Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I.

Cuza” Iaşi

Psihologia socială II, anul univ. 2017-2018, specializarea Psihologie, anul II

CURSUL 3

Acurateţe şi bias în auto-cunoaştere

Mulţi cercetători au privit capacitatea de a-şi cunoaşte propriul eu şi capacitatea

de a cunoaşte lumea în mod acurat, deci lipsit de deformări subiective, ca pe o condiţie
sine qua non a sănătăţii psihologice. Totuşi, oricât de venerabilă ar fi această tradiţie în
psihologie şi în ştiinţele spiritului în general, multe studii recente n-au putut furniza
suport empiric ideii că fericirea înseamnă absenţa totală a distorsiunilor în auto-
cunoaştere. Dimpotrivă, astăzi există numeroase studii care arată că aproape toţi indivizii,
şi cu deosebire cei ce au scoruri mari la măsurile de adaptare psihologică, manifestă
tendinţa de a vedea propriul eu şi lumea într-o lumină mai agreabilă decât sunt ele în
realitate. Mai mult, departe de a submina sănătatea, aceste iluzii contribuie la buna
funcţionare socială a individului, precum şi la fericirea lui.

A. Eul
Termenul de “eu” se referă la o structură cognitivă ce încorporează toate
modalităţile în care o persoană răspunde la întrebarea “Cine sunt eu?”. Acest sens este
identic cu ceea ce William James numea “eul cunoscut”. Vom folosi uneori, în cadrul
acestui curs, conceptul de “eu” şi în sensul de eu cunoscător, de eu care se implică activ
în procesarea informaţiei despre persoană.
Răspunsurile unui individ la întrebarea “Cine sunt eu?” pot fi incluse în trei
categorii. Mai întâi, sunt atributele fizice: “Sunt înalt”, “Sunt brunet”, etc. A doua
categorie este aceea a identităţilor sociale. Acestea sunt date de grupurile sociale cărora
individul le aparţine: “Sunt student”, “Sunt frizer”, “Sunt patron de magazin”, etc. În fine,
o a treia categorie corespunde identităţilor personale. În rândul acestora trebuie socotite:
1. trăsăturile percepute ale persoanei: “sunt nerăbdător”; 2. abilităţile şi talentele
percepute ale persoanei: “sunt un excelent tenisman”, 3. atitudinile, valorile şi interesele:
“sunt de stânga din punct de vedere politic”, “sunt un iubitor de muzică clasică”, etc.

1
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

Împreună, caracteristicile fizice, identităţile sociale şi identităţile personale alcătuiesc

conţinutul eului sau conceptul de sine.
Definit în această manieră, eul reflectă percepţiile subiective ale individului.
Aceste percepţii nu coincid întotdeauna cu măsuri obiective. Cu alte cuvinte, imaginea
unei persoane despre propriul eu (conceptul de sine) poate sau nu să corespundă eului
real (adică, eului aşa cum este definit de anumite criterii consensuale sau normative).
Acest lucru este valabil mai cu seamă cu privire la identităţile personale. Acestea se
pretează într-o mai mare măsură la interpretare decât identităţile sociale sau decât
caracteristicile fizice ale persoanei. Un student cu note excelente se poate vedea pe sine
ca lipsit de inteligenţă. Un individ care se concepe pe sine ca fiind amabil şi rafinat, poate
fi văzut de ceilalţi ca lipsit de amabilitate şi grosolan. Date fiind aceste posibilităţi,
trebuie să ne întrebăm care este cea mai de dorit relaţie între eul perceput şi eul real. Oare
indivizii bine adaptaţi, sănătoşi din punct de vedere emoţional au percepţii despre
propriul eu care se apropie foarte mult de eul real?

