ASOCIAŢIA DE CERCETARE, CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ

REFERAT

1
ASOCIAŢIA DE CERCETARE, CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ

ROLUL SPIRITUALITĂŢII ÎN DOBÂNDIREA ECHILIBRULUI

2
CUPRINS:

Introducere......................................................................................................................................4

Percepţia spiritualităţii.....................................................................................................................5

Spiritualitatea in existenţa umană....................................................................................................6

Spiritualitatea în dobândirea echilirului...........................................................................................8

Concluzii........................................................................................................................................13

3
 INTRODUCERE

Viaţa, deseori oferă provocări şi situaţii limită, multora dintre noi. Dobândirea echilibrului,
într-o lume în care, mai persistă nesiguranţa zilei de mâine, incertitudinea găsirii unui loc de
muncă, a menţinerii acestuia, veniturile foarte scăzute şi toate schimbările care au loc, în multe
domenii, pare a fi un obiectiv destul de greu de realizat. Viaţa cotidiană, rutina zilnică, situaţiile
financiare, determină acumularea de frustări ale existenţei umane.

Starea de tensiune şi disconfort are un impact negativ asupra tuturor, inclusiv a copiilor.
Frustrările sociale şi profesionale, multiplele suprasolicitări, conflictele afective, anticiparea unor
probleme sau prezenţa acestora pot dezorganiza viaţa oamenilor. Aceste situaţii se pot întâlnii în
multe forme şi împrejurări, în familie, la locul de muncă, în şcoli, medii educaţionale sau în multe
alte instituţii.

Dezvoltarea multor tulburări de natură psihică, denotă cât de important este mediul psiho-
social, în care trăim. Relaţiile cu ceilalți, determină imaginea pe care o avem despre noi înșine.
Multe studii, cu privire la relaţie şi dezvoltarea emoţională a copiilor în primii ani de viaţă, arată
că manifestarea emoţiilor pozitive în cadrul familial, îi va ajuta atât în perioada copilăriei cât şi
cea adultă, să devină cât mai empatici faţă de ceilalţi, să înţeleagă mai uşor emoţiile altora. În
familie copii învaţă să-şi exprime emoţiile, pozitive şi negative, este locul în care se deprinde
capacitatea de relţionare. Relaţiile profunde ale copilulului cu membrii familiei, cu prietenii
apropiaţi, dă sentimentul de coeziune şi linişte interioară. În cazul copiilor ce sunt crescuţi într-un
climat caracterizat de emoţii negative intense, aceştia pot întampina dificultăţi în întelegerea
propriilor emoţii, cât şi a înţelegerii emoţiilor altora.

Principalele orientări din psihologie pun accent pe integralitatea ființei umane, pe zone ale
psihicului, care le putem asimila în zona spiritualității. Spiritualitatea este definită ca, un ansamblu
de idei, tot ceea ce ţine de viaţa spirituală a omului, concepţia lui despre lume şi viaţă, pentru

4
valorile spiritual-morale si cultural-religioase, precum şi relaţia acestuia cu divinitatea.Este, ceea
ce ajută omul să vadă dincolo de propria persoană, reuşind să-şi depăşească limitările impuse.

Psihologia, admite cu o atitudine de respect ceea ce este numit spiritualitate, considerând că

anumite zone ale ființei omenești, nu pot fi măsurate prin mijloace practice ale științei. În acest
mod de a vedea lucrurile, existenţa unei forţe supranaturale, a unor reprezentări, sunt recunoscute
ca existenţa unei forţe supranaturale, a unor reprezentări, ce sunt recunoscute ca focusări ale
conştiinţei având şi un posibil potenţial spre vindecare.

De fapt, spiritualitatea se suprapune peste cunoștințele străvechi ale omenirii și reprezintă o

întoarcere la cunoașterea pe care oamenii au avut-o dintotdeauna și la conștiința faptului că dincolo
de aparența acestei lumi, mai există ceva. Spiritualitatea implică o reprezentare de sine într-un
univers perfect calculat şi ordonat, care are un fundament spiritual și este opusul teoriei în care
omul, este doar un accident, într-un univers.

