PERSONALITATE ȘI

COMPORTAMENT
Prof.dr. Mihai Aniței
SCURT ISTORIC AL CONCEPTULUI
DE PERSONALITATE
• Personalitatea umană a reprezentat un subiect de studiu
încă din antichitate, acolo unde filosofi greci precum
Aristotel, Platon sau Hipocrate și-au prezentat pe rând
propriile concepții și teorii despre personalitatea umană.
• Deși, înțelesul științific de azi al termenului de
personalitate diferă semnificativ de teoriile filosofilor din
antichitate, trebuie să fim de acord că fără contribuția lor,
psihologia personalității nu ar fi putut ajunge la nivelul de
dezvoltare la care se află în zilele noastre.
• În domeniul psihologiei, personalitatea a fost studiată
intens încă din secolul al 19-lea, comportamentul uman
începând să fie explicat prin prisma teoriilor condiționării
clasice propuse de Pavlov, a teoriei psihanalitice
elaborate de Sigmund Freud sau a psihologiei analitice
(Carl Jung).
• Toate lucrările istorice afirmă că bazele psihologiei
personalității, ca domeniu în cercetarea psihologică, au
fost puse în anii 1930.
• Pentru a integra toate studiile și pentru a facilita și
încuraja studierea științifică a personalității, marii
cercetătorii în psihologie de la acea vreme au pus bazele
primei reviste de psihologia personalității, intitulată
Character and Personality.
• Primul număr al acestei reviste a apărut în anul 1932. În
deschiderea primului număr s-a aflat articolul lui
McDougall (1932) care a făcut o sinteză și un rezumat al
principalelor cercetări despre caracter si personalitate de
la acea vreme, fiind unul dintre cele mai importante
articole publicate la vremea respectivă.
• Cel care a introdus psihologia personalității pe scena științelor
sociale a fost Gordon Allport, lucrarea sa intitulată
Personality: A psychological interpretation (Allport, 1937), fiind
prima lucrare complexă cu caracter științific din psihologia
personalității.
• De asemenea, Gordon Allport a fost printre primii care au
studiat personalitatea în afara zonei clinice şi de
psihopatologie, fiind interesat în primul rând de studierea
empirică a personalităţii.
• Allport a criticat teoria psihanalitică asupra personalităţii,
considerând că motivaţiile şi nevoile specifice vârstei adulte nu
sunt dependente de evenimente trăite în perioada copilăriei.
• În elaborarea teoriei sale, Allport a plecat de la premisa că
fiecare individ este caracterizat de un model unic de
personalitate, iar psihologia ar trebuie să se concentreze pe
studiul acestei unicităţi, punând accentul pe studierea
diferenţelor dintre persoane.
• În concepția lui Allport, psihologia personalității reprezintă
studiul persoanei umane. El a definit personalitate ca fiind
organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme
psihofizice care determină adaptarea unică la mediul său.
Deși a trecut aproape un secol de la apariția acestei definiții a
personalității, ea este încă valabilă și în prezent (McAdams,
1997). La acea vreme, cercetătorii preocupați de psihologia
personalității erau de părere că psihologia personalității are trei
principale caracteristici care îi oferă propria identitate. Acestea
sunt (1) studiul persoanei ca întreg, (2) studiul motivației
umane și (3) studiul diferențelor psihologice dintre persoane
(McAdams, 1997). Viziunea lui Gordon Allport despre
personalitate a coincis cu prima caracteristică a psihologiei
personalității, studiului persoanei ca întreg.
• Un alt pionier al psihologiei personalității este Henry
Murray, care și-a concentrat atenția asupra a ceea ce era
irațional, pasional și încărcat de emoții și conflicte în
persoana umană. Henry Murray a fost printre puținii care
a încercat să aducă esența operelor lui Freud și mai ales
ale lui Jung în centrul psihologiei științifice (McAdams,
1997).
• Un alt cercetator care a marcat semnificativ evoluția
conceptului de personalitate a fost Kurt Lewin.
• Atât Gordon Allport cât și Henry Murray au presupus că
interacțiunea dintre persoană și mediul înconjurător
determină comportamentul.
• Elementul distinctiv al teoriei lui Lewin este această
interacțiune dintre persoană și mediu pe care el a studiat-
o în detaliu.
