Elemente de Psihopatologie

www.cartiaz.
ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
SUPORT DE CURS
PROBLEMATICA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI ÎN SOCIETATEA MODERNĂ

- EVALUARE ŞI INTERVENŢIE PSIHOTERAPEUTICĂ -
ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE
– TIPOLOGIE, EVALUARE ŞI INTERVENŢIE ADLERIANĂ
(George Gojgar)
2009
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE – TIPOLOGIE, EVALUARE ŞI

INTERVENŢIE ADLERIANĂ
(material preluat din cursurile şcolii de psihoterapie adleriană)
1. Psihopatologie
Manaster şi Corsini
Wolfe (1932) a afirmat că:

„Nu există fiinţă umană care să nu aibă o trăsătură nevrotică. Toţi suntem
nevrotici, deoarece normalitatea nu există decât ca o limită ideală a comportamentului
uman. Cititorul este rugat să nu se eticheteze drept nevrotic dacă a găsit un mecanism
nevrotic în viaţa sa. Funcţia igienei mintale nu este să producă îngeri, ci să prevină
fiinţele umane din carne şi oase să îşi strice activităţile şi să plonjeze într-o nefericire
total inutilă.” (p. 294)
„Linia dintre normal şi patologic este foarte indistinctă.” (Dreikurs, 1967, p.8)
În cadrul teoriei psihologiei individuale, persoana sănătoasă, nonpatologică se
mişcă, psihologic şi comportamental, cu bun simţ comun şi curaj în interesul social (al
celorlalţi – n.t.); totuşi chiar şi persoana sănătoasă are logică privată deviantă, fără zone
de descurajare şi un sentiment de inferioritate pentru care compensează în direcţii în
afara bunului simţ comun. Nimeni nu este perfect – superior – fără pată şi eşecuri.
Aceasta portretizează condiţia umană şi se potriveşte cu bunul simţ comun. Toată lumea
este de acord cu afimţia “Nimeni nu este perfect”. Totuşi, majoritatea oamenilor vor
avea, la un nivel abia perceptibil, o rezervă care spune “cu excepţia mea; eu trebuie să
fiu perfect de bun(ă)”, “numai că eu trebuie să am un succes perfect”.
Psihologia individuală situează responsabilitatea fiecărui individ în crearea
propriei sale personalităţi. Urmează logic, faptul că fiecare individ diferă ca tip şi grad
de o personalitate de neatins (irealizabilă), ideal de sănătoasă. Astfel, există o infinitate
de stiluri ale vieţii, simptome şi posibile modele patologice.
2
Euristic, nu este folositor a se rămâne la unicitatea fiecărei persoane – blochează

înţelegerea generală. Pentru a înţelege oamenii trebuie să ne uităm la ceea ce au în
comun; pentru a înţelege un individ trebuie să ne uităm la individ. Vom înţelege mai
multe despre oricare persoană privind-o în contextul generalităţilor şi similarităţilor pe
care le ştim despre oameni în general.
Practic, oamenii de ştiinţă nu pot aborda deviaţia de la norme fără a generaliza şi
categori. Studiile de caz sunt informative, şi am semănat această carte cu părţi de cazuri.
Totuşi, generalităţile sunt didactic mai eficiente.
Recunoscând că trebuie să subliniem mereu unicitatea individului, din motive
practice, didactice şi de înţelegere/cunoaştere punem oamenii laolaltă pe baza aspectelor
lor comune. O facem explicând patologia, înţelegând simptomele şi clarificând tipurile
de personalitate. Restul acestei secţiuni are de-a face cu generalităţile.
Nevroză
Taxonomia tradiţională a tipurilor de personalitate este de a împărţi oamenii în
cinci gruprui mari: (a) normali, (b) retardaţi, (c) psihotici, (d) psihopaţi şi (e)
psihonevrotici. Totuşi, clasificarea acestora, deşi are un anume şarm şi logică, în fapt nu
ajută mult deoarece oamenii sunt mult prea complecşi pentru a se potrivi frumos
(neatly) în această clasificare. Astfel avem tot felul de probleme legate de reliability
clasificării şi deasemenea în legătură cu semnificaţia (meaningfulness) clasificării
indivizilor în aceste categorii.
O discuţie interesantă s-a înfiripat la un moment dat într-un cadru penitenciar. Dr.
X argumenta că el încă nu a văzut un psihopat adevărat. „Dar Jerry Smith?” l-a provocat
cineva (challenged) cineva din grup, amintind un încarcerat bine-cunoscut. Dr. X s-a
gândit o vreme, şi apoi a spus: „În fine, da, dacă ştiu pe careva care să se potrivească
descrierii clasice, atunci acela este Jerry.” Toţi ceilalţi au aprobat. „Însă el este unul la
un milion” a argumentat Dr. X.
În acest moment cineva a luat fişa lui Jerry – şi lo! Psihiatrul care îl examinase l-a
diagnosticat oficial pe Jerry: „Psihonevrotic”.
3
Ce este un nevrotic? Descriptiv vorbind, un nevrotic este oricine crează probleme

