2009/2010

PLANUL REFERATULUI

CAPITOLUL I. SINUCIDEREA

Secţiunea 1.1 Definitii, cadru conceptual

Sectiunea 1.2 Mituri legate de sinucidere
Sectiunea 1.3 Aspecte psihologice cu privire la sinucidere
Sectiunea 1.4 Suicidul in bolile psihice

CAPITOLUL II. PREVENIREA SINUCIDERII

Sectiunea 2.1 Instante ale fenomenului suicidar

Sectiunea 2.2 Factori de risc pentru sinucidere
Sectiunea 2.3 Tipuri de sinucidere
Sectiunea 2.4 Strategii de prevenire si control a sinuciderii
Sectiunea 2.5 Sinuciderea - o problema morala
Sectiunea 2.6 Concluzii

1
BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I. SINUCIDEREA
Secţiunea 1.1. Definitii, cadru conceptual

Sinuciderea a constituit dintotdeauna un moment cu semnificaţie diferită pentru

filosofi,medici, sociologi, psihologi etc., dar şi pentru diversele religii sau chiar pentru
oamenii obişnuiţi.
Unii au acceptat-o ca pe o formă a eliberării omului de povara vieţii sau a manifestării
spiritului de libertate, iar alţii au condamnat şi au blamat persoana care recurge la un
asemenea act extreme .
Legand sinuciderea de absurdul lumii in care trăim, Albert Camus spunea in Mitul lui
Sisif : “Omul care este capabil să privească in faţă absurditatea existenţei umane, care
vede dispărand semnificaţia vieţii incă se confruntă cu problema sinuciderii. Singura
problemă filosofică intr-adevăr serioasă este sinuciderea”.
Termenul „sinucidere” trimite direct la violenţă şi agresivitate, însă trebuie menţionat
de la început că nu există un consens în ceea ce priveşte terminologia cea mai adecvată
pentru a descrie un comportament suicidal.
Sinuciderea, numită şi suicid, (din latina sui caedere, a se omorî pe sine) semnifică
„orice caz în care moartea rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ,
făcut de victima însăşi, care ştie că trebuie să producă acest rezultat” (E. Durkheim,
1993). Sinuciderea este actul de disperare al unui om care nu mai doreşte să trăiască.
După Larousse-Dicţionar de psihologie (2000), sinuciderea este acea acţiune de a-şi
lua singur viaţa, în mod voluntar, cel mai adesea pentru a scăpa de o situaţie devenită
intolerabilă.
Suicidul comportă şi o definiţie operaţional-psihologică în virtutea căreia „suicidul
este un act uman de încetare din viaţă, autoprodus şi cu intenţie proprie” (Schneidman,
1980). Suicidul este actul prin care un individ îşi provoacă el însuşi moartea .

2
 În unele religii, sinuciderea este considerată un pacat, iar în unele state, e un delict. Pe
de altă parte, în alte culturi, sinuciderea este văzută ca o modalitate onorabilă de a scăpa
din situaţii umilitoare, sau prea dureroase .
Toate curentele de gandire ale antichităţii greceşti au recunoscut valoarea supremă a
individului, care are libertatea şi puterea de a hotări singur asupra propriei vieţi sau morţi.
In viziunea antică, viaţa nu merita să fie păstrată decat dacă era conformă cu raţiunea, cu
demnitatea umană şi dacă aducea mai multe satisfacţii decat nenorociri. Platon era, in
general, impotriva sinuciderii . Intre toate civilizaţiile antice, Roma este considerată a fi
cea mai tolerantă faţă de sinucidere. Pe măsură ce stoicismul incepe să decadă, cam prin
secolul al II-lea, legislaţia romană privitoare la sinucidere devine mai aspră
Neoplatonismul, la fel ca şi cultele orientale, condamnă sinuciderea, care tulbura de fapt
sufletul mortului şi il impiedica să se desprindă de trup pentru a se ridica la ceruri.
Evul Mediu se remarcă printr-o absenţă aproape totală a sinuciderilor ilustre, in
contrast cu antichitatea. In peste o mie de ani, nici o sinucidere celebră. In misterele şi
miracolele jucate de trupe ambulante, care puneau in scenă morala Bisericii, se condamnă
categoric sinuciderea. In Minunile Fecioarei Maria, sinuciderea este prezentată ca rezultat
al disperării inspirate de diavol.
Incepand cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, in Anglia, tribunalele hotărăsc să
se facă o distincţie intre cazurile de sinucidere non compos mentis (cel care se sinucidea
suferea de o maladie mentală) şi cele felo de se (trădător al propriei persoane), numai
bunurile acestuia din urmă fiind confiscate. Explicand sinuciderea numai prin acţiunea
diavolului şi prin nebunie, Evul Mediu a făcut din ea un act cu totul iraţional.
Sinuciderea, indelung gandită şi explicabilă prin simplul motiv al dezgustului faţă de
viaţă, nu era decat o categorie a nebuniei, melancolia .
Secolul al XIX-lea aduce o schimbare in dezbaterile privind sinuciderea, incepandu-se
din ce in ce mai mult să se discute cauzele fenomenului, fie ele sociale, fie psihologice.
Problema responsabilităţii individului devine secundară, omul fiind din ce in ce mai mult
perceput ca manipulat de factori sociali sau psihologici, factori pe care el nu-i poate
controla. In căutarea adevărului despre sinucidere, ca şi despre alte fenomene,
spiritul uman a trecut de-a lungul istoriei de la certitudine la indoială, indoială care
devine la randul ei generatoare de noi certitudini şi de iluzii. Problema libertăţii fiecărui