• În cartea sa publicată în anul 1935, A dynamic theory of
Personality, Lewin susţine că atât persoana cât și mediul
înconjurător sunt elemente distincte ale unui spațiu de
viață integrat.
• În ordine cronologică, după teoriile despre personalitate
create de Allport, Murray și Lewin, a urmat teoria lui
Raymond Cattell (1956).
• Având la bază analiza factorială, Cattell a conceptualizat
o teorie a personalității de tip sistem care are multe
elemente comune cu ceea ce Allport, Murray, Lewin sau
McDougall înțelegeau prin termenul de personalitate.
• În teoria lui Cattell despre personalitate cel mai important
lucru este posibilitate predicției comportamentului uman.
În sens general, acesta a definit personalitatea ca “tot
ceea ce permite să se prezică ce va face o persoană
(cum se va comporta) într-o situația dată”
• În psihologia personalității, perioada 1930-1950 a fost
denumită perioada marilor sisteme.
• În această perioadă, psihologii și cercetătorii care au
studiat personalitatea umană au dezvoltat și
conceptualizat mari sisteme teoretice cu scopul de a
înțelege caracterul unitar al personalității și de a putea
prezice cum se va comporta un individ într-o situație de
mediu dată.
• De asemenea, au existat cercetători care au studiat
personalitatea din perspectivă psihanalitică propunând
diferite teorii despre Eu (ego) ca instanță psihică. Printre
aceștia se numără Erik Erikson, Hanz Hartmann, Eric
Fromm, Karen Horney și Melanie Klein.
• După al doilea război mondial, psihologia ca
știință a început să fie împărțită în diferite arii de
cercetare, astfel încât foarte puțini psihologi erau
preocupați de psihologia generală, majoritatea
dintre ei canalizându-și eforturile spre diferite arii
aplicative ale psihologiei.
• În perioada 1950-1970 cercetătorii s-au ocupat
în primul rând cu studiul psihologiei sociale și al
psihologiei clinice, astfel încât psihologia
personalității nu a mai reprezentat un interes de
bază pentru psihologi.
• La finalul celui de-al doilea război mondial, se constată o
reorientare spre cercetarea personalității, acest moment
reprezentând un final pentru tendința de a crea teorii cu
privire la personalitate și un început pentru studierea
personalității din punct de vedere empiric.
• De asemenea, echipa editorială a revistei de psihologie
Character and Personality, care până în acea perioadă
publica aproape în exclusivitate articole teoretice, a anunțat
că articolele ce vor fi acceptate pentru publicat vor fi cele
care studiază și testează la nivel empiric constructele
personalității.
• Așadar, odată cu această reorientare s-a pus problema
măsurării constructelor teoretice de personalitate. Pentru
a evita pe cât posibil erorile de măsurare, specialiștii în
psihometrie au adus pentru prima dată în discuție problema
validității de construct în rândul psihologiei personalității.
• Având în vedere dezvoltarea galopantă a psihometriei, în
perioada 1950-1970 au fost dezvoltate multe dintre testele
de personalitate care sunt utilizate și în zilele noastre.
• Printre cele mai cunoscute teste care au fost construite și
revizuite în acea perioadă se numără:
• MMPI (Minesota Multiphasic Personality Inventory);
• CPI (California Personality Inventory);
• 16 PF.
• Un alt trend de cercetare care s-a impus în această
perioadă, ca un răspuns la numărul abundent de teste
psihologice dezvoltate, a fost problema acurateții și
calității răspunsurilor la aceste teste, denumită generic de
către cercetători dezirabilitate socială.
• McAdams (1997) afirmă că în perioada 1960-
1970 în psihologia personalității a avut loc o
restructurare a viziunii asupra personalității.
• Astfel, principalele idei care s-au impus în acea
perioadă au fost:
• renunțarea la ideea caracterului unitar al
personalității;
• renunțarea la concepția conform căreia motivația
umană poate fi explicată prin reducerea tensiunii
din organism creată de o nevoie sau pulsiune
nesatisfăcută;
• acordarea unei importanțe din ce în ce mai mare
cognitivismului în psihologie.
• Odată cu dezvoltarea psihometriei și a testelor de
personalitate, cercetătorii au observat că este imposibil
de dovedit în practică caracterul unitar al personalității
propus de teoriile pionierilor Allport, Murray sau Lewin.