pentru sine şi/sau alţii prin faptul că reacţionează la viaţă ilogic. Cineva fără sens se
simte vinovat, sau inferior, sau suspicios sau supărat, sau tensionat, este un nevrotic.
Astfel, Charlie, cronic incapabil să se decidă; Peter, care se simte întotdeauna vinovat;
Margaret, crezând în mod greşit că este proastă şi neatractivă – toţi sunt nevrotici.
Adler, la început, considera geneza nevrozei ca tipare de neadaptare sistemică,
pornite de la diferite inferiorităţi organice. Mai apoi, el tindea să privească sentimentele
nevrotice ca un conflict dintre două aspecte ale individului: (a) marea dorinţă de putere,
acceptare, superioritate; şi (b) sentimente puternice de inferioritate. Afirmaţia „Vreau să
fiu important dar simt că sunt un nimic”, exprimă un conflict.
Mai târziu, Adler a văzut nevroza ca o mişcare de distanţare de interesul social,
persoana îndreptându-se spre importanţa de sine şi în consecinţă depărtându-se de
binele grupului.
După cum a formulat Dreikurs (1967), dinamicile de la baza patologiei sunt
scopurile private ale individului şi stilul de viaţă versus cerinţele sociale şi sentimentul
de comuniune socială. Adler a văzut patologia ca un conflict între simţul privat şi bunul
simţ comun. „Persoana nevrotică abordează conflictul ascunzându-şi simţul privat
(logica privată – n.t.) de propria conştiinţă, nerecunoscându-şi propriile tendinţe când
acestea intră în conflict cu conştiinţa sa, cu bunul său simţ comun. El caută alibiuri
pentru a-şi scuza eşecurile sociale [….]. Dacă boala sau simptomele bolii sunt folosite,
diagnosticul de nevroză este justificat”. (Dreikurs, 1967, p. 8)
Un nevrotic se distanţează de alţii. Aceasta se întâmplă la copiii care au fost prost
îngrijiţi psihologic. Patru feluri fundamentale de a îngriji prost copii sunt (a) a-i neglija;
(b) a-i respinge; (c) a-i răsfăţa şi (d) a-i compătimi.
Poate că aspectul esenţial, cel mai central, al unei nevroze este descurajarea.
Milioanele de feluri diferite în care o persoană poate arăta descurajarea sunt datorate
ingenuităţii umane. În terapie, dacă este timp, problemele nevrotice se reduc aproape
întotdeauna la convingerea că persoana nu este îndeajuns de bună, este inacceptabilă, nu
poate reuşi, nu poate aparţine. Acest aspect pesimist poate să nu apară multă vreme,
4
deoarece oamenii le ascund cu dibăcie, dar dacă este timp destul şi dacă terapeutul are
răbdare, elementul cel mai fundamental isteric şi congruent din nevroză este, inevitabil,
o adâncă descurajare: nimeni nu mă poate iubi cu adevărat; nimeni nu mă poate dori cu
adevărat; nu pot reuşi, de fapt. Din perspectiva unui terapeut adlerian, orice mişcare
spre curaj înseamnă progres. Iată un exemplu:
Harold a fost concediat din poziţia lui din management, din motive politice. S-a
deprimat, a refuzat să caute un servici şi în cele din urmă a luat o slujbă slab plătită într-
o alimentară. Între timp, la nedreptatea prin care şi-a pierdut postul, s-a mutat din
cartierul său şi a ajuns să-i exaspereze constant cu plângerile pe soţie şi cei doi copii ai
lor. Până la urmă s-a dus la terapie. Într-o zi, după câteva luni de terapie, i-a spus
terapeutului său că şi-a schimbat slujba cu una care plătea ceva mai bine. Terapeutul s-a
bucurat şi i-a spus pacientului său că această mişcare/mutare (move) optimistă
dezvoltării viitoare. Curând după aceea, acest bărbat a avut curajul să-şi caute fostul
patron şi a fost angajat imediat, cu o creştere de salariu.
Depresia lui Harold a fost o reacţie nevrotică, un refuz de a participa la realităţile
vieţii. Plângerile sale, refuzul de a face ceva, reprezentau adânca sa descurajare, un fel
de atitudine „la ce bun?!”. Cu toate acestea, când a avut îndeajuns bun simţ comun
pentru a căuta o slujbă puţin mai bună, aceasta a arătat că are ceva curaj de început care
mai apoi, i-a permis să facă ce a trebuit pentru a se reabilita (reinstate).
Când Harold s-a simţit descurajat, a reacţionat într-un mod inutil – depresie – şi
chiar după ce a primit postul de la alimentara se plângea de cum l-a vitregit viaţa. Când
a început să aibă curaj, a căutat să îşi îmbunătăţească situaţia economică, chiar dacă şi
cu puţin.
În general un nevrotic îşi raţionalizează comportamentul laş prin stabilirea de
idealuri înalte şi prin atribuirea unora joase altor oameni. Prin depreciere, persoana
descurajată poate să se uite de sus la alţii. Observăm aceasta destul de frecvent la
oamenii cu sentimente de superioritate, ei îi privesc de sus pe alţii cu remarci de genul:
„Sunt sincer(ă) şi corect(ă), nu ca…..”
„Nu voi păcăli pe nimeni, spre deosebire de …”
5
„Măcar eu nu beau mult …”