3
individ asupra propriei vieţi este pusă şi repusă in discuţie sub efectul unor crize
profunde. In evoluţia societăţii, dezbaterile privind sinuciderea trec de la propunerea
scoaterii ei de sub incidenţa legii şi recunoaşterea unor morţi voluntare ca fiind sub
semnul măreţiei şi al demnităţii (apanajul filosofilor) la insistenţa pedepsirii acestui act
care, in viziunea oamenilor legii, minau conştiinţa colectivă. In final, s-a obţinut
scoaterea de sub incidenţa legii a sinuciderii, dar a rămas mentalitatea colectivă cu
tăcerea ei reprobatoare.
Sinuciderea se întâlneşte în aproape toate societăţile. Proporţiile sale sunt greu de
stabilit cu precizie, deoarece multe cazuri de moarte voluntară sunt mascate în accidente .
Unele sinucideri, motivate de considerente morale (scăparea de o situaţie dezonorantă)
sau sociale (a nu fi o povară pentru celălalt) aduc a sacrificii. Altele, mai frecvente,
dictate de o afectivitate perturbată, corespund unui comportament patologic: nevrotici
deprimaţi, incapabili să se integreze armonios în viaţă şi să găsească un sens existenţei
lor, sau melancolici care îşi premeditează din timp moartea.
Între 60% şi 80% dintre persoanele care au comis suicid au comunicat intenţia lor,
într-o formă sau alta, din timp. Unii oameni încearcă să se sinucidă, în timp ce un alt
număr pot face gesturi suicidare care sunt chemări în ajutor sau încercări de a face
cunoscut cât de mare este disperarea lor .
Mulţi oameni care comit suicid sunt depresivi, dar foarte mulţi depresivi nu au
suficientă energie să comită suicidul şi, de aceea, îl comit atunci când se simt mai bine.
Deşi multitudinea deciziilor de comitere a suicidului poate releva stresul sau depresia,
mule persoane, înainte de a comite actul suicidal, par mai puţin depresive.
Repertoriul comportamentelor suicidare este extrem de larg şi de divers, mergand de
la simplul gand de a o termina cu viaţa pană la pregătirea minuţioasă a unui plan de
sinucidere şi obţinerea mijloacelor necesare pentru a o duce la bun sfarşit, de la tentativa
de sinucidere şi pană la trecerea la actul propriu-zis, adică sinuciderea realizată. Dacă am
analiza toate definiţiile sinuciderii, am observa că elementul cheie al acestora este
reprezentat de hotărarea de a muri. Totuşi, trebuie menţionat că specialiştii sunt incă
departe de a se pune de acord cu terminologia cea mai potrivită care să descrie un
comportament suicidar.
Psihanaliştii considerau că agresivitatea era declanşată de o pierdere obiectuală

4
care trebuie inţeleasă ca o pierdere a relaţiei cu o persoană, dar şi ca o frustrare profundă
legată de aceasta. Deoarece nu poate accepta pierderea suferită, individul ajunge să
internalizeze obiectul, identificandu-se cu el. Toate resentimentele faţă de acesta se intorc
asupra individului insuşi şi determină acţiuni autodistructive .
Teoria conform căreia rasa ar fi un factor important al înclinaţiei către sinucidere
presupune implicit că sinuciderea este ereditară, căci, în caz contrar, nu ar putea avea un
caracter etnic. Faptele arată că dacă numărul sinuciderilor în cadrul unui popor sunt mai
mari decât în altul, asta nu se datorează rasei, ci civilizaţiei poporului respectiv.
Din punct de vedere al vârstei, sinuciderea apare doar în cazuri excepţionale la copiii,
ea începând să se manifeste dincolo de 10-15 ani. În concluzie, nu se poate atribui
eredităţii o tendinţă care apare doar la adult şi care se accentuează mereu pe măsură ce
înaintează în viaţă .
Dorind să explice sinuciderea egoistă, Durkheim arată în ce fel acţionează religia,
familia şi societatea politică asupra sinuciderii.
Faptele arată că protestanţii furnizează mult mai multe sinucideri decât oricare alt cult,
dar se pare că atunci când protestantismul devine minoritar, tendinţa spre sinucidere se
diminuează. Se poate concluziona că înclinaţia spre sinucidere a protestantismului
depinde de spiritul reflexiei libere care îl caracterizează, biserica protestantă neputând
acţiona ca moderator împotriva sinuciderii tocmai pentru că nu are aceeaşi consistenţă ca
alte religii. Omul ajunge la sinucidere pentru că societatea religioasă din care face parte
şi-a pierdut coeziunea .
Familia este un mediu puternic protector împotriva sinuciderii, ea protejând cu atât
mai bine cu cât este mai puternic închegată. Statisticile arată că:
- văduvii se sinucid mai mult decât căsătoriţii şi celibatarii;
- căsătoriile prea timpurii au o influenţă agravantă asupra sinuciderii, în special pentru
bărbaţi;
- după 20 de ani, persoanele căsătorite se sinucid mai rar, în comparaţie cu celibatarii;
- a crescut rata comportamentului suicidar la adulţii tineri şi la adolescenţi;
- sinuciderea este extrem de frecventă la persoanele în vârstă;
- bărbaţii se sinucid într-un număr mai mare decât femeile.

5
 Se poate concluziona că sinuciderea variază invers proporţional cu gradul de integrare
al grupărilor sociale din care face parte individul.
S-a constatat că sinuciderea este întâmplătoare la copii şi se diminuează la cei în
vârstă. Explicaţia acestui fapt este că şi copilul şi bătrânul reprezintă aproape în întregime
omul fizic şi nu omul social, iar societatea lipseşte încă din conştiinţa primului şi începe
să dispară din conştiinţa celuilalt.
Suicidul ocupă un important loc 4 între cauzele de deces, după bolile
cardiovasculare, neoplasme şi accidente. În grupa de vârstă 15-19 ani, suicidul reprezintă
a doua cauză de deces după accidente. Rata suicidului diferă mult de la ţară la ţară, de la
o cultură la alta. Indiferent însă de regiunea geografică, suicidul constituie o gravă
problemă de sănătate publică. Literatura de specialitate vorbeşte de aşa-numitele „valuri”
sau „epidemii” de suicid .