Percepţia spiritualităţi

Spiritualitatea ca dimensiune a psihicului omenesc, a fost introdusă în lumea psihologiei

academice de către, doctorul Stanislav Grof, unul dintre cei mai importanţi cercetători ai conştiinţei
din secolul nostru, fiind fondatorul curentului transpersonal. Deseori spiritualitatea este văzută ca
fiind strict legată de o religie. Religia, fiind o formă instituțională a spiritualităţii. Acei, care se
axează cu stricteţe doar pe dogmele care trebuie să ghideze şi să conducă viaţa, atunci, se renunţă
la puterea personală care a fost creată în fiecare din noi. Spiritualitatea poate fi văzută şi ca fiind
căutarea a ceva, care nu are limite, dincolo de înţelegerea multora dintre noi. Spiritualitatea, ne
determină să căutăm în noi înşine adevărul şi să ne permitem să trăim acest adevăr.

Spiritualitatea şi fenomenele universului, fac legătura dintre psihologie și spiritualitate. Astăzi

se poate vorbi despre psihologie şi despre spiritualitate, care este un dat al ființei umane iar a trece
cu vederea aspectul spiritual al omului, nu este de dorit, în numele unui model restrictiv al lumii
de astăzi.Care este sensul vieții, este o întrebare filosofică, privind semnificația vieții, a existenței
şi poate fi exprimată în aflarea unor răspunsuri, la, de ce suntem aici, ce este viața în general, care
este scopul existenței noastre în această lume. Au existat un număr mare de răspunsuri la aceste

5
întrebări, răspunsuri diverse, provenite din numeroase și diferite medii culturale și ideologice. Într-
o lume în care există un fundament spiritual, multe din temeri, frici şi însingurări, se pot învinge
mult mai uşor.

Dintotdeauna a existat nevoia umană de confesiune, de a comunica şi a fi în relație cu cineva,

de a avea pe cineva care să ştie să asculte şi să înţeleagă. Cei meniţi să susţină comunităţile umane,
sunt în mare parte ineficienţi şi uneori chiar inexistenţi, încât asistăm la degradarea relațiilor dintre
oameni, ca rezultat al nepăsării. Instituţia bisericii, oferea un cadru de referință important, atunci
când oamenii aveau nevoie de cineva care sa-i asculte, să-i înţeleagă şi să primească un ajutor.

La momentul de acum, biserica a pierdut mult din importanța ce o avea în trecut, însă a rămas
aceeaşi nevoie a omului de a împărtăși cu cineva şi de a fi ascultat, iar această nevoie este tot mai
mare. Astăzi spiritualitatea nu mai poate fi exclusă din psihologie, iar psihologia rămâne o știință,
pentru că esența ființei omenești, este una spirituală.

Spiritualitatea în existenţa umană

Noi, oamenii, vrem să fim ascultați, auziți şi înţeleşi. Oamenii vor să ştie că pot să
împartăşească cu cineva situații dificile, lucru ce ar face să pară mai ușoare lucrurile şi
evenimentele din viaţă. Faptul că oamenii, au atâta nevoie de această împărtăşire, ne arată felul în
care ne-am înstrăinat unii de alții și respectiv înstrăinarea societăţii faţă de oameni. Într-o lume în
care oamenii se simt dezumanizaţi, deseori tot mai singuri, neapreciaţi şi neâmpliniţi, mass-media
prin grila de programe, prezintă informaţii, ştiri care influenţează şi alimentează nefericirile şi
fricile. Aici intervine viziunea asupra lumii, lume, care are un fundament spiritual iar singurătatea
și frica sunt mai ușor de depăşit. Viziunea spirituală asupra lumii devenind astfel, o formă de
terapie. Nevoia de ataşament şi de a fi iubit, este o nevoie a existenţei.

