea.

15
 SINUCIDEREA

Trecând la capitolul al doilea din opera lui Durkheim, acesta ne informează că nu

există date certe cu privire la starea sinucigaşilor înainte de a comite actul, din cauza lipsei
documentatiei referitoare la aceste fapte. Pentru a cunoaşte ceva sigur, ar trebui ştiute: starea
psihică a individului înainte de a comite sinuciderea, cum a plănuit trecerea la fapt şi cum a
executat actul suicidar, dacă a fost un act impulsiv sau în momentul respectiv era anxios,
nervos, iritat,calm, deprimat.
Surse sigure privitoare la sinucidere sunt cele în care sinuciderea a avut loc drept
consecinţă a nebuniei. Tipurile de sinucidere au loc în urma detectării factorilor care au
condus la acestea, cu toate că totalitatea informaţiilor cu referire la aceştia sunt nesigure şi
incerte. Putem lua drept exemplu constatările juridice în care primul lucru care trebuie
analizat este mobilul faptei, respectiv situaţia financiară, suferinţa fizică sau de altă natură,
decepţie, aceastea fiind considerate motive prezumtive ale sinuciderii, neconstituind reale
cauze ale acestora. Cauzele de cele mai multe ori rămân valabile pentru majoritatea cazurilor,
în schimb acestea au variaţii considerabile.
Totalitatea mobilurilor sinuciderilor sunt sub influenţa unei condiţii generale, aceasta
din urmă constituind adevărata cauză a mobilurilor sinuciderii. Vieţile şi modul de trai diferă
de la o persoană la alta, fapt pentru care posibilele cauze ale sinuciderilor acestora pot diferi şi
acestea, la rândul lor. Motivele atribuite sinuciderii de către sinucigaşii care supraietuiesc sunt
decât cauze aparente prin care îşi justifică fapta.
Suicidul egoist reprezintă totalitatea indivizilor ale căror relaţii cu grupul lor familial,
religios, politic sunt foarte slăbite, acesta izolându-se de viaţa socială, suferind un exces de
individualizare care atrage după sine ruperea relaţiilor cu societatea în general. Durkheim ne
prezintă această sinucidere egoistă din punct de vedere religios, încercând să arate cum
influenţează apartenenţa la o anumită religie, rata sinuciderilor. Acesta face o paralelă între
religia protestantă şi la cea catolică,constatând că „sinuciderile sunt direct proporţionale cu
numărul protestanţilor şi invers proporţionale cu numărul catolicilor.”
Aceasta adaugă şi cazul evreilor la care fenomenul sinuciderii este considerabil mai
mic decât la protestanţi şi catolici. În cadrul religiei protestante adepţii acesteia se sinucid în
proporţie mult mai mare, chiar şi în cazurile în care societatea din care fac parte este în
majoritate catolică. Acest fapt se datorează multitudinii de deosebiri dintre dogma catolică şi
cea protestantă.
Cu toate că protestanţii sunt împotriva sinuciderii,considerând-o un fapt imoral care
este demn de pedepsit în viaţa de apoi, admit liberul examen în proporţie mult mai mare decât

16
 SINUCIDEREA

la catolici, lucru care determină pierderea convingerilor tradiţionale; nu deţin autocontrolul şi

nu sunt atât de riguroşi precum catolicii. Aceştia acordă o importanţă deosebită conştiinţei
individuale, având puţine dogme şi practici comune, fiind astfel alterată ideea de grup, care
atrage după sine deteriorarea coeziunii şi vitalităţii acestuia. Catolicii înregistrează mai puţine
sinucideri pentru că sunt mult mai uniţi, solidari, religia lor implică foarte mult ideea de
cunoştinţă colectivă, sunt mult mai integraţi decât protestanţii.
În cazul evreilor, atitudinea dezaprobatoare a creştinilor în privinţa religiei acestora i-a
unit şi mai mult; acest lucru ar fi trebuit oarecum să îi instige să se sinucidă, dar dimpotrivă
le-a crescut sentimentul de solidaritate, şi-au impus nişte reguli şi disciplini mai stricte din
dorinţa de a lupta împotriva majorităţii.
Acestea de mai sus denotă faptul că trebuie că adepţii religiei respective trebuie să fie
cât mai integraţi, chiar dacă sunt în minoritate sau majoritate. Pot fii deasemea excepţii în
cadrul aceleiaşi credinţe, cum este cazul Angliei, ca şi ţară protestantă, spre deosebire de
statele germane sau multe altele, rata sinuciderii este mult mai scăzută la ei, fapt datorat
coeziunii dintre membrii acestei religii şi a faptului că diferă oarecum de restul ţărilor
protestante.
Durkheim mai face o paralelă între sinucidere şi gradul de educaţie, care se resimte în
interiorul fiecărei confesiuni religioase, dacă nevoia de educaţie poate slăbi credinţa comună,
ducând astfel la sinucidere. Dar şi în acest caz există excepţii, cum ar fi Franţa, care în unele
părţi unde este prezentă o parte considerabilă de populaţie analfabetă, nu prezintă un număr
considerabil de sinucideri.
S-a mai constatat că sinuciderile sunt deasemenea întâlnite des în cadrul populaţiei în
starite, faţă de cei care au funcţii mai mici, cei care formează clasa muncitoare, la fel cum este
şi cazul întâlnirii fenomenului sinuciderii mai des la bărbaţi decât în cazul femeilor. Privind
din acest punct de vedere, femeile sunt şi mai puţin educate decât aceştia, având şi o viaţă
socială mai puţin dezvoltată decât în cazul bărbaţilor. Astfel rata sinuciderii avansează în
funcţie de nivelul cunoştinţelor.
Concluziile trase de autor se reflectă asupra influenţei religiei şi cunoştinţelor
intelectuale asupra fenomenului sinuciderii. Omul caută să se instruiască şi se omoară pentru
că societatea religioasă căreia îi aparţine şi-a pierdut coeziunea, dar nu se omoară pentru că
este educată. În instrucţie trebuie văzut un mijloc de realizare a idealurilor pentru că este
singura care ne poate călăuzi în momentul în care sentimentul social este distrus,fiind astfel
un remediu valabil pentru toate persoanele.

17
 SINUCIDEREA

În privinţa religiei, distincţia între modalitatea acestora de a se impune în privinţa

interzicerii sinuciderii este dată de coeziunea dintre membri acesteia şi acţiunea moderatoare a
acesteia în privinţa acestui fapt, dar asta nu înseamnă că membri săi nu cred în aceeaşi
divinitate sau nu cu aceeaşi intensitate.
Durkheim mai ia drept exemple şi alte arii care pot constitui factori care duc la
sinucidere precum familia şi societatea politică.
În mod general, celibatarii se sinucid mai puţin decât cei căsătoriţi, motivaţia fiind că
traiul ar fi mult mai simplu pentru o persoană care trăieşte singură decât în cazul famillor în
cadrul cărora apar probleme de tot genul şi grijile sunt mult mai multe. Dar trebuie ţinut cont
de faptul că celibatarii sunt mult mai mici ca vârstă şi mult mai imaturi, media fiind de 16 ani,
vârstă care dacă este depăşită se constată că rata sinuciderilor în rândul celibatarilor creşte şi
este mai mare decât la persoanele căsătorite, lucru demonstrat de Durkheim prin studiile
făcute în Franţa şi Italia, unde rata sinuciderilor era de 71 la 86 de celibatari. Dar rata
sinuciderilor de acest gen nu este constantă în toate regiunile. Astfel există diferenţe
considerabile între statisticile făcute în diversele ţări. Există şi situaţii în care persoanele
căsătorite să se sinucidă mai puţin decât celibatarii.
Durkheim a încercat să facă o comparaţie între rata sinuciderilor în categoria
persoanelor căsătorite, celibatari şi văduvi, ajunge astfel la următoarele concluzii:
- căsătoriile precoce au o influenţă agravantă asupra sinuciderii, în special la bărbaţi
- numărul sinuciderilor la persoanele căsătorite cu vârstă de 20 ani este mult mai mare decât
cel al celibatarilor
- în condiţiile căsătoriei, sexul cel mai favorizat diferă de la o societate la alta şi valoarea
dintre rata sinuciderii celor două sexe variază în funcţie de natura sexului favorizat
- văduvii se sinucid mai mult decât persoanele căsătorite şi mai puţin decât celibatarii.
S-a constat că femeile căsătorite dar fără copii se sinucid în proporţie mult mai mare
decât celibatarele de aceesi vârstă. Dar, în general, femeile se sinucid mai greu pentru că
activitatea lor este rudimentară, având mai puţin contact cu viaţa socială decât bărbatul, care
are o viaţă mult mai dinamică decât această; prin pierderea acestor legături sociale acesta nu
îşi mai menţine echilibrul, structura lui morală destrămându-se mult mai uşor, fiind mai
sensibilă decât a femeii.
În cazul vaduviei, bărbatul are tendinţa de a se sinucide mai mult decât femeia,
deoarece ajuns la o anumită vârstă, se vede dintr-o dată singur şi cu multe îndatoriri şi sarcini,
cu care nu era obişnuit.

18
 SINUCIDEREA

Autorul ne explică sinuciderea egoistă ca fiind o afirmare a eului individual în faţa

forţei colective, care nu are putere de a-şi manifesta supremaţia în faţa alegerii membrilor săi.
Lor le aparţine decizia de a-şi pune capăt zilelor dacă nu mai pot îndura necazurile vieţii. În
acest caz,dacă aceştia ar fi mai uniţi cu restul, coeziunea ar fi mult mai puternică şi ar putea
învinge sentimentul sinuciderii.
Atâta timp cât există comunicare între membrii unei societăţi şi un continuu schimb de
sentimente şi idei, pericolul unei potenţiale sinucideri ar scădea considerabil. Egoismul în
acest caz este cauza care generează sentimentul sinuciderii şi asta pentru că legăturile acestuia
cu societatea se slăbesc la un moment dat iar acesta reacţionează în această manieră la cel mai
mic şoc, la cel mai mic impas, impulsionand-ul pe acesta să reacţioneze aşa.
Sinuciderea altruistă, în viziunea lui Durkheim caracterizează societăţile cu un grad de
integrare excesivă a membrilor săi, formată din indivizi care şi-au dat viaţă pentru binele
societăţii din care fac parte, în scopuri social-umanitare pentru binele acesteia. Individul se
poate sinucide şi din cauza faptului că nu este foarte ataşat de societate, dar este valabilă şi
varianta inversă, dacă este prea ataşat de societate acesta se poate sinucide.
În trecut, în societăţile primitive, sinuciderea era omniprezentă din cauza unor factori
precum: bătrâneţe sau boală, femei care se sinucid din cauza morţii soţilor la datorie, sclavii
din cauza morţii stăpânului lor. În cazurile menţionate, omul se sinucide pentru că este obligat
să o facă, în caz contrar fiind supus unor pedepse de ordin religios sau poate fi dezonorat.
Astfel individualitatea este considerabil diminuată,iar coeziunea grupului creşte şi
integrarea în grup este foarte puternică. Eul nu-şi mai aparţine deloc sie însuşi, ci unei cauze
externe lui, cum ar fi grupul din care face parte sau societatea în totalitatea sa.
În societatea modernă, pierderea unei bătălii înseamnă dezonoarea unei întregi unităţi
militare. Atâta timp cât unii indivizi sunt antrenaţi să renunţe la viaţa lor cu uşurinţă, aceştia o
pot face şi pentru un pretext artificial.
Comparativ cu sinuciderea egoistă, în care individul îşi pune capăt zilelor deoarece
consideră că nu are un ţel în viaţă, cel altruist, pentru care imaginea individuală practic nu
există, îşi dă viaţa pentru un anumit ţel pe care îl vede mai presus de orice, mult superior
persoanei sale.
Ca şi tipuri de sinucidere altruistă există:
- sinuciderea altruistă obligatorie- în care omul se omoară fără a fi în mod expres
obligat să o facă; morala acestuia care nu se bazează deloc pe interesele ce ţin strict de
individ.

