HERMENEUTICA FAPTULUI FOLCLORIC

TIMPUL SACRU ŞI MITURILE

Masterand: MAN ADRIAN ŞTEFAN

Specializarea: ETNOLOGIE/TURISM CULTURAL – anul I
 Timpul posedă şi el proprietăţi specifice în domeniul lumii vii. Se poate vorbi chiar despre un
timp organic său biologic, ale cărui particularităţi se referă la durata şi ritmul proceselor, la succesiunea
şi ordinea temporală a acestora, la repetabilitate şi reversibilitate, la coordonarea şi influenţa reciprocă
între stări temporale diferite. Întâlnim astfel, în natura vie, o pronunţată manifestare a principiului după
care intensitatea şi durabilitatea postacţiunii influenţelor trecute asupra stării actuale a sistemului
(comportarea sistemului în funcţie de istoria să trecută) este direct proporţională cu gradul de
complexitate şi de diferenţiere a componentelor sale.
Această dependenţă între stările succesive ale sistemului biologic dă organismului şi proceselor
sale caracteristice o stabilitate temporală deosebită, conferă mişcării şi structurilor biologice un caracter
de istorie concentrată în prezent. Totodată reduce considerabil fenomenele de reversibilitate sub
influenţa reversibilităţii condiţiilor de existenţă (fenomenele de involuţie), iar repetabilitatea este mai
puţin fidelă faţă de repetarea condiţiilor de mediu şi se manifestă mai ales sub forma recapitulării
(repetării) ontogenetice a filogeniei.

