Cuprins

Introducere.......................................................................................................................................3
Formularea obiectivelor și a
ipotezelor............................................................................................4

Capitolul I: Considerații generale asupra fenomenului suicidar......................................................4

A. Definiţii ale sinuciderii...........................................................................................................4
B. Istoricul sinuciderii.................................................................................................................7
C. Sinuciderea în viziunea lui
Durkheim...................................................................................12
D. Aspecte demografice privind fenomenul
suicidar.................................................................24
Capitolul II: Etiologia Suicidului...................................................................................................25
A. Factori de
risc........................................................................................................................25
B. Posibile cauze ale sinuciderii. Teorii ale
sinuciderii.............................................................30
C. Clasificări ale
suicidului........................................................................................................36
Capitolul III: Strategii de prevenire și control ale fenomenului
suicidar.........................................41

Bibliografie....................................................................................................................................45

1
 Introducere

În această lucrare îmi propun să dezbat problema sinuciderii, deoarece este un fenomen
care a luat o foarte mare amploare în decursul timpului, necunoscându-se cu certitudine cauzele
care au determinat existenţa acestor sinucideri. Marea majoritate a populaţiei nu poate întelege
acest fenomen, însă îl blamează în totalitate, consideraându-l ceva intolerabil, deoarece este
contrastant cu morala crestină, cât şi cu normele omniprezente într-o societate. Nu este un lucru
natural şi firesc să îţi pui capăt zilelor, este ceva deviant, persoana respectivă renuntând la
atributul de membru al societaţii, lezând întreaga conştiinţă colectivă prin trecerea în nefiintţă a
acesteia.
Oricare ar fi cauzele care conduc individul la saturaţie, la dorinţa de a evada dintr-o lume
care îi oferă numai neplăceri, nu trebuie avută în vedere aceasta ca fiind singura alternativă;
există diverse modalitaţi de rezolvare a dificultăţilor întâlnite pe parcursul vieţii, astfel încât să
nu se ajungă la suprimarea voită a vieţii, şi nu in ultimul rând, nu trebuie pierdută speranţa ca vor
veni şi momente în care aceste probleme se vor rezolva şi nivelul de trai se va îmbunătăţi.
Trebuie încurajat optimismul şi buna-dispoziţie în cazul acestor persoane pentru a se încerca o
posibilă eliminare a dorinţei de sinucidere.
Individul începe să se simtă înfrânt de aspecte importante din viaţa sa, simţind că nu mai
are nicio scăpare sau salvare, singurul lucru mai apropiat acestuia fiind sinuciderea. Înaintea
actului suicidar, în care doreşte o restabilire a echilibrului avut înainte, însă, în acel moment,
trece printr-o etapă în care este respins de cei din jur, iar prin acesta îşi demonstrează sie însuşi,
încă o dată, că nu există cale de remediere a problemei.
Evenimentele din cursul vieţii sunt multiple şi contradictorii şi pot servi drept pretexte
pentru sinucidere, însa cu oricât de multa intensitate este trăită o decepţie de către individ, nu
trebuie să recurgă la sinucidere. În timp ce există oameni care rezistă în faţa unor experienţe
înspăimântătoare, alţii se sinucid din cauza unor mici nemulţumi şi frustrări care pentru ei capătă
semnificaţii existenţiale.

2
 Există într-adevăr situaţii în care influenţa anumitor factori precum ar fi, o tulburare
mintală, sau o boală incurabilă, poate contribui la alegerea individului de a se sinucide, din
cauza imposibilitaţii de a se integra în societate sau de a relaţiona cu semenii săi pentru că are o
dizabilitate care nu se poate vindeca uşor, având dificultăţi în a privi cu optimism viitorul sau de
a lua în calcul ideea conform careia acesta va ajunge într-o bună zi să aibă o viată normală.

FORMULAREA OBIECTIVELOR ȘI A IPOTEZELOR

Cercetarea îşi propune următoarele obiective:

1. Identificarea manifestărilor fenomenului suicidar;
2. Identificarea cauzelor fenomenului suicidar;
3. Identificarea factorilor care au determinat recurgerea la sinucidere;
4. Identificarea soluțiilor orientate spre diminuarea fenomenului suicidar.
S-au formulat deasemenea şi următaorele ipoteze:
1. Cu cât gradul depresiei este mai mare, cu atât individul este mai predispus la
sinucidere.
2. Daca individul consumă alcool, atunci riscul de a avea tenatative de sinucidere este
mai mare.
3. Daca individul a fost diagnosticat cu schizofrenie, atunci riscul de a avea tentative de
sinucidere creşte.

CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA FENOMENULUI SUICIDAR

A. Definiţii ale sinuciderii

“Problema sinuciderii este cunoscută din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre şi
are un impact puternic în cadrul diferitelor culturi, nu numai prin dramatismul autodistrugerii, ci
şi prin profunda răsturnare a instinctului de conservare şi a prescripţiilor sacramentale”1.
Este o temă foarte dezbătută de antropologie, psihologie, psihiatrie, sociologie, medicină
şi ştiinţele juridice, reprezentând un interes pentru orice intelectual al zilelor noastre.
Problema abordată, respectiv sinuciderea, este una foarte complexă şi controversată de
marile ştiinţe ale vremii.
1
Adrian Majuru, Florin Alexandru Stănescu, op. cit., p.7.
3
 Sinuciderea face parte, alături de alte fenomene, din clasa actelor considerate deviante în
societate. Societatea le transmite indivizilor ce o alcătuiesc un model normativ pe care aceştia
trebuie să-l îmbrace pentru a acţiona în conformitate cu ceilalţi membri care compun grupul
social, cultura pe care trebuie să o deprindă şi rolurile sociale pe care trebuie să le realizeze.
Totalitatea actelor ce compun neconformarea cu aceste reguli sunt catalogate drept deviante, aici
incluzând comportamente rebele, precum proasta vestimentaţie sau dezordine în modul de a se
purta, până la delicvenţă, care violează legea.
Din cadrul acestor acte deviante face parte şi sinuciderea, reprezentând ”abaterea de la
normele acreditate în cadrul unui sistem social, mergând până la conflict cu valorile culturale”.
Ca şi exemple de definiţii ale fenomenului, putem lua în considerare opinia lui Durkheim
faţă de sinucidere:
“Orice moarte care rezultă în mod direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ
înfăptuit de victimă însăşi, aceasta ştiind că va produce acel rezultat” sau “moartea mediată de un
act negativ care stăpâneşte victima şi căruia îi prevede rezultatul.”
Aceste forme de renunţare la propria viaţă sunt în deplină cunoştinţă de cauză, aceste
persoane ştiind perfect care va fi rezultatul în urma comiterii acestui fapt.
În aceasta constă diferenţa dintre moartea prin suicid şi moartea cauzată de un agent
exterior sau inconştienţa.
Aceste acte de violenţă pot fi încadrate în ceea ce numim “autoagresivitate” asupra
propriei persoane, motivele enunţate fiind multiple. Prin termenul de suicid mai putem inţelege:
”crimă asupra propriei persoane sau acţiune prin care fiinţa umană îşi provoacă moartea.”2
Enciclopedia Britannica3 dă următoarea definiţie a sinuciderii: “Acţiune prin carefiinţa
umană îşi provoacă moartea”.
Sinuciderea este un act de autodistrugere fizică, neştiindu-se în mod cert autenticitatea
intenţiei de a-şi pune capăt vieţii, sau dacă acesta poate fi considerat un gest raţional sau nu.
Actul, în complexitatea sa, semnifică ”Orice comportament care caută şi găseşte soluţia
unei probleme existenţiale prin atentare la viaţa subiectului însuşi”.4
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, sinuciderea provine din limba
franceză, de la verbul “Suicider” care semnifică - a-ţi lua viaţa, a-ţi pune capăt zilelor, format din
“sine”, subiectul însuşi, şi “ucide”.5
Dicţionarul de Psihologie ne face cunoscută o altă definiţie: ”sinuciderea, o formă
specifică de conduită deviantă autodistructivă”.
2
Adrian Majuru, op. cit., p.14.
3
Minois, G., History of Suicide: Voluntary Death in Western Culture. Baltimore, Maryland, John Hopkins
University Press, 1999.
4
Butoi Tudorel, Iftenie Valentin, Boroi Alexandru, Butoi Alexandru, op. cit., p.6.
5
www.dex.ro.
4
 Dicţionarul Sănătăţii propune o altă definiţie: ”suicidul este tulburarea instinctului de
conservare, prin care persoana se distruge singură, alegând o metodă fizico-chimică (spânzurare,
înnec, electrocutare).”
Schneider consideră suicidul ca fiind: ”suprimarea voită şi conştientă a propriei vieţi, şi
care exclude suicidul din boli psihice sau suicidul de şantaj.” Concepţiile mai vechi considerau
suicidul ca o “maladie” psihologică, considerând acest act o rezultantă a unei personalităţi
fragile. În sens pshihologic individul trăieşte ideea de suicid cotată ca o ruptură afectivă cu
ambientul, sociologii considerând-o o fugă din faţa unei realităţi neplăcute.
Analiza conportamentului sinucigaş este una foarte grea, pornind de la simplul gând de a-
şi pune capăt zilelor, până la întocmirea unui plan minuţios de săvârşire a sinuciderii, precum şi
obţinerea de mijloace utile exercitării acesteia, şi nu în ultimul rând atingerea scopului avut,
acela de a se sinucide. Decizia finală este una abominabilă, de distrugere a eului.
În concepţia lui Alfred Adler: ”sinuciderea este un protest împotriva colaborării utile, o
retragere totală din faţa problemelor vieţii, generate de înfrângere sau de teama de o înfrângere în
cele trei mari probleme ale vieţii: societatea, profesiunea sau iubirea.”6
Sinuciderea are loc atunci când viaţa devine insuportabilă pentru individ, acesta din urmă
considerând că abordând această decizie de a-şi pune capăt zilelor, va scăpa de toate problemele
existente în viaţa sa. Sinuciderea poate fi văzută ca un dezinteres şi o indiferenţă totală faţă de
viaţă, dorind să scape de detestabila angoasa a acesteia prin trecerea în nefiinţă.
Individul, prin suicid, caută să se autodistrugă prin acţiunea în sine de a-şi sfârşi existenţa pe
pământ, nefiind în totalitate conştient de raţionalitatea acţiunilor sale.
În ultimii ani s-au impus expresii precum: ”comportament suicidar fatal”, pentru a defini
comporatamentele ce au ca finalitate moartea persoanei, şi “comportament suicidar nonfatal”,
care includ tentativele de suicid.
În documentaţia medicală mai apare termenul de ” ideaţie suicidară”, referindu-se la
ideea de sătul de viaţă, convingerea individului că nu mai are pentru ce să trăiască. Sinuciderea
este un act de conduită intenţională, voluntar-deliberată, legată de un motiv exogen (social sau
psiho-social) şi de o motivaţie endogenă (psihologică sau psihopatologică specifică fiecarui
individ, cu rezonanţă asupra personalităţii sale, având drept finalizare întreruperea circuitului
vieţii, prin traumatizarea propriului corp.
Moartea prin suicid nu trebuie privită ca pe o boală mentală, ci este doar dorinţa
individului de a ieşi dintr-o lume în care nu mai face faţă, pe care refuză să o accepte şi pe care o
consideră o constrângere.

6
Butoi Tudorel, Iftenie Valentin, Boroi Alexandru, Butoi Alexandru, op. cit., p.29.
5
 În 1981, concepţia în privinţa suicidală era: “suicidul este o problemă controversată a
comportamentului uman, dependent de ambianţa şi de conditia existenţială în care subiectul este
plasat. Sub acest aspect suicidal este considerată o idee fixă a medicinei, deoarece, deşi
conştiinţa morţii este specific umană, sucidul apare deseori ca o “moarte senină pe aceste zile
senine care se numesc viaţă.”7
Conform marii majorităţi a opiniilor, sinuciderea este cotată ca fiind un act anormal, cel
care o exercită, este etichetat ca anormal, alienat sau cu serioase tulburari intelectuale. În trecut
era cotată drept o maladie, o boală care punea stăpânire pe individ şi îl constrângea să îşi pună
capăt zilelor.
Părerile cu privire la acest fapt erau împărţite, astfel psihologii erau de parere că
sinuciderea era o consecinţă a unei personalităţi fragile, care la cel mai mic impediment recurge
la acest fapt, psihanaliştii erau de părere că este vorba de o refulare a incoştientului reflectată în
conştient, acesta din urmă acţionând, planul sinuciderii fiind reflectat în cadrul acestuia.
Durkheim consideră aceasta ca fiind o fugă din faţa neplăcerilor vieţii, acesta împreună
cu alţi sociologi considerând sinuciderea rezultanta anomiei şi a problemelor de ordin social ce
înconjoară individual.8

B. Istoricul sinuciderii

Sinuciderea este cunoscută încă din antichitate, fiind un fenomen deosebit de dezbătut şi
analizat iar studiul istoric al sinuciderii a dat naştere unor lucrări specializate sau unora
consacrate câtorva exemple celebre.
În decursul timpului acesta a fost un fenomen considerat pe de o parte o dovadă a
libertăţii individuale , iar pe de altă parte a fost blamat şi contestat, recurgerea la acest gest fiind
considerată un fapt extrem.
Să începem cu antichitatea greacă, unde era recunoscută valoarea supremă a libertăţii
individului şi puterea acestuia de a decide în privinţa propriei vieţi.
În viziunea grecilor, viaţa nu merita păstrată decât dacă aducea satisfacţie şi fericire
indivizilor, altfel aceasta nu merita conservată. Cirenaicii erau nişte persoane foarte pesimiste, iar
unul dintre maeştrii săi, Hegesias, fusese exilat pentru că provocase prea multe sinucideri.
Antistene considera că cei care nu au un potenţial ridicat, ar fi mai bine să se spânzure. La
fel şi discipolul său, Diogene, considera că daca nu poţi trăi raţional, alegerea optimă este cea a
sinuciderii. Deci, epicurenii au drept concepţie sinuciderea, în cazurile în care viaţa devine greu

7
G.Scripcariu, V.Astarastoae, P.Boisteanu, V.Chiriţă, C.Scripcaru, op.cit., p.320.
8
Durkheim, E. Despre sinucidere. (trad. Mihaela Calcan). Editura Institutului European, Bucureşti, 1993.
6
de suportat. La fel ca şi filozofii stoici care considerau sinuciderea un fenomen natural atunci
când se considera că viaţa nu mai are niciun rost.
Pitagoreicii se opun sinuciderii deoarece spiritul din corp trebuie sa existe până la capăt
iar armonia dintre corp şi suflet este ruptă, raporturile numerice dintre acestea deasemenea; cu
toate acestea, Pitagora a murit mai târziu prin înfometare voită, practic şi-a pus singur capăt
zilelor.
Platon era împotriva sinuciderii dar menţiona trei mari excepţii printre care se remarca:
condamnarea (cazul lui Socrate), boala dureroasă şi inevitabilă şi o soartă mizerabilă, de la
mizerie până la ruşine.9
Mesajul platonician este unul ambiguu în comparaţie cu cel al lui Aristotel, care este
complet împotriva suicidului, considerându-l un act condamnabil pentru că este o nedreptate pe
care îţi cauzezi singur moartea, este un gest de laşitate. Trebuie să rămânem fermi până la capăt
în faţa dificultăţilor din timpul vieţii pe care trebuie să le înfruntăm până la sfârşitul acesteia.
Roma este considerată cea care încurajează cel mai mult sinuciderea. Lucrarea lui
Yolande Grise “Le suicide dans la Rome antique” 10 ilustrează 314 morţi voluntare a unor femei
şi bărbaţi celebri, un număr considerabil, din secolul 5 î.e.n până în secolul 2 e.n.
Ca şi la mentalitatea greacă, romanii sunt scindaţi între două opinii privitoare la moartea
voluntară: unii admiră acest gest eroic şi îl consideră o manifestare a libertăţii individuale, pe
când alţii îl consideră un gest antisocial, afirmându-se cu ostilitate faţă de această alegere.
Referitor la “Legea celor douăsprezece table” 11, Yolande Grise precizează că nu
condamnă moartea voluntară şi că înmormântarea sinucigaşilor se desfăşoară normal, cu toate că
sinuciderea prin spânzurare este considerată a fi malefică.
În timpul lui Tarquinius se ordona crucificarea cadavrelor celor care s-au sinucis în semn
de protest împotriva tiraniei sale, însă nu este menţionată nicio intedicţie în privinţa sinuciderii în
afară de acest caz special. Roma interzice totuşi suicidul la soldaţi şi sclavi, fiind prevăzute
pedepse împotriva celor care încearcă să facă acest lucru şi supravieţuiesc.
Discursul lui Seneca din scrisoarea către Licilius 12 spunea că dacă ducem o viaţă decentă,
sinuciderea nu îşi are rostul, în schimb dacă trăim în ruşine şi mizerie, cu suferinţe provocate de
o bătrâneţe înaintată, este o adevarată prostie să nu recurgi la ideea de a-ţi pune capăt zilelor.
Pe măsură ce stoicismul decade în secolul 2, mentalitatea privitoare la sinucidere se
schimbă, devine una mai aspră iar acest gest începe să fie condamnat şi privit într-o manieră
distinctă.