19
 SINUCIDEREA

- sinuciderea altruistă facultativă- adică este mai puţin expres dictată de societate;
plasează personalitatea omenească mai presus de orice
- sinuciderea altruistă acută- are ca model sinuciderea mistică;
Sentimentul care stă la originea sinuciderii altruiste este unul violent care poate fi
definit printr-o cheltuială foarte mare de energie.
Durkheim analizează sinuciderea în cadrul militar, deoarece s-a demonstrat că aceştia
sunt mult mai predispuşi la sinucidere decât cealaltă parte a populaţiei civile.
Pe lângă motive invocate precum alcoolul, celibatul, cauza cea mai frecvent întâlnită a
fost degustul pentru serviciul militar. Însă altruismul îl defineşte pe militar deoarece el este
încadrat într-un grup unit, cu un ţel bine definit, care îi limitează iniţiativa propriei acţiuni.
Însă forma sinuciderii întâlnite la militari nu este neapărat una altruistă, aceştia putând să îşi ia
zilele pentru motive lipsite de consistenţă, cum ar fi refuzarea unei permisii, pentru o
pedeapsă pe nedrept, acestea formând mai degrabă un ansamblu de sinucideri
egoiste,individuale.
O altă categorie a sinuciderii este cea anomică, care ia naştere în urma influenţei
crizelor economice sau industriale asupra populaţiei. Aceste crize provoacă sinucideri nu din
cauza sărăciei pe care o produc,ci din cauza faptului că afectează conştiinţa şi ordinea
colectivă.
Indivizii pot fi puşi în unele poziţii inferioare celor pe care le ocupau până atunci,
având loc o reierarhizare, individul fiind forţat să accepte mai puţin decât avea până acum, să-
şi scadă pretenţiile, să renunţe la aspiraţiile lor şi la munca pe care au depus-o până să ajungă
aici.
În ţările bogate s-a constatat o creştere mult mai mare a a suicidului anomic decât în
cadrul celor sărace din cauza faptului că membrii celor bogate sunt mult mai puţin reglaţi
social, sunt încurajaţi să aştepte mai mult de la viaţă, fiind predispuşi la o mare dezamăgire şi
frustrare atunci când aşteptările lor nu sunt îndeplinite.
Această sinucidere împreună cu sinuciderea egoistă sunt rezultante ale absenţei
societăţii din viaţa indivizilor ce o compun. În cadrul sinuciderii egoiste aceasta lipseşte din
cadrul activităţilor individuale, în timp ce la cea altruistă lipseşte la nivelul pasiunilor
individuale, acestea pierzându-şi şi frâna care să le regleze.
Acest tip de sinucidere poate fi nu numai consecinţa crizelor economice, mai poate fi
întâlnită şi în cazul crizelor văduviei, atunci când unul dintre soţi decedează, cel supravieţuitor
resimţind întreaga destrămare a familiei.

20
 SINUCIDEREA

La fel ca în cazul divorţurilor, când această separare este resimţită mai mult de
partener decât de parteneră, deoarece aceasta este mai puţin dezvoltată în ceea ce priveşte
activitatea sa mintală şi participă mai puţin la viaţa socială decât acesta.
Divorţaţii de ambele sexe se omoară de trei- patru ori mai mult decât persoanele
căsătorite, chiar şi mai mult decât persoanele văduve. Dacă se încearcă o verificare a
sinuciderii în cazul femeii căsătorite este de două ori mai bună decât situaţia bărbatului.
Autorul ne spune că „femeia câştigă teren prin faptul căsătoriei, iar bărbatul pierde teren”
(pag. 164) sau că de fapt „căsătoria favorizează cu atât mai mult femeia din punct de vedere al
sinuciderii, cu cât divorţul este mai mult practicat, şi invers” (pag. 165).
În partea a treia a lucrării sale, autorul ne prezintă câteva consideraţii generale asupra
fenomenului sinuciderii,acesta ajungând la concluzia că rata sinuciderii poate fi stabilită cu
mai multă precizie de către sociologi. Caracterizarea morală a unei societăţi influenţează
numărul de sinucideri din cadrul fiecăreia, deoarece în mică sau mare măsură forţa colectivă
din interiorul acesteia îi instigă pe oameni să-şi pună capăt zilelor.
În intermediul fiecărui grup social se nasc astfel de sentimente sinucigaşe care au în
consistenţa lor atât egoism, altruism cât şi anomie la care se adaugă depresiile, melancolia,
oboseala datorată agitaţiei din societate.
În încercarea de a descrie legătura omului cu mediul din care face parte, Quetelet a
creat teoria tip mediu, care exprimă probabilitatea că un individ ce aparţine unui grup social
să se sinucidă.
Durkheim chiar spune că această probabilitate nu exprimă defel măsura tendinţei
medii de sinucidere şi nici nu poate dovedi respectiva tendinţă.
Un anume procent de indivizi care se omoară nu implică faptul că ceilalţi sunt şi ei
expuşi într-un grad oarecare şi nici nu se edifica asupra naturii şi intensităţii cauzelor care
determină sinuciderea. (pag. 186)
Autorul ne vorbeşte şi despre curentul suicidar colectiv, care loveşte întregul grup
social dar nu deodată, pentru că sinuciderea are nevoie de timp pentru a-şi desfăşura acţiunea
în totalitatea ei; activităţile sociale diferă de la un anotimp la altul, sentimentul suicidar
crescând de la tinereţe până la bătrâneţea indivizilor, care au nevoie deasemenea de timp
pentru că în urma unor experienţe îndelungate să resimtă inutilitatea existenţei lor şi
prăbuşirea aspiraţiilor sale, fapt care denotă că sinuciderea are nevoie de timp pentru a se
instala în mintea oamenilor
Sinuciderea poate fi comparată şi cu alte fenomene sociale, precum omuciderea.

21
 SINUCIDEREA

Ne este cunoscut faptul că sinuciderea a fost încriminată din cele mai vechi timpuri,
îndeosebi de Biserică, considerată ca o încălcare a normelor morale, această acţiune lezând
însuşi societatea pentru că îi este distrusă autoritatea pe care le-o imputa membrilor săi cât şi
maximele sale morale.
Viaţa este considerată ca fiind ceva sacru, astfel orice atentat împotriva acesteia este
demn de a fi încriminat, chiar dacă este împotriva propriei vieţi, chiar dacă este vorba despre
viaţa altcuiva. Judecata colectivă s-ar slăbi treptat dacă ar tolera aceste acte violente împotriva
unei vieţi, chiar dacă victima şi vinovatul sunt două persoane distincte sau vorbim de aceeaşi
persoană.
Comparând efectele distrugătoare ale sinuciderii şi omuciderii, criminologii italieni
consideră că acestea sunt două manifestări determinate de aceeaşi cauză, niciodată adoptate
împreună. Ambele sunt influenţate de temperatură ,mai mult în sezonul cald, sunt întâlnite
mai des la bărbat decât la femeie, după cum susţine Morselli şi ambele se intensifică o dată cu
vârsta după Ferri.
Sinucigaşii şi asasinii sunt cotaţi ca fiind incapabili să ducă o viaţă normală în
societate, fiind meniţi să fie învinşi.
Cele două fenomene au şi trăsături comune, dar sunt şi antagonice privind şi analizând
evoluţia acestora.
Sunt anumite perioade în care acestea progresează, dar analizând acest lucru este
evident faptul că acestea contrastează într-o manieră evidenţa, omuciderile având salturi
bruşte pe când sinuciderea are o dinamică regulată, uniformă, acestea producându-se în
proporţii inegale.
Chiar şi în timpul războaielor, când se înregistră o creştere a omorurilor, rata
sinuciderilor era la un nivel scăzut. Sinuciderile se înregistrează mai mult la oraş din cauza
inadaptabilitatii la mediul urban dinamic şi omorurile la sate.
În cadrul diferitelor religii rata sinuciderii este mai mică decât la protestanţi,pe când
omuciderea are un efect invers. Privind şi asupra vieţii conjugale aceasta potenteaza
sentimentul de sinucidere dar sporeşte cel de crimă, acest lucru putând să se datoreze şi
vârstei înaintate, nu neapărat faptul că sunt căsătoriţi.
Astfel, autorul prin diversele situaţii analizate ne arată că cele două fenomene au cauze
comune, însă se şi exclud reciproc, aceasta din urmă având câştig de cauză deoarece sunt
foarte multe diferenţe între cele două, care compun antagonismul lor.
Există mai multe tipuri de sinucidere,unele înrudite sau compatibile cu omuciderea.

22
 SINUCIDEREA

Sinuciderea egoistă este cea mai răspândită la ora actuală; se defineşte printr-o
individualizare puternică a eului care este mai presus de toate, întrecând şi importanţa
societăţii pentru individ cu toate că face parte din ea.
Dacă singurul ţel al acestuia este afectat, respectiv individualitatea sa, acesta clachează
şi decide să se sinucidă, decizie luată cu bucurie de către subiect ,în unele cazuri. Aceasta mai
este denumită şi sinucidere epicuriana de la Epicur care nu le solicita oamenilor să îşi
grăbească moartea, însă le cultiva ideea că atât timp cât viaţa era blândă cu ei să rămână vii,
însă să fie oarecum pregătiţi ca în orice moment, din cauza împrejurărilor, să părăsească
această lume.
Contrastant cu omuciderea care are un caracter violent îndreptat împotriva societăţii,
considerată teren favorabil dezvolarii instincturilor ucigaşe. Mai degrabă sinuciderea altruistă
ar coexista cu omuciderea pentru că au în comun societatea, însă altrismul treebuie să fie
foarte intens pentru a atenta asupra propriei vieţi, decât împotriva altei persoane. Ar trebui să
ne îndreptăm atenţia asupra anomiei comparativ cu omuciderea, însă şi aici vom vedea că
acolo unde omuciderea scade, sinuciderea creşte, cauza comună a acestora rămânând
instabilitatea morală, însă acestea se produc paralel, rămânând antagonice.
Concluzionând, aceste fenomene rămân fenomene sociale contrare, sinucigaşul
neavând nimic în comun cu ucigaşul, dar se dezvoltă în cadrul aceluiaşi mediu moral şi
reprezintă omul în complexitatea sa.
Părerea lui Durkheim referitor la sinucidere a contribuit la crearea altor opere de artă
ce au avut punct de reper această lucrare.
Sinuciderea poate fi cotată a fi ceva pozitiv deoarece debarasează societatea de
indivizi inutili şi dăunători.

D. Aspecte demografice privind fenomenul suicidar

Sinuciderea, ca şi fenomen social, a înfricoşat întrega populaţie prin creşterile

abominabile de sinucideri anuale.
Cauzele ce determină existenţa acestor sinucideri sunt multiple, însă de regulă aceasta
se naşte ca o dorinţă de a evada dintr-o viaţă grea, plină de neajunsuri şi nefericire.
La ora actuală acest fenomen este blamat de întreaga populaţie şi este în continuă
creştere, îndeosebi în rândul tinerilor. Cauzele sunt diverse, pornind de la ideea că aceştia se
simt singuri, neînţeleşi, au decepţii în dragoste sau situaţii financiare precare sau eşecuri avute
pe diverse planuri au drept consecinţă sinuciderea.

23
 SINUCIDEREA

Câteva statistici arată că numărul sinuciderilor este în continuă creştere.

