Universitatea din București, Facultatea de Litere

Mărăcineanu Ștefania Amelia

Anul I, Seria 2, Grupa 7

Eseu Cultură Populară

Paparudele

Încă de la începuturi, oamenii au simțit nevoia de a se diferenția unii de alții prin diverse
mijloace, cultivându-și astfel propriile obiceiuri și tradiții care îi fac pe aceștia să simtă că aparțin
unei comunități anume. Fie că vorbim de obicei, de tradiție sau de datină, toate acestea au ajutat
societatea tradițională să supraviețuiască trecerii nestăvilite a timpului deoarece la baza acesteia a
existat o rânduială ce a dus la închegarea comunității respective. Un obicei fixează anumite
reguli, un anumit rit pentru o societate, este o expresie a vieții sociale și un mecanism prin care
acesta funcționează, și dincolo de aparențele sale de spectacol, un obicei surprinde întelesuri
ascunse și profunde ale relațiilor omului cu natura, ale relațiilor interumane sau diverse soluții pe
care o anumită societate le-a găsit pentru ca lucrurile ce au ieșit din tiparul rânduielilor să reintre
în armonie, în normalitate. Indiferent că vorbim de obiceiuri sau sărbători cu dată fixă sau cu
dată mobilă, toate au același rol și anume, creează o legătură între prezent și trecut, între Om și
Divin.

Așa cum am spus și mai sus, există sărbători cu dată fixă sau sărbători cu dată mobilă. În
această lucrare mă voi opri asupra sărbătorii „Paparudelor”. Paparuda este o veche divinitate
românească, reprezentantă a ploii cu caracteristici fertilizante, invocată pe timp de secetă de către
un grup de femei. Paparudele sau „papaluga” cum sunt ele amintite de către Dimitrie Cantemir în
„Descriptio Moldave” reprezintă o variantă caracteristică a folclorului, în care este conservat
mitul Paparudei, și presupune o invocație magică adresată direct Paparudei ca unei zeități.
Această practică ritualică se desfașura joia după Paști sau pur și simplu în condiții de secetă.

Ritualul Paparudelor mai poate fi întâlnit azi în regiunea Târnavelor sau în Ialomița, dar
în trecut era mult mai răspândit, putând fi găsit in Muntenia, Oltenia și Moldova, sau în
Hunedoara sub numele de „băbăruță” sau „mămăruță”, însă prezenta anumite diferențe, după
[Type text]

cum spune Mihai Pop în „Obiceiuri tradiționale românești”: „iar copilului îmbrăcat în frunze,
căci aici se îmbracă un băiat, şi nu o, fată, i se spunea „bloj", ca şi personajului travestit care
însoţeşte, de Anul Nou, Turca.”

Acest ritual al Paparudelor implică trei secvențe ceremoniale. Prima secvență este
“nașterea”. Această parte reprezintă momentul în care se alcătuiește alaiul paparudei din
persoane pure, de obicei fetițe sau fete nemăritate, pentru ca mai apoi să se aleagă persoana care
va juca personajul principal și sacru, și anume Paparuda. Urmează apoi confecționarea măștii sau
a costumului vegetal din diverse frunze și crenguțe de boz, brusture sau alte plante, costum pe
care Paparuda sau Paparudele îl vor îmbraca pe trupul gol, de obicei. La final, fetele sunt
împodobite cu flori sau crenguțe din flori. A doua secvență este “desfătarea zeiței”. După ce
paparuda și alaiul său s-au pregătit, îmbrăcând costumul vegetal, se pornește la drum pe ulițele
satului pentru a vizita fântânile si curțile oamenilor executând un dans simbolic pe o melodie
simplă cântată de alai. Melodia, sau invocarea Paparudei, diferă de la zonă, și in funcție de
motivul pentru care se cântă. O variantă generală a invocației este: “Paparudă, rudă / vino de te
udă/ ca să cadă ploile/ cu gălețile,/ paparudele/ să dea porumburile / cât gardurile / și să
crească spicele / cât vrabiile.” Astfel că textul Paparudei nu invocă doar ploaia, ci și efectele
asteptate cum ar fi, fertilitatea pământului, bogăția recoltelor sau bogăția generală a gospodăriilor
din sat sau amintește darurile care vor fi primite de la gazde. Paparuda si alaiul său sunt apoi
udate cu apa, sau uneori cu lapte ori zer de către privitori, pentru ca mai apoi să primească
diverse daruri (alimente, bani, vase de lemn). Această acțiune a stropirii cu apă nu este una
străină sau neobisnuită în cazul obiceiurilor legate de agricultură care este în general menită să
aducă rodirea. Cea de-a treia și ultima secvență este “moartea și ritul funerar”. Paparuda se
dezbracă de costumul său vegetal, îl depune în apă, simbolizând astfel mortul, care este mai apoi
privit cum se duce pe apă. Urmează apoi o scăldare rituală a alaiul în apă pentru ca mai apoi să le
fie împărțite diversele daruri, și uneori se poate ține și un ospăț funerar. Oamenii care practicau
acest obicei erau ferm convinși că după trecerea paparudelor, la o distanță de cateva zile, va
ploua.