Sectiunea 1.2 Mituri legate de sinucidere

Pornind de la percepţia oamenilor privind sinuciderea,au apărut interpretări

neconforme cu realitatea, aşa numitele mituri:
Persoanele care vorbesc despre sinucidere nu ajung niciodată să se sinucidă; total
greşit. Se recomandă să nu se ignore ameninţările cu sinuciderea pentru că datele au
dovedit că apropape toţi aceia care s-au sinucis sau au incercat să o facă au dat anterior
semnale de avertizare de tipul „o să-ţi pară rău cand o să mor”sau „nu văd altă cale de a
rezolva decat...”, indiferent de cat de ocazionale sau disimulate sub forma unei glume
nevinovate, ele pot indica o ideaţie suicidară serioasă;
Oricine incearcă să se omoare este mai mult ca sigur nebun; iată din nou o idee greşită
in ceea ce priveşte sinuciderea. Mulţi dintre cei care s-au sinucis nu erau psihotici, nu
sufereau de tulburări mentale. De cele mai multe ori este vorba de persoane supărate,
copleşite de durere, disperate, iar supărarea, suferinţa emoţională, disperarea extremă nu
sunt in mod necesar apanajul unor boli mentale;
Dacă o persoană este decisă să-şi curme viaţa, nimeni şi nimic nu o poate impiedica
să o facă. Total neadevărat, pentru că chiar şi cei foarte depresivi au sentimente
amestecate legat de moarte, osciland pană in ultimul moment intre dorinţa de a trăi şi cea

6
de a muri. Mulţi sinucigaşi nu vor de fapt ca ei să moară, ci işi doresc ca suferinţa de care
se simt copleşiţi să inceteze;
Sinucigaşii sunt persoane incapabile să caute ajutor. Şi acest lucru este infirmat de
diverse studii pe victime ale sinuciderii care au probat că mulţi dintre ei au apelat anterior
la ajutor medical, chiar cu şase luni inainte;
Dacă se vorbeşte mult şi insistent despre sinucidere, se poate intampla ca unor
persoane să le şi vină ideea să o facă. Neadevărat pentru că, numai comunicand deschis
cu persoanele cu ideaţie suicidară, le poţi oferi ajutorul de care au nevoie .
De cele mai multe ori, trecerea la actul suicidar este iraţională; neadevărat, pentru că
este dovedit că majoritatea celor care se sinucid sunt in deplin contact cu realitatea, sunt
raţionali.
Este evident, şi studiile ştiinţifice in domeniu o dovedesc, că există o discrepanţă intre
cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea comună, intre stereotipuri variate, mentalităţi
inrădăcinate istoric, şi ipoteze de natură ştiinţifică, validate de studii aprofundate.

Sectiunea 1.3 Aspecte psihologice cu privire la sinucidere

Viaţa este tolerabilă atunci când există un motiv care să merite osteneala. Când
individul nu are alt obiectiv decât pe el însuşi, el nu poate scăpa de obsesia că eforturile
sale sunt în zadar. Omul este dublu, căci omului fizic i se adaugă omul social şi acesta din
urmă are nevoie de o societate pe care s-o exprime şi pe care s-o servească.
Biberi (2000) consideră că sinuciderea trebuie privită sub o triplă incidenţă: biologică,
psihologică şi socială, ca un „act care presupune devierea unuia dintre instinctele cele mai
puternic înrădăcinate ale structurii biologice”. Sensul sinuciderii ar fi de „negaţie şi
catastrofă”, întrucât se revine la o negare a instinctului vital, într-un moment existenţial
resimţit de persoană ca dramatic şi fără o altă ieşire. Ca act autodistructiv definitiv,
sinuciderea a fost analizată în funcţie de aspectul libertăţii şi aspectul etic, aspectul
psihiatric şi cel social, aspectul ereditar şi cel profund pulsional.
Deductiv, sinuciderea poate fi explicată prin indiferenţă şi dezinteres faţă de viaţă,
precum şi prin mecanismul obscur, nemărturisit, al satisfacţiei la gândul surprizei pe care

7
gestul îl va provoca în conştiinţa celorlalţi oameni. Există o oboseală de gând şi de corp,
complet necunoscută sufletelor frustre şi elementare, care anulează instinctele de
conservare şi depăşeşte comportările măsurate ale organismului. Starea de spirit care
conduce la sinuciderea din necesităţi lăuntrice, fără intervenţia factorilor sociali exteriori
şi în afara unor explicaţii logice eficiente, reprezintă, împreună cu agonia şi cu momentul
de spaimă, singurele trăiri posibile ale realităţii morţii. Trăirea morţii în momentul
crizelor de spaimă constituie singura experienţă directă şi profundă a acesteia.
Există mai multe concepţii, conform cărora "sinuciderea constituie prin ea însăşi o
nebunie specială" sau că "sinuciderea ar fi un episod al uneia sau mai multor forme de
nebunie, neântâlnindu-se la subiecţii cu spiritul sănătos” (Durkheim, op.cit.).
Deseori disimulată, pregătită minuţios, trecerea la act este hotărâtă, violentă, solitară,
demonstrând autenticitatea dorinţei de autodistrugere. Substituirea posibilului,
probabilului cu neantul, cu nonsemnificativul, demonstrează că sinuciderea nu este o
opţiune, ci mai degrabă negarea totală a posibilităţii de a alege.
În cazul adolescenţilor, un loc primordial în determinarea actului suicidar îl deţin
tendinţele agresive din copilărie. Încadrată în autoagresivitate, sinuciderea este o formă
ambivalentă de autopedepsire şi heteropedepsire. Adler a emis ideea că sinuciderea la
adolescent este o formă de hipercompensare faţă de sentimentul de inferioritate.
Adolescentul recurge la sinucidere pentru a demonstra lumii importanţa şi valoarea lui şi
pentru a arăta anturajului cât pierde prin dispariţia sa .
Un alt factor psihologic specific personalităţii suicidare este carenţa afectivă, existentă
în copilărie şi adolescenţă. Se poate produce uneori redirecţionarea autoagresivităţii
asupra sieşi, sau se poate produce fenomenul de identificare cu o persoană moartă, reală
sau imaginară, eventual din literatură. (H. Ey, 1983).
Frustrarea provoacă tendinţa de agresivitate împotriva celor care au determinat-o şi, în
acelaşi timp, declanşează un sentiment de culpabilitate, ceea ce face ca agresivitatea să se
întoarcă împotriva propriei persoane.
Concepţia psihanalitică (Freud, Friedman, Garman, Szondi) consideră ca factor central
în etiologia sinuciderii relaţia dintre pulsiunea autoagresivă şi cea heteroagresivă (se
sinucide acea persoană care, inconştient, doreşte moartea cuiva). Pentru Freud
sinuciderea este, de fapt, o formă de omicidere. Spunea el - ”Nimeni nu este probabil în