• Cu timpul, interesul specialiștilor s-a deplasat de la
intenția de a crea teorii la dorința de a măsura efectiv
aspecte ale personalității cu scopul de a surprinde cât
mai în detaliu diferențele de personalitate dintre
oameni.
• În acest sens, cu ajutorul analizei de construct și a
analizei factoriale, au fost identificate din ce în ce mai
multe trăsături și factori de personalitate care au putut
fi evaluate cu ajutorul instrumentelor psihometrice
create.
• Ultima schimbare importantă produsă în psihologia
personalității în perioada anilor 60-70 a fost diminuarea
credibilității în teoriile behavioriste de explicare a
comportamentului.
• La fel ca și în cazul motivației, cu ajutorul noilor
metodologii de cercetare impuse în psihologie (cercetarea
cantitativă de tip pozitivist) s-a observat că oamenii se
angajează în comportamente care depășesc mult puterea
de explicare oferită de teoriile behavioriste care
presupuneau că toate comportamentele și activitățile
oamenilor pot fi înțelese din perspectiva mecanicistă de
tip stimul-răspuns.
• Între perioada 1970-1980 psihologia personalității a fost
caracterizată de o perioadă de îndoială a unor cercetători cu
privire la acest domeniu de studiu în psihologie.
• Au existat cercetători (Mischel, 1968; Fiske, 1974) care au atacat
psihologia personalității afirmând că este un domeniu ambiguu în
care rezultatele cercetărilor sunt foarte contradictorii.
• De asemenea, a fost contestată capacitatea de predicție a
comportamentului prin trăsăturile de personalitate, demonstrându-
se că trăsăturile explică o foarte mică parte din varianța
comportamentelor umane.
• Cei care au contestat utilitatea trăsăturilor de personalitate erau
de părere că cel mai important predictor al comportamentelor
umane este contextul și situațiile din mediul înconjurător
• . Pentru a răspunde acestor critici, cercetătorii din psihologia
personalității au realizat studii în care au testat puterea de predicţie
a trăsăturilor de personalitate și a situațiilor din mediul înconjurător
asupra comportamentului
• De la începutul anilor 1980 și până în prezent a existat o
repoziționare a tuturor celor interesați de studiul
personalității, această repoziționare fiind una optimistă și
plină de încredere.
• Astfel, specialiştii interesaţi de psihologia personalităţii şi-
au orientat din nou atenţia asupra teoriei trăsăturilor de
personalitate, de această dată ţinând cont în cercetrările
lor de semnalările lui Mischel şi a altora care au contestat
această abordare a personalităţii.
• Cercetătorii care studiau personalitatea au ajuns la
concluzia că pentru a putea surprinde diferenţele dintre
paternurile comportamentale ale oamenilor şi a putea
prezice comportamentul acestora, cel mai util model al
personalităţii este modelul lexical.
• Modelul lexical al personalităţii a fost introdus de către
Allport care a identificat în dicţionarul limbii engleze peste
4000 de cuvinte ce descriau tipuri de comportamente
umane, numindu-le trăsături de personalitate (ex. sociabil,
ordonat, trist, îndrăzneţ, vesel, etc).
• După Allport, specialiştii care au studiat personalitatea au
fost de părere că paternurile comportamentale ale
oamenilor există în lexicul fiecărei limbi, fiind reprezentate
de acele cuvinte care au scopul de a descrie și eticheta
persoanele.
• Modelul lexical a fost continuat şi dezvoltat de Cattell
care cu ajutorul tehnicilor statistice a grupat cele 4000 de
cuvinte identificate de Allport în sinonime, obţinând 35 de
clustere.
• Clusterele obţinute au fost supuse analizei factoriale,
obţinâdânu-se un model cu 12 factori de personalitate
cărora Cattell a adăugat ulterior 4, realizând astfel
chestionarul 16PF.
• Câteva decenii mai târziu, Costa şi McCrae au supus cei
16 factori de personalitate identificaţi de Cattell analizei
factoriale obţinând un model cu 3 factori. Aceşti factori
erau Nevrotism, Extraversie şi Deschidere spre
experienţă.