Un lucru mai puţin dorit, este faptul că spiritualitatea şi moralitatea a fost oarecum total răpită
de religie, prin biserică, a cărei instituţie caută să ne ghideaze viaţa. Alegerile sugerate de biserică
în mare parte, sunt alegeri care sunt bazate pe frică. Incriminează prin învinovăţire şi ruşine, vină
că nu te ridici la nivelul dogmelor, a perceptelor lor, prin faptul că alegerile făcute, nu sunt
6
conforme cu statutul ei. Biserica ar trebui să fie actualizată cu ceea ce se întâmplă în lume, să
ofere încredere şi susţinere prin idei alternative, pentru relaţionare şi interacţiune. Sunt mulţi copii,
care nu au copilărie, sau şi-au pierdut copilăria prea devreme, adolescenţi şi tineri ce trăiesc drama
singurătăţii, a consumului de droguri, a anturajului, a abuzurilor, tineri care trăiesc într-o lume
virtuală. Copiii, adolescenţii, tinerii, vârstnicii, au nevoie de oameni cu vocaţie, care să-i înţeleagă,
să-i susţină şi să le ofere alternative, nu au nevoie de judecată, morală, impunere şi învinovăţire.
Spiritualitatea însă, ne oferă cunoştinţe fără graniţe, autocunoaştere, modele actualizate,
libertatea să facem alegeri pe cont propriu, dreptul şi alegerea de a fi diferţi, păstrându-ne
umanitatea şi demnitatea.

Fiecare dintre noi, suntem conectaţi natural, la univers şi suntem legați profund unii de alții
și de universul întreg, legături care au existat dintotdeauna. Mulţi oamenii trăiesc anumite
experiențe ce-i conduc la o viziune spirituală asupra lor și a lumii, experiențe ce modifică profund,
felul în care relaționează cu lumea şi felul în care percep lumea. Oamenii, atunci când traversează
o perioadă sufletească grea, cu traume, necazuri, se străduiesc să se racordeze la propria lor
ființă şi la univers. Acest lucru îi ajută să-și regăsească echilibrul și să-şi dezvolte capacitatea de
încredere în resursele interioare, care le au. Contactul cu nivelul conștiinței determină o găsire a
sensului vieții, a echilibrului psihic și de foarte multe ori și a celui fizic, deoarece bolile fizice sunt
determinate de dezechilibre psihologice. Experimentarea propriei conștiințe şi dimensiunile ei,
este o calea de transformare și de vindecare în profunzime. Suntem o conștiință, pe toate nivelurile
ființei umane, de la nivelurile fizice, emoționale, mentale, până la nivelurile spirituale. Asumarea
integrală a ceea ce suntem, înseamnă diminuarea fricii fundamentale, atunci când nu ne auto-
limităm.

Nevoia de spiritualitate este o nevoie importantă a fiinţei umane, este o nevoie de a trece
dincolo de sens. Căutarea spirituală fiind determinată în general de un eşec, de o neânţelegere de
sine sau de ceilalţi, de o traumă psihică suferită, la un moment anume. Această căutare spirituală
este detrminată, pentru a uşura câteva din fricile noastre, frica de moarte, frica de singurătate.
Spiritualitatea vine şi din dorinţa de sens, de justificare a suferinţelor noastre, nevoia de valori, de
adevăr şi de dreptate.
Oamenii caută până la urmă un sprijin atunci când trec prin perioade dificile, stări şi situaţii
conflictuale. O problemă cu care se confruntă oamenii, este individualismul, credința inoculată de

7
sistemul în care trăim,astăzi, fiecare pentru el, fiind o convingere şi atitudine greşită. Cunoscutul
şi remarcabilul psiholog, Carl Gustav Jung demonstra faptul că fiecare dintre noi este purtătorul a
ceea ce numea ”inconștient colectiv”, că suntem racordați prin conștiința noastră la acest ocean
vast al conștiinței omenești și universale. Istoria omenirii, experiențele tuturor oamenilor care au
trăit vreodată pe acestă planetă, sunt depozitate undeva, într-un spațiu arhetipal al conștiinței.

Spiritualitatea în dobândirea echilibrului

Cu toţii suntem supuși influențelor timpului, epocii în care trăim, locului, țării şi sistemului de
credințe în care ne naştem. De multe ori oamenii se simt eliberați în momentul în care intră în
contact cu această realitate universală, pentru că schimbă sistemul de referință. Aceste eliberări
sunt accesibile oricui, din orice sistem de credințe ar veni, din orice religie. În esență înseamnă a
experimenta contactul cu cele mai profunde straturi ale ființei omenești, aflate în conexiune cu tot
ceea ce ne înconjoară, a recunoaște apartenența la ceva mai mare decât noi înșine. Astfel se explică
întoarcerea pretutindeni în lume, la credință, la practici spirituale străvechi, la meditație, yoga,
mindfulness şi altele, din nevoia de a ne raporta la ceva ce, în adâncurile noastre știm că există.
Atunci se schimbă principiile etice, prin modul de a gândii asumat, conştient şi acţionând
congruent cu nevoile personale.