9
G.Minois, op. cit., p. 52.
10
G.Minois, op. cit., p. 53.
11
G.Minois, op. cit., p. 54.
12
G.Minois, op. cit., p. 59.
7
 Neoplatonismul, la fel ca şi alte culte, condamnă suicidul, considerând că aceasta
împiedică sufletul mortului de a se desprinde de corp pentru a se întoarce în sferele celeste. 13
Porfir acuza toate formele de suicid, cu toate că acesta a încercat să se sinucidă, fiind salvat de
către profesorul său. Autorităţile din acea perioadă au devenit mult mai aspre şi agresive, dorind
să stopeze sinuciderile infractorilor ce urmau a fi închişi.
Continuând cu Evul Mediu, acesta se remarcă printr-o absenţă aproape totală a
sinuciderilor în contrast cu antichitatea. Însă existau o serie de sinucideri indirecte, cum erau
turnirurile, asimilate sinuciderilor ludice14, precum şi duelurile judiciare. Însă în continuare
sinuciderea era văzută ca pe un lucru negativ, diavolesc, de către morala Bisericii. Individul are
tendinţe de a-şi manifesta împotriva lui însuşi o agresivitate pe care nu şi-o poate exterioriza
împotriva celorlalţi membrii ai societăţii.
În secolul 14 cavalerii preferau să se lase ucişi pe câmpul de luptă decât să renunţe la
luptă sau să se predea părţii opozante.
Sinuciderea poate fi întâlnită ca fenomen indirect sau direct: pe câmpul de luptă de tip
războinic sau să se sinucidă, străpungându-se cu propriile săbii. Mai existau şi cazuri de suicid ca
urmare a violurilor, cum erau femeile brutalizate de normanzi. Există şi dubii referitoare la
moartea lui Carol al VII-lea, se bănuia că acesta ar fi încetat să se mai hrănească şi astfel şi-a
produs singur moartea, cu toate că acesta suferea de o boală destul de grea, astfel încât ar fi murit
sigur din acestă cauză, fără să mai fie nevoie să se sinucidă.
În Evul Mediu existau deci sinucideri în masă ale ţăranilor din cauza mizeriei şi sărăciei
şi ale cavalerilor în luptă, deoarece nu doreau să le ofere satisfacţia biruinţei celor din tabăra
opusă cu care luptau. Sinuciderea unui ţăran era considerat un act de laşitate, o sinucidere
”egoistă”, de aceea îi era interzisă înhumarea şi îi erau confiscate bunurile, însă sinuciderea unui
cavaler era una altruistă, un model pentru restul societăţii, o normă morală pentru idealul
cavaleresc.
În Evul Mediu sinuciderile erau apreciate diferit, în funcţie de rangul pe care îl avea
respectiva persoană: un nobil care s-a sinucis, din orice motiv posibil, era scuzabil ,suicidul fiind
considerat un fapt onorabil, în contrast cu suicidul omului din popor fapt pe deplin condamnat şi
etichetat ca fiind diavolesc.
Un exemplu de alte sinucideri sunt cele ale ereticilor şi evreilor, provocate îndeosebi de
persecuţiile creştine din acea perioadă. Cu toate acestea, Evul Mediu face din sinucidere un act
complet iraţional, iertând câteodată actele suicidale, dar aceasta doar pentru a-l condamna şi mai
mult pe sinucigaş, asemănându-l cu diavolul sau cu o minte bolnavă.

13
G.Minois, op. cit., p. 61.
14
G.Minois, op. cit., p. 16.
8
 Renaşterea se remarcă printr-o creştere substanţială a numărului de sinucideri, multe
celebrităţi arătându-se marcate de numărul crescut al acestora: Boccaccio, Erasm, Luther,
Montaigne. Are loc o revenire a antichităţii în ceea ce priveşte numărul înfiorător de sinucideri.
În această perioadă se creează aşa-zisele “Utopia”, expunerea unor idei îndrăzneţe referitoare la
acest subiect. Putem lua drept exemplu pe Thomas Morus, care evidenţiază contradicţia între
interdicţiile morale care au ghidat un autor pe parcursul formării sale şi opera sa prin care îşi
expune pe larg, dar într-o manieră fictivă, aspiraţiile. Episcopul Antonio de Guevara vine cu
lucruri mult mai interesante, într-o manieră utopică, faptul că bărbaţii din India care făceau parte
din armata lui Pompei, se sinucideau la vârsta de cincizeci de ani pentru a evita chinurile
bătrâneţii.
Fenomenul sinuciderii devine unul dintre cele mai condamnate de Biserică, fiind
considerat un gest satanic, atât la catolici cât şi la protestanţi, calvinişti, luterani, anglicani.
Catolicii explică moartea voluntară ca urmare a deznădejdii, unul dintre lucrurile cele mai
condamnate de această religie.
Luteranii consideră sinuciderea ca fiind un fenomen mijlocit de diavol.
Renaşterea a cunoscut toate tipurile de sinucidere din cauze precum: gelozie, mizerie,
nebunie, teamă, tortură. Nu au fost mai numeroase decât în Evul Mediu, însă în această perioadă
s-a scris mai mult despre ele, fiind cunoscută astfel importanţa sa revelatoare pentru o conduită
individuală.
În secolul 16, anchetele privind identificarea cauzelor morţii unei persoane devin mult
mai riguroase, analizează cu stricteţe locul în care a fost găsit, cauza principală care l-ar fi putut
determina să recurgă la sinucidere, se numea şi un curator al cadavrului care avea drept rol de
avocat, astfel era convocată familia şi moştenitorii persoanei care se sinucisese. Aceştia aveau
rolul de a-i demonstra nevinovăţia persoanei decedate prin moarte voluntară. Cadavrul era târât
pe o targă de nuiele împletite cu faţa în jos şi spânzurat de gât şi de picioare. Acest fapt denotă că
în acestă perioadă fenomenul suicidar este încă respins, dar încep să se facă analize, să i se ofere
o importanţă mult mai mare decât în trecut.
Concepţiile Bisericii referitor la acest lucru rămân neschimbate, apelându-se la
confiscarea bunurilor sinucigaşului şi interzicerea ceremoniilor funerare, acest lucru putând fi
evitat prin evocarea scuzei de nebunie.
În ceea ce priveşte autorităţile, acestea consideră suicidul o ameninţare la adresa întregii
comunităţi, printre membrii săi instalându-se neliniştea, îndoiala, fiind totodată un act care acuză
responsabilii socio-politici şi religioşi. Constituie o dovadă a eşecului lor în asigurarea liniştii şi
bunăstării membrilor societăţii.

9
 Cei care recurg la sinucidere sunt nişte rebeli care dau dovadă de neîncredere în teoriile,
ideologiile, credinţele conducătorilor de pretutindeni, fiind astfel socotiţi nebuni, chiar şi
sistemele cele mai liberale considerând repugnant acest fapt.
Secolul 17 s-a remarcat prin reprimarea ideii de sinucidere de către autorităţile religioase
şi civile ale vremii. Între timp acest fenomen devenise foarte cunoscut, era publicată lista
deceselor de către autorităţile municipale în fiecare săptămână, la început în legătură cu
epidemiile de ciumă, aceste liste fiind prezente şi la fiecare parohie, unde se menţionau şi
cazurile de nebunie.
În ceea ce priveşte epidemiile de ciumă, creează disperare şi frica de a nu fi contaminat,
lucru care generează o dereglare în sistemul nervos, finalitatea fiind aceea de a-şi pune capăt
zilelor. Acest fenomen a fost constatat în timpul ciumei de la Milano în 1630 sau Malaga, la
mijlocul secolului, un medic povestind că: ”se produseseră orori fără asemănare. O femeie s-a
îngropat de vie pentru a nu ajunge hrană animalelor, iar un bărbat, îngropându-şi fiica, şi-a
construit propriul coşciug şi a murit lângă ea”.15
Epidemia de ciumă are ca efect o sinucidere indirectă, însemnând renunţarea la orice
precauţie, nemaiferindu-se unul de celălalt, sau una directă prin înnec, lucru consemnat în ”Bills
Of Morality” - buletinele săptămânale, îşi dădeau foc, se împuşcau sau se aruncau pe fereastră.
La acestea se adaugă şi sinuciderile colective din Rusia legate de teama sfârşitului lumii
din 1666.16
În Anglia apare, în secolul 17, termenul “suicid”, revelator pentru evoluţia mentalităţii şi
a dezbaterilor pe această temă. În Franţa, existenţa acestui termen se impune mai târziu, în
secolul 18, tot atunci acest termen transmiţându-se în spaniolă, portugheză, italiană.
În secolul 18 apare termenul de sinucidere, căruia i se consacră tratate lungi, pro sau
contra. Aceasta reprezintă ”acţiunea de suprimare a propriei vieţi pentru eliberarea de o
nenorocire pe care nu ai curajul să o suporţi.”17
Aceasta este definiţia ca un caz de nebunie sau de proastă funcţionare fiziologică de către
filozofi; în schimb lucrările ştiinţifice contribuiau la deculpabilizarea puţin câte puţin a actului
suicidar.
Ca şi cauze declanşatoare ale fenomenului suicidar, pe lângă excesele de pasiuni, de
activităţi fizice şi mentale, sunt prezente şi fenomene perturbatoare ale creierului, putând să
provoace “melancolie sau manie suicidară.”18

15
G.Minois, op. cit., p. 164.
16
G.Minois, op. cit., p. 165.
17
G.Minois, op. cit., p. 228.
18
G.Minois, op. cit., p. 256.
10
 Se constată creşterea unui număr destul de mare de nebuni în secolul XVIII, fapt
demonstrat de Michel Foucault.
În Franţa încep să se deschidă o serie de case specializate în internarea alienaţilor iar
numărul acestora creşte considerabil până în 1770, pentru ca în continuare să se stabilizeze.
Filozofii iluminişti condamnă fenomenul, însă pe de altă parte, aceştia declară deplina
libertate a individului de a dispune de propria viaţă, părerile acestora fiind împărţite în ceea ce
priveşte fenomenul suicidar.19
Sinuciderea este cercetată în detaliu de Voltaire, fenomen care îl intrigă, îi stârneşte
curiozitatea, el fiind foarte ataşat de viaţă, însă are momente când este dezgustat de aceasta.
Analiza sinuciderii din prisma autoarei franceze Madame de Stae face trecerea de la
secolul 18 la secolul 19, în cadrul căreia aceasta menţionează că trebuie evitată etichetarea celor
care se sinucid şi că în sinucidere există un iraţional care însoţeşte acţiunea de suprimare a vieţii.
În concepţia acesteia există trei tipuri de sinucidere, respectiv: din dragoste, filozofică şi a
criminalului, care se sinucide în semn de pocăinţă.
Jurisprudenţa legată de sinucidere, scoaterea sinuciderii de sub incidenţa penală, are loc
mai târziu în Anglia cu toate că era o ţară liberală, întâi fiind abolite sancţiunile religioase şi apoi
cele civile. În Franţa au apărut cinci tratate care se refereau la acest lucru.
În ceea ce priveşte cazul României amintim două cazuri care se înregistrează în istorie şi
au adoptat ideea sinuciderii, pe care au şi realizat-o, respectiv: Decebal (87-106 e.n), fiind
dezonorat şi pierzând lupta cu romanii, preferă moartea, înfigându-şi sabia în inimă, alt exemplu
fiind Crişan, membru al mişcării ţărăneşti din 1784, care s-a spânzurat în închisoare cu nojiţele
de la opinci.
Secolul 19 înregistrează nenumărate cazuri de sinucidere ca urmare a actului de voinţă
din partea celor care adoptă această decizie, şi nu o consecinţă a unor boli mintale, fapt care a
îngrijorat autorităţile, determinându-le să ia atitudine.
În secolul 20 cifra sinuciderilor este în continuă creştere, diferind foarte mult numărul
sinuciderilor înregistrate de la o ţară la alta.

C. Sinuciderea în viziunea lui Durkheim

Printre marile lucrări ale lui Durkheim amintim „Sinuciderea”, care este a treia lucrare
importantă a sa, ce a fost publicată în 1897 şi conţine o serie de abordări ştiinţifice ale unui fapt
social contemporan, şi anume creşterea numărului de sinucideri la sfârşitul secolului XIX.