• Totuşi, acest model obţinut de Costa şi McCrae nu s-a
impus în comunitatea ştiinţifică, fiind criticat că nu oferă o
soluţie complexă a personalităţii, lucru recunoscut chiar şi
de autorii modelului.
• La dezvoltarea modelului lexical al personalităţii au
contribuit şi Tupes şi Christal,1992,care au supus analizei
factoriale cele 35 de scale construite de Cattell obţinând un
model cu 5 factori.
• Warren Norman (1963) citat în McCrae şi Costa (2003) a
fost atras de rezultatele obţinute de Tupes şi Christal,
efectuând studii replicative pentru a verifica consistenţa
modelului obţinut de cei doi.
• Rezultatele studiilor lui Norman au demonstrat existenţa a
5 factori de personalitate, autorul fiind de părere că modelul
cu 5 factori este cel mai complex model al personalităţii.
• Totuşi, rezultatele obţinute de Norman nu au avut un
impact semnificativ în comunitatea ştiinţifică. Factorii
identificaţi de Norman au fost Extraversie sau Afect
Pozitiv, Agreabilitate, Conştiinciozitate, Stabilitate
Emoţională şi Cultură.
• Aşadar, Costa şi McCrae au obţinut un
model final cu cinci factori de personalitate
care s-a impus rapid în literatura de
specialitate fiind acceptat şi utilizat în cele
mai multe dintre ariile psihologiei aplicate.
• Modelul final este compus din:Nevrotism,
Extraversie, Deschidere spre experienţă,
Agreabilitate şi Conştiinciozitate
(NEDAC) si reprezintă baza teoretică a
celebrului chestionar de evaluare a
personalităţii NEO-PI-R.
• În prezent modelul Big Five al personalităţii se află în
plină transformare.
• Începând cu anii 2000, Lee şi Ashton (2004) au
observat că, în studiile de validare ale chestionarelor
construide după modelul Big Five, în anumite culturi s-
au obţinut structuri factoriale cu 6 factori şi nu cu 5,
nerespectându-se astfel modelul teoretic.
• Plecând de la aceast fapt, Lee şi Ashton au derulat
numeroase studii empirice verificând structura
modelului Big Five în mai multe contexte culturale.
• Astfel, cei doi au obţinut o structură factorială cu 6
factori de personalitate ce a reprezentat baza pentru
chestionarul de evaluare a personalităţii HEXACO.
• Prima teorie care explică personalitate din punct de vedere biologic
datează încă din antichitate, când Hipocrate a descris
temperamentul şi tipologiile umane cu ajutorul unor fluide corporale.
• Astfel, grecii antici au descris tipurile temperamentale ca fiind
determinate de sânge (sangvinic), bilă (coleric şi melancolic) şi
flegmă (flegmatic).
• Aceştia considerau că existenţa unui exces în corpul uman al
unuia dintre aceste fluide determină temperamentul persoanei.
Astfel, sângele a fost considerat a fi responsabil pentru
temperamentul sangvinic, excesul de bilă neagră pentru
temperamentul melancolic, cel de bilă galbenă pentru
temperamentul coleric şi excesul de flegmă pentru temperamentul
flegmatic.
• Desigur, această teorie nu a fost testată empiric pentru a putea fi
validată, însă a reprezentat baza de plecare a unor cercetări
empirice ce au marcat psihologia personalităţii a secolului XX, cum
ar fi cercetările realizate de Ivan Pavlov.
• Primul om de ştiinţă care a încercat să explice cauzele
biologice al personalităţii, aşa cum este ea înţeleasă în
prezent, a fost Hans Eysenck
• In timpul celui de-al doilea război mondial Eysenck a lucrat ca
psiholog clinician în spitalele militare. Astfel, observând
diferenţele individuale în ceea ce priveşte comportamentul
pacienţilor săi, Eysenck a pus bazele teoriei sale despre
personalitate, identificând două mari dimensiuni, Extraversie
şi Nevrotism, ulterior conceptualizând şi o a treia dimensiune
denumită Psihoticism.
• Eysenck a considerat că nivelul de extraversie este
determinat de sistemul activator ascendent. Persoanele
extraverte tind să aibă un nivel mai scăzut al stimulării
corticale, aceasta fiind cauza pentru care acestea îşi doresc
să aibă contacte cât mai numeroase cu mediul încojurător,
pentru a-şi spori nivelul stimulării.