În anul 2005 au existat 2913 sinucideri, în 2006 un număr de 3187 de persoane, numai
în Capitală înregistrându-se 256 de sinucideri în anul 2006.
La nivel mondial există peste 500.000 de sinucideri, 5000 de indivizi în fiecare zi şi
peste 800 de tentative de sinucidere în rândul copiilor.
Sinuciderea este un fenomen des întâlnit la bărbaţi cu vârste cuprinse între 41-50 ani,
care se sinucid îndeosebi în lunile mai, iunie, iulie, metoda abordată fiind spanzurarea.
Conform anumitor rapoarte de la institutul de medicină “Mina Minovici”, în 2006
sinuciderile au avut o pondere de 27,7% din totalul deceselor violente, depăşind numărul
victimelor accidentelor rutiere.
Spânzurarea a fost cea mai utilizată metodă de către sinucigaşi, având o pondere de
75,3% din cazuri, 8% prin otrăvire, 3% s-au aruncat de la înălţime, 3% s-au innecat voluntar,
2% şi-au tăiat gâtul, 1% s-au împuşcat, 0,9% şi-au dat foc şi 0,5% s-au electrocutat.
Din rândul acestora, 75% erau sinucigaşi bărbaţi şi 25% femei, atât din rândul clasei
bogate, cât şi din rândul clasei sărace, nefiind o distincţie considerabilă între sinuciderile
înregistrate în cadrul acestor clase.
Fenomenul sinuciderii a fost încununat de creşteri şi descresteri de-a lungul anilor, în
2000, 3963 de persoane şi-au pus capăt zilelor, urmând ca în 2001 să fie înregistrate 3100 de
cazuri de sinucidere, aflându-se într-o continuă creştere în 2003 şi 2004, având o scădere
considerabilă în 2005, sub 2900 de sinucideri,având din nou o creştere în următorii ani.
Continuând cu anul 2007, observăm cum am mai specificat, o creştere a fenomenului
suicidar, respectiv 11,93 mii de locuitori în Capitală conform Institutului naţional de Medicină
Legală Mina Minovici, ajungând la 263, cea mai abordată metodă fiind tot cea a spanzurarii,
80% din cazuri, precedată de intoxicaţie voluntară 9%, urmând apoi precipitarea şi submersia
cu 3% fiecare.
Sinuciderile reprezintă 22,7 % din totalul morţilor violente, cele mai multe fiind
existente în judeţul Harghita 33,03% la sută de mii de locuitori.
Din aceste cazuri de sinucidere, 77% sunt bărbaţii cei care recurg la astfel de acte,
Vâlcea înregistrând cel mai mare număr de bărbaţi care s-au sinucis, 21 cazuri la suta de mii
de locuitori.
Altă cauza care a apărut în rândul tinerilor şi care îi determină să se sinucidă este cea
emo, care este descrisă de către psihologi ca fiind o stare generată de anumite impulsuri şi că

24
 SINUCIDEREA

aceşti tineri recurg la sinucidere pentru a demonstra ceva sau pentru a rămâne în amintirea
celorlalţi.
Cauza pregnantă la adepţii aşa-zisei mode emo, care îi împinge la sinucidere este
depresia căreia i se alăură stările de melancolie, abuzul de droguri şi alcool, influenţa
internetului şi modul lor de viaţă în general.
Aceştia recurg la automutilări, precum tăierea de vene sau sinucideri de orice tip.

2. ETIOLOGIA SUICIDULUI

A. Factori de risc

În rândul sinucigaşilor exită o serie de factori de risc ce pot declanşa dorinţa de a-şi
pune capăt zilelor. Acestea pot determina moartea sinucigasului la unii, în schimb la alţii pot
constitui tentative de sinucidere. În urma unei tentative, pacientul poate fi spitalizat într-un
serviciu de psihiatrie. În majoriatatea cazurilor, pacienţii care au avut tentative de sinucidere
au toate şansele de a mai încerca încă o dată, putând avea finalizarea mult dorită de aceştia.
Din cauza aceasta este necesară intervenţia spitalelor de psihiatrie pentru a preveni noi
tentative sau pentru a combate ideea de suicid din interiorul minţii pacientului.
Dintre factorii cu nivel ridicat de risc putem menţiona:
 Celibatul, dacă persoana este singură sau văduvă, cei care recurg cel mai des la
sinucidere fiind cei necăsătoriţi, apoi cei văduvi fără copii şi în ultima instanţă cei cu
copii.
 Şomajul, schimbarea locului de muncă sau probleme existente la locul de muncă,
pensionarea, întâlnindu-se astfel multe dificultăţi în ceea ce priveşte mijloacele de
existenţă, asigurarea unui nivel de trai decent. În ceea ce priveşte statutul profesional,
medicii au rata cea mai crescută, cât şi militarii la care există o pondere a suicidului de
25%;
 Sărăcia favorizează sinuciderea, precum şi pierderea unui statut socio-economic.
Durkheim ne vorbeşte despre anomie, referindu-se la un dezechilibru politic, social,
moral, religios, care determină individual să-şi ia viaţa;
 Lipsa sociabilităţii cu persoanele din jur, izolarea sau tratarea perosanei într-o manieră
umilitoare de cei din jur, etichetarea unei persoane pentru aspectul inestetic sau pentru

25
 SINUCIDEREA

o dizabilitate a acesteia. Tendinţa de excludere dintr-un grup social sau marginalizarea

acesteia conduce la suicid;
 Rupturi afective: divorţ, eşec sentimental, despărţire, conduc persoanele la suicid
deoarece consideră că nu pot trece peste acestă despărţire şi nu mai sunt capabili de a
avea viaţa de dinaintea pierderii;
 Pierderea unei persoane apropiate, mai ales partener (deces) sau a unei prietenii;
 Suicidul este mai des întâlnit la bărbaţi decât la femei, la aceştia având finalizare, în
schimb la femei rata tentativelor este mult mai mare, datorită faptului că femeile au un
caracter mai blând, sunt mult mai ataşate de copii, având doar un rol secundar în lupta
pentru viaţă;
 Mediul urban este mai favorabil sinuciderilor decât cel rural;
 Vârsta influenţează sinuciderile, până la vârsta de 30 ani menţinându-se o rată foarte
crescută a suicidului;
 Din punctul de vedere al factorilor meteorologici, sinuciderile sunt mai frecvente
toamna şi primăvara, din cauza psihozelor şi în deosebi la bărbaţi, datorită faptului că
aceştia intră mai des în contact cu mediul exterior;
 Sinuciderea se regăseşte în cazul bolnavilor în faze terminale, mai ales a
schizofrenicilor începand din primii ani de suferinţă, depresii majore, anxietate şi
tulburări de comportament;
 Orientarea sexuală poate constitui un factor al actului suicidar din cauzele etichetelor
pe care le primesc din partea majorităţii (discriminarea), angoasa privind contaminarea
cu HIV;
 Acest fenomen s-a mai întâlnit şi în timpul războaielor, a revoluţiilor sângeroase,
cutremure;
 Persoana care se sinucide poate fi victima violenţei fizice sau sexuale încă din
copilărie, astfel purtând sentimentul de ruşine şi umilinţă pentru condiţia lor, având
totodată dificultăţi de interrelaţionare cu cei din jur;
 Efectul mass-media poate conduce la o conduită suicidara;

Folosind datele furnizate de Davidson şi Philippe, s-a stabilit o tipologie a tentativei de

suicid la tineri, grupa de vârstă cuprinsă fiind de 20-25 ani (Adrian Majuru, 2006, p.18) :
1. Prima grupă este formată din tineri cu patologii sociale şi mintale ereditare, asociate cu
eşecuri profesionale, delincvenţă, alcoolism, având tentative anterioare de sinucidere;

26
 SINUCIDEREA

2. A doua grupă este formată de subiecţi cu o personalitate sensibilă, foarte predispuşi la

sinucidere, mai ales din cauza eşecurilor sentimentale;
3. A treia grupă este formată din indivizii defavorizaţi social, izolaţi, depresivi;
4. A patra grupă este caracterizată prin dificultăţi conjugale, sinuciderea propriu-zisă având
loc adesea prin intermediul pastilelor; se întalnesc foarte multe cazuri având şi tulburări
mintale;
De-a lungul timpului s-a încercat folosirea unor metode de către sociologi
(www.criminologie.ro) pentru a descoperi motivaţia sinuciderilor şi a estima riscul suicidar.
Drept exemple putem menţiona:
- Scala lui Hatton şi Valente numesc factori declanşatori ai sinuciderii ca fiind: anxietatea,
depresia, izolarea, tentative anterioare de sinucidere;
- Scala de potenţial de sinucidere elaborată de Cull şi Gill (1983) folosită pentru evaluarea
persoanei pe patru nivele de risc pentru sinucidere letală, bazate pe lipsa optimismului,
imagine negativă despre sine;
- Scala Bruni (1985) identifică factori de risc precum: lipsa îngrijirii mamei încă din timpul
sarcinii;
- Moses(1985) consideră că bărbaţii peste 45 ani au un risc mai ridicat de suicid datorită
bolilor, izolării, mentalităţii conform căreia sentimentele nu trebuie împărtăşite;
- Tomlinson – Keasy (1986) identifică următorii factori de risc: probleme în familie,
alcoolismul, sănătatea mentală, sănătatea sau pierderea tatălui;
- Shneidman (1971) ia în calcul mai mulţi factori precum: alcoolul, homosexualitatea,
trăsături ale personalităţii şi fericirii individului, proasta dispoziţie, sentimentul de
inferioritate sau încrederea în sine, impulsivitatea;
- Motto (1986) consideră ca şi cauze adiţionale la cele menţionate mai sus: orele de somn,
scăderea bruscă a greutăţii, insatisfacţie;
- Lesch şi Walter (1985) scot în evidenţă faptul că individual suferă de o profundă tristeţe şi
dezamăgire în momentul sinuciderii, depresie;
La cele de mai sus se adaugă numeroase alte încercări de a estima riscul de sinucidere
dar şi tentativele suicidare, de la explicaţii medicale (vârstă, sex, antecedente anterioare,
externare recentă, alcoolism), dar şi explicaţii pshilogice care pot relata explicarea trecerii la
actul suicidar (relaţiile cu familia, stilul de viaţă, condiţia precară, izolarea socială a
individului, probleme financiare, raporturile sale cu cei din jur).

27
 SINUCIDEREA

Diversitatea de motive este mare, producând un rezultat abominabil, acela al

sinuciderii. La fiecare sinucidere, se analizează mobilul ei, cauzele care au determinat
subiectul să recurgă la actul suicidar, însă aceste motive sunt prezumtive, niciunul dintre noi
neştiind cu exactitate care a fost motivul cu certitudine care a generat starea în care individual
vrea să-şi pună capăt zilelor.

O atenţie deosebită trebuie acordată factorilor psihiatrici care au o mare influenţă

asupra comportamentului suicidar
Un rol important în cadrul acestor factori îl ocupă depresiile (35-80%, după părerile
diferiţilor autori), care se pot datora unei pierderi, de exemplu pierderea unei persoane
apropiate - demonstrat de Freud în “Doliu şi Melancolie”. Persoana melancolică începe să-şi
piardă interesul pentru exteriorul care îl înconjoară, resimte o imposibilitate de a recupera
persoana pierdută sau substituirea acesteia şi începe să urască persoana pierdută sau pe sine
însuşi.
Persoanele depresive încetează să îşi mai ia medicaţia considerând-o inutilă, sunt
foarte pesimiste în privinţa vindecării. Depresia masculină poate fi cauzată de violenţa în
familie de-a lungul cursului vieţii. La adolescenţi această depresie consistă în absenţe la
şcoală, comportament deviant, consum de alcool şi droguri iar la fete se poate manifesta prin
tulburări de alimentaţie (greva foamei individuală) şi insomnii, ducând astfel la un
comportament anorexic.
În cazul bătrânilor, sentimentul sinuciderii se poate declanşa din cauza unor boli
(infarct, cancer, Parkinson şi Alzheimer). Insomnia în timpul depresiilor poate fi determinantă
instinctului suicidar.
Un alt factor pshihiatric este schizophrenia, care instalată, poate cauza sentimente
sinucigaşe, mai ales dacă este însoţită de depresie şi încă din primele zile de externare, pentru
că suferă o dificultate de reinserţie socială. Riscul este mult mai mare dacă pacientul este
tânăr, bărbat şi a avut o viaţă socială foarte dinamică înaintea bolii, instalându-se astfel o
tulburare mentală profundă.
Printre alţi factori psihiatrici se mai enumeră şi alcoolismul şi toxicomania. Alcoolicii
beau pentru efectul euforizant care, cred ei, le învinge sentimental cronic de depresie, însă cu
cât avansează cu alcoolul, cu atât depresia se adânceşte. Statisticile arată că la alcoolici, riscul
suicidar este mai mic decât la depresivi, însă cumulate nu duc la un rezultat tocmai pozitiv.
Consumul excesiv de alcool poate conduce la depresie prin sentimentul eşecului şi decăderii.