19
G.Minois, op. cit., p. 242.
11
 Această lucrare pune în evidenţă condiţionarea socială a prejudecăţilor morale, descrie
sinuciderea, tipologia sa, precum şi factorii de risc ai acesteia.
Cartea cuprinde 3 părţi, între care amintim:
1. Factorii extra-sociali
2. Cauzele sociale şi tipurile sociale
3. Sinuciderea, ca fenomen social general
Sinuciderea, alături de alte fenomene, este un fapt social, lucru care încorporează
totalitatea fenomenelor din interiorul unei societăţi, în condiţiile în care acestea reprezintă un
oarecare interes social. Ne referim la întreaga manieră de acţiune a indivizilor dintr-o societate,
de a gândi sau de a simţi, exterioare acestora dar care au putere de constrângere asupra lor,
impunându-li-se să procedeze într-un anumit fel. Principala caracteristică rămâne aceea de
constrângere, care este prezentă încă din primii ani de viaţă, când copilul este constrâns să
mănânce, să bea, să meargă. Faptele sociale pot presupune deasemenea şi anumite curente
sociale care împing indivizii la anumite acţiuni considerate deasemenea fapte sociale, aceste
curente implicând rata morţilor voluntare, natalităţii sau a căsătoriilor, reprezentând
colectivitatea în ansamblul său.
În concluzie, ”reprezintă un fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, susceptibil să
exercite asupa individului o constrângere exterioară sau care este general pentru o întreaga
societate dată, având în acelaşi timp o existenţă proprie, independentă de manifestările sale
individuale.”
În primul capitol autorul încearcă să dea o definiţie fenomenului sinuciderii pentru a evita
eventualele confuzii referitoare la această problemă existenţială.
Să ne oprim asupra unei prime definiţii date de Durkheim fenomenului suicidar: „Numim
sinucidere orice caz de moarte care rezultă în mod direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau
negativ înfaptuit chiar de victimă, aceasta ştiind că va produce acel rezultat”. Ca si cauze extra-
sociale, autorul ne dezvăluie faptul că există două tipuri:
- dispoziţia organico- fizică;
- natura mediului fizic;
Autorul ne relatează în aceste cauze faptul că, pe de o parte, există o predispozitie pentru
sinucidere, atunci când subiectul simte că viaţa nu mai are sens şi ar vrea să evadeze, sau
comportamentul suicidar ar putea fi influenţat de factori precum cei meteorologici. Acesta ne dă
ca prim exemplu nebunia.. Această cauză este susţinută de mulţi specialişti în boli mintale cum
ar fi Esquirol care spunea că „Sinuciderea are toate caracteristicile alienării mintale” sau „Omul
nu atentează la propria viaţă decât dacă este prada delirului, iar sinucigaşii sunt nişte alienaţi
mintali.”
12
 Plecând de la această idee, Durkheim consideră că sinuciderea nu ar trebui încriminată
sau pedepsită de lege, considerând-o un act involuntar al persoanelor care îl aplică, punct de
vedere susţinut şi văzut ca având următoarea explicaţie: nebunia este cotată ca fiind una specială,
sau un model al diverselor tipuri de sinucidere, în orice caz neîntâlnită la oamenii sănătoşi
mintal. Sinucierea constituie astfel o formă parţială de nebunie, îmbrăcând forma unui delir, care
în terminologia tradiţională îl mai întâlnim sub formă de monomanie, adică persoana respectivă
este perfect sănătoasă. cu excepţia unei anumite laturi. Astfel, acest termen poate substitui ideea
de sinucidere - nebunie.
Această stare de monomanie izolează subiectul determinând asupra sa stări cu o
intensitate mare, care declanşează asupra acestuia starea de obsesie, care îi limitează libertatea.
Această stare, o dată declanşată, îl determină pe subiect să aibă un comportament lipsit de
coerenţă iar aceste idei absurde provin dintr-o depresie profundă, lipsa echilibrului în gândire şi
acţiune.
Jousset şi Moreau de Tours au realizat cele patru tipuri de sinucidere întâlnită la alienaţi:
a) Maniacală - principalul factor declanşator al sentimentului de sinucidere fiind mania,
caracterizată prin halucinaţii, deliraţii care determină săvârşirea actului suicidar. Persoana care
recurge la acest act o face pentru ”a scăpa de o ruşine sau pericol imaginar sau pentru a da
ascultare unui ordin venit din ceruri”; dacă tentativa de suicid a mai avut loc, va mai fi repetată
dar nu în momentul imediat încercării.
b) Melancolica - este caracterizată prin sentimente de tristeţe, de depresie, idee obsesivă a
sinuciderii, de care nu poate scăpa; aceste trăiri determină halucinaţii şi deliruri care conduc la
sinucidere. Locul în care va fi realizată sinuciderea este ales cu foarte multă precauţie, departe,
unde nimeni nu le poate sări în ajutor.
c) Obsesivă - determinată de anxietate, se sinucide fără să aibă un motiv bine întemeiat,
doar prin persistenţa ideii de moarte. Mai este numită de către Durkheim şi sinucidere
“anxioasă”. Dacă nu şi-a dus la finalizare ideea sinuciderii, persoana respectivă trăieşte cu
gândul că şi-a satisfăcut dorinţa.
d) Impulsivă - declanşată de impulsuri, neavând un motiv, sau doar un motiv imaginar
pentru a recurge la sinucidere. Mai este denumită şi automatism sinucigaş, rezultând dintr-un
impuls ireversibil şi brusc. Persoanele care au avut tentative şi s-au salvat declarau că nu-şi pot
explica acest instinct sinucigaş. Se poate datora unor tulburari mentale, sunt lipsite de temei şi
imaginare.
Autorul, în concluzie, este de părere că aceste sinucideri ale alienaţilor sunt rezultanta
unor factori imaginari sau inexistenţi. Dar asta nu înseamnă că sinuciderea este precedată de

13
nebunie, fiind arătat faptul că există o mare diversitate de sinucideri care au loc din cauza unei
multitudini de alţi factori, dintre care tulburarea intelectuală nu face parte.
Autorul, pe lângă conceptul de monomanie, mai introduce un concept important, acela
de neurastenie, o zdruncinare puternică a sistemului nervos. Este ca o nebunie rudimentară,
având practic aceleaşi efecte, fiind mult mai des întâlnită decât tulburările intelectuale.
Nevropatul este mult mai sensibil la orice mişcare, totul părându-i-se obositor, nervii lui vibrează
la fiecare atingere, de aceea el este mereu în căutarea singurătăţii, izolarea de lumea din jur
neobosindu-l foarte tare şi nici nu îl face să sufere, are doar un efect liniştitor asupra acestuia.
Autorul, pentru a face o paralelă între rata sinuciderilor şi totalitatea anomaliilor de orice
fel, existente în societate, consideră în primul rând că fenomenul sinuciderii este mult mai
răspândit la oraşe, decât la sate, la fel ca şi nebunia, reliefând acest lucru prin intermediul unor
statistici făcute, constatând că:
1 - în azilurile psihiatrice, femeile sunt mai numeroase decât bărbaţii. Cert este că în
Franţa (de exemplu) din 100 de alienaţi care mor in aziluri, 55 sunt bărbaţi. Asta arată că femeia
supravieţuieşte mai bine decât bărbatul, chiar dacă numărul lor in aziluri este mai mare,
sinuciderea este o manifestare esenţialmente masculină. Unei femei care se omoară îi corespunde
în medie 4 bărbaţi care îşi pun capăt zilelor.
2 - Durkheim, face şi o comparare a tendinţei de sinucidere existente în cadrul diferitelor
culte (catolici, evrei, protestanţi). Aici, acesta constată că nebunia este mai frecventă la evrei, iar
cu toate astea tendinţa lor de sinucidere este mai slabă. Comparând catolicii şi protestanţii, în
rândul celor din urmă, se întâlnesc mai mulţi sinucigaşi decât la catolici.
3 - tendinţa de sinucidere evoluează din copilărie până la bătrâneţe. Pericolul cel mare
este în jurul vârstei de 30 de ani după care scade până la bătrâneţe. La 35 de ani nebunii sunt cei
mai numeroşi, rămânând constanţi până la 60 ani, după care se constată o scădere a numărului
acestora.
4 - comparând fenomenul suicidar şi nebunia în diferitele societăţi, se constată că acestea
variază iar rezultatele acestei comparaţii nu sunt tocmai precise. Astfel, ţările cu cei mai mulţi
nebuni sunt acelea în care există mulţi sinucigaşi, ca de exemplu Saxonia. Făcând o paralelă între
idioţi şi rata sinuciderii, se constată că aceştia sunt mult mai numeroşi la oraşe, acolo şi
sinuciderile sunt mai multe ca număr.
5 - rata sinuciderii nu este neaparăt în interdependenţă cu predispoziţia spre neurastenie,
sau cu nicio formă de manifestare a acesteia. Neurastenia nu este neapărat cauza sinuciderii sau
sinuciderea o consecinţă a acesteia.
O altă stare psihopatică, învinuită de diferitele societăţi este alcoolismul căruia i se
atribuie (pe drept sau nu) înmulţirea cazurilor de nebunie, creşterea sărăciei şi a criminalităţii.
14
Alcoolul poate influenţa sentimentul suicidar prin efectul său,din care rezultă tulburările mintale.
Dar asta nu înseamnă că acesta constituie o cauză a sinuciderilor, poate exista o coincidenţă între
acestea două.
Sinuciderea nu trebuie să fie neparăt o consecinţă a stărilor de tulburare psihică a
individului, mai poate depinde şi de alţi factori precum rasa fiecăreia, fiindu-i caracteristică o
rată de sinucidere. Vorbind de rasă, ne referim la indivizii care au acelaşi strămoş, având astfel
trăsături comune.
Tot în opera de faţă, autorul ne prezintă o clasificare realizată de Morselli în ce priveşte
rasa:
- tipul germanic (germani, scandinavi, anglo-saxoni);
- tipul celto-romanic (belgieni, francezi, italieni, spanioli);
- tipul slav;
- tipul uralo-altaic;
Dintre cele de mai sus, popoarele germane sunt cele mai predispuse la sinucidere, mai
puţin celţii şi belgienii, fiind mai des întâlnită la vechii celţi, între timp rasa celţilor şi a kimrii
schimbându-se din cauza încrucişărilor dintre aceştia şi alte popoare.
În ceea ce priveşte caracterul ereditar al sinuciderii, totul este ambiguu, deoarece
sinuciderea nu poate fi moştenită, ci doar un temperament care poate conduce la sinucidere, dar
nu neapărat, drept consecinţă, nu se poate presupune că aceasta era cauza care l-a împins pe
subiect să ia această decizie.
În viziunea lui Durkheim, dacă există antecedente ereditare de sinucidere, se poate stabili
un raport de cauzalitate între acestea şi moartea subiectului, astfel ajungându-se la concluzia că
ereditatea este cauza sinuciderii acestuia.
Atâta timp cât acest lucru nu există,sinuciderea poate fi rezultatul unor cauze sau
combinaţii de cauze diferite sau poate fi inexistentă dacă individul refuză existenţa sau instalarea
acesteia. Observaţiile rezultate în urma examinării alienaţilor au arătat că, nu instinctul de a se
sinucide se moşteneşte, ci alienarea care poate conduce la sinucidere sau mai pot fi cauze precum
influenţa contagioasă a sinucigaşilor dintr-o familie, care se transmite mai departe descendenţilor
săi.
În următoarea parte a lucrării, Durkheim consideră sinuciderea ca fiind influenţată de
factorii cosmici (Lombroso apud Durkheim) precum clima şi temperatura anuală, sinuciderea
fiind un fenomen mult mai des întâlnit în centrul Europei şi mai rar în sudul şi nordul acesteia.
Autorul este de părere că anotimpul care atinge maxima sinuciderilor este unul frumos, în care
temperaturile sunt blânde şi natura este îmbietoare, respectiv, primul semestru al anului care
include perioada martie-august.
15
 Ferri şi Morselli sunt de părere că sinuciderile sunt mult mai dese vara, cauza fiind
căldura, care ridică excitabilitatea sistemului nervos şi apare un surplus de forţe disponibile care
îşi caută folosul, datorită faptului că organismul nu mai are nevoie de o reglare a temperaturii.
Părerea lui Durkheim intră în contradicţie, acesta fiind de părere că sentimentul de
sinucidere provine dintr-o profundă depresie. O influenţă asupra sinuciderilor o au în general
temperaturile extreme,nu neapărat vara,deoarece şi iarna se înregistrează un număr considerabil
de sinucideri, iar orice schimbare bruscă de orice natură influenţează activitatea diverselor funcţii
rezultând astfel tot genul de anomalii, printre care şi ideea de sinucidere realizată sau nu.
Sinuciderile se înmulţesc ca şi număr o dată cu creşterea duratei zilei şi de regulă se
petrec ziua pentru că atunci lumea în general este în deplină mişcare,are o varietate de activităţi
de îndeplinit,este caracterizată printr-un puternic dinamism,comparativ cu noaptea când viaţa
socială lipseşte cu desăvârşire.
Acest aspect infirmă influenţa climei asupra ratei sinuciderilor,intervalul de luni în care
această rată este mai ridicată se datorează vieţii mai active a populaţiei din acest interval.
Un ultim factor care influenţează sinuciderea este imitaţia, care se poate să aibă loc între
indivizi care nu au legături foarte strânse şi nu-i uneşte nimic în viaţa socială.
Durkheim relatează că există trei grupe în interiorul cărora se poate vorbi depre
imitaţie,respectiv:stările de conştiinţă resimţite de subiecţi diferiţi,care în combinaţie dau naştere
unor stări noi, precum imitaţia (exemplu: marile revoluţii în cadrul cărora subiecţii nu se cunosc
dar au un ţel comun care-i uneşte), acţiunea conform legii, conformarea faţă de regulile prescise
în societate, tradiţii, obiceiuri sau reproducerea unui fapt care s-a petrecut sub ochii noştri sau am
auzit vorbindu-se de el şi l-am adoptat astfel prin copiere.
Durkheim este de părere că imitaţia nu poate avea efecte sociale, nu are un orizont atât de
larg de extindere, ea având influenţă în grupuri restrânse, nu poate avea repercursiuni negative
asupra societăţii, precum sinuciderea.
Trecând la capitolul al doilea din opera lui Durkheim, acesta ne informează că nu există
date certe cu privire la starea sinucigaşilor înainte de a comite actul, din cauza lipsei
documentatiei referitoare la aceste fapte. Pentru a cunoaşte ceva sigur, ar trebui ştiute: starea
psihică a individului înainte de a comite sinuciderea, cum a plănuit trecerea la fapt şi cum a
executat actul suicidar, dacă a fost un act impulsiv sau în momentul respectiv era anxios, nervos,
iritat,calm, deprimat.
Surse sigure privitoare la sinucidere sunt cele în care sinuciderea a avut loc drept
consecinţă a nebuniei. Tipurile de sinucidere au loc în urma detectării factorilor care au condus
la acestea, cu toate că totalitatea informaţiilor cu referire la aceştia sunt nesigure şi incerte.
Putem lua drept exemplu constatările juridice în care primul lucru care trebuie analizat este
16
mobilul faptei, respectiv situaţia financiară, suferinţa fizică sau de altă natură, decepţie, aceastea
fiind considerate motive prezumtive ale sinuciderii, neconstituind reale cauze ale acestora.
Cauzele de cele mai multe ori rămân valabile pentru majoritatea cazurilor, în schimb acestea au
variaţii considerabile.
Totalitatea mobilurilor sinuciderilor sunt sub influenţa unei condiţii generale, aceasta din
urmă constituind adevărata cauză a mobilurilor sinuciderii. Vieţile şi modul de trai diferă de la o
persoană la alta, fapt pentru care posibilele cauze ale sinuciderilor acestora pot diferi şi acestea,
la rândul lor. Motivele atribuite sinuciderii de către sinucigaşii care supraietuiesc sunt decât
cauze aparente prin care îşi justifică fapta.
Suicidul egoist reprezintă totalitatea indivizilor ale căror relaţii cu grupul lor familial,
religios, politic sunt foarte slăbite, acesta izolându-se de viaţa socială, suferind un exces de
individualizare care atrage după sine ruperea relaţiilor cu societatea în general.20 Durkheim ne
prezintă această sinucidere egoistă din punct de vedere religios, încercând să arate cum
influenţează apartenenţa la o anumită religie, rata sinuciderilor. Acesta face o paralelă între
religia protestantă şi la cea catolică,constatând că „sinuciderile sunt direct proporţionale cu
numărul protestanţilor şi invers proporţionale cu numărul catolicilor.”
Aceasta adaugă şi cazul evreilor la care fenomenul sinuciderii este considerabil mai mic
decât la protestanţi şi catolici. În cadrul religiei protestante adepţii acesteia se sinucid în
proporţie mult mai mare, chiar şi în cazurile în care societatea din care fac parte este în
majoritate catolică. Acest fapt se datorează multitudinii de deosebiri dintre dogma catolică şi cea
protestantă.
Cu toate că protestanţii sunt împotriva sinuciderii,considerând-o un fapt imoral care este
demn de pedepsit în viaţa de apoi, admit liberul examen în proporţie mult mai mare decât la
catolici, lucru care determină pierderea convingerilor tradiţionale; nu deţin autocontrolul şi nu
sunt atât de riguroşi precum catolicii. Aceştia acordă o importanţă deosebită conştiinţei
individuale, având puţine dogme şi practici comune, fiind astfel alterată ideea de grup, care
atrage după sine deteriorarea coeziunii şi vitalităţii acestuia. Catolicii înregistrează mai puţine
sinucideri pentru că sunt mult mai uniţi, solidari, religia lor implică foarte mult ideea de
cunoştinţă colectivă, sunt mult mai integraţi decât protestanţii.
În cazul evreilor, atitudinea dezaprobatoare a creştinilor în privinţa religiei acestora i-a
unit şi mai mult; acest lucru ar fi trebuit oarecum să îi instige să se sinucidă, dar dimpotrivă le-a
crescut sentimentul de solidaritate, şi-au impus nişte reguli şi disciplini mai stricte din dorinţa de
a lupta împotriva majorităţii.