• Persoanele introverte sunt caracterizate de o stimulare
corticală ridicată, fiind foarte sensibili la stimulii din mediul
înconjurător.
• În ceea ce priveşte nevrotismul, Eysenck a fost de părere
că nivelul acestuia este determinat de sistemul limbic.
• Una dintre principalele funcţii ale sistemului limbic este de
a regla răspunsul la factorii stresori. Atunci când sistemul
limbic nu poate face faţă factorilor stresori, avem de a
face cu o personalitate nevrotică, iar atunci când sistemul
limbic reglează cu succes interacţiunea dintre persoană şi
factorii stresori, nivelul nevrostismului este scăzut.
• Referitor la dimensiunea psihoticism, Eysenck a
considerat că un nivel crescut al acestei dimensiuni este
determinată de existenţa unui nivel ridicat al hormonului
testosteron.
• O dată cu dezvoltarea tehnologiei şi a neuroştiinţelor, au
existat cercetători care au investigat legătura dintre
caracteristici ale sistemului nervos central şi tipul de
personalitate. Printre cele mai importante teorii este cea a
lui Robert Cloninger
• Clonginger a studiat legătura dintre anumiţi
neurotransmiţători existenţi la nivelul sistemului nervos
central (creier şi coloană vertebrală) şi trăsăturile de
personalitate. Conform lui Clonginger, neurotransmiţătorii
care joacă un rol important în determinarea trăsăturilor de
personalitate sunt dopamina, serotonina şi
noreprinefrina.
• Cel mai recent model apărut cu privire la teoria biologică a
personalităţii este modelul realizat de Marvin Zuckerman şi
colaboratorii săi .
• Acesta a realizat numeroase analize factoriale incluzând în
analiza unui număr impresionant de scale şi dimensiuni ale
personalităţii existente în chestionarele de evaluare a
personalităţii de la acea vreme.
• Aceste analize factoriale au inclus scale ce măsurau trăsături
de personalitate care, în opinia lui Zuckerman, sunt trăsături ce
reprezintă dimensiunile centrale ale personalităţii şi
temperamentului uman.
• Rezultatele acestor analize au demonstrat existenţa a trei
factori similari cu cei descoperiţi de Eysenck: nevrotism,
extraversie şi psihoticism. Ulterior, conform lui Zuckerman,
scalele existente pot fi grupate într-un model cu cinci factori.
Aceştia sunt Activitate, Sociabilitate, Impulsivitate-Căutarea
de senzaţii tari, Agresivitate şi Nevrotism-Anxietate.
• Personalitatea ca sistem bio-psiho-social
• Subsistemul biologic se cristalizează în trăsături de
temperament,
• Subsistemul psihologic în însușiri aptitudinale,
• Subsistemul social în trăsături de caracter.
• Conceptele de însișiri, trăsături sau factori de
personalitate sunt relativ echivalente și prezintă
caracteristici de stabilitate, consistență în timp, dar și de
flexibilitate, mobilitate adaptativă, fiind, în ultimă instanță
caracteristice, individualizându-l și definindu-l pe om ca
personalitate unică și indivizibilă.
• Necesitatea tipologiilor de personalitate și predicția
comportamentelor
• Având în vedere discrepanțele existente între marile teorii ale
personalității, o definiție a personalității care să fie unanim
acceptată de comunitatea științifică și recunoscută ca fiind
validă, nu a fost posibilă.
• De altfel, marii autori care au elaborat teorii cu privire la
personalitate nu au oferit foarte multe definiții ale personalității.
• Acest lucru se datorează caracterului foarte complex al acestui
concept care nu poate fi explicat într-o simplă definiție. De
aceea, personalitatea a fost explicată cel mai bine prin teorii și
conceptualizări derivate în cele mai multe cazuri din date
empirice sau studii de caz.
• Totuși, în literatura de specialitate există și câteva definiții ale
personalității oferite de marii autori.
• Conform lui Burger (personalitatea poate fi definită ca
“modele consistente de comportament și procese
intrapersonale ce există la nivelul individului”.
• Autorul se referă la modelele consistente de
comportament ca fiind diferențele individuale dintre
persoane, cu alte cuvinte, ceea ce îi face pe oameni să se
comporte în aceeași manieră de-a lungul timpului în
situații asemănătoare.