Aceasta este ceea ce Adler numea o „tendinţă depreciativă” (?). Astfel de oameni
descoperă un mod compensator de a-şi spune lor înşile cât de „buni” sau „superiori”
sunt, ca reacţie la sentimente de insignifianţă, aşa-numitul sentiment de inferioritate, şi
îi depreciază pe alţii.
Psihoză
Termenul psihoză nu are un referent clar. Când descriu indivizi anormali într-o
situaţie clinică, practicienii se contrazic unul pe altul la nesfârşit despre decizia de a
pune pe cineva înt-una sau alta din categoriile generale – nevrotic, retardat, psihotic,
psihopat, normal – şi aşa mai departe, în cadrul fiecărei dintre aceste categorii vor exista
şi mai multe diferende (?). Din aceste motive mulţi oameni în psihologie nu agreează
sistemele nosologice impuse de tribunale, companii de asigurare, planuri medicale şi
alte agenţii.
Totuşi este evident că unii oameni sunt pur şi simplu „nebuni” – cineva care se
plimbă vorbind cu voce tare nimănui şi gesticulând, cineva care bea până la îmbătare şi
care atunci încearcă ceva foarte periculos; cineva care crede că CIA sau KGB îi ascultă
telefonul, cineva care continuă să facă gesturi sau tentative de suicid. Cu siguranţă că
dacă aţi întâlni un bărbat, cum am făcut noi odată, într-un spital pentru tulburări mintale,
care era ghemuit ca un bebeluş, scâncea dacă era atins, nu mânca şi care putea exploda
dintr-o dată într-o agitaţie violentă, aţi gândi: „Această persoană este cu certitudine
anormală”.
Poziţia adleriană despre psihoză este destul de simplă şi ar trebui să fie
previzibilă. Psihoticul este o persoană fără sentiment de comuniune socială şi curaj,
cineva care a renunţat, şi care a găsit o cale de a evita stresurile vieţii prin modalitatea
„isteaţă” de a fi lbolnav. Asemenea indivizi nu au toleranţă psihologică, şi poate rezulta
o „cădere nervoasă”. Aceşti inidizivi în general nu aveau sentiment de comuniune
socială – erau singuratici, outsideri, spectatori nu erau participanţi la viaţă. Practic în
fiecare caz de omor în masă, precum cunoscutul caz Unruh criminalii sunt descrişi drept
6
tăcuţi, temperaţi, auto-suficienţi – şi putem citi aceşti termeni ca însemnând „lipsă de

sentiment comunitar”. Astfel de oameni au păreri incorecte despre viaţă, despre alţi
oameni, obligaţiile lor familiale, participare socială şi ei se percep pe sine eronat în
relaţie cu obligaţiile şi provocările vieţii. Doza de toleranţă psihologică a unei persoane
este parţial legată de tăria relaţiilor cu alţii. Persoana care este psihologic singură nu se
uită spre o lume văzută ca ostilă.
De aici putem vedea importanţa unei bune vieţi timpurii de familie, a relaţiilor
solide cu alţii, nevoia pe care o au copiii şi tinerii de a fi încurajaţi de părinţii lor şi de
alte rude, aşa încât toleranţa psihologică să poată fi întărită pentru a întâmpina bufeurile
vieţii cu determinare şi curaj. Cei care nu pot face aşa găsesc metode de
evadare/eschivare. Nevroticul îşi găseşte scăparea într-o tentativă de a evita pierderea
stimei de sine. Psihoticul a renunţat şi se retrage dintr-o realitate prea dureroasă pentru a
fi suportată. De ce anume va fi cineva „maniaco-depresiv” şi altcineva „shizofren” nu
este clar deocamdată, dar putem ipoteza (?) că însăşi natura „căderii mintale” este legată
de stilul vieţii persoanei, la fel cum se poate datora într-o măsură factorilor biologici
intrinseci.
În timp ce nevrotici îşi menţin sau îşi măresc stima de sine scăpând de sau
evitând anumite sarcini ale vieţii, psihoticii, mai descuraţi sau fără sentiment de
comuniune socială, evită saricinile vieţii complet şi substituie propriile lor „sarcini” cu
care au de-a face temători, în felul lor, nonconsensual. „Sarcinile” sau scopurile
psihoticului sunt aşa de diferite de bunul simţ comun încât atunci când toţi le văd ca
eşecuri totale, ei încă se pot privi pe sine ca fiind mult superiori altora pentru că, din
punctul lor de vedere, numai psihoticii lucrează la problemele reale, doar ei cunosc
problema. Vorbind despre psihotic, Dreikurs (1967) spune: „Prin iluzii (delusions) şi
halucinaţii, se poate impresiona pe sine cu o realitate asumată, care se conformează
atunci simţului său privat. El trăieşte într-o lume a lui, în care scopurile personale îşi
găsesc o justificare completă. Nu mai aderă la logica vieţii; îşi are logica sa, pe care nu
o mai are nimeni altcineva”. (p.9)
7
Psihopatologia are de-a face cu legea personală de mişcare a individului şi cu