2. Acurateţe şi auto-cunoaştere
Majoritatea perspectivelor teoretice asupra cunoaşterii de sine elaborate în
decursul timpului susţin că indivizii trebuie să aibă percepţii acurate despre ei înşişi,
percepţii care să nu fie afectate de distorsiuni subiective. Filosofii, începând cu filosofii
Greciei antice i-au îndemnat întotdeauna pe oameni să încerce să se cunoască pe ei înşişi.
Filosofii-teologi din Evul mediu, ca şi filosofii existenţialişti (Kierkegaard, Sartre) au
afirmat că oamenii au obligaţia de a se cunoaşte pe ei înşişi, de a-şi cunoaşte propria
natură. Cei ce nu reuşesc acest lucru sunt priviţi ca slabi şi ca ducând o existenţă inutilă.
Dar auto-cunoaşterea nu este numai un imperativ moral: ea are şi o valoare funcţională.
Înţelegerea lumii şi o bună evoluţie socială depind de gradul în care individul a izbutit să
se cunoască pe sine.
În secolul nostru, credinţa că auto-cunoaşterea acurată este esenţială pentru
funcţionarea socială optimă a persoanei a fost îmbrăţişată de psihiatri ca şi de psihologii
clinicieni. Jahoda (1958), de exemplu, a definit persoana sănătoasă mental ca una care
este capabilă să-şi perceapă eul aşa cum este în mod real, fără ca percepţiile să-i fie
deformate de aspiraţii şi dorinţe. Potrivit lui Maslow, indivizii sănătoşi sunt cei în stare să

2
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

se accepte aşa cum sunt, indiferent de discrepanţele dintre eul ideal şi eul real. Şi alţi
psihologi cunoscuţi (G. Allport, Erikson, Fromm) au sugerat că fericirea şi acurateţea
auto-percepţiei merg mână în mână. Multe din terapiile care s-au dezvoltat după 1950 se
bazează pe principiul că schimbarea terapeutică adevărată nu se poate produce decât
atunci când indivizii ajung să se perceapă aşa cum sunt ei în realitate. E de înţeles de ce
psihiatrii şi psihologii cu orientare clinică au dezvoltat astfel de teze. Ei intră adesea în
contact cu patologia psihică şi înţeleg repede că percepţiile distorsionate asupra eului (un
bolnav poate crede că are puterea unui monarh absolutist ori farmecul lui Mastroiani)
sunt nesănătoase şi non-adaptative. E firesc, în acest caz, să tragi concluzia că percepţiile
corecte asupra eului sunt necesare pentru o funcţionare normală. Totuşi, s-ar putea ca
acest raţionament să conţină erori: faptul că boala mentală se caracterizează uneori prin
distorsiuni grave ale eului nu implică în mod necesar că sănătatea mentală înseamnă
absenţa oricăror distorsiuni. Studiul comportamentului anormal nu poate să ne ajute
întotdeauna în înţelegerea comportamentului normal.
În ultimele trei decenii, psihologia socială a arătat că în domeniul auto-
percepţiilor acurateţea absolută nu este nici pe departe norma. Indivizii normali îşi
deformează auto-percepţiile în sensul auto-înălţării (self-enhancing). Din acest punct de
vedere, relevante sunt trei tendinţe: 1. indivizii au concepţii nerealist de pozitive despre ei
înşişi; 2. indivizii îşi supraapreciază capacitatea lor de a controla evenimentele din mediu,
inclusiv pe cele în mod obiectiv non-controlabile; 3. indivizii sunt exagerat de optimişti,
credinţele lor despre propriul viitor sunt mai pozitive decât s-ar putea justifica în mod
pozitiv.

3. Iluziile de auto-înălţare
Concepţii nerealist de pozitive despre sine
Concepţiile tradiţionale despre sănătatea mentală susţin că indivizii adaptaţi sunt
conştienţi atât de aspectele pozitive ale eului, cât şi de aspectele lui negative, acceptându-
le pe unele ca şi pe celelalte. În contrast cu aceste idei, cercetările contemporane au
evidenţiat faptul că majoritatea indivizilor îşi concep eul în termeni preponderent pozitivi.
Aproape toţi indivizii cred că posedă cu mult mai multe trăsături pozitive decât trăsături
negative. Aproape toţi indivizii văd propriul eu “mai bun” decât eurile celorlalţi. Ei cred