8
stare de a găsi energia psihică de a se omorî, în afara cazului în care începe prin a ucide
pe cineva cu care s-a identificat”. El leagă sinuciderea de starea de melancolie, pe care o
defineşte ca fiind o depresie profundă şi dureroasă, în care încetează orice interes pentru
lumea exterioară, cu pierderea capacităţii de a iubi, datorită diminuării sentimentului
stimei de sine. Această depresie generează autoînvinuiri, autoinjurii, toate cu semnificaţii
autodistructive, mergând până la desfiinţarea persoanei de către ea însăşi.
Freud pune existenţa a trei condiţii:
- pierderea obiectului investirii libidinale;
- ambivalenţa;
- regresiunea libidoului Eului.
Astfel, subiectul pierde obiectul investirii sale libidinale, libidoul, fiind obligat să
renunţe la legăturile care există între el şi obiect. Autoînvinuirile şi autodistrugerea
reprezintă, de fapt, denigrarea şi învinuirile adresate obiectului pierdut. Prin identificarea
cu obiectul, învinuirile se deplasează de la obiect la subiectul însuşi. Eliberat de obiectul
de investiţie, libidoul nu se deplasează spre alt obiect, ci se retrage în Eu. Identificare
agresivă cu obiectul angajează un mecanism denumit de către Freud introiecţie.
Pierderea obiectului dezvăluie fenomenul de ambivalenţă. Aceasta constă în existenţa,
în cadrul unei relaţii (în special cea erotică), a două componente majore (dragostea şi
ura), prima fiind conştientă, a doua inconştientă. Prin pierderea obiectului, componenta
negativă se eliberează şi se refugiază în Eu, care are tendinţa de autodistrugere, în cazul
în care se tratează pe el însuşi ca obiect, când întoarce spre el însuşi ostilitatea îndreptată
spre obiect.
În concepţia lui Szondi, persoana realizează un ataşament ireal faţă de un obiect deja
pierdut, pierdere pe care o respinge, menţinând fixaţia la obiect, ajungând într-o stare de
izolare şi solitudine. Eul manifestă tendinţe de răzbunare şi agresive faţă de obiectul care
l-a abandonat. Acest obiect nemaiexistând, Eul reîntoarce agresivitatea asupra lui însuşi,
de aici rezultând ca soluţie tentativa de sinucidere.

Sectiunea 1.4 Suicidul in bolile psihice

9
1. Suicidul în depresie - Riscul suicidar este prezent la orice pacient cu depresie, fără
să fie însă corelat cu severitatea depresiei. Cel mai frecvent, poate apărea la inceputul şi
la finalul episodului depresiv. Suicidul este expresia unei pulsiuni autolitice care se
înscrie în ansamblul sistemului pulsional şi se relaxează pe măsură ce pacientul se
cufundă în depresie. Insomnia severă din cadrul episodului depresiv este corelată cu un
risc suicidar mai crescut.
2 . Suicidul în schizofrenie - Studii recente insistă asupra suicidului ca prim simptom
al psihozei, putând fi expresia unei ideaţii delirante, o manifestare în cadrul
comportamentului halucinator determinat cel mai frecvent de halucinaţii auditive
imperative, dar de cele mai multe ori este un act incomprehensibil. Dintre bolnavii cu
schizofrenie 10% fac tentative de suicid, iar 2% reuşesc să le realizeze. Actul suicidar în
schizofrenie are unele particularităţi: apare mai frecvent în perioada de debut, în cele mai
multe cazuri lipseşte motivaţia iar modul de realizare este prin mijloace atroce, brutale.
3 . Suicidul in epilepsie - Unii clinicieni sunt de părere că suicidul în epilepsie ar fi
expresia unui automatism motor epileptic, fiind comis în timpul crizei în virtutea actului
automat. Epilepsia poate însă cuprinde toată gama comportamentelor suicidare, de la
impulsiunea suicidară conştientă până la actul automat confuzo-oniric. Suicidul poate
apărea în contextul depresiei reactive a unui bolnav de epilepsie, căruia îi este imposibil
să se obişnuiască cu cu acest statut (dat fiind stigmatul cu care secole de-a rândul
societatea a marcat epilepticul). Tulburările psihice intercritice pot avea în corolarul lor şi
conduita de şantaj suicidar.
4. Suicidul în întârzierea mintală - În oligofrenii, suicidul apare rar şi nu putem
vorbi de un act suicidar propriu-zis, el fiind expresia unei imitaţii sau a tendinţei de a-i
sancţiona pe cei din jur. Indivizii nu au conţtiinţa reală a morţii şi, în consecinţă, a actului
suicidar.
5 . Suicidul in demente - Este expresia deteriorării corticale. Statistic, după 65 de ani
numărul actelor suicidare scade. Ca act intenţional şi deliberat, suicidul apare mai ales în
perioada de debut a bolii, când bolnavul mai are încă critica necesară evaluării pantei
dezastruoase pe care a început să alunece. Trecerea la act este favorizată de stările
depresive cu idei de culpabilitate, inutilitate şi incurabilitate. În perioada de stare,

10
tentativele se răresc considerabil, deoarece bolnavul nu mai are critica de la început, dar
şi pentru că ideile delirante „se pierd în masa demenţei”.
6. Suicidul in alcoolism si toxicomanii - Justificarea ratei înalte de suicid în
alcoolism şi toxicomanii apare din următoarele motive: 30% din alcoolici sunt depresivi
şi aceştia recurg la alcool sau la droguri diverse pentru a putea suporta mai uşor supliciul
depresiei lor. Există şi teoria unor psihologi conform căreia alcoolicul, conştient de
continua degradare, recurge deznădăjduit la suicid.
Suicidul în abuz de substanţă mai poate fi ocazionat de simptome psihotice (în special
halucinaţii) apărute în timpul stării confuzionale de delirium tremens sau în urma unei
intoxicaţii cu diferite droguri.
Există situaţii în care, înainte de realizarea actului suicidar, individul consumă o
cantitate mare de alcool, ceea ce duce la catalogarea lui drept alcoolic.
Suicidul este citat foarte frecvent în cadrul alcoolismului (aproximativ 15% din cei cu
dependenţă), fără a fi neapărat expresia alcoolismului. Asocierea alcoolismului cu o
simptomatologie depresivă creşte riscul suicidar.
Bazat pe nivelele alcoolemiei, 40% din indivizii care au o tentativă de sinucidere au
consumat alcool împreună cu medicamente. Bărbaţii şi persoanele vârstnice au nivelele
cele mai crescute ale alcoolemiei. Alte studii au arătat că indivizii alcoolici depresivi tind
să caute tratament mai frecvent decât aceia care nu sunt depresivi. Există o considerabilă
comorbiditate (60%) între depresie şi problemele cu alcoolul în cazurile de sinucidere.
Intoxicaţia cu medicamente este cauza morţii în 90% din cazurile de sinucidere şi este
mult mai frecventă la alcoolici datorită interacţiunilor letale produse de combinarea celor
două droguri.
Drogurile cele mai frecvent folosite sunt antidepresivele (când pacientul a fost tratat cu
ele) şi tranchilizantele medii. Este evident că, atunci când medicii prescriu antidepresive,
trebuie să ia cele mai mari precauţii în ceea ce priveşte siguranţa pacientului, cum ar fi
supravegherea continuă a acestuia în timpul tratamentului.
7. Suicidul in nevroze - Este rar, nu este mai frecvent decât în populaţia generală.
Atunci când apare, suicidul marchează o decompensare a stării nevrotice. Este de
remarcat că în cea ce priveşte tulburările anxioase, 20% din cei cu tulburări de panică au
un istoric de tentative suicidare. Weissman şi colab. au ajuns la concluzia că tentativele