sentimentul de comuniune socială. Nevroticul se mişcă dureros pe o linie de mişcare
mai puţin, în loc de mai mult, apropiată de bunul simţ comun şi sentimentul de
comuniune socială. Psihoticul se mişcă pe o linie care nu are legătură cu bunul simţ
comun, sarcinile vieţii, cu profundă descurajare, care reduce mult posibilitatea de a
acţiona cu sentiment de cooperare.
Psihopaţi
Personalitatea psihopată este privită mai mult ca o neadaptare socială decât ca o
neadaptare a personalităţii de majoritatea autorităţilor, (cf. Dana, 1965). Aceasta este o
distincţie dificil de făcut pentru un adlerian. Dacă toate comportamentele şi problemele
sunt probleme sociale, atunci toate neadaptările sunt sociale şi vice versa.
Psihopatul nu îşi dezvoltă niciodată sentiment comunitar suficient, nu trăieşte
bunul simţ comun. Psihopatul se mişcă în cadrul realiltăţii consensuale, părând că
acceptă logica vieţii sociale dar în fapt acceptând doar faţada şi procedurile vieţăii
sociale pentru scopul său personal şi simţul privat. Psihopaţii nu acceptă logica vieţii
sociale, regulile şi obligaţiile ei, ca având vreo tangenţă cu ei. Din moment ce ei nu au
sau nu subscriu la bunul simţ comun, nu se simt „bolnavi”. Totuşi, când purtarea lor
intră în conflict cu obiceiurile sau regulile sociale, atunci se simt arătaţi cu degetul sau
molestaţi de societate. În acest sens neadaptarea (sau adaptarea eronată – n.t.)
psihopaţilor este resimţită ca suferinţă din cauza societăţii.
Tipuri (ca „Psihopatologie”)

Adler a afirmat:
„Noi nu considerăm fiinţele umane tipuri, deoarece fiecare persoană are un stil de
viaţă individual. Dacă vorbim de tipuri, aşadar, o facem numai ca unealtă conceptuală
pentru a face mai clare/înţelese (understandable) similarităţile indivizilor. (Adler,
1929/1969, p. 102)
8
Numai pentru scopuri didactice – pentru luminarea câmpului larg – desemnez

[….] pentru [….] a clasifica atitudinea şi comportamentul indivizilor faţă de probleme
exterioare.” (Adler, 1935a, p. 6)
În consecinţă, pentru a face dinamicile comune ale indivizilor mai clare, Adler şi
continuatorii săi au elaborat descrieri de tipuri de persoane. Deşi ne gândim de obicei la
aceste tipuri ca incluzând numai tipuri de personalitate adultă, au fost elaborate şi unele
(câteva) tipuri pentru copii. Ne vom referi mai întâi la tipurile pentru copii deoarece ele
pot face mai accesibile, mai limpezi tipurile adulţilor şi deoarece ele sunt, în general,
premergătoare tipurilor adulte.
Tipuri ale copilăriei
Avertizând iar, aşa cum o făcea adesea Adler, că totul poate fi altfel, primul dintre
tipurile copilăriei are de-a face cu copiii care suferă de boli sau organe imperfecte. Ce se
poate întâmpla cu astfel de copii? Ştim din discuţiile noastre anterioare despre
inferiorităţile organelor că copiii pot compensa pentru slăbiciuni reale sau percepute. Ei
pot ajunge puternici în alte zone, fără legătură cu infirmitatea lor, sau se pot lupta foarte
tare pentru a deveni puternici într-o zonă unde au fost bolnavi sau slabi. Dar unii nu se
vor dezvolta pe ei înşişi sau sentimentul lor de comuniune socială. Ei consideră că li s-a
dat partea proastă a vieţii şi se simt umiliţi şi inadecvaţi pentru tot restul vieţii. Astăzi,
copii bolnavi sau handicapaţi au o şansă mult mai mare de a primi o pregătire pentru
aptitudinile speciale şi pentru traiul în societate decât era cazul pe vremea lui Adler.
Totuşi descurajarea persistă la copiii care au o slăbiciune sau inferioritate fizică
evidentă.
Tipul de copil care poate să nu îşi dezvolte sentimentul de comuniune socială este
în general copilul răsfăţat. În special mama îşi poate răsfăţa copilul care mai apoi poate
ajunge să se aştepte ca alţii să trebuiască să îi facă pe plac, să îi satisfacă toate dorinţele.
Copilul se va aştepta să fie tratat special; va aştepta să fie servit; nu va înţelege
responsabilitatea faţă de sine şi alţii. Sentimente de apartenenţă, de cooperare, de
comuniune social pur şi simplu aceşti indivizi nu le au. Ei ajung să ceară, centraţi pe
sine, să şefească.
9
În timp un astfel de copil creşte, îşi fixează un stil de viaţă, se aşteaptă la mai
mult, cere mai mult, şi devine mai puţin plăcut chiar şi pentru cei care în trecut au vrut
să îl/o servească. Copilul poate să încerce a-i pune pe alţii în serviciul său folosind
şarmul, dar de obicei, dacă alţii îi fac servicii, copilul se aşteaptă la mai mult. Copilul
răsfăţat încearcă în moduri subtile să îi facă pe alţii să îl servească şi când aceştia se
conformează el devine tiran. Când acest copil ajunge adult, tot mu va coopera, şi fie îi
va fermeca pe alţii să îl servească, fie se revoltă împotriva altora pentru că nu îi dau
ceea ce i se cuvine. „Fiecare copil răsfăţat devine un copil urât (de alţii – n.t.)” (Adler,
1956, p. 170) Copilul neglijat nu ajunge să cunoască prietenia, dragostea şi cooperarea.
Privind viaţa în viitor fără a simţi pentru şi a se ataşa de alţii, copilul neglijat se va simţi
inadecvat în întâmpinarea problemelor vieţii. Acest copil se va distanţa şi mai mult de
alţii, fără speranţa de a şi-i apropia.
„Aceste trei situaţii – organe imperfecte, răsfăţ şi neglijare – favorizează
acordarea unui sens greşit vieţii; şi copii din aceste situaţii vor avea nevoie aproape în
toate cazurile de ajutor la revizuirea felurilor în care abordează problemele. Ei trebuie
ajutaţi spre un sens mai bun.” (Adler, 1932/1962, p. 20)
Paragraful precedent arată dilema tipurilor copilăriei. Pe de o parte sunt situaţii
care cresc probabilitatea copiilor de a ajunge la noţiuni inutile şi greşite, enumerate ca
rezultate tipice ale acelor situaţii. Pe de altă parte, sunt descrieri ale tipurilor ca
rezultate. În fiecare caz copilul este cel care ia decizia, creează un stil de viaţă în lumina
cunoaşterii şi înţelegerii sale a vieţii.
Tipuri adulte
La un moment dat Adler a separat oamenii în tipuri, din motive pur euristice
(cercetare). Schema sa de clasificare este foarte similară tipologiei antice a medicului
grec Hipocrate (Adler, 1956). Deasemenea este întrucâtva similară tipologiei lui
Dreikurs despre scopurile eronate ale copiilor, care este la rândul ei similară cu cea
elaborată de Nira Kefir (Kefir & Corsini, 1974), în conceptualizarea priorităţilro
oamenilor făcută de ea.
10
După mulţi ani de cercetare a tipurilor de personalitate, Hans Eysenck a