Prin eliberarea de vină, de regrete şi asumarea rolului unui destin, prin credinţele spirituale,
ajungem să dobândim un echilibru. Studiile arată că avem moşteniri de la părinţi, de la mediul
familial şi social în care am crescut. Optimismul trebuie învăţat în familie. Înclinaţia spre optimism
50% este moştenit genetic, acesta este un dat.Tendinţele către adicţie, bipolaritate, anxietate şi alte
procese psihopatice, sunt tot un dat genetic, care se activează atunci când întâlnesc un mediu
nefavorabil.

Restabilirea unui echilibru, este începutul schimbării, printr-o curăţenie la nivel psihologic, a
programelor mentale. Preocuparea de astăzi, nu este doar de împlinire a nevoilor de bază ci şi a
nevoii de dezvoltare a potenţialului personal, de legătura umană, spre sensul lucrurilor. A fi
prezent şi conştient vine dinspre tradiţiile filosofice şi estetice în psihologie, un exerciţiu, de a fi

8
observator al propriei minţi, observator al gândurilor, un proces continuu de reflexivitate, fapt ce
aduce o stare de linişte. Automatismele ne ghidează viaţa şi nu putem controla totul, dar putem
selecta oamenii de lângă noi, ne putem rescrie scenariul de viaţă, doar prin propria gândire. Se
poate atinge sentimentul de divinitate, când de-a lungul procesului de maturizare, la orice vârstă,
alegem să nu ne mai lăsăm purtaţi şi atraşi de majoritate.
Direcţia schimbării, este dată prin eliberarea de prejudecăţi, acceptare a trecutului, libertatea
de a gândii şi acţiona în nume propriu. Acţiunile şi emoţiile negative distructive, sunt sublimate
deseori, în acţiuni benefice, prin artă, prin activităţi şi cauze umanitare.

Aderarea , la un anumit grup, într-o anume perioadă a dezvoltării spirituale vine din nevoia
de modele care să ne inspire, nevoia de apartenenţă şi de a delega responsabilitatea, divinităţii.
Falsitatea din multe astfel de sisteme, conduce fiinţa umană spre o criză existenţială, într-o criză
de conştiinţă profundă, deoarece va asista la falsuri spirituale brutale, fapt ce vine în contradicţie
cu ce se propovăduieşte.
Supunerea, este un comportament care se învaţă în copilărie, suntem învăţaţi să ne supunem
părinţilor, educatorilor, autorităţilor, inclusă fiind şi autoritatea divină. În această supunere,
atribuim responsabilitatea fericirii noastre, către autoritatăţile superioare, familie, sistemul corupt,
karmă, Dumnezeu, tocmai din nevoia de justificare pentru eşecurile vieţii. În funcţie de patternul
emoţional, omul se îndreaptă într-o căutare spirituală. Dacă această căutare spirituală rezultă din
nevoia de împlinire emoţională, şi nu dintr-o preocupare a curiozităţii, oamenii vor adera uşor la
diferite grupuri, care împlinesc o parte din nevoile comune de moment.Va apare sentimentul de
familie extinsă, de acceptare şi iubire doar pentru faptul că faci parte din grup, sau sentimentul că
ai reuşit să deţii adevărul suprem, adevăr la care puţini au acces.

Sunt multe grupuri spirituale ce încearcă să remodeleze omul, prin metode de control al
comportamentului, al gândirii al emoţiilor, fiind descurajat individualismul şi inducându-se prin
diferite mijloace pierderea identităţii şi preluarea unei alte identităţi. Cei din cadrul acestor grupuri,
participanţii sunt supuşi multor ritualuri care creează un anume mod de comportament, ce conduce
spre modificarea gândirii şi sentimentelor. Aceste practici sau tehnici se pot identifica, ca fiind
folosite în cele mai diverse medii şi corporaţii.Când se doreşte ieşirea dintr-un sistem religios,
ieşirea este dezamăgitoare în sensul în care, cel care a crezut profund în adevărurile propovăduite,

9
descoperă falsitatea, că a fost doar o proiecţie emoţională de mare dimensiune. Este o dezamăgire
spirituală profundă, deoarece afectează existenţa.