28
 SINUCIDEREA

Până la trecerea la actul final de sinucidere se mai adaugă şi alţi factori precum marginalizare,
începerea deteriorării din cauza băuturii, probleme financiare.
În ceea ce priveşte toxicomanii, în momentele de sevraj subiectul încearcă cu
disperare să facă rost de o nouă doză, iar negasirea acesteia poate conduce la o depresie foarte
puternică şi apoi poate conduce la suicid.
Epilepticii sunt un alt exemplu de persoane predispuse la sinucidere, deoarece aceştia
nu se pot obişnui cu statul pe care îl au, îndeosebi din cauza stigmatizarii la care este supus
acesta pe parcursul vieţii.
Mai putem adăuga refuzul de hrană datorată unei suferinţe psihice, subiectul încercând
să se autopedepsească sau să facă din aceasta un simbol de protest.
Această formă este des întâlnită în penitenciar, fiind un protest la adresa personalului,
la modul în care sunt trataţi, fiind considerată de cei care doresc să sfârşească prin a se
sinucide, ca fiind singura metodă care le stă la dispoziţie pentru a-şi atinge scopul. Metoda a
mai fost folosită şi de oameni cu prestigiu pentru a beneficia de anumite drepturi.
Sunt şi cazuri de ameninţare cu sinuciderea pentru că nu beneficiază de un anumit
lucru, dar aceştia nu duc la bun sfârşit ceea ce ameninţă că vor face în caz de refuz, însă au
fost şi situaţii în care s-au sinucis accidental şi involuntar, căzând de la o distanţă foarte mare.
În ceea ce priveşte factorii medicali, se investighează datele sociologice şi patologice
ale familiei cât şi a sinucigasului, într-un studiu post-mortem. Se analizează în detaliu
simptomele avute, tratamentele aplicate pe parcursul vieţii până la scrisoarea de adio a
sinucigasului dacă există. Se mai analizează şi stările individului în diferite situaţii, cum
reacţionează acesta într-un acces de furie, supărare sau dacă este impulsiv. Se caută o legătură
între stările individului şi arborele genealogic al familiei acestuia.
În ceea ce priveşte aceste analize, de regulă cercetătorii se lovesc de o tăcere din partea
familiei sinucigasului, care tinde să ascundă informaţii constructive pentru analiza factoriilor
care au declanşat sinuciderea persoanei în cauză.
Au fost făcute diverse studii pe copii adoptaţi şi pe gemeni, acestea relevând faptul că
o conduită sinucigaşă poate fi moştenită de la părinţi. Este vorba de moştenirea unor tulburări
psihiatrice genetice care conduc la acest comportament, existând adesea şi cazuri, conform
studiilor, în care au fost sinucideri în cadrul familiei din care provenea sinucigaşul.
Sinuciderea mai poate rezulta din cauza existenţei unei boli, persoana nemaisuportând
la un moment dat durerea, dorind să o sfârşească sau să evadeze din acesta lume din cauza
acesteia. Astfel de situaţii sunt des întâlnite în grupa vârstnicilor putând ajunge şi la 80% din

29
 SINUCIDEREA

cauza alterării sănătăţii. Dar există şi cazuri în care chiar dacă persoanele respective sunt
bolnave, rezistă cu succes în faţa durerii şi nu recurg la acte suicidare.
Ca şi factori adiţionali adăugaţi la cele de mai sus sunt şi pierderile unor fiinţe dragi cu
implicaţii mari sentimentale, fie vorba de deces, despărţire, divorţ, precum şi probleme se
ordin profesional.
Violenţa poate fi un factor declanşator de suicid chiar dacă aceasta este una conjugală,
sau încă din copilărie. Sechelele rămân, aceste persoane suferind de inferioritate faţă de cei
din jur, cauza pentru care nu se pot adapta şi devin izolaţi şi nefericiţi.
Un alt exemplu de acest fel poate fi orientarea sexuală, care din cauza discriminării şi
a marginalizării sociale poate conduce la acte deviante.
Factorii de mediu pot influenţa conduita suicidara. Când vorbim depre aceşti factori ne
gândim la modul de adaptare al individului la condiţiile de mediu. Condiţiile nefavorabile
precum sărăcia, incapacitatea de a avea un trai decent, totalitatea problemelor ce formează
sfera economică pot creea cultivarea sentimentului de sinucidere.
Existenţa sinuciderilor în mediul urban este considerabil mai mare decât în mediul
rural, drept consecinţă a inadaptării la mediul alert de la oraşe.
Să nu uităm religia, care ghidează credinţele oamenilor şi care poate stopa posibilele
gânduri sinucigaşe ale acestora din frică de Dumnezeu.
Durkeim spunea că sinuciderea este rezultanta absenţei identificării cu un grup unitar,
avansând astfel ideea că acolo unde integrarea religioasă este mai puternică, acolo rata
sinuciderii ar trebui să scadă.

B. Posibile cauze ale sinuciderii. Teorii ale sinuciderii

Sinuciderea, ca şi fenomen social, are la bază un conglomerat de cauze printre care

putem remarca, în primul rând cauzele sociale care stau la baza comportamentului suicidar.
Aceasta este opinia cercetărilor sociologice care consideră că aceste cauze care stau la baza
sinuciderii, nu ţin de individ, ci de mediul care îl înconjoară, de grupul său social căruia îi
aparţine, de persoanele cu care intră în contact.
Durkheim este de părere că există două cauze sociale care îşi pun pregnant amprenta
asupra suicidului, respectiv: integrarea socială reprezentată de gradul de ataşament pe care îl
adoptă individual pentru societatea căreia îi aparţine şi reglarea socială, incluzând aici
intervenţia grupului social sau societăţii în relarea comportamentului acestuia. Durkheim

30
 SINUCIDEREA

susţine că cu cât gradul de implicare al individului se află la extreme, adică este ori prea mic
ori prea mare, riscul sinuciderii este mult mai mare decât la cei care au un nivel mediu de
integrare socială.
Pe baza concepţiilor acestuia s-au creat o serie de teorii, care o contrazic sau sunt de
acord cu teoria lui.
Când ne gândim la cauze sociale putem lua în considerare şi calamităţile naturale:
războaie, crize politice care dau naştere unor sentimente suicidare în cadrul conştiintei
colective în primul rând prin falimentarea vieţii sociale care transformă structura grupurilor
sociale provocând o revoltă în interiorul psihicului uman. În timpul acestor războaie toate
activităţile sunt afectate, inclusive armonia familiilor suferă transformări prin decesul unora la
datorie.
O altă latură, care poate fi cotată ca şi cauză socială a suicidului, este cea
sentimentală, care o dată lezată poate determina deasemenea modificări la nivelul psihicului şi
poate declanşa dorinţa de sinucidere.
Decepţiile sentimentale au drept finalizare sinuciderea la unele persoane, însă cauza
primordială socială a sinuciderilor rămâne legată de condiţiile materiale, lipsa mijloacelor de
trai.
Totalitatea acestor cauze sociale stau la baza teoriilor sociologice sau exogene
(T.Butoi, V.Iftenie, Al.Boroi, Al.Butoi, 1999, p.75) legate de exteriorul persoanei pe care îl
blamează pentru recurgerea individului la sinucidere, respectiv raporturile cu anturajul,
condiţiile de viaţă, ocupaţia şi gradul de cultură.(T.Butoi,V.Iftenie, Al.Boroi, Al.Butoi,1999,
p.78)
În relaţia dintre individ şi mediu:
Individul trăieşte într-o societate, la nivel general iar în particular acesta trăieşte într-o
microsocietate în care îşi creează un anturaj care îl înconjoară. Un prim membru al acestui
anturaj este familia care dezvoltă educaţia individului de la naştere până la moarte. Cu toate
că aceasta ar trebui considerată ca prim exemplu pozitiv pentru individ, studiile făcute arată
întocmai inversul, aceasta fiind considerată ca fiind prima vinovată de sinuciderea individului,
fie acesta minor, fie adult.
În ceea ce priveşte condiţiile de viaţă, putem lua în considerare cele relatate mai
devreme, respectiv crizele economice care dau naştere instinctelor sinucigaşe.
Atâta timp cât echilibrul din societate este perturbat,numărul sinuciderilor poate spori
considerabil.

31
 SINUCIDEREA

Omul se sinucide din cauza lipsurilor materiale, instabilităţii locului de muncă,

nesiguranţa zilei de mâine.
Ocupaţia poate influenţa sentimentele sinucigaşe ale indivizilor. Putem lua drept
exemplu cazul militarilor care decât să se vadă învinşi de către o tabără adversă sau
dezonoraţi, preferă să-şi pună, cu demnitate, capăt zilelor. Sau, cazul medicilor, care au un rol
foarte important în viaţa oamenilor; în cazul în care a greşit o intervenţie, sentimental de
vinovăţie faţă de el ca şi medic, faţă de un om care a decedat din cauza acestuia şi mai ales
atitudinea familii faţă de el îl determină să prefere mai mult un suicid decât consecinţele ce
urmează.
Referitor la contribuţia gradului de cultură asupra sinuciderilor există păreri împărţite.
Unii autori consideră că acesta nu are nicio relevanţă pentru sinucidere, însă au fost făcute
studii, precum cel efectuat de dr. Bogdan V. Delavrancea (T.Butoi,V.Iftenie, Al.Boroi,
Al.Butoi,1999, p.81) care arată că 57% dintre sinucigaşi au studii elementare, 37% au studii
medii şi 6% au studii superioare.
Alte studii făcute arată contrariul, că cei cu studii superioare se sinucid cel mai des, din
rândul înaltei societăţi.
O altă categorie de teorii ce stau la baza gestului suicidar sunt cele psihiatrice sau
endogene, având drept cauze: personalitatea şi temperamental, sociabilitatea, ereditatea,
psihologia individului predispus la sinucidere.
Să luăm ca prim punct de vedere temperamentul, personalitatea şi influenţa acestora
asupra comportamentului suicidar. Personalitatea este definită ca “ansamblul de trăsături
morale şi intelectuale, de însuşiri şi aptitudini sau defecte care caracterizează modul propriu
de a fi al unei persoane, individualitatea ei în raport cu ceilalţi” (T. Butoi, V. Iftenie, Al.Boroi,
Al.Butoi, p.83) sau “personalitatea exprimă ansamblul caracteristicilor temperamentale,
caracteriale şi voliţionale ale fiecărei persoane în parte, ca rezultat al interacţiunii dinamice
dintre primul şi al doilea sistem de semnalizare, determinând atitudinea liberă, conştientă a
individului faţă de lume si faţă de propria persoana.” ( T. Butoi, V. Iftenie, Al. Boroi, Al.Butoi,
1999, p.83)
Astfel personalitatea poate fi transformată pe parcursul vieţii, putând reprezenta o
cauză declansatoare a sentimentelor sinucigaşe, atitudine a individului faţă de propria
persoană şi faţă de lume, suferind schimbări radicale, determinândul pe acesta să aibă o
atitudine faţă de el însuşi şi faţă de lume total negativă.