redescoperit de fapt sistemul cu patru tipuri al lui Hipocrate. Folosind terminologia lui
Adler, care sunt aceste patru tipuri majore?
Primul tip enumerat poate fi considerat persoana normală de succes – care îşi
rezolvă problemele bine. Adler se referea la aceste persoane ca fiind Folositoare , o
desemnare de bun simţ comun. Al doilea tip, persoana care Conduce, este dominatorul,
şeful, cinveva care vrea să i se facă voia. Al treilea tip, Evitantul, fuge de probleme,
evadează. Şi al patrulea tip, Acaparatorul (Getter), este cel care se sprijină pe alţii,
dependentul.
Deşi aceste patru tipuri nu se potrivesc perfect într-o tipologie cu patru părţi, ele
au fost elaborate de Adler după două dimensiuni ce explică natura sau tipul mişcării
unui individ. „Principiile care mă ghidează când grupez indivizii în aceste patru tipuri
sunt (1) gradul lor de apropiere de integrare socială şi (2) forma de mişcare pe care şi-o
dezvoltă (cu activitate mai multă sau mai puţină) pentru a-şi menţine acea apropiere,
într-un mod pe care ei îl văd ca cel mai probabil a avea succes (în propria lor
interpretare)” (Adler, 1956, p. 168)
Fiecare dintre aceste tipuri are grade de mişcare mai multe sau mai puţine şi o
direcţie de comuniunea socială. Orice persoană poate fi desenată pe un grafic cu axele
activate şi sentiment de comuniune socială. Folosirea unei descrieri verbale este utilă la
descrierea personalităţii pentru un student al teoriei, precum şi pentru un client.
Au fost descrise multe „tipuri” de personalitate. Nimeni nu este un tip „pur”, ci
probabil că etichetarea oricărei persoane drept un anumit tip poate fi folositoare.
Etichete ale tipurilor precum „victimă” sau „bebeluş” (Mosak, 1971) descriu, mai
mult sau mai puţin, stilul de viaţă al individului. Un tip poate reprezenta esenţa unui stil
al vieţii ca la cineva care se vede pe sine ca fiind mai puţin şi pe alţii ca mai mari, fiind
etichetat „micul uriaş”, ş.a.m.d. Un tip de personalitate poate fi sinonim cu o idee care
interferează cu dezvoltarea, precum o persoană „moral superioară” care decide că numai
prin a avea dreptate, a fi cum trebuie, îşi poate asigura cineva locul în viaţă. Nu este
nimic greşit la dorinţa de a avea dreptate şi de a fi cum trebuie. Greşeala rezidă în
11
nevoia de a fi aşa. Exagerarea este greşeala – cerinţa absolută faţă de sine de a fi mereu
cum trebuie şi de a avea mereu dreptate ne permite să etichetăm o persoană drept un tip
„moral superior”.
Frecvent oamenii caută două scopuri. Unul dintre noi a consiliat o astfel de
persoană. Problema lui era reconcilierea/rezoluţia în van a două scopuri în conflict. Era
un bisexual care în acelaşi timp „avea nevoie” să fie bun şi să trăiască senzaţii tari. Vă
rugăm să vă opriţi din citit un moment, după această propoziţie, şi să încercaţi să
desluşiţi cum ar putea opera în viaţă un bărbat bisexual care are nevoie să fie „bun” şi
care caută senzaţii tari, incitante.
Când vă gândiţi la interacţiunea acestor două scopuri într-o singură persoană, ar
trebui să puteţi vedea valoarea euristică şi practică a tipurilor. Deşi concluziile dvs. pot
să nu fie complet potrivite pentru vreun client, probabil (că) aţi formulat ipoteze despre
dinamicile persoanei. El putea fi “bun” şi găsi senzaţii incitante simultan prin faptul că
era folosit de indivizi cu înclinaţii sexuale, niciodată ştiind ce va face sexual (astfel
primind excitare/incitare) dar mereu ştiind că va fi ascultător dorinţelor lor (astfel fiind
„bun” cu ei).
Felul în care acest client a construit lumea, fiind „bun” însemnând a fi un soţ
iubitor. Incitarea însemna a face lucruri cu o nuanţă de mischief. Când avea o relaţie cu
o femeie, era disponibil şi plăcut cu totul. Însă aceasta devenea plictisitor. Aşadar el
fugea, „fără vreun motiv”, pentru o zi sau chiar o săptămână. Se oprea „inocent” să bea
ceva, de la lucru în drum spre casă, bea prea mult şi se trezea într-un bar al
homosexualilor, sau se trezea în patul unui bărbat străin. Apoi se simţea vinovat pentru
„răul” pe care-l făcuse, precum şi incitat (turned on) de excitaţie.
Cu toate că nu s-a lucrat destul la relaţia tipurilor cu patologia, ocupaţiile ş.a.m.d.,
cercetări în aceste direcţii ar fi extrem de utile. Unul dintre autori lucrează cu studenţi
absolvenţi de facultate, ce se pregătesc să lucreze în consiliere psihologică. Pe parcursul
anilor, predând cursuri despre teoria adleriană şi diagnostice, au fost adunate şi analizate
multe protocoale de stil al vieţii. Mulţi dintre aceşti studenţi par a avea o nevoie