3
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

că atributele pozitive sunt mai descriptive pentru eul lor decât pentru individul mediu şi
că atributele negative sunt mai puţin descriptive pentru ei decât pentru persoana medie.
Maniera pozitivă în care indivizii îşi văd propriul eu se extinde şi asupra rudelor şi
prietenilor lor: prietenii şi rudele sunt “mai bune” decât ceilalţi pe care nu-i cunosc. În
plus, indivizii cred că grupul lor e mai bun în comparaţie cu grupurile cărora ei nu le
aparţin (Tajfel şi Turner, 1986). Aşadar, oamenii sunt înclinaţi să-şi aprecieze familia,
prietenii şi membrii propriului grup cu trăsături mai pozitive decât îi apreciază pe alţii.
Percepţia pe care cei mai mulţi indivizi o au despre eu nu corespunde deloc cu cea
pe care o postulau modelele tradiţionale ale sănătăţii mentale. Departe de a fi atenţi la
aspectele favorabile şi la cele nefavorabile ale eului, indivizii normali îşi cunosc foarte
bine părţile bune dar sunt mult mai ignoranţi cu privire la părţile lor slabe.
Iluzia controlului
Credinţele iluzorii cu privire la pozitivitatea eului sunt însoţite de o credinţă
exagerată în propria capacitate de a controla mediul. Ellen Langer (1977) a pus în
evidenţă această iluzie de control în câteva experimente asupra comportamentului în
jocurile de noroc. Ea a constatat, de pildă, că subiecţii care au ales pentru ei înşişi un
număr de loterie cer, în medie, atunci când li se propune să-şi vândă biletul de loterie, un
preţ de patru ori mai mare decât cei al căror număr a fost ales de experimentator.
Subiecţii din primul grup se comportă în mod evident ca şi cum ar putea controla
evenimentele. Deşi cunoaşterea acurată a relaţiei dintre acţiunile proprii şi rezultatele în
mediu ale acestor acţiuni pare esenţială pentru o funcţionare eficientă, indivizii
supraestimează măsura în care acţiunile lor produc evenimente în mediu.
Optimismul nerealist
Credinţa că avem calităţi pozitive şi credinţa că putem controla evenimentele dau
naştere unei a treia iluzii de auto-înălţare: optimismul exagerat. Majoritatea oamenilor
cred că vor avea un viitor mai roz decât pot avea în mod obiectiv. Oamenii
supraestimează probabilitatea evenimentelor pozitive în viaţa lor: apreciază probabilitatea
de a avea o soţie frumoasă, de a avea un copil supradotat, de a avea un salariu ridicat, etc.
ca fiind foarte ridicată. Invers, dacă li se cere să estimeze şansele ca ceva rău să se
întâmple (să fie implicaţi într-un accident de automobil, să fie concediaţi, să contacteze o

4
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

boală foarte gravă), majoritatea subiecţilor îşi exprimă convingerea că ei au mult mai
puţine şanse ca ceilalţi să fie afectaţi de astfel de evenimente.

4. Iluziile de auto-înălţare şi adaptarea psihologică

Am constatat că mulţi indivizi au concepţii nerealist de pozitive cu privire la eu, la
capacitatea de a controla evenimentele şi la viitorul lor. Vom examina, în cele ce
urmează, felul în care aceste iluzii pozitive pot sta la baza adaptării.
Iluziile pozitive şi depresia
Depresia constituie cea mai răspândită formă de psihopatologie. În cazul Statelor
Unite, există statistici care arată că 75% din internările în instituţiile psihiatrice se
datorează acestei afecţiuni. S-a spus chiar că 15% din populaţia adultă a planetei suferă
de depresie. Dacă iluziile de auto-înălţare sunt dăunătoare pentru sănătatea psihică, ele ar
trebui să coreleze pozitiv cu depresia. Datele indică, însă, o corelaţie negativă între
iluziile pozitive şi depresie. Foarte multe cercetări subsumate “realismului depresiv” au
stabilit că iluziile pozitive lipsesc în cazul indivizilor depresivi. Mai precis, în comparaţie
cu indivizii non-depresivi, cei depresivi 1. sunt mai atenţi la trăsăturile pozitive şi
negative ale eului; 2. în cazul lor există o congruenţă mai mare între auto-aprecieri şi
aprecierile altora asupra lor; 3. ei oferă auto-aprecieri care concordă cu observaţiile
obiective (teste, etc.). Depresivii au într-o măsură mult mai redusă iluzia controlului; lor
le lipseşte optimismul nerealist cu privire la viitor. Pe scurt, depresivii au percepţii mult
mai acurate decât indivizii non-depresivi cu privire la eu, la controlul pe care l-ar putea
exercita şi la viitorul care-i aşteaptă. O astfel de concluzie contrazice, în mod evident,
concepţia tradiţională potrivit căreia cunoaşterea de sine acurată se află la baza sănătăţii
psihologice.
Studiile din domeniul conştiinţei de sine private se apropie, de asemenea, de ideile
expuse mai sus. Conştiinţa de sine privată se referă la gradul în care o persoană este
atentă la aspectele private, ascunse pentru ceilalţi ale eului (Fenigstein, Scheier şi Buss,
1975). S-a arătat că cei ce au scoruri mari pe scala conştiinţei de sine posedă o cunoaştere
detaliată şi acurată despre propriul eu (Franzoi, 1983). S-a arătat, de asemenea, că
conştiinţa de sine privată corelează pozitiv cu depresia (Smith şi Greenberg, 1981). Cu