32
 SINUCIDEREA

În ceea ce priveşte temperamentul, acesta reprezintă “o componentă dinamică a

personalităţii, considerat ca ansamblul însuşirilor înnăscute în ceea ce priveşte intensitatea,
echilibrul şi mobilitatea proceselor fundamentale ce modulează o anumită amprentă
particulară fiecărui individ, pe toată durata existenţei sale.” (T. Butoi, V. Iftenie, Al. Boroi, Al.
Butoi, 1999, p.84)
După cum reiese, temperamentul este o componentă particulară a personalităţii şi
poate fi şi el la rândul său o cauză generatoare de suicid.
Sociabilitatea este o altă caracteristică a prsonalitatii individuale, în a cărei lipsă se pot
naşte sentimente sinucigaşe în interiorul individului. Aceasta presupune comunicare, stabilirea
de relaţii interpersonale cu familia sau grupul social din care face parte. Fără acesta individul
devine introvertit, izolat de restul lumii, lipsa legăturilor cu cei din jur putându-l constrînge pe
acesta să ia o astfel de atitudine. Nedezvoltând acestă comunicare cu cei din jur şi purtând
raporturi strict oficiale cu aceştia, pot dezvolta în interiorul lor idei sumbre, morbide.
Ereditatea joacă un rol important generator al sinuciderii, atât cea de alcoolism,
maladii incurabile, bolile psihice.
Studiile au arătat că faţă de factorii sociali, ereditatea deţine un procent de 50-70% în
ceea ce priveşte evoluarea tendinţelor de sinucidere ale indivizilor; (T. Butoi, V. Iftenie, Al.
Boroi, Al. Butoi,1999, p.87)
Psihologia individului predispus la sinucidere este caracterizată prin lipsa încredererii
în sine, convingerea că acesta este inutil în societate, caracterizat printr-o gândire pesimistă în
general. Baza pe care se crează astfel de sentimente este una plină de complexe de
inferioritate, care dau naştere unei idei obsesive a morţii, blocând instinctul de conservare.
Ideea obsesivă pe fondul căreia se creează dorinţa de a se sinucidere reprezintă practic
o cauză principală căreia i se adaugă altele secundare, care au o importanţă mult mai mică,
comparativ cu cea fundamentală, denumită şi cauza-pivot. (T. Butoi, V. Iftenie, Al. Boroi,
Al.Butoi,1999, p.90)
Printre aceste cauze pivot putem avea în vedere: cauzele sexologice, ce au în vedere
sinuciderile victimelor violului sau şi alte cauze precum: ideea obsesivă a inferiorităţii
(bolnavii incurabili sau suferind de o malformaţie), indivizii cărora le este teamă de
răspunderea penală, de închisoare, situaţii când au loc pierderi materiale considerabile
caracterizate prin lipsa posibilităţii recuperării a ceea ce a pierdut, sinuicderea ca răzbunare
împotriva unei persoane din grupul social, sinuciderea prin care individual are un secret de

33
 SINUCIDEREA

care depinde o persoană la care acesta ţine foarte mult şi de care depinde supravieţuirea
acestuia, sau cauze diverse, nejustificabile.
Alte cauze specifice sinuciderii pot fi de natură psihologică, printre care putem
distinge imitaţia, termen introdus de către Durkheim în faimoasa sa operă Sinuciderea, care
consideră acesta ca fiind un factor cu o influenţă foarte mare în sinucidere.
Această imitaţie poate fi întâlnită nu numai la indivizi care au legături foarte strânse
între ei ci şi la persoane care nu au nicio legătură. Există anumite momente în care oamenii
manifestă aceeaşi activitate psihologică, influenţaţi de anumite caracteristici, precum mediul
înconjurător.
Factorii psihologici pot fi influenţaţi de anumite stări prezente la oameni de ordin
fiziologic, organic, care pot genera existenţa unor manifestări morbide la nivelul sistemului
psihic al omului. Această morbiditate a imitaţiei poate îmbrăca trei stări: aceleaşi manifestări
ale oamenilor sub influenţa aceloraşi factori sociali sau economici care provoacă mizerie şi
suferinţă în sufletele acestora, printre care putem include şi suferinţele de ordin sentimental,
factori care determină în rândul societăţii o slăbire a coeziunii sociale sau o criză morală;
Un al treilea element de imitaţie morbidă poate fi considerat mimetismul, prezentată ca
o forţă care se naşte şi se manifestă uniform la toţi oamenii, toţi având aceleaşi simptome
cauzate de suferinţa organică sau psihică.
Sinuciderile pot fi rezultatul unei “contagiuni mintale” (A. Majuru, 2006,p.44), cum
este şi cazul Werther, paradigma acestuia fiind exprimată prin ideea de a pleca, de a descoperi
ceea ce îi era necunoscut acestuia sau paradigma Freud, în care “mecanismul sinuciderii
coboară în adâncurile fiinţe, legând prezumtivul pacient de o întreagă genealogie a
demonismului” (M. Mihaies, 2005, p 32), instinctul de conservare fiind astfel mai puţin
prezent decât sentimental moralei.
Este cotat ca fiind anormal sentimentul morbid inseminate în conştiinţa umană la un
moment dat,după ce acesta evoluează,face sacrificii şi lupta pentru o viaţă mai bună,ca în final
ideea obsedantă a morţii să îl bântuie neîncetat şiş a îl determine să îşi pună capăt zilelor.
Din punct de vedere psihologic, scrisorile sinucigaşilor ne arată că acestea trec printr-
un conglomerat de sentimente, care reunite degajă instincte sinucigaşe precum: depresia,
emoţia, nerăbdarea, dezgustul de viaţă, regretul, stare de agitaţie nervoasă. Sinucigaşul, pentru
a îşi pune la capăt gândurile de a se sinucide, se izolează, gândeşte profound, evadează din
real pentru ca finalul să fie executat cu atenţie pentru a scăpa de chinurile unei vieţi amare.

34
 SINUCIDEREA

Sinucigaşului îi trebuie analizată întreaga viaţă de la naştere până la moarte de către

psiholog pentru a analiza cauzele care l-au determinat să ia această decizie.
Pot fi repercursiunile unei violenţe sau abuz suferit în copilărie, iar din cauza
sentimentelor de inferioritate avute faţă de ceilalţi, consideraţi de acesta ca fiind normali, să
recurgă la sinucidere pentru a demonstra o oarecare superioritate sau importanţă existenţei
sale căreia i-a simţit lipsa până în acel moment.
Au fost mai multe încercări, în special a le identifica respectivele cauze care
declanşează dorinţa de sinucidere la persoane. În rândurile explicaţiilor de ordin psihologic se
remarcă Sigmund Freud în ceea ce priveşte noţiunea de devianţă în general, incluzând în
aceasta şi sinuciderea.
Acesta ia în considerare trei componente principale printre care se enumeră: sinele, ca
fiind locul unde se nasc instinctele şi de unde se generează energia, supraeul, locul care
interzice exteriorizarea pulsiunilor inconştiente şi eul, care controlează întreg comportamentul
uman şi care rezolvă conflictele dintre sine şi supraeu, semnificând întreaga personalitate
umană;
Cea mai importantă funcţie a eului este subliminarea, semnificând înlocuirea
dorinţelor inconştiente de activităţi dezirabile de către societate.
Eul declanşează o serie de mecanisme de apărare la apariţia oricărui factor disturbator,
dar acesta se poate transforma în mecanism distructiv, dacă este afectat într-o manieră
dizagreabila. Astfel, se declanşează o autodistrugere, care poate fi manifestată prin suicid.
Această cauză care blochează instinctul de apărare poate fi caracterizată printr-o neatingere a
idealurilor, preferând astfel moartea decât un trai indecent.
Conform teoriei lui Freud, există trei tipuri psihosociale. (T. Butoi, V. Iftenie, Al.
Boroi, Al.Butoi,1999, p.85):
erotic - preocupat de menţinerea şi obţinerea afecţiunii, obsesiv - o afirmare
exagerată a eului şi narcisic - preocupat de autoconservare.
Sinuciderea aparţine tipului erotic, caracterizat de cei care pierd afectivitatea de care
au nevoie sau tipului obsesiv, exemplu concludent fiind suicidul de abandon.
În lucrarea “Doliu, tristeţe şi melancolie” (1917), Sigmund Freud analizează depresia,
creând şi o teorie legată de psihodinamica depresiei.
În această lucrare el vede melancolia ca pe o repercursiune negativă, ca urmare a
pierderii unei fiinţe dragi. Melancolia este un doliu recunoscut de către subiect. Imaginea
fiinţei pierdute rămâne în psihicul persoanei, devenind o parte a ego-ului acesteia.

35
 SINUCIDEREA

Sentimentele generate de această pierdere pot conduce la o aversiune a individului faţă de el

însuşi, simtind nevoia de a-şi face rău singur.
Freud ne vorbeşte şi de existenţa a două forţe care creează echilibru în
comportamentul uman: eros - forţa vieţii care ne ajută să supravieţuim şi thanatos - instinctul
morţii prin care arată că în momentul în care energia psihică, denumită de acesta libido, este
consumată sau se pierde, creează un dezechilibru, forţa vitală necesară existenţei fiind
înghiţită de energia morţii. Dorinţa de moarte, thanatosul, este posedată de orice individ
inconştient.
La baza acestei stări denumită de acesta melancolie, stau trei condiţii care trebuiesc
îndeplinite, respectiv: pierderea obiectului, ambivalenţa şi regresiunea libidoului eului. (F.
Tudose,2007, p.103)
După ce are loc pierderea obiectului, libidoul rupe legăturile dintre el şi acel obiect,
având ca finalitate retragerea libidoului în eu.
Opinia lui Szondi este aceea că persoana are sentimente ireale pentru un obiect deja
pierdut, neconformându-se cu această pierdere, continuând cu fixaţia avută pentru acel obiect.
Eul începe să manifeste sentimente de răzbunare şi agresiune pentru acel obiect deoarece l-a
părăsit, iar datorită faptului că acest obiect nu mai există, totalitatea acestor sentimente de
agresivitate se întorc asupra eului, aici fiind punctul de plecare al tentativei de sinucidere.
Din punct de vedere psihiatric, sinuciderea se poate manifesta în uşoare stări de
depresie până la melancolie acută sau cronică, în stări de plictiseală obişnuită până la spleen
şi taedium vitae. (A. Majuru, 2005, p.307)
Sinuciderea mai poate fi o consecinţă a fricii datorată lipsurilor sau durerilor cauzate
de o boală, sau a răspunderii penale pentru o anumită infracţiune.
O altă cauză mai poate fi remuşcarea, individual făcând ceva negativ şi ireparabil,
considerând astfel că aceste sentimente de remuşcare pot fi învinse prin sinucidere. Depresia
este o tulburare afectivă, afectând între 3-5% din populaţia prezentă, de 2 ori mai mult la
femei decât la bărbaţi.
Printre tulburările afective se regăseşte şi anxietatea, “stare afectivă neplăcută având
calităţile subiective ale fricii sau ale emoţiilor apropiate de frică.” (F. Teodorescu, 2001, p.15)
sentiment care poate construi dorinţa de sinucidere a subiectului.
O altă tulburare poate fi mânia, o stare de exaltare, caracterizată prin hiperactivitate, în
care poate apărea aşa numita “fugă de idei” sau psihoză maniaco-depresivă, care se naşte din

36
 SINUCIDEREA

depresie şi mânie, sentimente care se succed la anumite intervale de timp care pot participa
deasemenea la instinctul de sinucidere.

C. Clasificări ale suicidului:

În cadrul acestor categorii de suicid există persoane care ameninţă că se vor sinucide,
persoane care încearcă să o facă dar nu reuşesc, dar şi persoane care reuşesc să îşi grăbească
sfârşitul.
Pot fi evidenţiate mai multe categorii de suicid (F. Tudose,2007, p.105):

Suicidul ameninţare - aceste persoane decât ameninţă că vor recurge la acesta şi nu vor într-
adevăr să o facă; pentru ei acesta este o ameninţată precedată de un anumit scop: acela de a
câştiga un anumit beneficiu, acesta fiind un mijloc de şantaj aplicat de către individ; Există şi
posibilitatea ca în cazul nereuşitei obţinerii a ceea ce şi-au propus, să recurgă într-adevăr la
sinucidere.
Apare la persoane cu o uşoare labilitate psihică sau cu un coeficient scăzut de
inteligenţă, de regulă la femei sau adolescenţi.
Suicidul tentativă - este specific femeilor, este ambiguă dorinţa lor subită de a muri, actul în
sine fiind incert; statisticile arată că între 14-53% din cei care au încercat să se sinucidă, au
dezvăluit şi altora intenţia lor de a se sinucide.
Această tentative apare ca urmare a izolării individului de către anturaj, acesta
începând să se simtă marginalizat şi din cauza lipsei de afecţiune din partea celor din jur
recurge la sinucidere.
Veleitatea suicidara - dorinţa de suprimare a vieţii este una temporară şi teoretică, nu şi
practică; este un simplu impuls trecător, fără a avea o finalizare a actului.
Echivalenţe suicidare - sunt caracterizate de un risc pe care şi-l asumă un subiect în
momentul în care exercită o anumită activitate, fiind conştient de eventualele repercursiuni
negative ale faptului, de exemplu conducerea imprudentă a unui autovehicul sau refuzul
alimentar.
Sindromul presuicidar - caracterizat de către Ringel prin restrângerea ariei conştiintei şi
afectivităţii ce încurajează subiectul să se gândească la o posibilă sinucidere.