Ne naştem în familie, într-un mediu şi un sistem de reguli, ce aparţin de familie. În familie, se

spune ce este bine, la ce suntem buni şi se induce un model. Copiii, nu se modelează prin discursuri
moralizatoare sau prin predici, ci ei se modelează şi evoluează prin puterea exemplului. Nu se pot
schimba copiii prin critică, cicăleală sau în cel mai rău caz, aplicarea de pedepse fizice. Pentru a
putea face posibilă schimbarea, este nevoie de schimbarea comportamentală a părinţilor. Părinţii,
impun deseori cu indolenţă, modele pe care nici ei nu le practică în mod autentic. Atunci când
copilul se îndreaptă spre un părinte nu are nevoie să fie judecat, ci să primească un ajutor. Pentru
a putea primii acel ajutor trebuie să existe o relaţie autentică, în care se poate cere ajutor şi
susţinere.

Dacă părintele este cu el însuşi agresiv şi îşi impune să respecte reguli şi norme stricte de
viaţă, sau un mod religios, acesta nu poate să fie îngăduitor, înţelegător şi tolerant nici cu el şi nici
cu ceilalţi. Cuvintele, gesturile şi contactul, au efect în timp asupra copilului şi pot determina la
maturitate, o atitudine de inadaptare, sau o atitudine de revoltă, de schimbare şi transformare în
profunzime, şi dorinţa de asumare a propriei vieţi.

Acest fapt necesită un efort autentic de conştientizare, să fim dispuşi să credem că putem
schimba şi modela acţiunile deficitare. Asta înseamnă, acceptarea relaţiei deficitare cu unul din
părinţi, fără a-l învinovăţii excesiv, fără acuzaţii, confruntând realitatea lui. Suferinţa este cea care
ne împinge şi ne mobilizează la înţelegere, acceptare, conducând spre un alt drum şi cu alt model
propriu. Conflictele, dezordinea de principii şi valori, duc la un eşec, care te determină să alegi
calea cunoaşterii de sine şi de celălalt, renunţarea la falsitatea emoţională şi spirituală împrumutată
de la alţii şi deseori imitată.

Spiritualitatea autentică înseamnă o reânoire mentală şi emoţională prin redefinirea

conceptului de viaţă, bucuria de aici şi acum. Neânvinovăţind pe unul, sau pe ambii părinţi, de
credinţele şi relaţiile lor, nealocând vina asupra nimănui, ajungem să empatizăm autentic. Această

10
empatizare ne ajută să privim trecutul fără mânie şi revoltă, ci cu o înţelegere şi acceptare, care
vine din faptul de acceptare şi înţelegere de sine.

Procesul individuaţiei începe la nivelul sinelui bazal, când persoana se simte diferenţiată într-
un anumit grad de alţi oameni şi obiecte(Maslach et. Al.,1985,după Popescu şi Vîșcu, 2014). Copii
fac distincţia între modelul care îl au şi ceea ce reprezintă modelul. Pot sa-şi dea seama că adevărul
propoziţiilor lor poate să fie evaluat de ceilalţi şi de de ei înşişi, conştientizează că un model, este
reprezentarea a altor lucruri(Doherty,2009 după Popescu şi Vîșcu, 2014).

Sistemul de credințe reprezintă busola după care întocmim harta realității intra-psihice
Orice comportament uman are la bază un tipar, a cărui experiențe sunt organizate și funcționează
după programelor existente la un moment dat în fiecare. Programele sunt tiparele interioare prin
care o persoana își formează reprezentările și își dirijează comportamentul. Acest lucru implică
formarea unui echilibru şi capacitatea de menţinere a acestuia în condiţiile schimbătoare ale
mediului, fapt ce înseamnă o adaptare flexibilă. Rezolvarea conflictelor prin mijloace potrivite
situaţiei, existenţa relaţiilor de colaborare şi competiţie în defavoarea celor conflictuale, îngăduinţa
şi coeziunea, contribuie la diminuarea tensiunilor şi menţinerea echilibrului.