5
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

alte cuvinte, cei ce se cunosc foarte bine pe ei înşişi au scoruri mari pe scale care măsoară
depresia.
Iluziile şi succesul în sarcină
Deşi stările emoţionale pozitive constituie o componentă importantă a sănătăţii
mentale, ele nu sunt singurul element al adaptării psihologice. O altă componentă
importantă a adaptării e capacitatea de a desfăşura o muncă creativă şi productivă. Iluziile
pozitive se află în legătură cu succesul în domeniile în care individul vrea să se realizeze.
Mai multe studii au demonstrat că indivizii care abordează sarcini creative sau
intelectuale cu o credinţă fermă în capacitatea lor de le rezolva şi cu o expectanţă de
succes au performanţe mai bune decât cei ce nu au astfel de atitudini. Ca atare, putem
spune că, în anumite condiţii, credinţa în succes e un predictor mai bun al succesului
decât nivelul real al abilităţii.
Relaţia pozitivă dintre iluzii şi performanţă este mai evidentă pentru sarcinile de
dificultate moderată ori ridicată. Ea este mediată de câţiva factori. Mai întâi, indivizii cu
percepţii pozitive asupra propriei abilităţi adoptă strategii de rezolvare mai eficiente decât
cei ce se îndoiesc de propria lor capacitate. În al doilea rând, dacă atenţia celor încrezători
în forţele lor rămâne fixată pe sarcină, atenţia celorlalţi stăruie asupra unor cogniţii
nerelevante pentru sarcină, ceea ce subminează performanţa. În al treilea rând, cei ce cred
în propria capacitate de a rezolva sarcina încearcă de mai multe ori şi persistă mai mult în
aceste încercări în comparaţie cu cei ce au percepţii negative asupra capacităţilor lor;
această diferenţă devine mai evidentă mai ales după un eşec.
Asocierea dintre iluzii şi performanţă este foarte interesantă întrucât ea contrazice
credinţa larg răspândită potrivit căreia indivizii trebuie să-şi cunoască adevăratul nivel al
capacităţii pentru a reuşi. E adevărat că supraestimarea grosolană a propriilor abilităţi
duce la eşec. Totuşi, performanţa nu depinde numai de abilitate. Ea depinde în bună
măsură şi de alţi factori: de strategiile specifice pe care le utilizează individul şi de
persistenţa lui în a obţine succesul. Iar credinţa în propria capacitate corelează pozitiv cu
aceşti factori.
Indivizii care posedă concepţii pozitive despre propriul eu, credinţa în
posibilitatea lor de a controla evenimentele şi o concepţie pozitivă despre viitor sunt mai
puţin expuşi depresiei decât cei ce nu au astfel de credinţe. Ei au, de asemenea, mai multe

6
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

şanse de a reuşi în sarcini dificile. Aşadar, departe de a submina sănătatea psihologică,

iluziile de auto-înălţare corelează pozitiv cu fericirea şi adaptarea.