37
 SINUCIDEREA

Suicidul reuşit - având finalizarea actului mult dorit de subiect; cei care se sinucid au
tentative de sinucidere în trecut sau persoane care au încercat dar au fost salvate la timp şi au
încercat până au reuşit sau persoane cărora suicidal le-a reuşit de la primă încercare.
Suicidul travestit - este o formă de disimulare a suicidului sub forma unui accident datorită
dorinţei de a nu-şi învinovăţi rudele sau pentru a le proteja de reacţia celor din jur.
Raptusul suicidar - este datorat unui impuls de nestăpânit care determină persoana respectivă
să se sinucidă, folosind orice mijloc avut la îndemână.
Parasuicidul - formă de suicid în care putem include automutilarile, refuzul de hrană sau
tratament precum şi sinuciderile cronice care pot avea drept cauze toxicomania sau
alcoolismul. Termenul de parasuicid a fost introdus de Norman Kreitman în “Parasuicide”
apărută în 1970. (F. Tudose, 2006, p.106)
Conduita suicidară - presupune un comportament organizat în vederea acestui scop, un
exemplu adecvat îl reprezintă individul care îşi scrie testamentul sau îşi vizitează locurile cu o
anumită semnificaţie pentru el, pentru a-şi lua practic rămas-bun de la acestea înainte să
moară.

Pot fi o serie considerabilă de sentimente care preced sinuciderea. Ca şi exemple

putem lua în considerare:
- sentimente de scuză şi apărare faţă de persoanele dragi acestora;
- sentimente vindicative, dezvoltate de subiect faţă de anumite persoane, prin această metodă
dorind să se răzbune pe ei;
- sentimente filantropice, prin donaţii solicitate de către acesta post mortem, pentru ca
imaginea lui să rămână una caritabilă şi generoasă faţă de cei din jur;
- sentimentele suprarealiste, care simt o stare de calm după tensiunea puternică ce i-a condus
la suicid, în timpul acestei stări având aceste sentimente suprarealiste.

Suicidul reuşit şi dorit de către subiect mai poartă denumirea de suicid “vero” (T.
Butoi, V. Iftenie, Al. Boroi, Al. Butoi,1999, p.39) şi semnifică suprimarea vieţii în mod
deliberat de către individ.
V. T. Dragomirescu consideră ca şi etape ale acestui suicid următoarele:
Suicidaţie – suicidacţie - traumatizare
Să încercăm pe rând să explicăm aceste etape.

38
 SINUCIDEREA

În primul rând, suicidaţia, ca fiind prima fază a procesului suicidar în care este gândită
ideea morţii de către subiect şi analiza unei posibile continuări de a trăi sau de a adopta ideea
morţii. Aici acesta caută posibile motivari, justificări ale alegerii sale. Este etapa în care
individul trece prin perioadă dificilă în care este decepţionat, moment în care se naşte şi
sentimentul de inferioritate care începe să-l domine. Cauza devine obsedantă, inconştientul
neputinios în faţa acestei situaţii, psihicul începând să fie înceteze până se trece la ideile
sinucigaşe ale individului.
Suicidacţia este caracterizată prin începerea pregătirilor minuţioase pentru sinucidere,
a metodelor de îndeplinire a ceea ce şi-a propus, respectiv locul, tehnica pe care o va utiliza:
otrăvire, spânzurare, împuşcare, aruncare în faţa trenului, înecare, hemoragie externă,
electrocutare, precipitare, secţionarea gâtului sau plăgi cardiace.
V.T.Dragomirescu spune că se produce: “o creştere marcată şi progresivă a stării de
tensiune intropsihice care, ajunsă la paroxism, explodează sub forma unei reacţii psihogene
(raptus psihic), moment în care individul adoptă decizia înfăptuirii suicidului.”( T. Butoi, V.
Iftenie, Al. Boroi, Al. Butoi,1999, p.43)
Dacă suicidul eşuează, cu siguranţă va mai fi încercat încă o dată, dar nu în momentul
imediat şi adoptând o altă modalitatea care să dea rezultate eficiente.
Traumatizaţia este ultima fază, şi cea în care este atins obiectivul propus, acela de
suprimare a vieţii şi este vizat în totaliatate aspectul morţii.
Pentru subiect, ideea de risc este inexistentă, toată ideea de existenţă este şi aceasta
neutralizată, singura idee valabilă în acest moment este cea a morţii.
Mai poate fi prezentă şi ideea de suicid accidental, fiind astfel denumită o moarte fără
cauze evidente, interpretată ca şi suicid în lipsa dovezilor concludente care să ateste că a fost
suicid sau accident.
Se pot distinge două tipuri de sinucidere, după modalităţile utilizate pentru a-şi pune
capăt zilelor:
- soft, de exemplu otrăvirea cu diverse substanţe toxice;
- hard, spânzurarea fiind un exemplu elocvent sau împuşcarea şi dacă dorim să
menţionăm forme mult mai extreme, acestea sunt cele asiatice (sepuku,harakiri).

Cercetătorii au clasificat sinuciderile după modelele lui Jousset şi Moreau de Tours,

descoperind astfel patru tipuri:

39
 SINUCIDEREA

a. Maniacală - principalul factor declanşator al sentimentului de sinucidere fiind

mânia, caracterizată prin halucinaţii, deliraii care determină săvârşirea actului suicidar.
Persoana care recurge la acest act o face pentru “a scăpa de o ruşine sau pericol imaginar sau
pentru a da ascultare unui ordin venit din ceruri”; dacă tentativa de suicid a mai avut loc, va
mai fi repetată dar nu în momentul imediat încercării.
b. Melancolică - este caracterizată prin sentimente de tristeţe, de depresie, idee
obsesivă a sinuciderii de care nu poate scăpa, aceste trăiri determinând halucinaţii şi deliruri
care conduc la sinucidere. Locul în care va fi realizată sinuciderea este ales cu foarte multă
precauţie, departe, unde nimeni nu le poate sări în ajutor.
c. Obsesivă - determinată de anxietate, se sinucide fără să aibă un motiv bine
întemeiat, doar prin persistenţa ideii de moarte. Mai este numită de către Durkheim şi
sinucidere “anxioasa”.
Este caracterizată prin persistenţa ideii de moarte şi care dacă nu şi-a dus-o la
finalizare, persoana respectivă trăieşte cu gândul că şi-a satisfăcut dorinţa.
d. Impulsivă - declanşată de impulsuri neavând un motiv sau doar un motiv
imaginar pentru a recurge la sinucidere. Mai este denumită şi automatism sinucigaş rezultând
dintr-un impuls ireversibil şi brusc.
Persoanele care au avut tentative şi s-au salvat declară că nu-şi pot explica acest
instinct sinucigaş. Se poate datora unor tulburări mentale, sunt lipsite de temei şi imaginare.
După scopului actului suicidar, acesta poate fi:
1. de şantaj (când acesta a suferit un eşec)
2. agresiv (din cauza răzbunării)
3. oblativ (sacrificiu pentru o valoare)
4. ordalic (ca probă a inocenţei)
Putem lua şi alte exemple de clasificări ale sinuciderilor:
K.Menninger distingea:
a. suicid cronic, în care se încadrau problemele conjugale, psihozele depresive
b. suicid focalizat, caracterizat prin automutilare sau frigiditate
c. organic, având o componentă agresivă erotică
Quido distingea:
a. suicid reuşit - acţiune finalizată a sinuciderii
b. tentativa de suicid - acţiune nefinalizată, scopul nefiind dus până la capăt
c. ameninţarea cu sinuciderea - o pre-tentativă a sinuciderii

40
 SINUCIDEREA

d. ideea de suicid - formă a sinuciderii reprezentată la nivelul mental al persoanei

e. şantajul suicidar - persoana ameninţă cu sinuciderea pentru a căuta avantaje personale de
la terţe persoane relaţionate cu acestea
Deasemenea suicidul poate fi unul individual sau colectiv, exprimat prin contagiune
mentală sau concidente anomice (suicid şi psihiatrie legală, p.321), bazată pe convingeri
religioase sau culturale, conform cărora moartea reprezintă o formă de eliberare a individului.
La acestea putem adaugă şi sinuciderea în doi, care poate să fie pusă în practică de ambii, dar
separat, fie unul îl convinge pe celălalt să urmeze calea morţii după acesta.
Mai putem adaugă şi clasificarea data de Durkheim:
- Suicidul egoist, cracterizat printr-un exces de individualizare care determină drept
repercursiuni ruperea individului cu colectivitatea şi cu societatea în general
- Suicidul altruist - reprezintă opusul suicidului egoist, caracterizat printr-un exces de
integrare, dându-şi viaţa pentru binele societăţii
- Suicidul anomic - datorat gradului redus de reglare socială, caracteristic perioadelor de criză
economică
- Suicidul fatalist - în contrast cu cel anomic, gradul prea mare de restristie al normelor
generează această stare în care indivizii ajunşi nu mai pot face faţă normelor impuse de
societate
Sinuciderea de abandon - caracterizată printr-un abandon care face viaţa individului
mult mai grea, fie prin suferinţele pe care le va avea de înfruntat, fie prin faptul că această
viaţă nu coincide cu standardele la care voia subiectul sa fie.
Din aceasta categorie fac parte:
Bătranii izolaţi, care neavând resurse materiale, suferind de boli care se manifestă atât
fizic cât şi psihic, din cauza imposibilităţii de a-şi satisface minimul de nevoi pe care şi-l
satisfăceau înainte, se sinucid, respingând astfel caregoric ideea de azil şi ideea de a se
considera el însuşi o povară pentru societate.
Bolnavii incurabili sau foarte greu vindecabili, care din cauza tratamentelor severe la
care sunt supuşi şi care de multe ori sunt încununate de insuccese, îndeosebi cei blonavi de
cancer sau orice tip de boală cu dureri insuportabile. În aceasta categorie se încadreaza şi cei
bolnavi mintal, precum schizofrenicii, epilepticii, din cauza etichetării suferite în societate,
precum şi incapacităţii de a munci sau a se integra, recurg la sinucidere, refuzând a reprezenta
pentru cei din jur o povară.

41
 SINUCIDEREA

Indivizii părăsiţi pe plan afectiv reprezintă o altă categorie, aceştia devenind foarte
vulnerabili, pesimişti, ca finalitatea să fie uneori o posibilă sinucidere.
Sinuciderea samsonică este pusă în practică de o anumită categorie de indivizi cu
sentimente de ură, dispreţ, răzbunare, cu o dorinţă arzătoare de a face rău, considerând că
aceasta ar fi singura metodă care ar putea leza persoanele care le-au deranjat pe parcursul
vieţii. Acestea sunt foarte depresive, iritate, anxioase înaintea actului suicidar.
Murfy deosebeşte trei tipuri de sinucideri samsonice (F. Tudose, 2006, p.119):
- cea care poate chema spiritele, care poate fi întâlnită la unele popoare din sudul şi
estul Africii, care consideră că duhurile au o anumită putere de răzbunare pentru moartea
subiectului, pedepsindu-i pe cei ce l-au împins să îşi pună capăt zilelor;
Sinucigaşul prin moartea sa urmăreşte continuarea unor reacţii în lanţ ce au drept scop
răzbunarea pentru moartea acestuia;
- cea corectivă, prezentă în vestul Africii sau în Noua Britanie şi cuprinde sinuciderile
eroice, incendierile publice pentru o anumită cauză sau protest, având drept scop corectarea
unor situaţii politice sau sociale de care victima nu mai beneficia în momentul respectiv;
- cea care cere sânge, sinucigaşul prin moartea sa urmăreşte continuarea unor reacţii
în lanţ ce au drept scop răzbunarea pentru faptul că acesta s-a sinucis. Moartea lui semnifică
dovada de ultraj reieşit în urma conflictelor avute între acesta şi diverse persoane sau familii.