20
Durkheim, E. Despre sinucidere. (trad. Mihaela Calcan). Editura Institutului European, Bucureşti, 1993.
17
 Acestea de mai sus denotă faptul că trebuie că adepţii religiei respective trebuie să fie cât
mai integraţi, chiar dacă sunt în minoritate sau majoritate. Pot fii deasemea excepţii în cadrul
aceleiaşi credinţe, cum este cazul Angliei, ca şi ţară protestantă, spre deosebire de statele
germane sau multe altele, rata sinuciderii este mult mai scăzută la ei, fapt datorat coeziunii dintre
membrii acestei religii şi a faptului că diferă oarecum de restul ţărilor protestante.
Durkheim mai face o paralelă între sinucidere şi gradul de educaţie, care se resimte în
interiorul fiecărei confesiuni religioase, dacă nevoia de educaţie poate slăbi credinţa comună,
ducând astfel la sinucidere.21 Dar şi în acest caz există excepţii, cum ar fi Franţa, care în unele
părţi unde este prezentă o parte considerabilă de populaţie analfabetă, nu prezintă un număr
considerabil de sinucideri.
S-a mai constatat că sinuciderile sunt deasemenea întâlnite des în cadrul populaţiei în
starite, faţă de cei care au funcţii mai mici, cei care formează clasa muncitoare, la fel cum este şi
cazul întâlnirii fenomenului sinuciderii mai des la bărbaţi decât în cazul femeilor. Privind din
acest punct de vedere, femeile sunt şi mai puţin educate decât aceştia, având şi o viaţă socială
mai puţin dezvoltată decât în cazul bărbaţilor. Astfel rata sinuciderii avansează în funcţie de
nivelul cunoştinţelor.
Concluziile trase de autor se reflectă asupra influenţei religiei şi cunoştinţelor intelectuale
asupra fenomenului sinuciderii. Omul caută să se instruiască şi se omoară pentru că societatea
religioasă căreia îi aparţine şi-a pierdut coeziunea, dar nu se omoară pentru că este educată. În
instrucţie trebuie văzut un mijloc de realizare a idealurilor pentru că este singura care ne poate
călăuzi în momentul în care sentimentul social este distrus,fiind astfel un remediu valabil pentru
toate persoanele.
În privinţa religiei, distincţia între modalitatea acestora de a se impune în privinţa
interzicerii sinuciderii este dată de coeziunea dintre membri acesteia şi acţiunea moderatoare a
acesteia în privinţa acestui fapt, dar asta nu înseamnă că membri săi nu cred în aceeaşi divinitate
sau nu cu aceeaşi intensitate.
Durkheim mai ia drept exemple şi alte arii care pot constitui factori care duc la sinucidere
precum familia şi societatea politică.
În mod general, celibatarii se sinucid mai puţin decât cei căsătoriţi, motivaţia fiind că
traiul ar fi mult mai simplu pentru o persoană care trăieşte singură decât în cazul famillor în
cadrul cărora apar probleme de tot genul şi grijile sunt mult mai multe. Dar trebuie ţinut cont de
faptul că celibatarii sunt mult mai mici ca vârstă şi mult mai imaturi, media fiind de 16 ani,
vârstă care dacă este depăşită se constată că rata sinuciderilor în rândul celibatarilor creşte şi este
mai mare decât la persoanele căsătorite, lucru demonstrat de Durkheim prin studiile făcute în
21
Durkheim, E. Despre sinucidere. (trad. Mihaela Calcan). Editura Institutului European, Bucureşti, 1993.
18
Franţa şi Italia, unde rata sinuciderilor era de 71 la 86 de celibatari. Dar rata sinuciderilor de
acest gen nu este constantă în toate regiunile. Astfel există diferenţe considerabile între
statisticile făcute în diversele ţări. Există şi situaţii în care persoanele căsătorite să se sinucidă
mai puţin decât celibatarii.
Durkheim a încercat să facă o comparaţie între rata sinuciderilor în categoria persoanelor
căsătorite, celibatari şi văduvi, ajunge astfel la următoarele concluzii:
- căsătoriile precoce au o influenţă agravantă asupra sinuciderii, în special la bărbaţi
- numărul sinuciderilor la persoanele căsătorite cu vârstă de 20 ani este mult mai mare
decât cel al celibatarilor
- în condiţiile căsătoriei, sexul cel mai favorizat diferă de la o societate la alta şi valoarea
dintre rata sinuciderii celor două sexe variază în funcţie de natura sexului favorizat
- văduvii se sinucid mai mult decât persoanele căsătorite şi mai puţin decât celibatarii.
S-a constat că femeile căsătorite dar fără copii se sinucid în proporţie mult mai mare
decât celibatarele de aceesi vârstă. Dar, în general, femeile se sinucid mai greu pentru că
activitatea lor este rudimentară, având mai puţin contact cu viaţa socială decât bărbatul, care are
o viaţă mult mai dinamică decât această; prin pierderea acestor legături sociale acesta nu îşi mai
menţine echilibrul, structura lui morală destrămându-se mult mai uşor, fiind mai sensibilă decât a
femeii.
În cazul vaduviei, bărbatul are tendinţa de a se sinucide mai mult decât femeia, deoarece
ajuns la o anumită vârstă, se vede dintr-o dată singur şi cu multe îndatoriri şi sarcini, cu care nu
era obişnuit.
Autorul ne explică sinuciderea egoistă ca fiind o afirmare a eului individual în faţa forţei
colective, care nu are putere de a-şi manifesta supremaţia în faţa alegerii membrilor săi. Lor le
aparţine decizia de a-şi pune capăt zilelor dacă nu mai pot îndura necazurile vieţii. În acest
caz,dacă aceştia ar fi mai uniţi cu restul, coeziunea ar fi mult mai puternică şi ar putea învinge
sentimentul sinuciderii.
Atâta timp cât există comunicare între membrii unei societăţi şi un continuu schimb de
sentimente şi idei, pericolul unei potenţiale sinucideri ar scădea considerabil. Egoismul în acest
caz este cauza care generează sentimentul sinuciderii şi asta pentru că legăturile acestuia cu
societatea se slăbesc la un moment dat iar acesta reacţionează în această manieră la cel mai mic
şoc, la cel mai mic impas, impulsionand-ul pe acesta să reacţioneze aşa.
Sinuciderea altruistă, în viziunea lui Durkheim caracterizează societăţile cu un grad de
integrare excesivă a membrilor săi, formată din indivizi care şi-au dat viaţă pentru binele
societăţii din care fac parte, în scopuri social-umanitare pentru binele acesteia. Individul se poate

19
sinucide şi din cauza faptului că nu este foarte ataşat de societate, dar este valabilă şi varianta
inversă, dacă este prea ataşat de societate acesta se poate sinucide.
În trecut, în societăţile primitive, sinuciderea era omniprezentă din cauza unor factori
precum: bătrâneţe sau boală, femei care se sinucid din cauza morţii soţilor la datorie, sclavii din
cauza morţii stăpânului lor. În cazurile menţionate, omul se sinucide pentru că este obligat să o
facă, în caz contrar fiind supus unor pedepse de ordin religios sau poate fi dezonorat.
Astfel individualitatea este considerabil diminuată,iar coeziunea grupului creşte şi
integrarea în grup este foarte puternică. Eul nu-şi mai aparţine deloc sie însuşi, ci unei cauze
externe lui, cum ar fi grupul din care face parte sau societatea în totalitatea sa.
În societatea modernă, pierderea unei bătălii înseamnă dezonoarea unei întregi unităţi
militare. Atâta timp cât unii indivizi sunt antrenaţi să renunţe la viaţa lor cu uşurinţă, aceştia o
pot face şi pentru un pretext artificial.
Comparativ cu sinuciderea egoistă, în care individul îşi pune capăt zilelor deoarece
consideră că nu are un ţel în viaţă, cel altruist, pentru care imaginea individuală practic nu există,
îşi dă viaţa pentru un anumit ţel pe care îl vede mai presus de orice, mult superior persoanei sale.
Ca şi tipuri de sinucidere altruistă există:
- sinuciderea altruistă obligatorie- în care omul se omoară fără a fi în mod expres obligat
să o facă; morala acestuia care nu se bazează deloc pe interesele ce ţin strict de individ.
- sinuciderea altruistă facultativă- adică este mai puţin expres dictată de societate;
plasează personalitatea omenească mai presus de orice
- sinuciderea altruistă acută- are ca model sinuciderea mistică;
Sentimentul care stă la originea sinuciderii altruiste este unul violent care poate fi definit
printr-o cheltuială foarte mare de energie.
Durkheim analizează sinuciderea în cadrul militar, deoarece s-a demonstrat că aceştia
sunt mult mai predispuşi la sinucidere decât cealaltă parte a populaţiei civile.
Pe lângă motive invocate precum alcoolul, celibatul, cauza cea mai frecvent întâlnită a
fost degustul pentru serviciul militar. Însă altruismul îl defineşte pe militar deoarece el este
încadrat într-un grup unit, cu un ţel bine definit, care îi limitează iniţiativa propriei acţiuni. Însă
forma sinuciderii întâlnite la militari nu este neapărat una altruistă, aceştia putând să îşi ia zilele
pentru motive lipsite de consistenţă, cum ar fi refuzarea unei permisii, pentru o pedeapsă pe
nedrept, acestea formând mai degrabă un ansamblu de sinucideri egoiste,individuale.
O altă categorie a sinuciderii este cea anomică, care ia naştere în urma influenţei crizelor
economice sau industriale asupra populaţiei. Aceste crize provoacă sinucideri nu din cauza
sărăciei pe care o produc,ci din cauza faptului că afectează conştiinţa şi ordinea colectivă.

20
 Indivizii pot fi puşi în unele poziţii inferioare celor pe care le ocupau până atunci, având
loc o reierarhizare, individul fiind forţat să accepte mai puţin decât avea până acum, să-şi scadă
pretenţiile, să renunţe la aspiraţiile lor şi la munca pe care au depus-o până să ajungă aici.
În ţările bogate s-a constatat o creştere mult mai mare a a suicidului anomic decât în
cadrul celor sărace din cauza faptului că membrii celor bogate sunt mult mai puţin reglaţi social,
sunt încurajaţi să aştepte mai mult de la viaţă, fiind predispuşi la o mare dezamăgire şi frustrare
atunci când aşteptările lor nu sunt îndeplinite.
Această sinucidere împreună cu sinuciderea egoistă sunt rezultante ale absenţei societăţii
din viaţa indivizilor ce o compun. În cadrul sinuciderii egoiste aceasta lipseşte din cadrul
activităţilor individuale, în timp ce la cea altruistă lipseşte la nivelul pasiunilor individuale,
acestea pierzându-şi şi frâna care să le regleze.
Acest tip de sinucidere poate fi nu numai consecinţa crizelor economice, mai poate fi
întâlnită şi în cazul crizelor văduviei, atunci când unul dintre soţi decedează, cel supravieţuitor
resimţind întreaga destrămare a familiei.
La fel ca în cazul divorţurilor, când această separare este resimţită mai mult de partener
decât de parteneră, deoarece aceasta este mai puţin dezvoltată în ceea ce priveşte activitatea sa
mintală şi participă mai puţin la viaţa socială decât acesta.
Divorţaţii de ambele sexe se omoară de trei- patru ori mai mult decât persoanele
căsătorite, chiar şi mai mult decât persoanele văduve. Dacă se încearcă o verificare a sinuciderii
în cazul femeii căsătorite este de două ori mai bună decât situaţia bărbatului. Autorul ne spune că
„femeia câştigă teren prin faptul căsătoriei, iar bărbatul pierde teren” (pag. 164) sau că de fapt
„căsătoria favorizează cu atât mai mult femeia din punct de vedere al sinuciderii, cu cât divorţul
este mai mult practicat, şi invers” (pag. 165).
În partea a treia a lucrării sale, autorul ne prezintă câteva consideraţii generale asupra
fenomenului sinuciderii,acesta ajungând la concluzia că rata sinuciderii poate fi stabilită cu mai
multă precizie de către sociologi. Caracterizarea morală a unei societăţi influenţează numărul de
sinucideri din cadrul fiecăreia, deoarece în mică sau mare măsură forţa colectivă din interiorul
acesteia îi instigă pe oameni să-şi pună capăt zilelor.
În intermediul fiecărui grup social se nasc astfel de sentimente sinucigaşe care au în
consistenţa lor atât egoism, altruism cât şi anomie la care se adaugă depresiile, melancolia,
oboseala datorată agitaţiei din societate.
În încercarea de a descrie legătura omului cu mediul din care face parte, Quetelet a creat
teoria tip mediu, care exprimă probabilitatea că un individ ce aparţine unui grup social să se
sinucidă.

21
 Durkheim chiar spune că această probabilitate nu exprimă defel măsura tendinţei medii
de sinucidere şi nici nu poate dovedi respectiva tendinţă.
Un anume procent de indivizi care se omoară nu implică faptul că ceilalţi sunt şi ei expuşi
într-un grad oarecare şi nici nu se edifica asupra naturii şi intensităţii cauzelor care determină
sinuciderea.22
Autorul ne vorbeşte şi despre curentul suicidar colectiv, care loveşte întregul grup social
dar nu deodată, pentru că sinuciderea are nevoie de timp pentru a-şi desfăşura acţiunea în
totalitatea ei; activităţile sociale diferă de la un anotimp la altul, sentimentul suicidar crescând de
la tinereţe până la bătrâneţea indivizilor, care au nevoie deasemenea de timp pentru că în urma
unor experienţe îndelungate să resimtă inutilitatea existenţei lor şi prăbuşirea aspiraţiilor sale,
fapt care denotă că sinuciderea are nevoie de timp pentru a se instala în mintea oamenilor
Sinuciderea poate fi comparată şi cu alte fenomene sociale, precum omuciderea.
Ne este cunoscut faptul că sinuciderea a fost încriminată din cele mai vechi timpuri,
îndeosebi de Biserică, considerată ca o încălcare a normelor morale, această acţiune lezând însuşi
societatea pentru că îi este distrusă autoritatea pe care le-o imputa membrilor săi cât şi maximele
sale morale.
Viaţa este considerată ca fiind ceva sacru, astfel orice atentat împotriva acesteia este
demn de a fi încriminat, chiar dacă este împotriva propriei vieţi, chiar dacă este vorba despre
viaţa altcuiva. Judecata colectivă s-ar slăbi treptat dacă ar tolera aceste acte violente împotriva
unei vieţi, chiar dacă victima şi vinovatul sunt două persoane distincte sau vorbim de aceeaşi
persoană.
Comparând efectele distrugătoare ale sinuciderii şi omuciderii, criminologii italieni
consideră că acestea sunt două manifestări determinate de aceeaşi cauză, niciodată adoptate
împreună. Ambele sunt influenţate de temperatură ,mai mult în sezonul cald, sunt întâlnite mai
des la bărbat decât la femeie, după cum susţine Morselli şi ambele se intensifică o dată cu vârsta
după Ferri.
Sinucigaşii şi asasinii sunt cotaţi ca fiind incapabili să ducă o viaţă normală în societate,
fiind meniţi să fie învinşi.
Cele două fenomene au şi trăsături comune, dar sunt şi antagonice privind şi analizând
evoluţia acestora.
Sunt anumite perioade în care acestea progresează, dar analizând acest lucru este evident
faptul că acestea contrastează într-o manieră evidenţa, omuciderile având salturi bruşte pe când
sinuciderea are o dinamică regulată, uniformă, acestea producându-se în proporţii inegale.