5. Menţinerea iluziilor
Este evident că trebuie să ne întrebăm cum pot indivizii menţine astfel de iluzii
pozitive. Mai devreme sau mai târziu ei vor fi nevoiţi să-şi confrunte credinţele cu
realitatea. Ce rezultate are această confruntare? Răspunsul cel mai potrivit la această
întrebare, chiar dacă nu cel mai limpede, este “depinde”. Mai precis, depinde de felul în
care definim realitatea. Paul Watzlawick (1976) a distins două aspecte ale realităţii şi
distincţia lui s-ar putea dovedi extrem de utilă în acest context. Există, desigur, o realitate
perceptivă: acest aspect al realităţii se referă la percepţia senzorială a proprietăţilor
obiective şi tangibile ale obiectelor şi evenimentelor. Dar există şi o realitate
interpretativă, realitate care se referă la înţelesurile subiective pe care indivizii le atribuie
obiectelor şi evenimentelor. Între cele două tipuri de realitate există o diferenţă de
verificabilitate: în general, ne putem verifica uşor percepţiile asupra mediului fizic, dar
interpretările noastre sunt subiective şi, din această cauză, sunt foarte greu de infirmat.
Dacă un student a făcut sau nu un referat e simplu de stabilit; dacă el a făcut sau nu un
referat excepţional e, dimpotrivă, o chestiune deschisă oricăror interpretări. Dacă indivizii
sunt constrânşi în percepţiile lor să respecte realitatea fizică, ei sunt relativ liberi să-şi
construiască propria realitate interpretativă.
În bună parte, iluziile pe care le-am amintit până acum ţin de o realitate
interpretativă, şi nu de una perceptivă. Faptul că suntem generoşi, amabili sau curajoşi se
poate cu greu verifica. Nu există măsuri obiective ale generozităţii; testele standardizate
de amabilitate aşteaptă încă să fie realizate. Cât despre curaj, să ne gândim că pentru unii
cursele de formula 1 sunt esenţa însăşi a curajului, iar pentru alţii ele sunt stupide şi
constituie o probă clară de imaturitate. Desigur, nici una din aceste interpretări asupra
curajului nu poate fi considerată corectă, tocmai pentru că nu există un standard absolut
pentru măsurarea curajului. Dată fiind natura subiectivă a unor astfel de trăsături,
indivizii sunt relativ liberi să-şi definească cum vor propriile atribute. Într-un fel, natura
nedeterminată a realităţii sociale încurajează folosirea iluziilor pozitive. Din analiza

7
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

precedentă putem face ipoteza că iluziile de auto-înălţare se vor dezvolta mai curând în
privinţa atributelor ambigue decât în privinţa atributelor care pot fi uşor verificate.
Totuşi, indivizii dezvoltă iluzii pozitive şi pe dimensiuni ce se pretează la
verificare obiectivă. De pildă, cei mai mulţi indivizi cred că în privinţa inteligenţei i se
situează deasupra mediei, deşi testele de inteligenţă, ca măsuri obiective, arată limpede că
majoritatea indivizilor nu poate depăşi media. Studiile de psihologie socială au arătat că
indivizii sunt capabili să menţină iluzii pozitive dacă folosesc unul din următoarele tipuri
de strategii: a. strategii comportamentale ce reduc posibilitatea ca individul să ia
cunoştinţă de feedback-ul negativ; b. strategii cognitive ce reduc posibilitatea ca
feedback-ul negativ, atunci când nu poate fi evitat, să fie perceput ca implicând eul. c.
strategii “de control al pagubelor”, ce reduc şansele ca feedback-ul negativ, în cazul în
care se ia cunoştinţă de el, să aibă impact asupra sentimentului general de mulţumire de
sine (asupra auto-evaluării pozitive a persoanei).

A. Strategii comportamentale de evitare a feedback-ului negativ

Prima categorie de strategii include demersuri comportamentale ce asigură o
expunere minimă la feedback-ul negativ. Acest scop poate fi realizat prin: 1. expunere
selectivă la feedback-ul pozitiv; 2. demersuri pentru a face ambigue cauzele rezultatelor
negative ale individului.
Expunerea selectivă la feedback-ul favorabil
O modalitate de a asigura perpetuarea iluziilor pozitive ar fi ca individul să facă în
aşa fel încât feedback-ul negativ să nu fie întâlnit niciodată. Totuşi, a se izola complet de
feedback-ul negativ nu este adaptativ. Un individ care rămâne complet ignorant cu privire
la lipsa lui de abilitate într-un domeniu e condamnat să aibă mereu eşecuri în acel
domeniu. De aceea, o strategie mai eficientă constă în a acorda mult mai multă atenţie
informaţiei pozitive auto-relevante decât informaţiei negative auto-relevante. În acest fel,
individul va primi în mod preponderent feedback pozitiv, însă va întâlni din când în când
şi feedback negativ (deşi nu-l va căuta în mod activ).
Indivizii caută rareori informaţie diagnostică despre propriul eu (informaţie care
să le arate cum este eul în mod real). De pildă, ei caută un feedback diagnostic în privinţa
unor aspecte ale eului ce sunt modificabile. Un cercetător care îşi trimite manuscrisul