3. STRATEGII DE PREVENIRE ŞI CONTROL ALE FENOMENULUI SUICIDAR

Sinuciderea este cotată ca fiind un fapt ce lezeaza nu numai persoana în culpă, ci şi o

întreagă colectivitatea prin pierderea unui membru al său. Este cotată ca fiind deviantă
deoarece încalcă normele sociale care interzic suprimarea vieţii, renunţând astfel la calitatea
sa de membru al societăţii şi al colectivităţii din care face parte.
Mai ales religia încriminează acest fapt, considerandu-l un fapt contra naturii şi o
încălcare a normelor impuse de biserică, aceasta din urmă luând măsuri din cele mai vechi
timpuri împotriva acestui fapt, chiar faţă de cadavrele sinucigaşilor. La greci cadavrele erau
incinerate fără ceremonial, Platon condamnă sinuciderea iar Aristotel o consideră crimă
împotriva societăţii. (A.Majuru, 2006.p.52)

42
 SINUCIDEREA

În decursul timpului s-au luat o serie de măsuri de stăvilire împotriva sinuciderii, însă
rezulatatele au fost relative deoarece acest fenomen este foarte greu de combătut deoarece ţine
strict de individ.
În 1923 s-a înfiinţat la Moscova o societate cu scopul de a combate fenomenul
sinuciderii.
În Bucureşti, prof. dr. N. Minovici a propus înfiinţarea unui serviciu de profilaxie
socială şi mintală, pentru a-i ţine sub supraveghere pe cei care au avut tentative de sinucidere
dar care au fost salvaţi. Scopul era acela de a le învinge sentimentul acesta de sinucidere şi de
evita eventuale viitoare tentative. În marea majoritate a cazurilor sinucigaşii fac parte din
clasa celor cu tulburări mentale.
Trebuie avut în vedere faptul că aceste boli mentale trebuie tratate, îndeosebi
schizofrenia sau alcoolismul, care pot conduce la sinucidere.
Trebuie menţionat faptul că pacienţii suferinzi de tulburări mentale suportă mai bine
medicaţia nouă, prin intermediul acesteia putând să se ajungă la rezulatele de vindecare mult
dorite. A fost propusă paroxetina pentru a reduce instinctul de sinucidere la indivizi. Au fost
făcute studii pe astfel de persoane dovedindu-se că acest medicament are un efect benefic
asupra organismului şi combate comportamentul suicidar.
Ca şi cauze generatoare de tulburări mentale, putem enunţa alcoolul, stupefiantele,
bolile cronice sau acute, şocurile emotive, mizerie fizică şi sufletească.
Trebuie avute în vizor şi abordările care vizează direct comportamentul indivizilor
care au tentative de sinucidere. Drept exemplu este studiul de la Oxford din 1990 care vizează
persoanele cu risc de sinucidere, având vârsta cuprinsă între 16-65 ani, după ce ingerasera
supradoze de antidepresoare. Unei părţi dintre aceştia li s-a acordat un tratament standard, în
timp ce celeilalte părţi i s-a aplicat în plus o intervenţie de “rezolvare a problemelor”, o
psihoterapie de scurtă durată. Aceştia din urmă au avut rezultate mult mai bune decât cei
anteriori însă la un an, la o reevaluare, rezultatul nu mai era acelaşi.
Au fost întocmite programe de prevenire a sinuciderilor, folositoare pentru oameni, ca
de exemplu “cartea-verde” prin care individul poate contacta un psihiatru la orice oră sau
poate vorbi despre o posibilă spitalizare. Un alt serviciu, tele-control sau tele-ajutor, provenit
din Italia, funcţionează pe baza unei alarme pe care respectiva persoană o poate activa pentru
a solicita ajutor,iar serviciul de tele-control verifică clienţii de două ori pe săptămână dacă se
simt bines au dacă au nevoie de ajutor. Aceste programe au dat rezultate pozitive, neexistând
nicio sinucidere în grupurile unde a fost aplicat.

43
 SINUCIDEREA

Au mai fost aplicate programe care au avut ca scop socializarea cu persoanele care au
avut tentative de sinucidere, considerând că prin acesta metodă nu se vor mai simţi singuri sau
izolaţi şi vor putea socializa, astfel diminuându-se gândul sinucigaş.
Gibbons a comparat eficienţa dintre un tratament bazat pe sarcini aplicat unui grup,
care avea ca principiu rezolvarea de probleme prin colaborarea dintre pacient şi asistentul
social şi un tratament standard aplicat altui grup. S-a constatat că eficienţa programului bazat
pe sarcini a fost mult mai mare, pacienţii devenind mult mai responsabili şi mult mai capabili
să îşi resolve singuri problemele.
Ca şi intervenţii de ordin comunitar au fost luate în considerare serviciile de sănătate
mentală comunitară pentru persoanele cu comportamente suicidare, direct sau prin telefon.
Astfel, personalul medical din şcoli era antrenat spre a repera persoanele cu risc suicidar
crescut şi a le îndruma spre aceste centre.
O altă abordare de prevenire a sinuciderii vine din partea societăţii şi acesta vizează
restrângerea accesului la arme de foc precum şi influenţa negativă a mass-mediei,
recomandandu-se ca aceştia să fie prudenţi în prezentarea actelor de sinucidere pentru a nu se
crea astfel exemple negative pentru audienţă.
În 1999 O.M.S. a adoptat o strategie de prevenire a sinuciderii care avea ca obiective:
informarea suplimentară privind cmportamentele suicidare la nivel mondial şi prevenirea
acestora precum şi întărirea politicilor fiecărei ţări de a lua măsuri de prevenire a sinuciderii
care vizează tratamentul pentru persoanele cu risc crescut de sinucidere, cum sunt depresivii,
persoanele tinere cât şi vârstnice ,limitarea accesului la substanţe toxice (medicamente care în
cantităţi mari pot conduce la sinucidere, droguri), sprijinirea persoanelor care au suferit o
tentativă de sinucidere şi întărirea reţelelor de sănătate primară.
În anul 2007, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat că în fiecare an se
înregistrează aproximativ un milion de persoane care îşi pun capăt vieţii.
În scopul prevenirii acestui fenomen a fost marcată ziua de 10 septembrie ca fiind Ziua
Mondială pentru Prevenirea Sinuciderii.
În Italia se înregistrează anual aproximativ 3000 de cazuri de sinucidere.
Cauza determinantă a acestora o constituie faptul că aceste persoane nu sunt realmente
ascultate, astfel încât un interlocutor să îi ajute să îşi resolve problemele, să reprezinte pentru
aceştia un sprijin moral care să îi ajute să traverseze acest impas fără să recurgă la sinucidere.
Aceste persoane se simt foarte singure şi izolate şi neavând un om lângă ele să le sfătuiască

44
 SINUCIDEREA

cum să îşi resolve problemele, se gândesc la o evadare, ajungând la idei suicidare, pe care
adesea le şi pun în practică.
În Italia s-a creat Telefonul Prieten, în scopul ascultării problemelor persoanelor aflate
în dificultate sau tulburare emotivă, cu multă atenţie, pentru a le ajuta măcar pe moment cu un
sfat sau pentru a le face să nu se simtă singure sau debusolate.
În scopul prevenirii sinuciderii trebuie întocmite programe speciale,cunoscute la nivel
naţional.
În cadrul spitalelor trebuie îmbunătăţită îngrijirea pacienţilor cu tentative de
sinucidere, ameliorarea simptomelor bolilor mintale pe care le au aceştia, asigurarea unui trai
decent, care să suplinească dorinţa lor de a-şi sfârşi existenţa.
La 13 iunie 2008, Androulla Vassiliou a lansat la Bruxelles Pactul European pentru
Sănătate Mintală şi Bunăstare, în cadrul unei conferinţe la care au participat profesionişti în
medicină, pacienţi şi alte mari personalităţi cu privire la îmbunătăţirea sănătăţii mintale în
întreaga Europă.
Din cauza faptului că 11% dintre europeni sunt atinşi de această boală, pot fi
predispuşi la sinucidere, la fiecare 9 minute o persoană sinucigandu-se în Europa.
În cadrul acestei conferinţe s-a decis să fie o colaborare în vederea îmbunătăţirii
anumitor domenii: prevenirea sinuciderii şi depresiei, sănătatea mintală a tinerilor şi în
domeniul educaţiei, sănătatea mintală la locul de muncă, sănătatea mintală a persoanelor
vârstnice, combaterea stigmatului şi a excluderii sociale.

45
 SINUCIDEREA

4.STUDII DE CAZ
1. FORMULAREA OBIECTIVELOR ŞI A IPOTEZELOR

Cercetarea îşi propune următoarele obiective:

-identificarea factorilor care au determinat subiecţii să recurgă la sinucidere
-evidenţierea caracteristicilor specifice celor care au avut tentative de sinucidere
-legătura dintre tentativa de sinucidere a individului şi diferiţi factori precum: familia, anturajul,
etc.
S-au formulat deasemenea şi următaorele ipoteze:
IP1: Cu cât gradul depresiei este mai mare, cu atât individul este mai predispus la sinucidere
IP2: Daca individul consumă alcool, atunci riscul de a avea tenatative de sinucidere este mai mare
IP3: Daca individul a fost diagnosticat cu schizofrenie, atunci riscul de a avea tentative de
sinucidere creşte.

2. FORMULAREA LOTULUI DE SUBIECŢI SUPUŞI CERCETĂRII

Cercetarea vizează intervievarea a 3 subiecţi care au avut tentative de sinucidere, respectiv

4 bărbaţi, locuitori ai Municipiului Slatina, Judeţul Olt, internaţi în secţia de psihiatrie a Spitalului
de Psihiatrie Drăgăneşti.

3. PREZENTAREA METODELOR ŞI TEHNICILOR DE CERCETARE FOLOSITE

Metoda pe care am ales-o pentru cercetarea mea este interviul, deoarece comunicând cu
persoanele care au avut tentative de sinucidere, am putut afla care au fost factorii care i-au
determinat să încerce să îşi pună capăt vieţii.
Interviul, ca şi metodă de cercetare aleasă, reprezintă “întâlnirea şi conversaţia dintre două
sau mai multe persoane (Septimiu Chelcea,2001,p.262).

46
 SINUCIDEREA

Termenul provine din limba engleză (interview - întâlnire, întrevedere). Interviul, ca şi

metodă de cercetare presupune intrevederea cu scopul obţinerii de informaţii, convorbirea între
persoane, care presupune schimbul de informaţii, pe baza unui dialog prin intermediul căruia
oamenii îşi spun opiniile şi părerile lor legate de tema abordată de intervievator..
Interviul de cercetare este “o tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri, a
informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane, în vederea verificării ipotezelor sau pentru
descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane” (Septimiu Chelcea,2001,p.267).
Interviul poate fi clasificat astfel:
a) după genul convorbirii: inteviul face-to-face sau prin telefon
b) după gradul de libertate în formularea întrebărilor: structurat, semistructurat sau nestrcturat.
c) după numărul de participanţi: individual sau de grup.
Metoda utilizată a fost interviul semistructurat, definit ca “abordând teme şi ipoteze
dinainte stabilite - ca şi interviurile structurate - dar întrebările şi succesiunea lor nu sunt
prestabilite - ca şi în cazul interviurilor nestructurate” (Septimiu Chelcea,2001,p.277).
S-au stabilit dinainte ipoteze, care prevăd consecinţele implicării indivizilor în acest
interviu, şi care reprezintă: „o formă specifică a gândirii ştiinţifice care dă posibilitatea trecerii de
la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor de producere a acestor fapte.“ (Septimiu
Chelcea,2001,p.74).
Am avut la bază un ghid de interviu, în care sunt vizate problemele care vor fi dezbătute în
cadrul acestor interviuri.
În cadrul acestor interviuri am vrut să surprind factorii care participă la crearea unor
comportamente predispuse la suicid. Interviurile au avut la bază un ghid de interviu, pe tema:
factori de risc ai suicidului, succesiunea întrebărilor nefiind una fixă, ci după cum evoluau aceste
discuţii şi după gradul de implicare al subiecţilor în cadrul acestora.
Răspunsurile au fost notate, totalitatea acestora având un aport deosebit la cercetarea mea.