22
Durkheim, E., op. cit., p. 186.
22
 Chiar şi în timpul războaielor, când se înregistră o creştere a omorurilor, rata sinuciderilor
era la un nivel scăzut. Sinuciderile se înregistrează mai mult la oraş din cauza inadaptabilitatii la
mediul urban dinamic şi omorurile la sate.
În cadrul diferitelor religii rata sinuciderii este mai mică decât la protestanţi,pe când
omuciderea are un efect invers. Privind şi asupra vieţii conjugale aceasta potenteaza sentimentul
de sinucidere dar sporeşte cel de crimă, acest lucru putând să se datoreze şi vârstei înaintate, nu
neapărat faptul că sunt căsătoriţi.
Astfel, autorul prin diversele situaţii analizate ne arată că cele două fenomene au cauze
comune, însă se şi exclud reciproc, aceasta din urmă având câştig de cauză deoarece sunt foarte
multe diferenţe între cele două, care compun antagonismul lor.
Există mai multe tipuri de sinucidere,unele înrudite sau compatibile cu omuciderea.
Sinuciderea egoistă este cea mai răspândită la ora actuală; se defineşte printr-o
individualizare puternică a eului care este mai presus de toate, întrecând şi importanţa societăţii
pentru individ cu toate că face parte din ea.
Dacă singurul ţel al acestuia este afectat, respectiv individualitatea sa, acesta clachează şi
decide să se sinucidă, decizie luată cu bucurie de către subiect ,în unele cazuri. Aceasta mai este
denumită şi sinucidere epicuriana de la Epicur care nu le solicita oamenilor să îşi grăbească
moartea, însă le cultiva ideea că atât timp cât viaţa era blândă cu ei să rămână vii, însă să fie
oarecum pregătiţi ca în orice moment, din cauza împrejurărilor, să părăsească această lume.
Contrastant cu omuciderea care are un caracter violent îndreptat împotriva societăţii,
considerată teren favorabil dezvolarii instincturilor ucigaşe. Mai degrabă sinuciderea altruistă ar
coexista cu omuciderea pentru că au în comun societatea, însă altrismul treebuie să fie foarte
intens pentru a atenta asupra propriei vieţi, decât împotriva altei persoane. Ar trebui să ne
îndreptăm atenţia asupra anomiei comparativ cu omuciderea, însă şi aici vom vedea că acolo
unde omuciderea scade, sinuciderea creşte, cauza comună a acestora rămânând instabilitatea
morală, însă acestea se produc paralel, rămânând antagonice.
Concluzionând, aceste fenomene rămân fenomene sociale contrare, sinucigaşul neavând
nimic în comun cu ucigaşul, dar se dezvoltă în cadrul aceluiaşi mediu moral şi reprezintă omul în
complexitatea sa.
Părerea lui Durkheim referitor la sinucidere a contribuit la crearea altor opere de artă ce
au avut punct de reper această lucrare.
Sinuciderea poate fi cotată a fi ceva pozitiv deoarece debarasează societatea de indivizi
inutili şi dăunători.

D. Aspecte demografice privind fenomenul suicidar

23
 Sinuciderea, ca şi fenomen social, a înfricoşat întrega populaţie prin creşterile
abominabile de sinucideri anuale.
Cauzele ce determină existenţa acestor sinucideri sunt multiple, însă de regulă aceasta se
naşte ca o dorinţă de a evada dintr-o viaţă grea, plină de neajunsuri şi nefericire.
La ora actuală acest fenomen este blamat de întreaga populaţie şi este în continuă
creştere, îndeosebi în rândul tinerilor. Cauzele sunt diverse, pornind de la ideea că aceştia se simt
singuri, neînţeleşi, au decepţii în dragoste sau situaţii financiare precare sau eşecuri avute pe
diverse planuri au drept consecinţă sinuciderea.
Câteva statistici arată că numărul sinuciderilor este în continuă creştere.
În anul 2005 au existat 2913 sinucideri, în 2006 un număr de 3187 de persoane, numai în
Capitală înregistrându-se 256 de sinucideri în anul 2006.
La nivel mondial există peste 500.000 de sinucideri, 5000 de indivizi în fiecare zi şi peste
800 de tentative de sinucidere în rândul copiilor.
Sinuciderea este un fenomen des întâlnit la bărbaţi cu vârste cuprinse între 41-50 ani, care
se sinucid îndeosebi în lunile mai, iunie, iulie, metoda abordată fiind spanzurarea.
Conform anumitor rapoarte de la institutul de medicină “Mina Minovici”, în 2006
sinuciderile au avut o pondere de 27,7% din totalul deceselor violente, depăşind numărul
victimelor accidentelor rutiere.
Spânzurarea a fost cea mai utilizată metodă de către sinucigaşi, având o pondere de
75,3% din cazuri, 8% prin otrăvire, 3% s-au aruncat de la înălţime, 3% s-au innecat voluntar, 2%
şi-au tăiat gâtul, 1% s-au împuşcat, 0,9% şi-au dat foc şi 0,5% s-au electrocutat.
Din rândul acestora, 75% erau sinucigaşi bărbaţi şi 25% femei, atât din rândul clasei
bogate, cât şi din rândul clasei sărace, nefiind o distincţie considerabilă între sinuciderile
înregistrate în cadrul acestor clase.
Fenomenul sinuciderii a fost încununat de creşteri şi descresteri de-a lungul anilor, în
2000, 3963 de persoane şi-au pus capăt zilelor, urmând ca în 2001 să fie înregistrate 3100 de
cazuri de sinucidere, aflându-se într-o continuă creştere în 2003 şi 2004, având o scădere
considerabilă în 2005, sub 2900 de sinucideri,având din nou o creştere în următorii ani.
Continuând cu anul 2007, observăm cum am mai specificat, o creştere a fenomenului
suicidar, respectiv 11,93 mii de locuitori în Capitală conform Institutului naţional de Medicină
Legală Mina Minovici, ajungând la 263, cea mai abordată metodă fiind tot cea a spanzurarii,
80% din cazuri, precedată de intoxicaţie voluntară 9%, urmând apoi precipitarea şi submersia cu
3% fiecare.
Sinuciderile reprezintă 22,7 % din totalul morţilor violente, cele mai multe fiind existente
în judeţul Harghita 33,03% la sută de mii de locuitori.
24
 Din aceste cazuri de sinucidere, 77% sunt bărbaţii cei care recurg la astfel de acte, Vâlcea
înregistrând cel mai mare număr de bărbaţi care s-au sinucis, 21 cazuri la suta de mii de locuitori.
Altă cauza care a apărut în rândul tinerilor şi care îi determină să se sinucidă este cea emo, care
este descrisă de către psihologi ca fiind o stare generată de anumite impulsuri şi că aceşti tineri
recurg la sinucidere pentru a demonstra ceva sau pentru a rămâne în amintirea celorlalţi.
Cauza pregnantă la adepţii aşa-zisei mode emo, care îi împinge la sinucidere este depresia
căreia i se alăură stările de melancolie, abuzul de droguri şi alcool, influenţa internetului şi
modul lor de viaţă în general.
Aceştia recurg la automutilări, precum tăierea de vene sau sinucideri de orice tip.

CAPITOLUL II
ETIOLOGIA SUICIDULUI

A. Factori de risc

În rândul sinucigaşilor exită o serie de factori de risc ce pot declanşa dorinţa de a-şi pune
capăt zilelor. Acestea pot determina moartea sinucigasului la unii, în schimb la alţii pot constitui
tentative de sinucidere. În urma unei tentative, pacientul poate fi spitalizat într-un serviciu de
psihiatrie. În majoriatatea cazurilor, pacienţii care au avut tentative de sinucidere au toate şansele
de a mai încerca încă o dată, putând avea finalizarea mult dorită de aceştia. Din cauza aceasta
este necesară intervenţia spitalelor de psihiatrie pentru a preveni noi tentative sau pentru a
combate ideea de suicid din interiorul minţii pacientului.
Dintre factorii cu nivel ridicat de risc putem menţiona:
 Celibatul, dacă persoana este singură sau văduvă, cei care recurg cel mai des la
sinucidere fiind cei necăsătoriţi, apoi cei văduvi fără copii şi în ultima instanţă cei cu
copii.
 Şomajul, schimbarea locului de muncă sau probleme existente la locul de muncă,
pensionarea, întâlnindu-se astfel multe dificultăţi în ceea ce priveşte mijloacele de
existenţă, asigurarea unui nivel de trai decent. În ceea ce priveşte statutul profesional,
medicii au rata cea mai crescută, cât şi militarii la care există o pondere a suicidului de
25%;
 Sărăcia favorizează sinuciderea, precum şi pierderea unui statut socio-economic.
Durkheim ne vorbeşte despre anomie, referindu-se la un dezechilibru politic, social,
moral, religios, care determină individual să-şi ia viaţa;
 Lipsa sociabilităţii cu persoanele din jur, izolarea sau tratarea perosanei într-o manieră
umilitoare de cei din jur, etichetarea unei persoane pentru aspectul inestetic sau pentru o
25
 dizabilitate a acesteia. Tendinţa de excludere dintr-un grup social sau marginalizarea
acesteia conduce la suicid;
 Rupturi afective: divorţ, eşec sentimental, despărţire, conduc persoanele la suicid
deoarece consideră că nu pot trece peste acestă despărţire şi nu mai sunt capabili de a
avea viaţa de dinaintea pierderii;
 Pierderea unei persoane apropiate, mai ales partener (deces) sau a unei prietenii;
 Suicidul este mai des întâlnit la bărbaţi decât la femei, la aceştia având finalizare, în
schimb la femei rata tentativelor este mult mai mare, datorită faptului că femeile au un
caracter mai blând, sunt mult mai ataşate de copii, având doar un rol secundar în lupta
pentru viaţă;
 Mediul urban este mai favorabil sinuciderilor decât cel rural;
 Vârsta influenţează sinuciderile, până la vârsta de 30 ani menţinându-se o rată foarte
crescută a suicidului;
 Din punctul de vedere al factorilor meteorologici, sinuciderile sunt mai frecvente toamna
şi primăvara, din cauza psihozelor şi în deosebi la bărbaţi, datorită faptului că aceştia
intră mai des în contact cu mediul exterior;
 Sinuciderea se regăseşte în cazul bolnavilor în faze terminale, mai ales a schizofrenicilor
începand din primii ani de suferinţă, depresii majore, anxietate şi tulburări de
comportament;
 Orientarea sexuală poate constitui un factor al actului suicidar din cauzele etichetelor pe
care le primesc din partea majorităţii (discriminarea), angoasa privind contaminarea cu
HIV;
 Acest fenomen s-a mai întâlnit şi în timpul războaielor, a revoluţiilor sângeroase,
cutremure;
 Persoana care se sinucide poate fi victima violenţei fizice sau sexuale încă din copilărie,
astfel purtând sentimentul de ruşine şi umilinţă pentru condiţia lor, având totodată
dificultăţi de interrelaţionare cu cei din jur;
 Efectul mass-media poate conduce la o conduită suicidara;
Folosind datele furnizate de Davidson şi Philippe, s-a stabilit o tipologie a tentativei de
suicid la tineri, grupa de vârstă cuprinsă fiind de 20-25 ani:23
1. Prima grupă este formată din tineri cu patologii sociale şi mintale ereditare, asociate cu
eşecuri profesionale, delincvenţă, alcoolism, având tentative anterioare de sinucidere;

23
Adrian Majuru, op.cit., p.18.
26
 2. A doua grupă este formată de subiecţi cu o personalitate sensibilă, foarte predispuşi la
sinucidere, mai ales din cauza eşecurilor sentimentale;
3. A treia grupă este formată din indivizii defavorizaţi social, izolaţi, depresivi;
4. A patra grupă este caracterizată prin dificultăţi conjugale, sinuciderea propriu-zisă având
loc adesea prin intermediul pastilelor; se întalnesc foarte multe cazuri având şi tulburări
mintale;
De-a lungul timpului s-a încercat folosirea unor metode de către sociologi pentru a
descoperi motivaţia sinuciderilor şi a estima riscul suicidar.
Drept exemple putem menţiona:
 Scala lui Hatton şi Valente numesc factori declanşatori ai sinuciderii ca fiind: anxietatea,
depresia, izolarea, tentative anterioare de sinucidere;
 Scala de potenţial de sinucidere elaborată de Cull şi Gill (1983) folosită pentru evaluarea
persoanei pe patru nivele de risc pentru sinucidere letală, bazate pe lipsa optimismului,
imagine negativă despre sine;
 Scala Bruni (1985) identifică factori de risc precum: lipsa îngrijirii mamei încă din
timpul sarcinii;
 Moses(1985) consideră că bărbaţii peste 45 ani au un risc mai ridicat de suicid datorită
bolilor, izolării, mentalităţii conform căreia sentimentele nu trebuie împărtăşite;
 Tomlinson – Keasy (1986) identifică următorii factori de risc: probleme în familie,
alcoolismul, sănătatea mentală, sănătatea sau pierderea tatălui;
 Shneidman (1971) ia în calcul mai mulţi factori precum: alcoolul, homosexualitatea,
trăsături ale personalităţii şi fericirii individului, proasta dispoziţie, sentimentul de
inferioritate sau încrederea în sine, impulsivitatea;
 Motto (1986) consideră ca şi cauze adiţionale la cele menţionate mai sus: orele de somn,
scăderea bruscă a greutăţii, insatisfacţie;
 Lesch şi Walter (1985) scot în evidenţă faptul că individual suferă de o profundă tristeţe
şi dezamăgire în momentul sinuciderii, depresie;
La cele de mai sus se adaugă numeroase alte încercări de a estima riscul de sinucidere dar
şi tentativele suicidare, de la explicaţii medicale (vârstă, sex, antecedente anterioare, externare
recentă, alcoolism), dar şi explicaţii pshilogice care pot relata explicarea trecerii la actul suicidar
(relaţiile cu familia, stilul de viaţă, condiţia precară, izolarea socială a individului, probleme
financiare, raporturile sale cu cei din jur).
Diversitatea de motive este mare, producând un rezultat abominabil, acela al sinuciderii.
La fiecare sinucidere, se analizează mobilul ei, cauzele care au determinat subiectul să recurgă la

27
actul suicidar, însă aceste motive sunt prezumtive, niciunul dintre noi neştiind cu exactitate care
a fost motivul cu certitudine care a generat starea în care individual vrea să-şi pună capăt zilelor.
O atenţie deosebită trebuie acordată factorilor psihiatrici care au o mare influenţă asupra
comportamentului suicidar
Un rol important în cadrul acestor factori îl ocupă depresiile (35-80%, după părerile
diferiţilor autori), care se pot datora unei pierderi, de exemplu pierderea unei persoane apropiate
- demonstrat de Freud în “Doliu şi Melancolie”. Persoana melancolică începe să-şi piardă
interesul pentru exteriorul care îl înconjoară, resimte o imposibilitate de a recupera persoana
pierdută sau substituirea acesteia şi începe să urască persoana pierdută sau pe sine însuşi.
Persoanele depresive încetează să îşi mai ia medicaţia considerând-o inutilă, sunt foarte
pesimiste în privinţa vindecării. Depresia masculină poate fi cauzată de violenţa în familie de-a
lungul cursului vieţii. La adolescenţi această depresie consistă în absenţe la şcoală,
comportament deviant, consum de alcool şi droguri iar la fete se poate manifesta prin tulburări
de alimentaţie (greva foamei individuală) şi insomnii, ducând astfel la un comportament
anorexic.
În cazul bătrânilor, sentimentul sinuciderii se poate declanşa din cauza unor boli (infarct,
cancer, Parkinson şi Alzheimer). Insomnia în timpul depresiilor poate fi determinantă instinctului
suicidar.
Un alt factor pshihiatric este schizophrenia, care instalată, poate cauza sentimente
sinucigaşe, mai ales dacă este însoţită de depresie şi încă din primele zile de externare, pentru că
suferă o dificultate de reinserţie socială. Riscul este mult mai mare dacă pacientul este tânăr,
bărbat şi a avut o viaţă socială foarte dinamică înaintea bolii, instalându-se astfel o tulburare
mentală profundă.
Printre alţi factori psihiatrici se mai enumeră şi alcoolismul şi toxicomania. Alcoolicii
beau pentru efectul euforizant care, cred ei, le învinge sentimental cronic de depresie, însă cu cât
avansează cu alcoolul, cu atât depresia se adânceşte. Statisticile arată că la alcoolici, riscul
suicidar este mai mic decât la depresivi, însă cumulate nu duc la un rezultat tocmai pozitiv.
Consumul excesiv de alcool poate conduce la depresie prin sentimentul eşecului şi decăderii.
Până la trecerea la actul final de sinucidere se mai adaugă şi alţi factori precum marginalizare,
începerea deteriorării din cauza băuturii, probleme financiare.
În ceea ce priveşte toxicomanii, în momentele de sevraj subiectul încearcă cu disperare
să facă rost de o nouă doză, iar negasirea acesteia poate conduce la o depresie foarte puternică şi
apoi poate conduce la suicid.