Timpul sacru şi timpul profan în societatea tradiţională

Societatea de tip tradiţional, în general, şi omul tradiţional, în special, au stat sub semnul
religiosului, fie că este vorba despre credinţa străveche în elemente ale naturii, fie că este vorba de
credinţa omului care se afla în legătură cu una sau mai multe presupuse fiinţe superioare care au creat
Lumea şi cărora omul trebuie să li se supună necondiţionat, cu teamă, dar şi cu adoraţie şi iubire.
Omul tradiţional are o viaţă şi o gândire simple şi este influenţat în mare măsură de mediul în
care trăieşte pentru că el gândeşte simbolic (să ne gândim doar la cruce ca simbol al credinţei creştine).
Într-o societate tradiţională predominant agricolă, nu numai că organizare economică, ci şi că spirit,
acesta nu putea decât să simtă ţărăneşte şi, mai mult, să aibă nevoie de o cultură populară, cu toată
înţelepciunea ei. Totodată, omul tradiţional este unitar, deoarece trăieşte într-o comunitate de muncă şi
este parte a unui tot. Însă aspectul care interesează cel mai mult este cadrul strict al societăţii
tradiţionale: omul tradiţional trăieşte într-un timp şi spaţiu calitative, supuse distincţiei fundamentale
dintre sacru şi profan, trăieşte în orizontul credinţei şi al revelaţiei. Omul tradiţional este religios, iar
omul religios dispune de o dublă evaluare a timpului care trece: timpul social şi Marele Timp mitic.
Trebuie făcută totuşi o distincţie în ceea ce priveşte sacrul, deoarece există două tipuri de sacru: sacrul
care ţine de timpul sărbătorii şi sacrul ce ţine strict de religie.
Există intervale de Timp sacru, ca de pildă timpul sărbătorilor şi, pe de altă parte, Timpul
profan, durata temporală obişnuită, în care se înscriu actele lipsite de semnificaţie religioasă. Între
aceste două feluri de timp există o ruptură, dar prin mijlocirea riturilor, omul religios poate trece cu
uşurinţă de la durata temporală obişnuită la Timpul sacru.
Se distinge astfel o deosebire esenţială între aceste două calităţi ale timpului: prin natura sa,
Timpul sacru este reversibil, în sensul că este un Timp mitic primordial readus în prezent. Orice
sărbătoare religioasă, orice Timp liturgic înseamnă reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc
într-un trecut mitic, la “începutul începuturilor”. Participarea religioasă la o sărbătoare implica ieşirea
din durata temporală obişnuită şi reintrarea în Timpul mitic actualizat de acea sărbătoare.
Fiecare sărbătoare periodică înseamnă regăsirea aceluiaşi Timp sacru care s-a manifestat la
sărbătoarea din anul precedent, sau cu un secol în urmă.
Omul religios trăieşte astfel în două feluri te timp, dintre care cel mai important, Timpul sacru,
apare sub forma paradoxala a unui Timp circular, reversibil şi recuperabil, un soi de prezent mitic
regăsit periodic cu ajutorul riturilor. Acest comportament faţă de Timp, deosebeşte omul religios de cel
nereligios. Primul refuza să trăiască doar în ceea ce se numeşte, în termeni moderni “prezentul istoric”,
străduindu-se să ajungă la un Timp sacru care, în unele privinţe, ar putea însemna “Veşnicia”.
Ceea ce se poate observa la un om nereligios este ca şi el cunoaşte o anumită discontinuitate şi
eterogenitate a Timpului. Şi pentru el există, în afară de timpul mai curând monoton al muncii, un timp
“festiv”, al petrecerilor şi al spectacolelor. Acesta trăieşte după ritmuri temporale variate şi cunoaşte
timpuri cu intensitate variabilă.
Faţă de omul religios, exista însă o deosebire esenţială, anume faptul că acesta cunoaşte
intervale “sacre”, care nu iau parte la durata temporală ce le precedă şi le urmează, care au o altă
structură şi o altă origine, pentru că este un Timp primordial, sanctificat de zei şi putând fi adus în
prezent prin sărbătoare.
Pentru omul religios, durata temporală profana poate fi periodic oprită prin introducerea, cu
ajutorul riturilor, a unui Timp sacru. Tot aşa cum o biserică înseamnă o ruptură de nivel în spaţiul
profan al unui oraş modern, slujba religioasă care are loc înăuntrul ei înseamnă o ruptură în durata
temporală profana, nu mai este prezent Timpul istoric actual, timpul trăit, ci Timpul în care s-a
desfăşurat existenta istorică a lui Isus, Timpul sfinţit prin predicile, patimile, moarte şi învierea lui
Cristos. Pentru un credincios, liturghia se desfăşoară într-un într-un Timp istoric sfinţit prin întruparea
Fiului lui Dumnezeu. Timpul sacru, periodic reactualizat în religiile precreştine este un Timp mitic, un
Timp primordial, care nu poate fi identificat cu trecutul istoric, un Timp originar, care s-a ivit dintr-o
dată, care nu era precedat de un alt timp, pentru că nici un Timp nu putea exista înainte de apariţia
realităţii înfăţişate ca mit.
 Mitul relatează o întâmplare sacră, adică un eveniment primordial care s-a petrecut la
începuturile Timpului. Relatarea unei întâmplări sacre echivalează însă cu dezvăluirea unui mister,
pentru că personajele mitului nu sunt fiinţe umane, ci zei sau eroi civilizatori, aşa că gesturile lor sunt
asemenea unor taine, pe care omul nu le-ar fi putut cunoaşte dacă nu i-ar fi fost dezvăluite. Deci, mitul
este povestea a ceea ce s-a petrecut în” illo tempore” (Marele timp, sau Timpul sacru), relatarea a ceea
ce zeii sau fiinţele divine au făcut la începuturile Timpului.

Mitul Creaţiei în diversele mitologii antice

Mitologia Indiana
În miturile hinduse, creaţia ia multe forme. Tradiţia le recunoaşte pe toate, fără teama de
contradicţie, căci în gândirea hindusă universul nu are nici început, nici sfârşit, ci trece neîncetat prin
cicluri ale creaţiei, distrugerii şi re-creaţiei. Puranele (scrieri hinduse postvedice care prezintă istoria
universului) împart fiecare ciclu în patru vârste: de aur, a doua, a treia şi neagră.
În timpul vârstei de Aur, toate fiinţele erau perfecte, neavând nevoie nici de hrană, nici de
adăpost.
În vârstă a doua, oamenii îşi luau hrana din copaci fermecaţi. Zeii i-au împărţit în clase diferite:
preoţi, regi, producători şi sclavi.
În vârstă a treia au început războaiele şi oamenii n-au mai putut înţelege în întregime Vedele
(cele mai vechi scripturi ale hinduismului).
În vârstă neagră, oamenii erau corupţi şi imoralitatea domnea pe pământ. Acesta vârsta şi-a
găsit sfârşitul prin violenţă, până când disoluţia cosmică a făcut loc unei noi creaţii şi unei noi Vârste
de Aur, ciclul reîncepând astfel.