Orice sărbătoare, fie ea cu dată fixă sau mobilă reprezintă în întregul său o modalitate
prin care omul religios imită un act creator săvâșit de către Zei în illo tempore ieșind astfel din
spațiul profan pentru a pătrunde în spațiul sacru. Orice spațiu sacru implică și o hierofanie
[Type text]

asigurând astfel pentru om o comunicare cu lumea zeilor datorită unei rupturi de nivel în spațiul
profan ce deschide calea de comunicare între nivele cosmice, cu „transcendentul”. Sacrul
reprezintă „ realul prin excelență, adică puterea, eficiența, izvorul vieții și al fecundității.”
(Eliade, Sacrul și profanul, pag. 24), iar dorința omului religios de a trăi în sacru se explică prin
simplu fapt că omul dorește să trăiască într-un Cosmos pur, așa cum era la începuturi, în ab
initio, în clipa mitică a Creației. Sărbătoarea este și o reactualizare a timpului mitic, o
reîntoarcere la începuturi și face parte din timpul sacru tocmai datorită faptului că este un timp
recuperabil și reversibil, dar și ciclic.

Trecerea de la timpul profan la cel sacru în cazul unei sărbători se realizează prin diverse
pregătiri: postul, curățenia în casa și cea spirituală, participarea la anumite slujbe pregătitoare,
etc. Pentru sărbătoarea Paparudelor, prima secvență, cu alegerea alaiului și a Paparudei, și cu
pregătirea costumului vegetal, poate reprezenta modul de pregătire pentru a pătrunde în spațiul
sacru, un cumul de acțiuni pregătitoare pentru comunicarea cu zeii și reîntoarcerea în timpul
mitic. Altfel spus, durata profană este „oprită” cu ajutorul acestor rituri specifice sărbătorii, rituri
ce provoacă o ruptura în durata temporală profană, pentru ca mai apoi să fie înlocuită de cea
sacră, de timpul zeilor. Această regăsire a timpul originii va implica mereu repetarea actului
creator și astfel, omul religios va deveni în mod periodic contemporan cu zeii, care le-au oferit cu
ajutorul miturilor o serie de modele sacre de urmat a tuturor riturilor și a activităților omenești
semnificative.

Paparudele, ca majoritatea sărbătorilor, au la bază un mit care „povestește” o întâmplare

sacră, un eveniment primordial ce a avut loc la începutul Timpului. Este vorba de o relatare a
ceea ce zeii au făcut ab initio, în illo tempore. Mitul este și un model exemplar ce relatează o
„creație”, spunând exact cum s-a făcut un lucru sau cum a început el să fie. Este vorba deci
despre mitul Paparudei, care înfățișa o divinitate veche, din mitologia românească, a ploii
fertilizante invocată de grupuri de femei pe timp de secetă, fiind adusă cu timpul la stadiul de
ritual.

Observăm că în cea de-a doua parte a ritualului găsim prezentă acțiunea udării Paparudei
cu apă. Apa prezintă un întreg simbolism amplu și complex, începând cu valoarea ei religioasă
de bază, și anume faptul că apele au existat înaintea Pamantului. Apa este mereu prezentă în
miturile cosmogonice, fiind unul dintre cele patru elemente din care lumea s-a clădit. Apa este
[Type text]

și simbol al vieții, un adevărat izvor al tuturor căilor de existență, este simbol al regenerării si
purificării. Pentru sărbătorea Paparudelor, apa semnifica un simbol al vieții, atat vegetale,
animale cat si umane, pentru că apa era cea care putea salva recoltele de la secetă, a animalelor
de la moarte, dar și implicit a oamenilor de la sărăcie. Stropirea Paparudei cu apă alături de
incantanția adresată Divinității, sub forma cântecului ritualic, reprezentau modul de comunicare
cu Divinitatea, precum și repetarea cosmogoniei din illo tempore, făcându-l pe omul religios să
fie aproape de Zei și cu ajutorul imitației să ceară ajutorul în timpuri de nevoie. Se mai poate
adăuga aici ideea conform căreia, simbolismul Apelor, așa cum spune și istoricul religiilor
Mircea Eliade în „Sacrul și profanul”: „implică atât moartea, cât și renașterea”, iar scufundarea
în apă implică fertilizare și sporire a potențialul vieții.