28
 Epilepticii sunt un alt exemplu de persoane predispuse la sinucidere, deoarece aceştia nu
se pot obişnui cu statul pe care îl au, îndeosebi din cauza stigmatizarii la care este supus acesta
pe parcursul vieţii.
Mai putem adăuga refuzul de hrană datorată unei suferinţe psihice, subiectul încercând să
se autopedepsească sau să facă din aceasta un simbol de protest.
Această formă este des întâlnită în penitenciar, fiind un protest la adresa personalului, la
modul în care sunt trataţi, fiind considerată de cei care doresc să sfârşească prin a se sinucide, ca
fiind singura metodă care le stă la dispoziţie pentru a-şi atinge scopul. Metoda a mai fost folosită
şi de oameni cu prestigiu pentru a beneficia de anumite drepturi.
Sunt şi cazuri de ameninţare cu sinuciderea pentru că nu beneficiază de un anumit lucru,
dar aceştia nu duc la bun sfârşit ceea ce ameninţă că vor face în caz de refuz, însă au fost şi
situaţii în care s-au sinucis accidental şi involuntar, căzând de la o distanţă foarte mare.
În ceea ce priveşte factorii medicali, se investighează datele sociologice şi patologice ale
familiei cât şi a sinucigasului, într-un studiu post-mortem. Se analizează în detaliu simptomele
avute, tratamentele aplicate pe parcursul vieţii până la scrisoarea de adio a sinucigasului dacă
există. Se mai analizează şi stările individului în diferite situaţii, cum reacţionează acesta într-un
acces de furie, supărare sau dacă este impulsiv. Se caută o legătură între stările individului şi
arborele genealogic al familiei acestuia.
În ceea ce priveşte aceste analize, de regulă cercetătorii se lovesc de o tăcere din partea
familiei sinucigasului, care tinde să ascundă informaţii constructive pentru analiza factoriilor
care au declanşat sinuciderea persoanei în cauză.
Au fost făcute diverse studii pe copii adoptaţi şi pe gemeni, acestea relevând faptul că o
conduită sinucigaşă poate fi moştenită de la părinţi. Este vorba de moştenirea unor tulburări
psihiatrice genetice care conduc la acest comportament, existând adesea şi cazuri, conform
studiilor, în care au fost sinucideri în cadrul familiei din care provenea sinucigaşul.
Sinuciderea mai poate rezulta din cauza existenţei unei boli, persoana nemaisuportând la
un moment dat durerea, dorind să o sfârşească sau să evadeze din acesta lume din cauza acesteia.
Astfel de situaţii sunt des întâlnite în grupa vârstnicilor putând ajunge şi la 80% din cauza
alterării sănătăţii. Dar există şi cazuri în care chiar dacă persoanele respective sunt bolnave,
rezistă cu succes în faţa durerii şi nu recurg la acte suicidare.
Ca şi factori adiţionali adăugaţi la cele de mai sus sunt şi pierderile unor fiinţe dragi cu
implicaţii mari sentimentale, fie vorba de deces, despărţire, divorţ, precum şi probleme se ordin
profesional.

29
 Violenţa poate fi un factor declanşator de suicid chiar dacă aceasta este una conjugală,
sau încă din copilărie. Sechelele rămân, aceste persoane suferind de inferioritate faţă de cei din
jur, cauza pentru care nu se pot adapta şi devin izolaţi şi nefericiţi.
Un alt exemplu de acest fel poate fi orientarea sexuală, care din cauza discriminării şi a
marginalizării sociale poate conduce la acte deviante.
Factorii de mediu pot influenţa conduita suicidara. Când vorbim depre aceşti factori ne
gândim la modul de adaptare al individului la condiţiile de mediu. Condiţiile nefavorabile
precum sărăcia, incapacitatea de a avea un trai decent, totalitatea problemelor ce formează sfera
economică pot creea cultivarea sentimentului de sinucidere.
Existenţa sinuciderilor în mediul urban este considerabil mai mare decât în mediul rural,
drept consecinţă a inadaptării la mediul alert de la oraşe.
Să nu uităm religia, care ghidează credinţele oamenilor şi care poate stopa posibilele
gânduri sinucigaşe ale acestora din frică de Dumnezeu.
Durkeim spunea că sinuciderea este rezultanta absenţei identificării cu un grup unitar,
avansând astfel ideea că acolo unde integrarea religioasă este mai puternică, acolo rata
sinuciderii ar trebui să scadă.

B. Posibile cauze ale sinuciderii. Teorii ale sinuciderii

Sinuciderea, ca şi fenomen social, are la bază un conglomerat de cauze printre care putem
remarca, în primul rând cauzele sociale care stau la baza comportamentului suicidar. Aceasta
este opinia cercetărilor sociologice care consideră că aceste cauze care stau la baza sinuciderii,
nu ţin de individ, ci de mediul care îl înconjoară, de grupul său social căruia îi aparţine, de
persoanele cu care intră în contact.
Durkheim este de părere că există două cauze sociale care îşi pun pregnant amprenta
asupra suicidului, respectiv: integrarea socială reprezentată de gradul de ataşament pe care îl
adoptă individual pentru societatea căreia îi aparţine şi reglarea socială, incluzând aici intervenţia
grupului social sau societăţii în relarea comportamentului acestuia. Durkheim susţine că cu cât
gradul de implicare al individului se află la extreme, adică este ori prea mic ori prea mare, riscul
sinuciderii este mult mai mare decât la cei care au un nivel mediu de integrare socială.
Pe baza concepţiilor acestuia s-au creat o serie de teorii, care o contrazic sau sunt de
acord cu teoria lui.
Când ne gândim la cauze sociale putem lua în considerare şi calamităţile naturale:
războaie, crize politice care dau naştere unor sentimente suicidare în cadrul conştiintei colective
în primul rând prin falimentarea vieţii sociale care transformă structura grupurilor sociale

30
provocând o revoltă în interiorul psihicului uman. În timpul acestor războaie toate activităţile
sunt afectate, inclusive armonia familiilor suferă transformări prin decesul unora la datorie.
O altă latură, care poate fi cotată ca şi cauză socială a suicidului, este cea sentimentală,
care o dată lezată poate determina deasemenea modificări la nivelul psihicului şi poate declanşa
dorinţa de sinucidere.
Decepţiile sentimentale au drept finalizare sinuciderea la unele persoane, însă cauza
primordială socială a sinuciderilor rămâne legată de condiţiile materiale, lipsa mijloacelor de trai.
Totalitatea acestor cauze sociale stau la baza teoriilor sociologice sau exogene 24 legate de
exteriorul persoanei pe care îl blamează pentru recurgerea individului la sinucidere, respectiv
raporturile cu anturajul, condiţiile de viaţă, ocupaţia şi gradul de cultură.25
În relaţia dintre individ şi mediu:
Individul trăieşte într-o societate, la nivel general iar în particular acesta trăieşte într-o
microsocietate în care îşi creează un anturaj care îl înconjoară. Un prim membru al acestui
anturaj este familia care dezvoltă educaţia individului de la naştere până la moarte. Cu toate că
aceasta ar trebui considerată ca prim exemplu pozitiv pentru individ, studiile făcute arată
întocmai inversul, aceasta fiind considerată ca fiind prima vinovată de sinuciderea individului,
fie acesta minor, fie adult.
În ceea ce priveşte condiţiile de viaţă, putem lua în considerare cele relatate mai devreme,
respectiv crizele economice care dau naştere instinctelor sinucigaşe.
Atâta timp cât echilibrul din societate este perturbat,numărul sinuciderilor poate spori
considerabil.
Omul se sinucide din cauza lipsurilor materiale, instabilităţii locului de muncă,
nesiguranţa zilei de mâine.
Ocupaţia poate influenţa sentimentele sinucigaşe ale indivizilor. Putem lua drept exemplu
cazul militarilor care decât să se vadă învinşi de către o tabără adversă sau dezonoraţi, preferă să-
şi pună, cu demnitate, capăt zilelor. Sau, cazul medicilor, care au un rol foarte important în viaţa
oamenilor; în cazul în care a greşit o intervenţie, sentimental de vinovăţie faţă de el ca şi medic,
faţă de un om care a decedat din cauza acestuia şi mai ales atitudinea familii faţă de el îl
determină să prefere mai mult un suicid decât consecinţele ce urmează.
Referitor la contribuţia gradului de cultură asupra sinuciderilor există păreri împărţite.
Unii autori consideră că acesta nu are nicio relevanţă pentru sinucidere, însă au fost făcute
studii, precum cel efectuat de dr. Bogdan V. Delavrancea26 care arată că 57% dintre sinucigaşi au
studii elementare, 37% au studii medii şi 6% au studii superioare.
24
T.Butoi, V.Iftenie, Al.Boroi, Al.Butoi, op.cit., p.75.
25
T.Butoi, V.Iftenie, Al.Boroi, Al.Butoi, op.cit., p.78.
26
T.Butoi, V.Iftenie, Al.Boroi, Al.Butoi, op.cit., p.81.
31
 Alte studii făcute arată contrariul, că cei cu studii superioare se sinucid cel mai des, din
rândul înaltei societăţi.
O altă categorie de teorii ce stau la baza gestului suicidar sunt cele psihiatrice sau
endogene, având drept cauze: personalitatea şi temperamental, sociabilitatea, ereditatea,
psihologia individului predispus la sinucidere.
Să luăm ca prim punct de vedere temperamentul, personalitatea şi influenţa acestora
asupra comportamentului suicidar. Personalitatea este definită ca “ansamblul de trăsături morale
şi intelectuale, de însuşiri şi aptitudini sau defecte care caracterizează modul propriu de a fi al
unei persoane, individualitatea ei în raport cu ceilalţi” sau “personalitatea exprimă ansamblul
caracteristicilor temperamentale, caracteriale şi voliţionale ale fiecărei persoane în parte, ca
rezultat al interacţiunii dinamice dintre primul şi al doilea sistem de semnalizare, determinând
atitudinea liberă, conştientă a individului faţă de lume si faţă de propria persoana.”27
Astfel personalitatea poate fi transformată pe parcursul vieţii, putând reprezenta o cauză
declansatoare a sentimentelor sinucigaşe, atitudine a individului faţă de propria persoană şi faţă
de lume, suferind schimbări radicale, determinândul pe acesta să aibă o atitudine faţă de el însuşi
şi faţă de lume total negativă.
În ceea ce priveşte temperamentul, acesta reprezintă “o componentă dinamică a
personalităţii, considerat ca ansamblul însuşirilor înnăscute în ceea ce priveşte intensitatea,
echilibrul şi mobilitatea proceselor fundamentale ce modulează o anumită amprentă particulară
fiecărui individ, pe toată durata existenţei sale.”28
După cum reiese, temperamentul este o componentă particulară a personalităţii şi poate fi
şi el la rândul său o cauză generatoare de suicid.
Sociabilitatea este o altă caracteristică a prsonalitatii individuale, în a cărei lipsă se pot
naşte sentimente sinucigaşe în interiorul individului. Aceasta presupune comunicare, stabilirea
de relaţii interpersonale cu familia sau grupul social din care face parte. Fără acesta individul
devine introvertit, izolat de restul lumii, lipsa legăturilor cu cei din jur putându-l constrînge pe
acesta să ia o astfel de atitudine. Nedezvoltând acestă comunicare cu cei din jur şi purtând
raporturi strict oficiale cu aceştia, pot dezvolta în interiorul lor idei sumbre, morbide.
Ereditatea joacă un rol important generator al sinuciderii, atât cea de alcoolism, maladii
incurabile, bolile psihice.
Studiile au arătat că faţă de factorii sociali, ereditatea deţine un procent de 50-70% în
ceea ce priveşte evoluarea tendinţelor de sinucidere ale indivizilor.29

27
T.Butoi, V.Iftenie, Al.Boroi, Al.Butoi, op.cit., p.83.
28
T.Butoi, V.Iftenie, Al.Boroi, Al.Butoi, op.cit., p.84.
29
T.Butoi, V.Iftenie, Al.Boroi, Al.Butoi, op.cit., p.87.
32
 Psihologia individului predispus la sinucidere este caracterizată prin lipsa încredererii în
sine, convingerea că acesta este inutil în societate, caracterizat printr-o gândire pesimistă în
general. Baza pe care se crează astfel de sentimente este una plină de complexe de inferioritate,
care dau naştere unei idei obsesive a morţii, blocând instinctul de conservare.
Ideea obsesivă pe fondul căreia se creează dorinţa de a se sinucidere reprezintă practic o
cauză principală căreia i se adaugă altele secundare, care au o importanţă mult mai mică,
comparativ cu cea fundamentală, denumită şi cauza-pivot.30
Printre aceste cauze pivot putem avea în vedere: cauzele sexologice, ce au în vedere
sinuciderile victimelor violului sau şi alte cauze precum: ideea obsesivă a inferiorităţii (bolnavii
incurabili sau suferind de o malformaţie), indivizii cărora le este teamă de răspunderea penală, de
închisoare, situaţii când au loc pierderi materiale considerabile caracterizate prin lipsa
posibilităţii recuperării a ceea ce a pierdut, sinuicderea ca răzbunare împotriva unei persoane din
grupul social, sinuciderea prin care individual are un secret de care depinde o persoană la care
acesta ţine foarte mult şi de care depinde supravieţuirea acestuia, sau cauze diverse,
nejustificabile.
Alte cauze specifice sinuciderii pot fi de natură psihologică, printre care putem distinge
imitaţia, termen introdus de către Durkheim în faimoasa sa operă Sinuciderea, care consideră
acesta ca fiind un factor cu o influenţă foarte mare în sinucidere.
Această imitaţie poate fi întâlnită nu numai la indivizi care au legături foarte strânse între
ei ci şi la persoane care nu au nicio legătură. Există anumite momente în care oamenii manifestă
aceeaşi activitate psihologică, influenţaţi de anumite caracteristici, precum mediul înconjurător.
Factorii psihologici pot fi influenţaţi de anumite stări prezente la oameni de ordin
fiziologic, organic, care pot genera existenţa unor manifestări morbide la nivelul sistemului
psihic al omului. Această morbiditate a imitaţiei poate îmbrăca trei stări: aceleaşi manifestări ale
oamenilor sub influenţa aceloraşi factori sociali sau economici care provoacă mizerie şi suferinţă
în sufletele acestora, printre care putem include şi suferinţele de ordin sentimental, factori care
determină în rândul societăţii o slăbire a coeziunii sociale sau o criză morală;
Un al treilea element de imitaţie morbidă poate fi considerat mimetismul, prezentată ca o
forţă care se naşte şi se manifestă uniform la toţi oamenii, toţi având aceleaşi simptome cauzate
de suferinţa organică sau psihică.
Sinuciderile pot fi rezultatul unei “contagiuni mintale” 31, cum este şi cazul Werther,
paradigma acestuia fiind exprimată prin ideea de a pleca, de a descoperi ceea ce îi era necunoscut
acestuia sau paradigma Freud, în care “mecanismul sinuciderii coboară în adâncurile fiinţe,