exagerată de a fi buni. Acceasta arată cum oameni lcu anumite stiluri de viaţă sunt atraşi
12
spre anumite ocupaţii, şi deasemnea o verificare generală a noţiunii după care consilierii
tind a fi oameni „buni”.
O reală valoare a tipurilor este comunicabilitatea lor. Dacă un terapeut îi spune
unui pacient „Cred că eşti un tip ……; genul de persoană care …..” şi dacă terapeutul
are dreptate, pacientul poate înţelege uşor despre ce este vorba, îşi poate aminti şi (o
poate) folosi. Una din tehnicile terapiei adleriene este a elabora tipul şi descrierea
potrivită pentru fiecare client. O dată, vorbindu-i unei tinere care era extrem de speriată
de pericolele vieţii, i-am spus: „Eşti ca o scoică cu antene. Îţi bagi capul în nisip
încercând să găseşti siguranţă dar trebuie să îţi laşi antenele afară, sus, pentru a testa
dacă strategia ta funcţionează”. Această imagine ciudată a avut sens pentru ea. Pot fi
puţini alţii care să fie tipul „scoicii cu antene”. Dar strategia folosirii tipurilor ca
descrieri dinamice poate fi de ajutor. Urmează o serie de tipuri comune.
Învăţăcelul vrăjitorului. Pentru acest individ viaţa este prea de tot. Sunt prea
multe cerinţe. Oricât de mult ar face omul tot nu este deajuns. Obligaţiile se
înmulţumesc mereu. Indiferent de felul în care te adaptezi, mâine vor apare sarcini noi
şi dificile. Nu poţi ţine pasul niciodată.
Dolce far niente. Acest individ evită totul, şi zace la soare, indiferent la strigăte şi
cerinţe. „Este bine/mişto să nu faci nimic.” Este leit-motivul acestei persoane.
Sf. Sebastian. Sfântul Sebastian este portretizat de obicei ca fiind martirizat cu
săgeţi înfipte în corpul său. Persoana care joacă acest rol este o victimă, asaltată mereu
de alţii, destinată să sufere, să fie sclavă, rănită de alţii. Această persoană se vede pe
sine ajungând sfântă datorită tuturor pedepselor primite.
Dr. Doolittle. Acest personaj fictiv prefera animalele faţă de oameni, şi evita
contactul cu membrii rasei umane, considerându-i pe cei ce nu erau oameni a fi în
esenţă mai buni şi mai înţelegători decât bărbaţii şi femeile.
Charlie Walsh. Acest tip de personaj are o tendinţă de a exagera, mai mult decât o
au alţii. Individul acesta îşi imaginează tot felul de lucruri întunecate, şi apoi acţionează
ca şi cum fantezia ar fi reală. Este o formă serioasă/gravă de comportament nonpsihotic.
13
Individul ar putea fi numit şi Gus Înneguratul (Gloomy), numai că, un Charlie Walsh
are o gândire mai colorată (fancyful).
Gus Înneguratul. Persoana aceasta este pesimistul ideal. Nimic nu va reuşi. Toţi
vor lucra întru dezavantaj maxim. Nimeni nu va ajunge la timp. Filmul va fi groaznic.
Căsătoria va eşua.
Mack the Knife. Mack este mereu în căutarea inamicilor şi este gata a-i distruge
prin forţă. Toată lumea îl pîndeşte şi aşteaptă să îl înhaţe; lumea este un loc ostil, şi
singura soluţie este de a-i lovi tu primul. Acest tip de personalitate este prototipul
gândirii paranoide.
Miciţa orfană Annie. Persoana aceata este singură într-o lume ostilă, nu are
pentru cine să trăiască, nimeni nu o iubeşte. Individul nu va fi capabil să se ataşeze
vreodată de cineva, din moment ce nimănui nu îi pasă vreodată de el/ea. Oamenii
aceştia se simt constant într-o lume a străinilor, însă merg înainte brav şi eroic, chiar
dacă naiv.
Phil (the Fiddler). Aceşti indivizi caută întotdeauna marea ocazie. Alţii îşi
primesc vacanţele/premiile (breaks)dar ei nu, însă într-o zi le va veni rândul. Nu
contează nici munca, nici zelul; contează a avea un prieten, pe cineva de ajutat, un
eveniment magic din Rai. Se va întâmpla dacă aştepţi (îndeajuns) şi nu trebuie să faci
ceva pentru a se întâmpla; va surveni de la sine.
Savonarola. Aceşti indivizi îi privesc de sus pe alţii. Ei reprezintă superioritatea
morală absolută. Cei care violează regulile lor trebuiesc pedepsiţi, şi Savonarolii vor fi
cei care pedepsesc, desigur.
The Braggart. Aceşti indivizi ştiu tot şi pe toţi, au făcut de toate, şi trebuie să îi
informeze pe toţi cât de buni sunt, cât de perfecţi, cât de mult au suferit, cât de mult
muncesc.
Am putea continua aceste caracterizări încă o vreme bună şi enumera o serie
lungă de tipuri ale personalităţii, majoritatea fiind cunoscute cititorului. Din când în
când apare un tip rar, şi pentru cei care colecţionează tipuri de personalitate este o
plăcere să îi vadă – Virginia, Geniul, Cel Neînţeles, Copilul Minune, Nu-mi Pasă,
14
ş.a.m.d.; şi chiar mai rare sunt tipurile cu adevărat involute şi convolute, care intră în
categoria tipului Nimeni-nu-mă poate-desluşi, cunoscut şi ca Sui Generis.
Priorităţi (ca „Tipuri” )