Așa cum am spus în descrierea sărbătorii, fetele nemăritate sau fetițele sunt cele care
participă activ la ritual și care au un rol important în săvârșirea acestuia. Dar de ce? Pentru că
femeia este legată de pământ, sacralitatea acesteia fiind în strânsă legătură cu sanctitatea
Pământului, iar fecunditatea feminină are ca model exemplar Terra Mater. Această Terra Mater
sau Tellus Mater reprezintă în multe religii cea care dă naștere ființelor și deci, este ușor de
înteles acum de ce femeia este legată de Pământ, pentru că si ea, asemenea Pământului, dă
naștere altor ființe, este purtătoare de noi vieții. Importanța simbolismului femeii pentru
Paparude își mai are originea și în credințele societăților agricole unde se vorbește de fenomenul
social și cultural al „matriahatului” care este legat de faptul că femeia a fost cea care a descoperit
cultura plantelor cosmetibile pe care a început să le cultive, devenind astfel o „stăpână” a
agoarelor și a recoltelor. De aici rezultă de ce fetele sunt cele care trebuie să îndeplinească acest
ritual, pentru că ele sunt văzute ca a fiind pure și în conexiune directă cu Pământul-Mamă care
trebuie să fie fertilizat pentru a rodi, ajutând astfel comunitatea să supravietuiască.

Am explicat pe scurt simbolismul Apelor și pe cel al femeii, acum se cuvine să spunem

câteva cuvinte și despre nuditatea Paparudei. Nuditatea este menită să evoce puritatea genuină a
naturii, cea care este gata de a fi fecundată, Glia de către Cer, prin intermediul spermei cerești,
ploaia. Mircea Eliade, prin omologarea actului sexual cu cel agricol explică nuditatea
Paparudelor astfel:

„Semințele sunt îngropate în pământ - pământul este închipuit ca o mare matrice, în care rodesc
tot felul de germeni. Pămîntul devine, așadar, el însuși femeie. Gestul semănătorului capătă semnificații oculte; este
[Type text]

un gest generator, și plugul (la început, un simplu par ascuțit) devine emblemă falică. Dar pământul rămâne
neroditor fără ploaie; femeia telurică trebuie fecundată prin furtuna cerească. Iar ploaia -amănuntul acesta a fost
observat din cele dintâi timpuri- este în strânsă legătură cu Luna și ritmurile lunare. Ritmuri care stăpânesc
nenumărate niveluri cosmice: mările și ploile, creșterea vegetalelor, femeia. Luna "unifică", "totalizează" niveluri
cosmice aparent deosebite: apele, ploile, viața vegetală, femeia etc. Este de la sine înțeles deci că într-o societate
agricolă, în care soarta omului stă atât de strâns legată de ploaie, femeia are în puterea ei secretele vieții și ale
morții. Participând singură la magia Lunii, ea singură poate conjura ploaia, căci virtuțile acvatice numai ea le
înțelege. De aceea, în toate ritualurile agricole de aducere a ploii iau parte exclusiv femeile (paparudele etc.). În
fața secetei care amenință, nuditatea rituală a femeii are o valoare magică: paparudele goale atrag pe marele
bărbat sidereal.” (Mircea Eliade, “Mitul reintegrării”, p17-18).

Această sărbătoare este doar una dintre multele sărbători existente, prin care omul încearcă să
devină periodic contemporan cu Zeii, cu Divinitatea, să imite actele creatoare de la Începuturi,
astfel reactualizând Timpul primordial, iar evenimentul mitic redevenind prezent. Eterna
reîntoarcere la Începuri, la Timpul mitic, perfect și sfânt, este văzută de omul religios ca a fiind
necesară, pentru că omul nu poate trăi decât într-o lume sacră, unde el poate exista cu adevărat.

Bibliografie

Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 2005 (ed. a II-a)

Mircea Eliade, Mirul reintegrării, Editura Humanitas, București, 2003, pag. 17-18.

Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor românești, Editura Humanitas, București, 1998.

Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, Editura Univers, București, 1999, pag 119-121.

http://www.descopera.ro/cultura/10926113-apele-din-miturile-si-povestile-romanilor -data și ora

accesării: 12 iunie 2017, 17:33.

http://dacia.8m.net/Cultura/Spiritualitatea/Traditii_si_obiceiuri/Paparuda/paparuda.html -data și
ora accesării: 12 iunie 2017, 18:02.