8
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

unui coleg pentru ca acesta să-i facă observaţii critice aşteaptă, desigur, un feedback
pozitiv, dar are, în plus dorinţa de a-şi îmbunătăţi lucrarea. Însă a căuta feedback cu
privire la produsele unei anumite capacităţi ale noastre nu e totuna cu a căuta feedback cu
privire la capacitatea în sine. În timp ce produsele capacităţii se pot ameliora, capacitatea
în sine e oarecum imuabilă. Ca atare, putem să ne întrebăm colegii ce cred despre
lucrarea pe care am făcut-o, dar e puţin probabil că-i vom întreba dacă cred că posedăm
capacitatea de a aduce contribuţii în domeniul nostru.
Strategia de auto-handicapare
Indivizii nu pot întotdeauna să ocolească situaţiile diagnostice. Un student, de
pildă, nu poate evita examenele. Deşi în astfel de situaţii pot apărea rezultate negative,
indivizii pot controla gradul în care aceste rezultate implică aspecte centrale ale eului. Ei
fac aceasta, potrivit lui Berglas şi Jones (1978) angajându-se în strategia de auto-
handicapare. Această strategie presupune ridicarea de către individul însuşi a unor
obstacole în calea succesului în scopul de a face ambigue cauzele rezultatelor negative
anticipate.

B. Strategii cognitive de a face faţă feedback-ului negativ

Evitarea feedback-ului negativ şi strategia de auto-handicapare sunt demersuri
adoptate de individ atunci când anticipează feedback-ul negativ. Dar uneori acest tip de
feedback, ce poate ruina iluziile pozitive, survine în mod neaşteptat, ca atunci când
individul se aşteaptă la o victorie şi suferă o înfrângere. În aceste condiţii indivizii se
resemnează să primească feedback-ul pozitiv? În nici un caz! Ei folosesc o serie de
strategii cognitive pentru a modifica feedback-ul negativ pe care-l primesc, reuşind să
atenueze impactul acestuia asupra eului. Aceste strategii presupun selectivitate în felul în
care b1. interpretează , b2. acordă atenţie, b3. îşi amintesc sau b4. explică feedback-ul
evaluativ.
b1. Interpretarea selectivă
În multe situaţii de evaluare, feedback-ul pe care-l primeşte persoana e ambiguu.
Să ne imaginăm că doi tineri ies în oraş la prima lor întâlnire, că la despărţire băiatul
îndrăzneşte să sărute fata şi că fata îi spune: “Trebuie să recunosc că nimeni nu m-a mai
sărutat aşa”. În acest caz, nu e clar deloc dacă acesta este un compliment sau o apreciere

9
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

negativă la adresa capacităţii băiatului de a săruta. Ca atare, băiatul poate interpreta