În 1972 la o conveţie Adleriană Internaţională la Ierusalim, Nira Kefir a introdu
conceptul de Priorităţi. Două publicaţii discută conceptul în detaliu (Brown, 1976; Kefir
& Corsini, 1974). Noţiunea de bază este că stilurile de viaţă pot fi împărţite/grupate în
patru categorii majore: oamenii sunt fie controlori, evitanţi, superiori sau fac pe plac.
Kefir este de părere că în trecutul îndepărtat al oricărui individ din aceste tipuri un
eveniment traumatic a generat un impas, precum a fi rănit de alţii. Din perspectiva ei, de
fapt nu ne îndreptăm spre un scop dorit, pe cât scăpăm de o situaţie ameninţătoare.
Aceasta este o perspectivă a fixării (eng. „imprinting”): un eveniment anume s-a
întâmplat cu mult înaintea amintirii noastre cele mai timpurii, care ne-a speriat atât de
mult încât este fixat permanent în pyche-ul nostru şi ne determină esenţa personalităţii.
În manualul de Jacqueline F. Brown (1976), descoperirea priorităţilor este o parte
a unui program din şapte paşi – patru părţi principale şi trei subseturi:
1. Limbaj corporal . Acest prim pas oferă indicii despre priorităţile persoanei.
Spre exemplu, o mişcare corporală ezitantă, (jerky) tresărită spune „Nu sunt
sigur(ă) de tine” – şi aceasta este un semnal al unei persoane care probabil este
un controlor. Pe de altă parte, o persoană zâmbitoare care priveşte în ochi
probabil este cineva care face pe plac.
2. Limbaj verbal. Următorul pas diagnostic este de a asculta cuvintele folosite de
persoană. Cineva care face multe judecăţi ale valorii, folosind cuvinte precum
„ar trebui să” şi „trebuie” este probabil un superior, în timp ce cineva cu
expresii problematice, precum „prea mult”, „tensiune”, ş.a.m.d. este probabil un
confrotaţionist. (confrontee)
3. Răspunsuri viscerale. Ca la încercarea de a desluşi scopurile copiilor, unde o
metodă este a determina reacţiile viscerale (gut) ale părinţilor; de exemplu, dacă
un părinte se simte iritat de un copil, foarte probabil că acel copil este un
15
captator de atenţie. La fel, reacţiile viscerale ale consilierului pot da o idee