11
de sinucidere sunt asociate cu forme complicate sau necomplicate de panică şi că riscurile
sunt comparabile cu cele asociate cu depresia severă. S-a observat că asocierea crizelor
de panică sau a depresiei majore cu abuzul de alcool sau droguri creşte riscul tentativelor
de sinucidere la femei.
8 . Suicidul in tulburarile de personalitate - Cunoaşte o rată surprinzător de
înaltă. Poate apărea fie în cadrul episoadelor depresive apărute la un moment dat în
evoluţia tuburării, fie este expresia unei tentative suicidare reuşită dar iniţial veleitară,
formală, de natură să argumenteze un şantaj.

CAPITOLUL II. PREVENIREA SINUCIDERII

Sectiunea 2.1 Instante ale fenomenului suicidar

Noţiunea de suicid tinde să fie înlocuită cu cea de conduită suicidară, care înglobează
suicidul reuşit, tentativele suicidare, ideile de sinucidere, sindromul presuicidar. Depresia
de intensitate psihotică este una dintre cauzele cele mai frecvente ale comportamentului
suicidar. Ea apare fie ca o descărcare a tensiunii psihice insuportabile, fie ca o soluţie
univocă în faţa eşecului existenţial aparent, generat de trăirea ideilor delirante depresive.
Ideea de suicid veleitară reprezintă o dorinţă tranzitorie de autodistrugere, cu
proiecţia teoretică a actului, fără punerea sa în practică, dorinţa fiind generată numai de
încărcătura afectivă de moment.
Şantajul cu suicidul apare la persoanele cu o structură psihică labilă sau la
persoanele cu un coeficient de inteligenţă scăzut, cu scopul de a obţine mai multe
drepturi, un plus de libertate. Îl întâlnim mai des la femei şi adolescenţi.
Tentativele suicidare sunt, aparent, sinucideri ratate din motive tehnice (mijloace de
sinucidere neadecvate sau fortuite, intervenţia unor persoane străine). Datele statistice
arată însă că există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte sexul şi vârsta celor care nu
reuşesc. Tentativa suicidară pare a avea cel mai adesea semnificaţia unei nevoi crescute
de afecţiune şi atenţie din partea anturajului, faţă de care subiectul se simte izolat,
subestimat, respins. Tentativa de sinucidere poate fi repetată.

12
 Sindromul presuicidar a fost descris de Ringel ca fiind caracterizat prin strângerea
câmpului de conştiinţă şi a afectivităţii şi înclinaţia către fantasmele suicidului.
Suicidul disimulat (travestit) este o acoperire, o disimulare a actului suicidar sub
forma unui accident. Individul alege această modalitate de a se sinucide pentru a nu-şi
culpabiliza rudele, prietenii, sau pentru a-i proteja pe aceştia de reacţiile anturajului.
Raptusul suicidar este rezultatul unei tendinţe greu reprimabile de dispariţie, a unui
impuls nestăpânit. Persoana „se aruncă în suicid”, folosind orice mijloc are la îndemână.
Suicidul cronic (parasuicidul) constituie de fapt echivalenţele suicidare, cum ar fi
automutilările, refuzul alimentar, refuzul tratamentului, conduitele de risc, alcoolismul,
toxicomaniile, asemănându-se prin caracterul simbolic, prin tendinţa de autodistrugere cu
comportamentul suicidar, dar realizând o deturnare a actului, greu explicabilă pentru
ceilalţi şi chiar pentru sine (Kreitman, 1970).
Conduita suicidară presupune organizarea comportamentului în vederea acestui
scop, un fel de „regizare” a actului suicidar. Individul îşi vizitează locurile din copilărie,
foştii prieteni, îşi scrie testamentul, după care se sinucide.
Nu este posibil să vedem un nebun în orice sinucigaş. Spre deosebire de fapta unui om
normal, ce rezultă dintr-un motiv obiectiv, fapta celui alienat nu are legatură cu
circumstanţele exterioare. Sinuciderea nu este nici pe departe o prelungire a stărilor
psihopatice şi aceasta se poate deduce şi din faptul că ţările cu cei mai puţini subiecţi cu
tulburări psihopatologice au numarul cel mai ridicat de sinucideri.
Astfel, în condiţii identice, degeneratul ajunge mai uşor la sinucidere decât omul
sănătos, dar acest lucru nu se datorează în exclusivitate stării sale.

Sectiunea 2.2 Factori de risc pentru sinucidere

Există o serie de cauze subiacente, se poate spune, comportamentului suicidar.