feedback-ul ambiguu într-o manieră favorabilă dacă e înclinat să facă lucrul acesta.
Remarcăm în treacăt că există studii care au pus în evidenţă incapacitatea depresivilor de
a interpreta feedback-ul ambiguu ca feedback pozitiv.
b2. Atenţia selectivă
Chiar în situaţiile în care feedback-ul pe care-l primeşte individul e lipsit de
ambiguităţi, există în general un amestec de veşti bune şi veşti proaste. De pildă, atunci
când o revistă respinge un manuscris refuzând să-l publice, autorului i se expun
neajunsurile, dar se fac şi remarci pozitive, iar autorul e îndemnat să încerce la o altă
revistă. Concentrându-şi atenţia în mod selectiv asupra aspectelor pozitive, autorul poate
transforma înfrângerea într-o victorie.
b3. Memoria selectivă
Indivizii pot influenţa impactul feedback-ului pe care-l primesc amintindu-şi în
mod diferenţiat reacţiile celorlalţi la performanţa lor. De pildă, dacă după ce a ţinut o
conferinţă un profesor îşi aminteşte toate complimentele pe care le-a primit, dar foarte
puţine critici, el poate trăi cu impresia că conferinţa sa a fost un succes răsunător. Există,
din aceste punct de vedere, foarte multe cercetări ce atestă că oamenii, mai ales cei non-
depresivi şi cei cu stimă de sine ridicată, au o memorie mai bună pentru feedback-urile
pozitive decât pentru cele negative.
b4. Atribuirile selective
În sfârşit, o altă strategie de a limita impactul feedback-ului negativ este aceea de
a recunoaşte existenţa sa dar de a-i nega implicaţiile. În câmpul atribuirii cauzale s-a pus
în evidenţă tendinţa indivizilor de a accepta într-o mai mare măsură responsabilitatea
pentru succes decât pentru eşec. Mai precis, rezultatele pozitive sunt atribuite unor
aspecte stabile, centrale ale eului (Am luat 10 la examen pentru că sunt inteligent), iar
rezultatele negative unor factori externi (Am „picat” examenul pentru că profesorul a fost
extrem de sever) sau, în cel mai rău caz, unor aspecte mai puţin stabile/centrale ale eului
(Am picat examenul pentru că n-am citit cursurile pe care ar fi trebuit să le citesc). Prin
urmare, indivizii admit în general că numai rezultatele pozitive se datorează trăsăturilor,
capacităţilor sau dispoziţiilor lor şi astfel ei sunt capabili să-şi menţină credinţele de auto-
înălţare chiar când se confruntă cu un eşec.

10
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

C. Strategii de reducere a impactului feedback-ului negativ

Prin strategiile pe care le-am menţionat deja, indivizii nu reuşesc întotdeauna să se
pună la adăpost de feedback-ul negativ. De pildă, după 30 de ani în care a încercat să
repare ceea ce se strica în casă (întrerupătoarele electrice, cuptorul aragazului, robineţii
de apă, etc.), un medic poate să recunoască faptul că e complet lipsit de abilităţi în acest
domeniu. Dacă va continua să nege lucrul acesta, nu va face decât să înregistreze noi
eşecuri.
În anumite condiţii, indivizii pot să dezvolte “insule recunoscute de
incompetenţă” (Taylor şi Brown, 1988). Ei pot admite că nu se pricep într-un domeniu,
pot chiar să exagereze gradul lor de incompetenţă în domeniul respectiv. Mulţi sunt
capabili să facă lucrul acesta într-o manieră care asigură o pagubă minimă asupra
evaluării lor pozitive de ansamblu. Vom enumera cinci strategii de “control al pagubelor”
asupra stimei de sine.
c1. Importanţa selectivă
Indivizii pot reduce impactul unei incompetenţe recunoscute minimalizându-i
importanţa. Medicul din exemplul de mai sus nu va recunoaşte nepriceperea sa în
repararea obiectelor casnice decât după ce va stabili pentru sine că acesta este un
domeniu complet lipsit de importanţă, în care se descurcă numai cei care n-au nici pe
departe calităţile lui intelectuale. Rosenberg (1979) a arătat că indivizii au convingerea că
atributele pe care le posedă ei sunt foarte importante, iar cele pe care nu le posedă sunt
lipsite de importanţă. Cei ce cred că sunt foarte inteligenţi dar relativ stângaci în relaţiile
sociale cred că inteligenţa e mult mai importantă decât capacitatea de a repurta succese
sociale.
Galagher şi Brown (1989) au furnizat subiecţilor informaţii despre o nouă
capacitate stabilită de psihologi, care ar măsura flexibilitatea în transformările mentale.
Subiecţilor li s-a aplicat apoi un test despre care li s-a spus că ar capta această capacitate.
După test, unora li s-au comunicat scoruri ridicate, altora scoruri foarte scăzute
(rezultatele erau pur fictive). La urmă, subiecţii completau un chestionar în care erau
întrebaţi, printre altele, cum apreciază importanţa capacităţii în cauză. În acord cu ipoteza
că indivizii diminuează importanţa trăsăturilor la care sunt deficienţi, cei ce primiseră
rezultate pozitive au apreciat că flexibilitatea în transformările mentale este foarte