30
T.Butoi, V.Iftenie, Al.Boroi, Al.Butoi, op.cit., p.90.
31
A. Majuru, op.cit., p.44.
33
legând prezumtivul pacient de o întreagă genealogie a demonismului”32, instinctul de conservare
fiind astfel mai puţin prezent decât sentimental moralei.
Este cotat ca fiind anormal sentimentul morbid inseminate în conştiinţa umană la un
moment dat,după ce acesta evoluează,face sacrificii şi lupta pentru o viaţă mai bună,ca în final
ideea obsedantă a morţii să îl bântuie neîncetat şiş a îl determine să îşi pună capăt zilelor.
Din punct de vedere psihologic, scrisorile sinucigaşilor ne arată că acestea trec printr-un
conglomerat de sentimente, care reunite degajă instincte sinucigaşe precum: depresia, emoţia,
nerăbdarea, dezgustul de viaţă, regretul, stare de agitaţie nervoasă. Sinucigaşul, pentru a îşi pune
la capăt gândurile de a se sinucide, se izolează, gândeşte profound, evadează din real pentru ca
finalul să fie executat cu atenţie pentru a scăpa de chinurile unei vieţi amare.
Sinucigaşului îi trebuie analizată întreaga viaţă de la naştere până la moarte de către
psiholog pentru a analiza cauzele care l-au determinat să ia această decizie.
Pot fi repercursiunile unei violenţe sau abuz suferit în copilărie, iar din cauza
sentimentelor de inferioritate avute faţă de ceilalţi, consideraţi de acesta ca fiind normali, să
recurgă la sinucidere pentru a demonstra o oarecare superioritate sau importanţă existenţei sale
căreia i-a simţit lipsa până în acel moment.
Au fost mai multe încercări, în special a le identifica respectivele cauze care declanşează
dorinţa de sinucidere la persoane. În rândurile explicaţiilor de ordin psihologic se remarcă
Sigmund Freud în ceea ce priveşte noţiunea de devianţă în general, incluzând în aceasta şi
sinuciderea.
Acesta ia în considerare trei componente principale printre care se enumeră: sinele, ca
fiind locul unde se nasc instinctele şi de unde se generează energia, supraeul, locul care interzice
exteriorizarea pulsiunilor inconştiente şi eul, care controlează întreg comportamentul uman şi
care rezolvă conflictele dintre sine şi supraeu, semnificând întreaga personalitate umană;
Cea mai importantă funcţie a eului este subliminarea, semnificând înlocuirea dorinţelor
inconştiente de activităţi dezirabile de către societate.
Eul declanşează o serie de mecanisme de apărare la apariţia oricărui factor disturbator,
dar acesta se poate transforma în mecanism distructiv, dacă este afectat într-o manieră
dizagreabila. Astfel, se declanşează o autodistrugere, care poate fi manifestată prin suicid.
Această cauză care blochează instinctul de apărare poate fi caracterizată printr-o neatingere a
idealurilor, preferând astfel moartea decât un trai indecent.

32
M. Mihaies, op.cit., p 32.
34
 Conform teoriei lui Freud, există trei tipuri psihosociale: 33 erotic - preocupat de
menţinerea şi obţinerea afecţiunii, obsesiv - o afirmare exagerată a eului şi narcisic - preocupat
de autoconservare.
Sinuciderea aparţine tipului erotic, caracterizat de cei care pierd afectivitatea de care au
nevoie sau tipului obsesiv, exemplu concludent fiind suicidul de abandon.
În lucrarea “Doliu, tristeţe şi melancolie” (1917), Sigmund Freud analizează depresia,
creând şi o teorie legată de psihodinamica depresiei.
În această lucrare el vede melancolia ca pe o repercursiune negativă, ca urmare a pierderii
unei fiinţe dragi. Melancolia este un doliu recunoscut de către subiect. Imaginea fiinţei pierdute
rămâne în psihicul persoanei, devenind o parte a ego-ului acesteia. Sentimentele generate de
această pierdere pot conduce la o aversiune a individului faţă de el însuşi, simtind nevoia de a-şi
face rău singur.
Freud ne vorbeşte şi de existenţa a două forţe care creează echilibru în comportamentul
uman: eros - forţa vieţii care ne ajută să supravieţuim şi thanatos - instinctul morţii prin care
arată că în momentul în care energia psihică, denumită de acesta libido, este consumată sau se
pierde, creează un dezechilibru, forţa vitală necesară existenţei fiind înghiţită de energia morţii.
Dorinţa de moarte, thanatosul, este posedată de orice individ inconştient.
La baza acestei stări denumită de acesta melancolie, stau trei condiţii care trebuiesc
îndeplinite, respectiv: pierderea obiectului, ambivalenţa şi regresiunea libidoului eului.34
După ce are loc pierderea obiectului, libidoul rupe legăturile dintre el şi acel obiect,
având ca finalitate retragerea libidoului în eu.
Opinia lui Szondi este aceea că persoana are sentimente ireale pentru un obiect deja
pierdut, neconformându-se cu această pierdere, continuând cu fixaţia avută pentru acel obiect.
Eul începe să manifeste sentimente de răzbunare şi agresiune pentru acel obiect deoarece l-a
părăsit, iar datorită faptului că acest obiect nu mai există, totalitatea acestor sentimente de
agresivitate se întorc asupra eului, aici fiind punctul de plecare al tentativei de sinucidere.
Din punct de vedere psihiatric, sinuciderea se poate manifesta în uşoare stări de depresie
până la melancolie acută sau cronică, în stări de plictiseală obişnuită până la spleen şi taedium
vitae.35
Sinuciderea mai poate fi o consecinţă a fricii datorată lipsurilor sau durerilor cauzate de o
boală, sau a răspunderii penale pentru o anumită infracţiune.
O altă cauză mai poate fi remuşcarea, individual făcând ceva negativ şi ireparabil,
considerând astfel că aceste sentimente de remuşcare pot fi învinse prin sinucidere. Depresia este
33
T.Butoi, V.Iftenie, Al.Boroi, Al.Butoi, op.cit., p. 85.
34
F. Tudose, op.cit., p. 103.
35
A. Majuru, op.cit., p. 307.
35
o tulburare afectivă, afectând între 3-5% din populaţia prezentă, de 2 ori mai mult la femei decât
la bărbaţi.
Printre tulburările afective se regăseşte şi anxietatea, “stare afectivă neplăcută având
calităţile subiective ale fricii sau ale emoţiilor apropiate de frică.” 36 sentiment care poate construi
dorinţa de sinucidere a subiectului.
O altă tulburare poate fi mânia, o stare de exaltare, caracterizată prin hiperactivitate, în
care poate apărea aşa numita “fugă de idei” sau psihoză maniaco-depresivă, care se naşte din
depresie şi mânie, sentimente care se succed la anumite intervale de timp care pot participa
deasemenea la instinctul de sinucidere.

C. Clasificări ale suicidului

În cadrul acestor categorii de suicid există persoane care ameninţă că se vor sinucide,
persoane care încearcă să o facă dar nu reuşesc, dar şi persoane care reuşesc să îşi grăbească
sfârşitul.
Pot fi evidenţiate mai multe categorii de suicid37:
Suicidul ameninţare - aceste persoane decât ameninţă că vor recurge la acesta şi nu vor
într-adevăr să o facă; pentru ei acesta este o ameninţată precedată de un anumit scop: acela de a
câştiga un anumit beneficiu, acesta fiind un mijloc de şantaj aplicat de către individ; Există şi
posibilitatea ca în cazul nereuşitei obţinerii a ceea ce şi-au propus, să recurgă într-adevăr la
sinucidere.
Apare la persoane cu o uşoare labilitate psihică sau cu un coeficient scăzut de inteligenţă,
de regulă la femei sau adolescenţi.
Suicidul tentativă - este specific femeilor, este ambiguă dorinţa lor subită de a muri,
actul în sine fiind incert; statisticile arată că între 14-53% din cei care au încercat să se sinucidă,
au dezvăluit şi altora intenţia lor de a se sinucide.
Această tentative apare ca urmare a izolării individului de către anturaj, acesta începând
să se simtă marginalizat şi din cauza lipsei de afecţiune din partea celor din jur recurge la
sinucidere.
Veleitatea suicidara - dorinţa de suprimare a vieţii este una temporară şi teoretică, nu şi
practică; este un simplu impuls trecător, fără a avea o finalizare a actului.
Echivalenţe suicidare - sunt caracterizate de un risc pe care şi-l asumă un subiect în
momentul în care exercită o anumită activitate, fiind conştient de eventualele repercursiuni

36
F. Teodorescu, op.cit., p.15.
37
F. Tudose, op.cit., p.105.
36
negative ale faptului, de exemplu conducerea imprudentă a unui autovehicul sau refuzul
alimentar.
Sindromul presuicidar - caracterizat de către Ringel prin restrângerea ariei conştiintei şi
afectivităţii ce încurajează subiectul să se gândească la o posibilă sinucidere.
Suicidul reuşit - având finalizarea actului mult dorit de subiect; cei care se sinucid au
tentative de sinucidere în trecut sau persoane care au încercat dar au fost salvate la timp şi au
încercat până au reuşit sau persoane cărora suicidal le-a reuşit de la primă încercare.
Suicidul travestit - este o formă de disimulare a suicidului sub forma unui accident
datorită dorinţei de a nu-şi învinovăţi rudele sau pentru a le proteja de reacţia celor din jur.
Raptusul suicidar - este datorat unui impuls de nestăpânit care determină persoana
respectivă să se sinucidă, folosind orice mijloc avut la îndemână.
Parasuicidul - formă de suicid în care putem include automutilarile, refuzul de hrană sau
tratament precum şi sinuciderile cronice care pot avea drept cauze toxicomania sau alcoolismul.
Termenul de parasuicid a fost introdus de Norman Kreitman în “Parasuicide” apărută în 1970.38
Conduita suicidară - presupune un comportament organizat în vederea acestui scop, un
exemplu adecvat îl reprezintă individul care îşi scrie testamentul sau îşi vizitează locurile cu o
anumită semnificaţie pentru el, pentru a-şi lua practic rămas-bun de la acestea înainte să moară.
Pot fi o serie considerabilă de sentimente care preced sinuciderea. Ca şi exemple putem
lua în considerare:
 sentimente de scuză şi apărare faţă de persoanele dragi acestora;
 sentimente vindicative, dezvoltate de subiect faţă de anumite persoane, prin această
metodă dorind să se răzbune pe ei;
 sentimente filantropice, prin donaţii solicitate de către acesta post mortem, pentru ca
imaginea lui să rămână una caritabilă şi generoasă faţă de cei din jur;
 sentimentele suprarealiste, care simt o stare de calm după tensiunea puternică ce i-a
condus la suicid, în timpul acestei stări având aceste sentimente suprarealiste.
Suicidul reuşit şi dorit de către subiect mai poartă denumirea de suicid “vero” 39 şi
semnifică suprimarea vieţii în mod deliberat de către individ.
V. T. Dragomirescu consideră ca şi etape ale acestui suicid următoarele: Suicidaţie –
suicidacţie – traumatizare. Să încercăm pe rând să explicăm aceste etape.
În primul rând, suicidaţia, ca fiind prima fază a procesului suicidar în care este gândită
ideea morţii de către subiect şi analiza unei posibile continuări de a trăi sau de a adopta ideea
morţii. Aici acesta caută posibile motivari, justificări ale alegerii sale. Este etapa în care individul

38
F. Tudose, op.cit., p.106.
39
T. Butoi, V. Iftenie, Al. Boroi, Al. Butoi, op.cit., p.39.
37
trece prin perioadă dificilă în care este decepţionat, moment în care se naşte şi sentimentul de
inferioritate care începe să-l domine. Cauza devine obsedantă, inconştientul neputinios în faţa
acestei situaţii, psihicul începând să fie înceteze până se trece la ideile sinucigaşe ale individului.
Suicidacţia este caracterizată prin începerea pregătirilor minuţioase pentru sinucidere, a
metodelor de îndeplinire a ceea ce şi-a propus, respectiv locul, tehnica pe care o va utiliza:
otrăvire, spânzurare, împuşcare, aruncare în faţa trenului, înecare, hemoragie externă,
electrocutare, precipitare, secţionarea gâtului sau plăgi cardiace.
V.T.Dragomirescu spune că se produce: “o creştere marcată şi progresivă a stării de
tensiune intropsihice care, ajunsă la paroxism, explodează sub forma unei reacţii psihogene
(raptus psihic), moment în care individul adoptă decizia înfăptuirii suicidului.”40
Dacă suicidul eşuează, cu siguranţă va mai fi încercat încă o dată, dar nu în momentul
imediat şi adoptând o altă modalitatea care să dea rezultate eficiente.
Traumatizaţia este ultima fază, şi cea în care este atins obiectivul propus, acela de
suprimare a vieţii şi este vizat în totaliatate aspectul morţii.
Pentru subiect, ideea de risc este inexistentă, toată ideea de existenţă este şi aceasta
neutralizată, singura idee valabilă în acest moment este cea a morţii.
Mai poate fi prezentă şi ideea de suicid accidental, fiind astfel denumită o moarte fără
cauze evidente, interpretată ca şi suicid în lipsa dovezilor concludente care să ateste că a fost
suicid sau accident.
Se pot distinge două tipuri de sinucidere, după modalităţile utilizate pentru a-şi pune
capăt zilelor:
 soft, de exemplu otrăvirea cu diverse substanţe toxice;
 hard, spânzurarea fiind un exemplu elocvent sau împuşcarea şi dacă dorim să menţionăm
forme mult mai extreme, acestea sunt cele asiatice (sepuku,harakiri).
Cercetătorii au clasificat sinuciderile după modelele lui Jousset şi Moreau de Tours,
descoperind astfel patru tipuri:
a. Maniacală - principalul factor declanşator al sentimentului de sinucidere fiind mânia,
caracterizată prin halucinaţii, deliraii care determină săvârşirea actului suicidar. Persoana care
recurge la acest act o face pentru “a scăpa de o ruşine sau pericol imaginar sau pentru a da
ascultare unui ordin venit din ceruri”; dacă tentativa de suicid a mai avut loc, va mai fi repetată
dar nu în momentul imediat încercării.
b. Melancolică - este caracterizată prin sentimente de tristeţe, de depresie, idee obsesivă a
sinuciderii de care nu poate scăpa, aceste trăiri determinând halucinaţii şi deliruri care conduc la