• De asemenea, prin aceste modele consistente de
comportament se poate explica de ce mai mulți oameni se
comportă diferit în situații identice.
• Aceste modele de comportament sunt consistente pentru
că sunt stabile de-a lungul timpului și se manifestă
indiferent de situație
• Alte definiții importante ale personalității:
• Mayer a definit personalitate ca “un sistem de
componente care este organizat, se dezvoltă și
se exprimă în acțiunile oamenilor”.
• “Personalitatea se referă la modelele
caracteristice de gândire, emoție și
comportament ale unui individ precum și la
mecanismele psihologice ascunse sau nu în
spatele acestor modele” (Funder, 2004, p.5,
apud Mayer, 2007).
• “Personalitatea este un set de trăsături psihologice si
mecanisme în cadrul individului care sunt organizate
și relativ durabile și care influențează interacțiunile
sale cu – și adaptarea la - mediile intrapsihice, fizice
și sociale” (Larsen și Buss, 2005, p.4 apud Mayer,
2007).
• “Psihologia personalității reprezintă studiul științific al
persoanei ca întreg….psihologia este despre multe lucruri
complexe ca atenția, percepția, cogniția și memoria….
Astfel, psihologia personalității încearcă să înțeleagă
ființa umană ca pe o structură unitară și complexă și
să construiască un cadru științific și credibil al
unicității și individualității umane” (McAdams, 2006,
p.2)
• Feist și Feist (2008) sunt de părere că deși nu există o
definiție a personalității acceptată în totalitate în
comunitatea științifică se poate afirma că personalitatea
este un model de trăsături relativ permanente și de
caracteristici unice care dau atât consistență și
unicitate comportamentului unei persoane.
• Conform autorior, trăsăturile contribuie la diferențele
dintre comportamentele mai multor persoane, la stabilitate
în timp a comportamentelor și la stabilitatea
comportamentelor indiferent de contextul situațional.
• Trăsăturile pot fi unice, comune pentru mai multe grupuri
sau comunități de persoane, însă nivelul de manifestare al
acestora la fiecare individ în parte este diferit, astfel încât
personalitatea fiecărui individ este unică (Feist și Feist,
2008).
Definirea personalităţii în cadrul psihologiei
româneşti
• Mihai Golu, (2003): personalitatea este o dimensiune
supraordonată cu funcţii integrativ-adaptative ale omului,
care presupune existenţa celorlalte dimensiuni-biologică
şi fiziologică- dar nu este o prelungire, nicio o imagine
proiectivă a conţinutului acestora. Aceasta deoarece
individul (ca entitate vie, concretă) este determinat
biologic, pe când personalitate (ca sistem) este multiplu
condiţionată social, ea defineşte pe om în relaţiile sale cu
alţi oameni şi cu societatea, se referă la ce poate, cum
poate, ce face realmente un om în activitatea socială şi în
sistemele de relaţii în care este inclus.
• Paul Popescu-Neveanu, (1988): personalitatea este
apreciată ca un mare sistem, care la rândul său face
parte din lumile fizică, vie, morală, spirituală. Este un
sistem evolutiv, deschis, ce se repliază şi asupra sa însăşi
şi care, astfel, apare atât ca entitate, cât şi ca o
modalitate complexă de interacţiune.
• Mihai Aniţei (2016): Personalitatea este o construcţie
plastică şi originală de însuşiri stabile şi definitorii care
permit caracterizarea omului atât ca individualitate unică
şi irepetabilă, cât şi încadrarea sa într-o tipologie, ceea ce
îngăduie elaborarea unor predicţii valide asupra
comportamentului său.
Bibliografie
• Cattell, R.B. (1953). The personality factor structure of 11
year old children in terms of behavior rating data. Journal
of Clinical Psychology, 9(3), 256-266.
• McAdams, D.P. (1997). A conceptual History of
Personality Psychology In Hogan. R., Johnson. J., şi
Briggs, S. (Eds). Handbook of Personality Psychology (3-
39). San Diego, California: Academic Press.
• McCrae, R.R., și Costa, P.T. Jr., (2003). Personality in
adulthood. A five-factor theory perspective. New York:
Guilford Press.