Factorii care expun o persoană la riscul de a se sinucide sunt deosebit de complexi şi mai
ales strans legaţi unii de alţii. Este foarte important ca aceştia să fie bine analizaţi, să se
inţeleagă rolul lor pentru comportamentul suicidar fatal şi nonfatal, pentru a putea
preveni sinuciderile. Epidemiologii şi specialiştii in sinucidere au descris un anumit

13
număr de caracteristici specifice, legate strict de comportamentul suicidar. In afara
factorilor de esenţă demografică, precum varstă, sex, trebuie luaţi in calcul factorii
psihiatrici, biologici şi de mediu, dar şi cei legaţi de viaţa persoanei.
Contextul psihosocial poate juca un rol predictiv în actul suicidar. Principalele
coordonate care anunţă precipitarea suicidului sunt (F.Tudose, C. Tudose, 2002):
- evenimente de viaţă defavorabile, mai ales dacă persoana este tratată umilitor;
- rupturi afective recente (divorţ, eşec sentimental);
- şomaj, schimbări sau conflict profesional;
- pierderea unei persoane apropiate;
- afecţiuni somatice cronice;
- abuz de alcool;
- izolare socială.
Statutul marital – rata suicidului la celibatari este dublă faţă de rata generală a
suicidului. Persoanele singure prezintă o rată a suicidului de patru ori mai mare decât la
loturile martor. În rândurile persoanelor văduve, riscul suicidar este de aproape 4 ori mai
mare la bărbaţi decât la femei.
Suicidul în funcţie de sex - În timp ce femeile au un procent mai ridicat de
tentative suicidare (6:1) faţă de bărbaţi, numărul actelor suicidare este mai mare la bărbaţi
(3:1).
Habitatul – suicidul este mai frecvent în aglomerările urbane.
Statutul profesional – sinuciderile sunt mai frecvente la cei fără statut profesional
sau cu statut profesional nesigur. Profesia intervine în măsura în care ea implică un
anumit nivel intelectual precum şi un anumit mod de viaţă. Există anumite profesii cu un
risc suicidar mai crescut. La militari rata suicidului este mai ridicată cu cel puţin 25%
decât în rândul civililor.
Factori meteorologici şi cosmici – suicidul este mai frecvent primăvara şi
toamna, corespunzător frecvenţei crescute a debutului şi recăderilor în psihoze.
Factori somatici – Riscul suicidar creşte în bolile somatice precum în cazuri de
durere cronică, operaţii chirurgicale recente sau boli în fazele terminale. Infecţia cu HIV
fără alte complicaţii nu pare să aibă un risc suicidar crescut.

14
 Ereditatea – suicidul este o manifestare, un simptom apărut fie în cadrul unei
depresii majore, fie al unei psihoze. Aşadar, nu sinuciderea este ereditară, ci boala care o
cauzează.
Unele evenimente din viaţa unui individ pot avea un efect precipitator in ceea ce
priveşte sinuciderea. Printre acestea, cele mai studiate sub raportul corelaţiei cu
sinuciderea au fost: pierderea unei persoane apropiate, conflicte interpersonale, ruperea
unei relaţii sau o relaţie tensionată, precum şi probleme cu autorităţile sau de ordin
profesional . Pierderea unei fiinţe iubite, fie că este vorba de un divorţ, de o separare
sau de un deces, poate declanşa o depresie puternică, mai ales dacă persoana pierdută era
partenerul de viaţă sau cineva extrem de apropiat. La fel şi conflictele de acasă, de la
locul de muncă, pot provoca sentimente de disperare şi stări depresive serioase .
Statutul ocupaţional şi alţi factori economici sunt şi ei responsabili de creşterea sau
descreşterea ratei sinuciderii .
Religia este de mult timp considerată un factor care influenţează rata sinuciderilor.
Cercetările au demonstrat că, in ţările in care ataşamentul faţă de religie este interzis sau
in care ateismul este puternic promovat (de ex., ţările foste comuniste din Europa de Est,
fosta Uniune Sovietică), ţările in care religia predominantă este budismul, hinduismul,
rata sinuciderilor este mai mare decat in alte ţări unde catolicismul sau islamul sunt
religiile dominante .
Durkheim considera că sinuciderea rezultă din absenţa identificării cu un grup unitar,
avansand ideea că rata sinuciderii ar trebui să fie mai mică acolo unde integrarea
religioasă este mai puternică.
Sistemul juridic nu interzice sinuciderea, dat fiind că el nu are in atenţia sa viaţa
individului, individul intrand in sfera lui de preocupări numai dacă intră in relaţie cu alţii.
De aceea o persoană poate dispune de propria-i viaţă, dar nu poate cere altuia să intervină
in propria-i moarte, eutanasia intrand sub incidenţa Codului Penal .

15
 Sectiunea 2.3 Tipuri de sinucidere

Există patru tipuri de sinucidere care reprezintă speciile cele mai importante (Jousset
şi Moreau de Tours):
a . Sinuciderea maniacă - se datorează halucinaţiilor sau concepţiilor delirante.
Bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol sau de o ruşine imaginară. Halucinaţia
apare brusc, şi la fel şi tentativa de sinucidere, iar dacă în clipa următoare încercarea a
eşuat, ea nu mai este reluată, cel puţin pentru moment.
b . Sinuciderea melancolică - este legată de o stare generală exagerată de depresie
şi tristeţe, care-l determină pe bolnav să nu mai aprecieze relaţiile sale cu oamenii şi
lucrurile din jur. Viaţa este văzută în negru, şi i se pare plictisitoare şi dureroasă. Aceşti
bolnavi sunt foarte perseverenţi în telul urmarit .
c. Sinuciderea obsesivă - nu are un motiv real sau imaginar, ci este cauzată doar de
ideea fixă de a muri.
d. Sinuciderea impulsivă sau automată - este la fel de nemotivată ca şi cea
obsesivă, dar ea apare brusc, şi bolnavul nu-i poate rezista.
Sinuciderea altruistă este un tip de sinucidere contrastant cu precedentul şi provine
din faptul că societatea ţine omul prea dependent de ea. Termenul "altruism" exprimă
starea în care Eul nu-şi aparţine deloc sie însuşi, în care se confundă cu altceva din
exteriorul său. Sinuciderea altruistă îmbracă trei forme:
- sinuciderea altruistă obligatorie;
- sinuciderea altruistă facultativă;
- sinuciderea altruistă acută.
În ceea ce priveşte sinuciderea molipsitoare, în familiile cu multe sinucideri, se
întâmplă deseori ca acestea să fie identice unele cu altele – au loc la aceeaşi vârstă şi în
acelaşi mod.
Dacă sinuciderile sunt sporite de crizele industriale sau financiare, fenomenul nu se
datorează sărăcirii, de vreme ce şi valurile de prosperitate au aceleaşi efecte. Orice
zdruncinare a echilibrului favorizează sinuciderea (sinuciderea anomică) şi omul îşi
ia viaţa cu mai multă uşurinţă când structura socială suferă modificări importante. Orice

16
fel de anomie, atât economică, sau familială, intrapersonală favorizează creşterea ratei
sinuciderilor.
Suicidul în doi poate îmbrăca mai multe aspecte, fiind considerat o formă de suicid
altruist. Exprimă situaţia în care cei doi sunt de acord să se sinucidă împreună. Fiecare
partener poate să se sinucidă şi separat. Uneori bolnavul incurabil reuşeşte să-şi convingă
partenerul/partenera să „îl urmeze în moarte”.
Suicidul colectiv denotă un grad crescut de sugestibilitate şi un inductor persuasiv,
carismatic, cu un plus cognitiv. Contagiunea suicidară se bazează pe frecvent pe
convingeri religioase sau culturale, conform cărora moartea ar avea un rol eliberator.