40
T. Butoi, V. Iftenie, Al. Boroi, Al. Butoi, op.cit., p.43.
38
sinucidere. Locul în care va fi realizată sinuciderea este ales cu foarte multă precauţie, departe,
unde nimeni nu le poate sări în ajutor.
c. Obsesivă - determinată de anxietate, se sinucide fără să aibă un motiv bine întemeiat,
doar prin persistenţa ideii de moarte. Mai este numită de către Durkheim şi sinucidere
“anxioasa”.
Este caracterizată prin persistenţa ideii de moarte şi care dacă nu şi-a dus-o la finalizare,
persoana respectivă trăieşte cu gândul că şi-a satisfăcut dorinţa.
d. Impulsivă - declanşată de impulsuri neavând un motiv sau doar un motiv imaginar
pentru a recurge la sinucidere. Mai este denumită şi automatism sinucigaş rezultând dintr-un
impuls ireversibil şi brusc.
Persoanele care au avut tentative şi s-au salvat declară că nu-şi pot explica acest instinct
sinucigaş. Se poate datora unor tulburări mentale, sunt lipsite de temei şi imaginare.
După scopului actului suicidar, acesta poate fi:
1. de şantaj (când acesta a suferit un eşec)
2. agresiv (din cauza răzbunării)
3. oblativ (sacrificiu pentru o valoare)
4. ordalic (ca probă a inocenţei)
Putem lua şi alte exemple de clasificări ale sinuciderilor:
K.Menninger distingea:
a) suicid cronic, în care se încadrau problemele conjugale, psihozele depresive
b) suicid focalizat, caracterizat prin automutilare sau frigiditate
c) organic, având o componentă agresivă erotică
Quido distingea:
a) suicid reuşit - acţiune finalizată a sinuciderii
b) tentativa de suicid - acţiune nefinalizată, scopul nefiind dus până la capăt
c) ameninţarea cu sinuciderea - o pre-tentativă a sinuciderii
d) ideea de suicid - formă a sinuciderii reprezentată la nivelul mental al persoanei
e) şantajul suicidar - persoana ameninţă cu sinuciderea pentru a căuta avantaje personale de
la terţe persoane relaţionate cu acestea .
Deasemenea suicidul poate fi unul individual sau colectiv, exprimat prin contagiune
mentală sau concidente anomice, bazată pe convingeri religioase sau culturale, conform cărora
moartea reprezintă o formă de eliberare a individului. La acestea putem adaugă şi sinuciderea în
doi, care poate să fie pusă în practică de ambii, dar separat, fie unul îl convinge pe celălalt să
urmeze calea morţii după acesta.
Mai putem adaugă şi clasificarea data de Durkheim:
39
 1. Suicidul egoist, cracterizat printr-un exces de individualizare care determină drept
repercursiuni ruperea individului cu colectivitatea şi cu societatea în general;
2. Suicidul altruist - reprezintă opusul suicidului egoist, caracterizat printr-un exces de
integrare, dându-şi viaţa pentru binele societăţii;
3. Suicidul anomic - datorat gradului redus de reglare socială, caracteristic perioadelor de
criză economică;
4. Suicidul fatalist - în contrast cu cel anomic, gradul prea mare de restristie al normelor
generează această stare în care indivizii ajunşi nu mai pot face faţă normelor impuse de
societate;
5. Sinuciderea de abandon - caracterizată printr-un abandon care face viaţa individului mult
mai grea, fie prin suferinţele pe care le va avea de înfruntat, fie prin faptul că această
viaţă nu coincide cu standardele la care voia subiectul sa fie.
Din aceasta categorie fac parte:
Bătranii izolaţi, care neavând resurse materiale, suferind de boli care se manifestă atât
fizic cât şi psihic, din cauza imposibilităţii de a-şi satisface minimul de nevoi pe care şi-l
satisfăceau înainte, se sinucid, respingând astfel caregoric ideea de azil şi ideea de a se considera
el însuşi o povară pentru societate.
Bolnavii incurabili sau foarte greu vindecabili, care din cauza tratamentelor severe la care
sunt supuşi şi care de multe ori sunt încununate de insuccese, îndeosebi cei blonavi de cancer sau
orice tip de boală cu dureri insuportabile. În aceasta categorie se încadreaza şi cei bolnavi mintal,
precum schizofrenicii, epilepticii, din cauza etichetării suferite în societate, precum şi
incapacităţii de a munci sau a se integra, recurg la sinucidere, refuzând a reprezenta pentru cei
din jur o povară.
Indivizii părăsiţi pe plan afectiv reprezintă o altă categorie, aceştia devenind foarte vulnerabili,
pesimişti, ca finalitatea să fie uneori o posibilă sinucidere.
Sinuciderea samsonică este pusă în practică de o anumită categorie de indivizi cu
sentimente de ură, dispreţ, răzbunare, cu o dorinţă arzătoare de a face rău, considerând că aceasta
ar fi singura metodă care ar putea leza persoanele care le-au deranjat pe parcursul vieţii. Acestea
sunt foarte depresive, iritate, anxioase înaintea actului suicidar.
Murfy deosebeşte trei tipuri de sinucideri samsonice41:
- cea care poate chema spiritele, care poate fi întâlnită la unele popoare din sudul şi estul
Africii, care consideră că duhurile au o anumită putere de răzbunare pentru moartea subiectului,
pedepsindu-i pe cei ce l-au împins să îşi pună capăt zilelor;

41
F. Tudose, op.cit., p.119.
40
Sinucigaşul prin moartea sa urmăreşte continuarea unor reacţii în lanţ ce au drept scop
răzbunarea pentru moartea acestuia;
- cea corectivă, prezentă în vestul Africii sau în Noua Britanie şi cuprinde sinuciderile
eroice, incendierile publice pentru o anumită cauză sau protest, având drept scop corectarea unor
situaţii politice sau sociale de care victima nu mai beneficia în momentul respectiv;
- cea care cere sânge, sinucigaşul prin moartea sa urmăreşte continuarea unor reacţii în
lanţ ce au drept scop răzbunarea pentru faptul că acesta s-a sinucis. Moartea lui semnifică dovada
de ultraj reieşit în urma conflictelor avute între acesta şi diverse persoane sau familii.

CAPITOLUL III
STRATEGII DE PREVENIRE ŞI CONTROL ALE FENOMENULUI SUICIDAR

Sinuciderea este cotată ca fiind un fapt ce lezeaza nu numai persoana în culpă, ci şi o

întreagă colectivitatea prin pierderea unui membru al său. Este cotată ca fiind deviantă deoarece
încalcă normele sociale care interzic suprimarea vieţii, renunţând astfel la calitatea sa de membru
al societăţii şi al colectivităţii din care face parte.
Mai ales religia încriminează acest fapt, considerandu-l un fapt contra naturii şi o încălcare a
normelor impuse de biserică, aceasta din urmă luând măsuri din cele mai vechi timpuri împotriva
acestui fapt, chiar faţă de cadavrele sinucigaşilor. La greci cadavrele erau incinerate fără
ceremonial, Platon condamnă sinuciderea iar Aristotel o consideră crimă împotriva societăţii.42
În decursul timpului s-au luat o serie de măsuri de stăvilire împotriva sinuciderii, însă
rezulatatele au fost relative deoarece acest fenomen este foarte greu de combătut deoarece ţine
strict de individ.
În 1923 s-a înfiinţat la Moscova o societate cu scopul de a combate fenomenul
sinuciderii.
În Bucureşti, prof. dr. N. Minovici a propus înfiinţarea unui serviciu de profilaxie socială
şi mintală, pentru a-i ţine sub supraveghere pe cei care au avut tentative de sinucidere dar care au
fost salvaţi. Scopul era acela de a le învinge sentimentul acesta de sinucidere şi de evita
eventuale viitoare tentative. În marea majoritate a cazurilor sinucigaşii fac parte din clasa celor
cu tulburări mentale.
Trebuie avut în vedere faptul că aceste boli mentale trebuie tratate, îndeosebi schizofrenia
sau alcoolismul, care pot conduce la sinucidere.
Trebuie menţionat faptul că pacienţii suferinzi de tulburări mentale suportă mai bine
medicaţia nouă, prin intermediul acesteia putând să se ajungă la rezulatele de vindecare mult

42
A.Majuru, op.cit., p.52.
41
dorite. A fost propusă paroxetina pentru a reduce instinctul de sinucidere la indivizi. Au fost
făcute studii pe astfel de persoane dovedindu-se că acest medicament are un efect benefic asupra
organismului şi combate comportamentul suicidar.
Ca şi cauze generatoare de tulburări mentale, putem enunţa alcoolul, stupefiantele, bolile
cronice sau acute, şocurile emotive, mizerie fizică şi sufletească.
Trebuie avute în vizor şi abordările care vizează direct comportamentul indivizilor care
au tentative de sinucidere. Drept exemplu este studiul de la Oxford din 1990 care vizează
persoanele cu risc de sinucidere, având vârsta cuprinsă între 16-65 ani, după ce ingerasera
supradoze de antidepresoare. Unei părţi dintre aceştia li s-a acordat un tratament standard, în
timp ce celeilalte părţi i s-a aplicat în plus o intervenţie de “rezolvare a problemelor”, o
psihoterapie de scurtă durată. Aceştia din urmă au avut rezultate mult mai bune decât cei
anteriori însă la un an, la o reevaluare, rezultatul nu mai era acelaşi.
Au fost întocmite programe de prevenire a sinuciderilor, folositoare pentru oameni, ca de
exemplu “cartea-verde” prin care individul poate contacta un psihiatru la orice oră sau poate
vorbi despre o posibilă spitalizare. Un alt serviciu, tele-control sau tele-ajutor, provenit din Italia,
funcţionează pe baza unei alarme pe care respectiva persoană o poate activa pentru a solicita
ajutor,iar serviciul de tele-control verifică clienţii de două ori pe săptămână dacă se simt bines au
dacă au nevoie de ajutor. Aceste programe au dat rezultate pozitive, neexistând nicio sinucidere
în grupurile unde a fost aplicat.
Au mai fost aplicate programe care au avut ca scop socializarea cu persoanele care au
avut tentative de sinucidere, considerând că prin acesta metodă nu se vor mai simţi singuri sau
izolaţi şi vor putea socializa, astfel diminuându-se gândul sinucigaş.
Gibbons a comparat eficienţa dintre un tratament bazat pe sarcini aplicat unui grup, care
avea ca principiu rezolvarea de probleme prin colaborarea dintre pacient şi asistentul social şi un
tratament standard aplicat altui grup. S-a constatat că eficienţa programului bazat pe sarcini a
fost mult mai mare, pacienţii devenind mult mai responsabili şi mult mai capabili să îşi resolve
singuri problemele.
Ca şi intervenţii de ordin comunitar au fost luate în considerare serviciile de sănătate
mentală comunitară pentru persoanele cu comportamente suicidare, direct sau prin telefon.
Astfel, personalul medical din şcoli era antrenat spre a repera persoanele cu risc suicidar crescut
şi a le îndruma spre aceste centre.
O altă abordare de prevenire a sinuciderii vine din partea societăţii şi acesta vizează
restrângerea accesului la arme de foc precum şi influenţa negativă a mass-mediei,
recomandandu-se ca aceştia să fie prudenţi în prezentarea actelor de sinucidere pentru a nu se
crea astfel exemple negative pentru audienţă.
42
 În 1999 O.M.S. a adoptat o strategie de prevenire a sinuciderii care avea ca obiective:
informarea suplimentară privind cmportamentele suicidare la nivel mondial şi prevenirea
acestora precum şi întărirea politicilor fiecărei ţări de a lua măsuri de prevenire a sinuciderii care
vizează tratamentul pentru persoanele cu risc crescut de sinucidere, cum sunt depresivii,
persoanele tinere cât şi vârstnice ,limitarea accesului la substanţe toxice (medicamente care în
cantităţi mari pot conduce la sinucidere, droguri), sprijinirea persoanelor care au suferit o
tentativă de sinucidere şi întărirea reţelelor de sănătate primară.
În anul 2007, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat că în fiecare an se înregistrează
aproximativ un milion de persoane care îşi pun capăt vieţii.
În scopul prevenirii acestui fenomen a fost marcată ziua de 10 septembrie ca fiind Ziua
Mondială pentru Prevenirea Sinuciderii.
În Italia se înregistrează anual aproximativ 3000 de cazuri de sinucidere.
Cauza determinantă a acestora o constituie faptul că aceste persoane nu sunt realmente
ascultate, astfel încât un interlocutor să îi ajute să îşi resolve problemele, să reprezinte pentru
aceştia un sprijin moral care să îi ajute să traverseze acest impas fără să recurgă la sinucidere.
Aceste persoane se simt foarte singure şi izolate şi neavând un om lângă ele să le sfătuiască cum
să îşi resolve problemele, se gândesc la o evadare, ajungând la idei suicidare, pe care adesea le şi
pun în practică.
În Italia s-a creat Telefonul Prieten, în scopul ascultării problemelor persoanelor aflate în
dificultate sau tulburare emotivă, cu multă atenţie, pentru a le ajuta măcar pe moment cu un sfat
sau pentru a le face să nu se simtă singure sau debusolate.
În scopul prevenirii sinuciderii trebuie întocmite programe speciale,cunoscute la nivel naţional.
În cadrul spitalelor trebuie îmbunătăţită îngrijirea pacienţilor cu tentative de sinucidere,
ameliorarea simptomelor bolilor mintale pe care le au aceştia, asigurarea unui trai decent, care să
suplinească dorinţa lor de a-şi sfârşi existenţa.
La 13 iunie 2008, Androulla Vassiliou a lansat la Bruxelles Pactul European pentru
Sănătate Mintală şi Bunăstare, în cadrul unei conferinţe la care au participat profesionişti în
medicină, pacienţi şi alte mari personalităţi cu privire la îmbunătăţirea sănătăţii mintale în
întreaga Europă.
Din cauza faptului că 11% dintre europeni sunt atinşi de această boală, pot fi predispuşi la
sinucidere, la fiecare 9 minute o persoană sinucigandu-se în Europa.
În cadrul acestei conferinţe s-a decis să fie o colaborare în vederea îmbunătăţirii anumitor
domenii: prevenirea sinuciderii şi depresiei, sănătatea mintală a tinerilor şi în domeniul educaţiei,
sănătatea mintală la locul de muncă, sănătatea mintală a persoanelor vârstnice, combaterea
stigmatului şi a excluderii sociale.
43
 Bibliografie

1. Adrian Majuru, Florin Alexandru Stănescu. Sinuciderea. București, 2006;

2. Butoi Tudorel, Iftenie Valentin, Boroi Alexandru, Butoi Alexandru, Sinuciderea.
București, 1999.
3. Florin Tudose. Psihopatologie și orientări terapeutice în psihiatrie. București, 2007.
4. Durkheim, E. Despre sinucidere. (trad. Mihaela Calcan). Editura Institutului European,
Bucureşti, 1993.
5. Scripcaru Gh.: “Bioetică și suicid” în Revista medico-chirurgicală, vol.98, nr.1-4/1994.
6. Rădulescu Sorin M.: “Sociologia devianței”, București, Editura Victor, 1998.
44
7. Rădulescu Sorin M.: “Devianță, criminalitate și patologie socială”, București, Editura
Lumina Lex, 1999.
8. Durkheim E.: “Regulile metodei sociologice”, București, Editura Științifică, 1986.
9. Dragomirescu V.: “Psihologia comportamentului deviant”, București, Editura Științifică
și Enciclopedică, 1976.
10. Dragomirescu V.: “Determinism și reactivitate umană“, Bucuresti, Editura Științifică,
1990.

45