Mitologia chineză
Potrivit mitologiei chineze, lumea este rezultatul unui lung proces de evoluţie. Universul s-a
creat singur, nu vom întâlni în miturile chineze un zeu creator. În schimb, taoismul vorbeşte despre Tao
sau Dao (CALEA), care reprezintă atât forţă fundamentală a cosmosului, cât şi realitatea ultimă, mai
presus chiar decât dualitatea yin-yang.
La început, haosul iniţial s-a divizat singur în cele două elemente naturale primordiale, unitare
şi opuse, Yin-Yang. Din acestea, care reprezintă izvorul primordial de viaţă, au apărut lumea materială
şi toate fiinţele.
 Mai întâi, haosul a luat forma unui ou imens, din care a ieşit Pan Ku, primul om, care este
considerat arhitectul universului. La moartea lui Pan Ku, părţi din corpul acestuia au devenit elemente
ale naturii (munţi, râuri, plante, etc.).

Mitologia aztecă
Potrivit codicelor aztece, la începutul linii există doar apă şi întunericul. Zeul Ometeotl a apărut
din întuneric, creându-se pe sine din neant. Ometeotl bărbat şi femeie totodată, a dat naştere celor patru
Tezcatlipoca, un zeu format din patru zei: Tezcatlipoca, cel alb din est, cel roşu din vest, cel albastru
din sud şi cel negru din nord.
Miturile spun că acestor patru zei nu le-a fost uşor să creeze lumea, căci, după fiecare încercare
un crocodil femela, numit Cipactli, mânca sau distrugea tot ce făcuseră ei. Înfuriaţi zeii au hotărât să o
ucidă. Tezcatlipoca, cel negru şi-a vârât piciorul în apă. Cipactli l-a înghiţit şi în timp ce-l devora, fraţii
au prins-o şi au spintecat-o. Din trupul ei au creat lumea, pe Tlaloc, zeul ploii şi pe primii oameni.

America de Nord
Miturile despre creaţie ale triburilor nord americane sunt foarte variate, în funcţie de trib, de
regiunea geografică şi de persoană care povesteşte.
Universul de dinaintea creaţiei este de obicei conceput ca o lume întunecată, pustie, de ape
nesfârşite. Apoi, un zeu creator se mişca în întuneric şi face soarele, pământul şi animalele. În
majoritatea tradiţiilor, zeul creator face lumea în aceeaşi ordine: întâi cerul, apoi pământul şi infernul.

Mitologia africană
Africa este leagănul omenirii, iar miturile africane ale creaţiei sau povestirile despre origine,
sunt o parte esenţială a istoriei şi culturii ei. La diferitele populaţii africane se poate observa o mare
varietate de istorisiri despre cum au luat fiinţă universul, omenirea şi viaţa.
Credinţa într-un zeu creator sau forţa creatoare, este foarte răspândită în Africa. El creează
universul şi oamenii, dar zi zeii şi spiritele.
Pentru populaţiile dogon şi mande creaţia, este explicată în mitul oului cosmic. Şi mitul creaţiei
al etniei mbuti suna familiar, căci, atunci când fiinţa supremă a creat un paradis în care oamenii să
locuiască, le-a interzis să mănânce din fructul arborelui tahu. Regulă a fost încălcată, iar oamenii au
fost nevoiţi să îndure vicisitudinile vieţii de muritor.
Bibliografie
 Mircea Eliade, (1995), Sacrul si profanul, Edit. Humanitas, Capitolul 2, p. 61-84
 ***, (2010), Mitologia, o istorie vizuala, Edit. Litera, Bucuresti
 https://www.scritub.com/literatura-romana/Timp-sacru-si-timp-profan-in-s72191825.php
 Materialism dialectic şi istoric, capitolul 2,
https://www.marxists.org/romana/tematica/filozofie/mdi/c02.htm#C2a