Sectiunea 2.4 Strategii de prevenire si control a sinuciderii

In faţa creşterii generale a comportamentelor suicidare, mai ales la tineri, este absolut
obligatoriu să se intervină in mod eficient. Orice strategie de prevenire trebuie să
pornească de la cunoaşterea factorilor de risc pentru sinucidere.
Există de multă vreme un număr remarcabil de intervenţii, dar foarte puţine reuşesc cu
adevărat să ducă la scăderea comportamentelor suicidare sau au rezultate durabile in
timp. Pentru a avea totuşi rezultate demne de luat in seamă in acest domeniu, trebuie
avute in vedere strategii complexe care să se bazeze in acelaşi timp pe tratamente ale
tulburărilor mentale, farmacoterapie, terapii comportamentale, relaţionale, intervenţii
psihosociale, intervenţii comunitare, şcolare, la nivelul societal, intervenţii postsuicidare,
intervenţii susţinute de politici de stat .
Tratamentul bolilor mentale - Un număr relativ important de sinucideri este cauzat de
tulburărilor mentale. Prin urmare este important şi necesar ca ele să fie detectate cat mai
rapid cu putinţă şi să li se administreze tratamentul adecvat pentru a preveni sinuciderea,
mai ales in tulburările de stare emoţională, dependenţa de alcool şi droguri, schizofrenie
şi unele tipuri de tulburări de personalitate.
Dacă medicii de familie vor fi invăţaţi să diagnosticheze aceste tulburări şi să le trateze
la nivelul medicinii primare, ratele sinuciderilor ar putea scădea la persoanele cu acest
risc.

17
 De asemenea, trebuie avut in vedere că astfel de pacienţi suportă mai bine şi cu mai
bune rezultate tratamentul cu medicamente de generaţie nouă recomandate pentru
tulburări de stări emoţionale şi cele legate de schizofrenie. Aceste medicamente au mai
puţine efecte secundare şi un profil terapeutic mai precis, ceea ce permite obţinerea unor
rezultate superioare şi reducerea probabilităţii de comportament suicidar la aceşti
pacienţi.
Abordari comportamentale - In vreme ce multe tratamente se concentrează prioritar
pe tulburările mentale,prin ameliorarea lor incercandu-se reducerea comportamentului
suicidar, alte abordări vizează direct comportamentul. Cercetătorii americani au avut şi ei
in vedere terapia comportamentală dialectică la pacienţii cu tulburări de personalitate la
limită, disfuncţionalităţi comportamentale multiple, tulburări mentale majore şi cu
numeroase tentative de sinucidere. Acest tip de tratament este conceput pentru pacienţii
suicidari cronici şi are la bază analiza comportamentului, precum şi o strategie de
rezolvare de probleme.
Abordari de tip relational - Riscul de sinucidere este legat de numărul relaţiilor
interpersonale pe care o persoană le are. Cu cat aceste relaţii sunt mai numeroase, cu atat
riscul de sinucidere este mai mic. Abordarea generală constă in studierea atentă a
problemelor din diverse segmente ale vieţii sociale a pacientului, incercanduse,in scopul
unei terapii eficiente, găsirea unor soluţii adecvate. Deşi este vorba,mai ales, despre
prevenirea revenirii la un comportament suicidar, ameliorarea relaţiilor sociale este
considerată importantă prin ea-insăşi.
Interventii comunitare - Paralel cu intervenţiile la nivel individual, in multe ţări
există servicii de sănătate mentală comunitare pentru persoanele care manifestă
comportamente suicidare. Aceste centre sunt concepute ca centre de criză unde se oferă
un sprijin imediat, de obicei prin telefon, existand insă şi consiliere psihosocială directă,
precum şi acţiuni sociale.
Există programe de formare a personalului din şcoli, a membrilor comunităţii şi a
personalului medical in vederea pregătirii lor pentru a putea repera persoanele cu risc
suicidar şi a le indruma spre serviciile de sănătate mentală competente. La baza acestor
programe stă legătura solidă cu serviciile de sănătate mentală locale.

18
 Insă, este necesar să se ţină seama că, indiferent cat de bine sunt pregătiţi şi informaţi
profesorii, părinţii, alţi participanţi la programele din şcoli, aceştia nu trebuie să
inlocuiască personalul specializat in sănătate mentală. Şi totuşi aceste instituţii
specializate nu pot face faţă singure nevoilor tinerilor şi ca atare şcolile sunt cele care
trebuie, pot să contribuie la prevenirea sinuciderilor.
Abordari la nivelul societatii - Acest tip de abordare se referă la politici care restrang
accesul la mijloacele de sinucidere: barbiturice, arme de foc etc.
In 1999, O.M.S. a lansat o iniţiativă mondială pentru prevenirea sinuciderii, avand
următoarele obiective: ajungerea la o reducere durabilă a frecvenţei comportamentelor
suicidare, punandu-se accentul pe politicile din ţările in curs de dezvoltare sau in tranziţie
economică şi socială; reperarea, evaluarea şi eliminarea intr-un stadiu precoce, atat cat
este posibil, a factorilor care pot incita tineretul la sinucidere; sensibilizarea publicului şi
asigurarea unui sprijin psihosocial persoanelor care suferă de ideaţie suicidară sau au avut
tentative de sinucidere, părinţilor şi prietenilor persoanelor care s-au sinucis .