4. ANALIZA ŞI PRELUCRAREA DATELOR OBŢINUTE

Interviurile semistructurate au fost realizate în cadrul a trei interviuri individuale cu trei

subiecţi diferiţi. Fiecare dintre aceştia aveau un istoric diferit precum şi diagnostice diferite. Unul
dintre aceştia era diagnosticat cu schizofrenie, altul cu stres post-traumatic, iar ultimul dintre
aceştia, epilepsie.

47
 SINUCIDEREA

Totalitatea subiecţilor aveau în comun faptul că avuseseră mai multe tentative de

sinucidere, la intervale de timp scurte sau lungi, după caz. Unii dintre aceştia erau mai puţin
cooperanţi la discuţie, precum a fost cel diagnosticat cu schizofrenie, care la începutul discuţiei
formula de răspuns cel mai des utilizată de acesta era: ”nu ştiu”, iar apoi încerca să explice ce i s-a
întâmplat sau să răspundă la întrebări, însă cu foarte mare greutate, spre deosebire de restul, care
exprimau foarte clar starea lor şi modul de manifestare a bolii la ei.
Acestor persoane le-a fost aplicat testul scl-90, pentru a verifica ce simptome au din punct
de vedere psihologic şi care este tratamentul care trebuie aplicat, precum şi cât de avansata este
acesta boala. Toţi subiecţii intervievaţi au avut gradul de depresie foarte crescut, cel mai mult
persoana diagnosticată cu schizofrenie.Gradul de psihoticism este foarte crescut la a doua
persoana intervievată în comparaţie cu ceilalţi. Gradul de anxietate şi de nervozitate este crescut la
toţi indivizii care au răspuns la acest chestionar.
Să prezentăm în continuare cazurile,fiecare cu particularităţile sale.

5. STUDII DE CAZ

A) Cazul I

C.I.L, în vârstă de 26 ani, având studii medii, este internat în secţia de psihiatrie, pentru a
doua oară, fiind diagnosticat cu:intoxicaţie acută voluntară medicamentoasă şi hepatită cronică
toxică etanolică, comă profundă. Tânărul mi-a relatat că suferă de schizofrenie de 7 ani, timp în
care, înafară de aceste tentative, a mai avut încă o încercare, folosind aceeaşi metodă, luând doze
mari de medicamente. Timpul dintre cele două tentatative este destul de mare, respectiv 2 ani.
Motivaţia subiectului pentru cele două tentative este: ”viaţa a fost nedreaptă cu mine, nu este vina
mea că am această boală”, iar după cum spune el,din cauza acestei boli,nu se poate integra în
societate,nu poate fi tratat ca o persoană normală,nu poate avea un cerc de prieteni sau o prietenă
pentru că întâmpină mari dificultăţi în vorbire şi în felul de a acţiona.
Individul ne relatează că a avut o viaţă foarte grea,precară, a încercat să se angajeze dar nu
a reuşit şi ne dezvăluie faptul că părinţii speră să se facă bine.Acesta ne spune că nu poate face
nimic, simte o stare de amorţeală, nu are vitalitate, "nu mă simt bine", spune el. Practic,el se simte
foarte singur deoarece nu are prieteni sau persoane apropiate cu care să vorbească, este foarte
introvertit, are mari dificultăţi în exprimare, acesta fiind una din cauzele pentru care nu poate

48
 SINUCIDEREA

interacţiona cu diverse persoane, pentru că nu poate să socialize ca un om cu discernământ. După

cum ne spune el, a încercat să îşi depăşească condiţia, însă a fost încunucat de insuccese.
În ceea ce priveşte actul în sine subiectul ne spune că a luat o doză foarte mare de
medicamente si şi-a aşteptat cu calm moartea. Acesta crede că moartea este singura care îl poate
salva, pentru că boala lui nu are remediu şi nu are pentru ce să trăiască. El ne spune că singurele
lucruri pe care le agrează sunt cafeaua şi ţigările. Acest subiect priveşte cu mult pesimism în
viitor, spune că ar sfătui şi altă persoană aflată în situaţia lui acelaşi lucru,să se sinucidă.
În urma acestui interviu, concluziile au fost că acestă persoană suferea de o depresie
profundă, înafara faptului că era schizofrenic. Pe tot parcursul interviului nu a fost menţionată
dependenţa de alcohol a subiectului.
Subiectul era foarte pesimist în privinţa viitorului, blamând foarte mult destinul pentru
“nenorocirea” lui şi singura lui dorinţă este să iasă din spital şi să termine ce a început, adică să se
sinucidă.

B) Cazul II

M.F. în vârstă de 34 ani, având ca studii ciclul gimnazial, a fost internat în cadrul spitalului
de psihiatrie cu diagnosticul: stres post traumatic şi tentativă de suicid.
În timpul interviului acest domn a fost foarte cooperant, descriind în detaliu ceea ce i se
întâmplă. Mi-a relatat faptul că a încercat de 2 ori să se sinucidă, folosind aceeaşi metodă,
spânzurătoarea. Dupa descrierile lui, aceste tentative au avut loc în momentul în care acesta era în
stare de ebrietate, pentru că, explică el, atunci prindea curaj şi auzea voci care îl îndemnau să facă
acest lucru. Motivele pentru care consuma băuturi alcoolice erau din cauza soţiei deoarece auzise
el de la diverse persoane că aceasta îl înşeală cu un alt bărbat. Acesta mai avea şi un băieţel de 17
luni şi lucra ca şofer, fiind 2 ani în concediu paternal.
După cum a exemplificat situaţia lui, are foarte multe rude (printre care şi mama lui) care
ţin la el şi îl ajută cu tot ce pot. Cu aceste rude discută foarte deschis despre problemele lui, exact
cum a fost şi discuţia avută în cadrul acestui interviu. Printre cauzele pe care le consideră el
generatoare de suicid, se enumeră faptul că i s-au făcut vrăji şi nu ştie cine este persoana
respectivă, precum şi faptul că are o situaţie precară şi din această cauză s-a apucat de băutură. A
spus că singurul lucru care îl mulţumeste este faptul că munceşte şi îşi doreşte să se vindece
pentru a continua acelaşi lucru, în interiorul muncii găsindu-şi cea mai mare satisfacţie. Îşi doreşte

49
 SINUCIDEREA

să câştige cât mai mulţi bani pentru a-şi creşte copilul şi consideră că oricare ar fi în locul său, nu
ar trebui să recurgă la sinucidere, pentru că nu este un lucru normal şi demn de încercat.
Acesta descrie tentativa avută ca pe ceva ce i-a fost indicat de vocile pe care le auzea în
continuu şi nu îi dădeau pace până nu încerca, apoi consuma alcool şi îşi făcea curaj să se
spânzure.
Discuţia purtată cu acest pacient denotă faptul că acesta este dominat de halucinaţii,
respectiv vocile pe care le aude, de o creaţie paranoidă crescută. Depresia, şi în cazul acestuia este
foarte crescută, fiind sub stăpânirea unei anxietăţi continue. În interviul avut părea o persoană
dornică să se vindece şi să devină normal, ca şi ceilalţi, să îşi poată continua munca şi viaţa
conjugală.
În cazul acestui subiect, consumul excesiv de alcool a participat la formarea unor tulburări
mintale, fiindu-i afectate atât sănătatea corporală cât şi cea fizică, creându-se astfel perturbări în
plan profesional şi personal, activităţile acestuia, în general, nemaiputând fii exercitate normal.

C) Cazul III

T.C. în vârstă de 25 ani a fost diagnosticat cu epilepsie şi tenatativă de sinucidere. Acestui

subiect îi este imposibil să se integreze în societate din cauza bolii sale, fiind adesea etichetat din
cauza aceasta. Boala de care suferă este singurul motiv din cauza căruia a avut diverse tentatative
de suicid, considerând viaţa un chin neîncetat, numai prin moarte putându-şi găsi liniştea la care
râvneşte de atâta timp. Mama sa are grijă constant de acesta, oferindu-i minimul de confort,
întâmpinând dificultăţi din cauza lipsei banilor.
Tulburările sale psihice îl conduc adesea spre sinucidere. Metoda aleasă de acesta a fost
spânzurarea, însă în cele trei tentative ale sale a fost salvat de către mama sa, care a trăit cu
această teamă neîncetat. Gradul de depresie suferit de acesta este la un nivel foarte ridicat,
participând la dorinţa acestuia de a-şi lua viaţa.
Principala cauză, ne relatează acesta, este boala şi simptomele ei insuportabile care îi fac
viaţa imposibilă. Acesta relatează faptul că sunt mult mai greu de suportat aceste simptome, decât
senzaţia de “lipsă de aer” pe care a simţit-o când a încercat să se sinucidă.
Individul spune că ţine foarte mult la mama lui şi că îi este foarte recunoscator pentru grija
pe care i-a purtat-o constant, însă a ajuns la capătul puterilor şi simte că numai prin moarte poate
scăpa de un chin constant resimţit de acesta. Pesimismul îl caracterizeză întru-totul, neavând
niciun moment de bucurie (detaşare) sau perspective în vederea unui viitor mai bun şi înţelege

50
 SINUCIDEREA

persoanele care au aceeaşi boală şi doresc să moară, dorindu-le mult succes în realizarea acestei
dorinţe.
În cadrul acestui interviu, se poate observa cu uşurinţă că subiectul este foarte decepţionat
de viaţă pentru că îndură chinul de a fi purtătorul unei asemenea boli, are resentimente profunde
cu privire la acest lucru şi găseşte în moarte un refugiu.
Aşadar, epilepsia nu reprezintă decât existenţa crizelor convulsive, ci şi tulburări ale
personalităţii, care pot genera comportamente suicidale. Aceşti oameni găsesc în moarte singura
lor salvare, fiind sătui de tratament, izolare socială, spitale.

51
 SINUCIDEREA

Concluzii

Sinuciderea datează din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, constituind o
eternă cercetare pentru psihologi, sociologi, criminologi care încearcă să definească factorii
care participă la această faptă abominabilă. Acesta este privită negativ deoarece lezează
conştiinţa morală a societăţii. Factorii care concură la actele suicidale sunt de ordin social,
psihologic, psihiatric sau individual.
Numărul sinuciderilor diferă de la o ţară la alta, dar, din nefericire, sunt într-o
continuă creştere, pe măsură ce trec anii. Rămâne constantă ideea că suicidul este cel mai
adesea prezent la bărbaţi şi tentativele la femei, aceştia având între 40-50 ani, metoda
utilizată fiind una dintre cele mai violente, respectiv spânzurarea.
Ar trebui luate cât mai multe măsuri împotriva producerii acestui fenomen,deoarece
din câte se observă, este într-o continuă amploare.
În primul rând trebuie avută în vedere tratarea adecavată a bolilor psihice care
generează sentimentele sinucigaşe din cauza insuportării durerilor provocate de boală, atât
fizic cât şi psihic. Trebuie întărită ideea de educaţie dată de către părinţi copiilor, care ar
trebui să fie mult mai vigilenţi în privinţa activităţilor şi anturajului copiilor lor.
După cum observăm, ideile suicidare sunt prezente la adolescenţi,după sinuciderile
atât de promovate de mass-media, îndeosebi de către adepţii modei “emo”.
Aceşti adolescenţi trebuie foarte bine supravegheaţi şi în şcoli dar şi în comunitatate
în general, pentru a se putea premedita actele suicidare.
Trebuie aprofundată cercetarea factorilor de ordin genetic sau psiho-sociali, ceea ce
ar contribui la cunoaşterea în detaliu a acestui fenomen.

52