Societatea şi modul alert de viaţă în care trăim, crizele actuale, modul de interrelaţionare şi-
au pus o amprentă negativă asupra personalităţii noastre, astfel încat am ajuns să oscilăm între
dorinţă şi realitate, tensiuni şi frustrări. Totul în univers are ciclicitate, orice experienţă are un
început ce se desfăşoară şi un sfârşit. Irvin Yalom, cunoscut psihoterapeut, a identificat cele patru
griji fundamentale ale omului: moartea, libertatea, izolarea, lipsa sensului. Fiecare din ele sau toate
la un loc, nasc un conflict dinamic existenţial. Dintre toate aceste griji, moartea este cea mai usor
percepută, de către majoritatea oamenilor. Certitudinea acestei griji a morţii, conduce către
angoase ce declanşează diferite mecanisme de apărare. Este necesar să privim viaţa şi din
perspectiva că suntem muritori. Teologia şi ştiinţele psihologice umaniste ne învaţă să privim acest
fapt. Teama de moarte ne aduce un disconfort, însă confruntarea cu moartea aduce de cele mai
multe ori, schimbări personale.

11
 Idiferent dacă moartea este iminentă sau nu, are impact asupra tuturor, fiecare dintre noi ne-
am confruntat cu propria noastră angoasă. Reacţiile noastre faţă de moarte sunt diferite, însă dintre
toate nenorocirile care s-ar putea abate asupra noastră, moartea este considerată ca find cea mai
gravă. Atitudinea noastră cu privire la moarte este diferită, este greu să ne putem imagina sau
accepta inexistenţa noastră în lume, în adâncul sufletului nostru, nu credem în propria moarte.
Freud, considerat părintele psihanalizei, spunea că în inconştient cu toţii suntem convinşi de
propria nemurire, iar frica de moarte ascunde de fapt, temeri ale noastre şi alte trăiri emoţionale.
La copii, teama de moarte, apare în momentul în care încep să se perceapă pe sine, ca separat,
individualizat de mediu, fapt ce se întâmplă între saşe luni şi trei ani, vârstă la care apare teama de
separare, în concepţia lui Freud.

În inconştient, neexistând timpul, sentimentul trecerii cronologice a timpului. Dacă ne gândim

la cât de trecători suntem, la vremelnicia vieţii, se produce cea mai mare angoasă a noastră. Este
frica de non-existenţă, teama de moarte, fiind o angoasă existenţială, teama ce ne sperie mult.
Explicaţiile cu privire la acest fapt, au fost date de către, psihoterapeutul,Irvin Yalom. Există
teama de experimentul morţii(durere, însingurare, suferinţa celorlalţi), teama de ceea ce urmează
după moarte( judecata, suferinţa rudelor, iadul şi altele) şi teama de încetarea existenţei, văzută ca
încetare a tuturor experienţelor(proiecte neterminate, dispariţie a senzaţiilor). Sunt temeri legate
de moarte, de ceva ce apare înainte sau după moarte. Teama reală de moarte este teama de non-
existenţa, este teama că nu mai simţim nimic, dispar gândurile, emoţiile, toate vor înceta, odată cu
noi.

Faptul că existenţa noastră pe pământ este limitată, ne poate conştientiza şi reorienta direcţia
vieţii, scopul vieţii, şi că cel mai mult contează, în a-şi urma fiecare calea vieţii şi a căuta să se
împlinească. Pentru cei care au experimentat această idee a morţii, majoritatea şi-au îmbunătăţit
viaţa, dându-şi seama de ceea ce contează cu adevărat în viaţă, iubirea, familia şi adevăratele
valori. Aceste experienţe, ne arată că învăţăm să trăim cât mai bine, ştiind că viaţa este limitată şi
că încetează. Gândul că suntem muritori, că viaţa este finită, ne determină să alegem să
experimentăm lucruri noi, să facem ceva creator. Se încearcă o supravieţuire prin rezultatele
creaţiei noastre, a ceea ce lăsăm în urma noastră. Această angoasă, uneori, ne tulbură liniştea, însă,
ne învaţă să şi trăim darul vieţii, cu emoţii şi trăiri cât mai diverse.