Sectiunea 2.5 Sinuciderea – o problema morala

Landsberg sustine ca sinuciderea ca fapt moral exista iar prezenta acestuia se face
simtita destul de puternic. Aceasta se intampla deoarece suicidul are loc ca fapt divers si
cotidian in lume. Oriunde in presa scrisa sau vorbita se precizeaza foarte des cazuri de
suicid. In cadrul acestui fenomen se remarca vizibil un argument impotriva sinucigasilor,
argument ce vine indeosebi din partea marii majoritati a oamenilor. Ei judeca actul ca pe
unul de lasitate in fata greutatilor vietii. Obiectia lui Landsberg este ca “felul de a muri al
unui Cato, al unui Hanibal si Brutus, al unui Mitridate si Seneca, actul unui Napoleon cu
greu le-am putea considera ca lase. Cu siguranta ca exista mai multe persoane care nu se
omoara pentru ca sunt prea lase pentru a o face decat oameni care se omoara din lasitate”.
Aceasta nu inseamna insa ca Landsberg sustine sinucuderea ca act de eroism, sau ca
legitimeaza sinuciderea pentru un scop nobil. El doar arata ca actul suicidului nu apare
doar ca act de lasitate cum este etichetat in cele mai multe cazuri ci poate surveni in urma
unor cauze diverse.

19
 Cu privire la implicatia morala a sinuciderii discutia se pune la nivelul libertatii
omului si a intelegerii sale. Inteleasa in mod gresit libertatea, conform lui Landsberg,
poate da iluzia unei atotputernicii pe care omul crede ca o detine. In virtutea acestei
libertati si a masurarii limitelor acesteia unii pot comite suicidul .
In general vorbind, chiar daca n-ar cadea sub incidenta vreunei morale aparte,
sinuciderea ar capata un caracter imoral fata de simtul comun. Exista ideea ca actul de
suicid este un act savarsit impotriva naturii umane; omului ii este in fire sa lupte pentru
supravietuire, sa faca , instinctual, tot posibilul pentru a-si mentine viata in siguranta .
Asadar avem de a face cu un instinct innascut al vietii. In momentul in care marea
majoritate ce poseda acest instinct sesizeaza cazul unui sinucigas are in mod constant o
reactie negativa fata de acesta. In aceste situatii se poate vorbi de o morala innascuta in
ceea ce priveste suicidul, morala care judeca in mod spontan.
In urma celor afirmate reiese ca actul de sinucidere cade sub incidenta moralei,
indiferent daca aceasta este una conventionala sau este vorba pur si simplu de un
sentiment moral innascut. Chiar daca in unele culturi suicidul este acceptat aceasta se
intampla tot din considerente morale. Acolo unde este acceptat, suicidul este comis in
cele mai multe cazuri din motive religioase, politice sau motive ce privesc o anumita
valoare morala ( ex.: sacrificiul de sine intru cuvantul lui Allah in lumea musulmana).
Deasemenea morala crestina interzice sinuciderea . Crestinismul, in special Biserica
Catolica, considera sinuciderea drept un pacat capital si nu-i admite nici o justificare .
Nimeni nu are dreptul de a-si curma viata pentru ca autoritatea divina o interzice .
Credinciosul trebuie sa accepte aceasta porunca in mod definitiv si, totodata, sa i se
supuna. Privind fapta morala a sinuciderii a aparut in cadrul Bisericii o controversa legata
de cazul lui Iisus. Parintii crestini au fost pusi in fata faptului de a explica daca Iisus
acceptandu-si pedeapsa a comis suicid; controversa a devenit cu atat mai aprinsa cu cat se
considera ca Iisus a venit pe lume cu scopul de a muri pentru ea. In aceasta situatie s-a
impus precizarea unei distinctii in morala si dogmatica crestina: sacrificiul difera de
suicid. Astfel morala crestina accepta sacrificiul de sine in vederea unui scop divin, sau
cel putin a carui necesitate este de natura divina . Concluzia ce o desprindem din morala
crestina este ca in afara cazurilor de martirism, care pentru Biserica nu reprezinta suicid,
sinuciderea reprezinta un pacat de moarte si este respinsa cu vehementa .

20
 Sectiunea 2.6 Concluzii

In urma celor prezentate mai sus, ideile ce se desprind pot naste pareri impartite. De
pilda la intrebarea “trebuie blamat suicidul?” vom intalni raspunsuri atat pozitive cat si
negative. Aceasta se va intampla in functie de pozitia celui ce raspunde si pentru ca exista
mai multe tipuri de morala fiecare plecand de la premise diferite si ajungand la concluzii
diferite.
Raportul intre libertate si suicid este la randul sau conditionat de tipul de morala in
care se incadreaza indivizii. Intr-o morala crestina traditionala libertatea este limitata iar
suicidul condamnat. In alte tipuri de morala libertatea este dusa la extreme care uneori se
confunda cu sinuciderea .
O alta idee ce se desprinde este aceea ce sinuciderea reprezinta intr-adevar o problema
morala, asa cum sustine si arata si Landsberg . Fie ea acceptata sau nu sinuciderea va sta
intotdeauna sub incidenta eticii. Sentimentul moral fie el conventional sau natural nu va
putea fi scos in afara problemei. Chiar daca va fi un sentiment in favoarea sau impotriva
suicidului el va viza problema morala a acestuia.: daca se accepta sinuciderea in sensul
existentialist atunci ea capata o valoare morala; daca se condamna suicidul se condamna
pentru ca e imoral insa tot in urma unei judecati morale s-a luat decizia.
Sub aspect judiciar sinuciderea este clasificata ca o moarte violenta . Moartea violenta
este moartea care se datoreaza actiunii brutale si bruste a unor factori traumatici externi
asupra organismului (mecanici, chimici, fizici, biologici, psihici ) .
In final concluzionez prin a spune ca sinuciderea in raport cu libertatea reprezinta un
act pur individual cu insemnatate numai pentru cel care o savarseste. Trecand dincolo de
morala, cel care se sinucide isi execita in cele din urma o libertate. Problema moralitatii
faptei sale ramane pentru a fi judecata de ceilalti .

21
BIBLIOGRAFIE

Biberi, I – Thanatos. Psihologia morţii, Curtea Veche, Bucureşti, 2000;

Durkheim, E – Despre sinucidere, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993;
Paul-Ludwig Landsberg - Problema morala a sinuciderii , Ed. Humanitas,
Bucuresti, 1992.
Ey, H – Conştiinţa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983;
Larrouse– Dicţionar de psihiatrie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1998;
Larrouse – Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2000;
Păunescu, C. – Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, 1994;
Predescu, V – Psihiatrie, Editura Medicală, Bucureşti, 1989;
Tudose, C, Tudose, F. – Psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi, Ed.
Infomedica, Bucureşti, 2002.

22