11
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

importantă, iar cei cu scoruri mici au apreciat această capacitate ca fiind lipsită de
importanţă.
c2. Consensul selectiv
O strategie înrudită cu precedenta este tendinţa indivizilor de a exagera
procentajul celor ce au incompetenţa pe care ei o recunosc în cazul lor înşile. Campbell
(1986) a arătat că indivizii subestimează consensul pentru capacităţile lor percepute
(exemplu: puţini oameni pot rezolva jocurile de cuvinte încrucişate atât de repede ca
mine) şi supraestimează consensul pentru deficienţele lor percepute (exemplu: ca şi mine,
există enorm de mulţi oameni care au avut probleme cu matematica în liceu). Desigur, a
crede că incompetenţele proprii sunt larg împărtăşite diminuează considerabil impactul
feedback-ului negativ.
c3. Compararea socială în jos
Această strategie presupune compararea cu cei ce sunt dezavantajaţi pe o anumită
dimensiune. Un student care primeşte 5 la examen se poate consola comparându-se cu cei
care au picat. Îndreptându-ne atenţia către cei care stau mai rău ca noi, reuşim să facem
ca situaţia noastră să pară mai bună decât este în realitate. Într-un studiu asupra
pacientelor cu cancer la sân, Wood, Taylor şi Lichtman (1985) au găsit că majoritatea
femeilor îşi comparau situaţia cu aceea a altora care stăteau mai rău. Cele care adoptaseră
această tactică aveau scoruri mai bune pe o scală ce măsura adaptarea psihologică. Astfel
de rezultate sugerează că compararea socială în jos poate fi o strategie extrem de eficientă
în menţinerea stimei de sine după evenimente negative.
c4. Reflectarea în gloria altora
O altă strategie de a face faţă feedback-uli negativ este, într-un fel, inversa
comparării sociale în jos: în loc să se compare cu cei ce sunt relativ dezavantajaţi pe o
anumită dimensiune, individul poate încerca să-şi augmenteze propria valoare punând
accentul pe asocierea lui cu alţii care sunt avantajaţi pe o anumită dimensiune. Cialdini şi
colegii săi (1976) au observat că studenţii era mai înclinaţi să folosească pronumele “noi”
cu referire la echipa de fotbal a universităţii după ce aceasta câştigase un meci decât după
ce pierduse. Această tendinţă devenea mai evidentă după ce subiecţii suferiseră un eşec
personal.

12
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

c5. Auto-înălţarea compensatorie

Această ultimă strategie constă în a admite (parţial) îndreptăţirea feedback-ului
negativ şi a exagera valoarea personală în ce priveşte alte aspecte ale eului. Un tânăr care
a fost refuzat de fata pe care o iubeşte poate să contracareze această lovitură grea pentru
stima de sine spunându-şi că, în orice caz, e cel mai bun şahist din oraş. Brown, Smart şi
Gallagher (1990) au furnizat subiecţilor feedback pozitiv sau negativ la un test de abilitate
intelectuală. Apoi, într-un experiment despre care subiecţii credeau că nu are legătură cu
primul, ei au trebuit să aprecieze măsura în care o serie de adjective sunt auto-descriptive.
Jumătate din adjective se refereau la calităţi intelectuale (deştept, isteţ, inteligent, etc.) iar
cealaltă jumătate aveau o natură interpersonală (sincer, loial, amabil, etc.). Aşa cum
anticipaseră autorii, subiecţii care primiseră feedback negativ la testul de inteligenţă au
apreciat că adjectivele din prima grupă sunt mai puţin auto-descriptive, iar cele din grupa
a doua foarte descriptive. Aşadar, subiecţii încearcă să compenseze un eşec în domeniul
intelectual exagerând competenţa lor în domeniul afiliativ.

Care este, prin urmare, relaţia cea mai potrivită între imaginea individului despre
eu şi eul real? Deşi mulţi teoreticieni din discipline foarte diferite au susţinut că indivizii
au nevoie de percepţii acurate şi realiste, cele enumerate mai sus sugerează că mulţi
indivizi au concepţii despre eu mai pozitive decât s-ar putea justifica în mod realist.
Astfel de iluzii pozitive contribuie la menţinerea sănătăţii mentale, la adaptarea socială şi
la fericirea individuală.

13