12
 Responsabilităţile şi voinţa de a avea un comportament independent, ne este oferit de libertate.
Această libertate, ne determină să ne asumăm responsabilităţii, să avem consecvenţă în acţiunile
noastre şi capacitatea de a decide. Prin evitarea responsabilităţii, refuzăm să facem alegeri,
renunţăm să acţionăm şi putem să dezvoltăm tulburări ale voinţei şi a capacităţii de decizie, lăsănd
pe alţii să aleagă pentru noi. Apare izolarea, cu sentimentul de culpabilitate, de învinovăţire adusă
celorlalţi, o izolare existenţială lipsită de sens.

Este necesar, să ne aflăm sensul personal, să ne descoperim şi să fim conştienţi de propria

existenţă. Putem să ne aflăm sensul, prin autenticitate în relaţia cu semenii noştrii, integrându-ne
social, practicând activităţi care să ne facă plăcere, prin activităţi altruiste, dedicare faţă de
familie, sau unei cauze, de orice natură ar fi ea. Poate fi o realizare, ce ne ajută să valorificăm
potenţialul nostru psihic, să ne cunoaştem propriile nevoi şi dorinţe. Schimbările, se succed cu
atâta repeziciune şi ele, vin înspre noi toţi.

Concluzii

Din copilărie simţim instinctiv, nevoia de a fi protejaţi, mângâiaţi şi iubiţi. Copilul care se
simte iubit de către părinţi va deveni un adult responsabil, capabil la randul lui să ofere aceeaşi
protecţie şi iubire copiilor săi, manifestând înţelegere faţă de ceilalţi. Această nevoie afectivă nu
este diminuată pe masură ce devenim adulţi. Nevoile afective tind să se maturizeze odată cu noi.
În fiecare zi a vieţii, avem nevoie de înţelegere. Cu toţii, indiferent că suntem copii, tineri sau
bătrâni, singuri sau într-un cuplu, avem nevoie de afecţiune, iar în multe cazuri gesturile, prin
încărcătura lor, transmit mult mai mult decât putem noi exprima prin cuvinte.

Universul, susţine viaţa datorită unui echilibru perfect. Orice modificare în construcţia
perfectă a universului, ar face viaţa imposibilă. La fel de mult, putem învăţa că echilibrul, este la
fel de necesar şi în viaţa noastră, fiind un fapt dovedit ştinţific. Căutăm să fim fericiţi în fiecare zi

13
a vieţii, căutăm liniştea interioară, iar atunci când reuşim să atingem starea de bine, realizăm că
fericirea, este echilibru în viaţă, cu trăiri echilibrate, cu bucuria de a exista, de a trăi în prezent,
aici şi acum, cu linişte interioară.

La început, ştiinţa înclina să se opună spiritualităţii prin faptul că se baza pe percepţia

subiectivă, iar subiectivitatea nu putea fi măsurată cu mijloacele convenţionale ale ştiinţei.
Spiritualitatea ne oferă credinţă, cunoştinţe fără limite, libertatea să facem alegeri, cu asumare a
acţiunilor noastre. Apropierea şi legătura cu oamenii, cu natura şi universul, ne ajută să ajungem
la un nivel crescut al înţelegerii, compasiunii, toleranţei, având puterea de a ne bucura de darul
vieţii. Echilibrul vieţii, este să privim înspre noi, să păstrăm legătura cu oamenii şi cu universul în
care trăim. Putem învăţa că împlinirea vieţii ar putea fi, să ne urmăm calea, să experimentăm, ştiind
să ne apreciem viaţa şi lucrurile simple ale vieţii, dar care sunt preţioase pentru noi şi de care ne
putem bucura, doar, pentru puţină vreme, sau poate mai mult.

14
Bibliografie:

Avram Eugen, 2010, Psihologia sănătăţii, Abordări aplicate-Normalitate şi disfuncţionalitate

psiho-comportamentală, Editura Universitară, Bucureşti.

Briers Stephen, Ghid practic pentru părinţi, 2009 , Editura Polirom, Iaşi.

Fanget Fredric, 2008, Sensul vieţii, Editura Trei, Bucureşti.

Popescu Oana Maria & Vişcu Loredana Ileana, 2013,Manual de psihoterapie integrativă şi
strategică Vol.I, Editura Didactică şi Pedagogică.

Yalom Irvin, Psihoterapia existenţială, 2012, Editura Trei, Bucureşti

15