despre ce tip de personalitate este consiliatul. Astfel, dacă cel dintâi se simte
provocat/pus la încercare (challenged), atunci cel mai probabil consiliatul este
un controlor; când consilierul se simte inadecvat, se poate ca celălalt să fie un
superior.
4. Prezentare şi reflex de recunoaştere. Acum consilierul lucrează cu clientul întru
a ajunge la o înţelegere de comun acord despre priorităţile celui de-al doilea.

Acest stadiu are trei părţi:
A. Discuţie introductivă (a teoriei)
B. Acţionare (joc de rol)
C. Ipoteze din partea amândurora (sau decizie finală: tipul de prioritate)
Simptome (ca „Priorităţi” )

Majoritatea dicţionarelor definesc simptomul în două feluri: ca substantiv folosit
general, şi ca substantiv referitor la patologic în sens medical.
Un exemplu simplu din Dicţionarul Colegiului American arată:”simptom, orice
fenomen sau circumstanţă care acompaniază ceva şi care serveşte la a-l dovedi (pe
acel ceva- n.t.); un semn sau indicaţie despre ceva. 2. Patol. un fenomen care provine
din şi acompaniază o anumită boală sau tulburare şi serveşte ca indicaţie despre
aceasta.”
Simptomele nevrotice sunt expresii ale logicii private a nevroticului, (care sunt)
diferite de comportamentele de bun simţ pe care acesta încă şi le menţine (Nikelly,
1971). În timp ce energia (thrust) generală a purtării nevroticului spune „Nu voi face
asta, pentru că stima mea de sine poate suferi”, simptomul nevrotic spune „Nu pot,
pentru că sunt bolnav(ă)”. (Krausz, 1959, p.112)
Întotdeauna fidel stilului de viaţă al individului, scopul simptomelor este fie de a
apăra (safeguard) stima de sine a individului, fie de a crea scuze/eschivări. Stima de sine
poate fi protejată afensiv sau defensiv – prin agresivitate şi prin distanţare. Psihologul
16
adlerian încearcă să determine scopul simptomului; cu alte cuvinte, împotriva cui sau a
ce ete îndreptat, faţă de cine sau ce este mişcarea de distanţare.
În stratagema „erou – martir – sfânt”, individul crează simptome ca şi lupte
interpersonale care pot fi duse, suferite sau depăşite pentru demonstrarea superiorităţii
eroice sau morale. Stratagema „atenţie – serviciu – dragoste” include acele simptome al
căror scop este de a primi atenţie – servicii – şi sau dragoste de la alţii. Stratagema
„puterii” ţinteşte spre manipularea altora şi este exemplificată cel mai clar de ieşirile
nervoase/istericalele copilului. „Răzbunare şi retribution” poate fi scopul simptomelor
ca în cazul văzut de unul dintre noi, în care o adolescentă se purta ca o nimfomană,
lăsând dovezi ale indiscrţiilor ei pentru, şi cerând bani (monies) pentru avorturi de la
părinţii ei „faini”.
Schizofrenie
După Adler schizofrenii, devreme în viaţă, au arătat o teamă de viaţă, crezându-se
incapabili de a aborda cele trei sarcini ale vieţii, familia, societatea şi ocupaţia. Aşadar
ei se retrag din realitate şi creează o lume a lor, în care se simt în siguranţă. Într-un sens,
schizofrenia este similară ca mecanisme cu visarea cu ochii deschişi. Băiatul care nu
poate concura în evenimentele atletice, dacă nu îşi găseşte satisfacţia în alte activităţi,
precum lucrul academic sau mecanic, îşi poate construi o lume imaginară (dar
temporară) în care străluceşte ca atlet, în timp ce schizofrenul se retrage în peştera sa
întunecată şi închide lumea exterioară ameninţătoare, mai mult sau mai puţin complet.
Kurt Adler (1979) vede schizofrenia ca o funcţie a centrării pe sine. El afirmă că
„Cu cât creşte dependenţa, dezvoltarea încrederii în propriile abilităţi va rămâne mult în
urmă, iar el va cere din ce în ce mai mult şi va aştepta ajutor de la ceilalţi pentru totul.
Avem atunci combinaţia imposibilă a aşteptărilor de la sine ridicate şi a atitudinii de
dependenţă, la o persoană care nu are curaj şi care se retrage din viaţă prin crearea
acelei condiţii bizare, cunoscută drept schizofrenie – o device protectoare pentru a
eschiva întâlnirea cu realitatea”.
17
Depresie
Posibil cel mai comun dintre toate sentimentele lăuntrice şi comportamentele
exterioare a nevroticilor este depresia. Adlerienii privesc aceste sentimente negative
care adunate dau depresie: vină, reproşuri de sine, sentimente de inadecvare serioasă şi
sentimente de deznădejde ca fiind comportament protector. Intenţia acestor sentimente
este de a susţine ficţiunea superiorităţii personale.
Sigur că această perspectivă trebuie că pare absurdă, în special celor care doresc
să găsească explicaţii biologice, hormonale sau de dietă, şi celor care explică depresia şi
simptome similare în termeni situaţionali, precum un deces în familie, lipsă de lucru, un
eşec în afaceri, şi altele asemenea. Această explicaţie nu îi va satisface nici pe cei care
pun semnul egal între depresie şi oboseală, scăderea rezistenţei, condiţiile atmosferice şi
climatul politic.
Depresia din unghiul adlerian, întotdeauna are două scopuri: (a) protejarea stimei
de sine a persoanei, şi (b) deprecierea mediului. În esenţă persoana deprimată spune:
„Eu sunt OK, tu nu eşti OK”. Depresia, atunci când este psihologică – şi nu negăm
posibilitatea ca în unele cazuri să fie o cauză biologică – este un atac asupra mediului,
de obicei o persoană din familie, dar uneori asupra întregii lumi.
Cele mai timpurii tentative de depresie se văd la dorinţa unui copil de a muri şi de
a fi rănit, aşa încât cuiva să îi pară rău pentru ce i-a(u) făcut copilului. Se vede când un
copil se înveleşte cu o pătură şi se uită în gol şi refuză să răspundă la apelul mamei
îngrijorate. Este o ieşire/istericală întoarsă spre înăuntru, pentru a răni pe altcineva prin
rănirea de sine. Poate fi un element de răzbunare dulce în depresie: pentru a face pe
altcineva să se îngrijoreze şi să se simtă stingher şi vinovat.
Fideli premisei noastre despre natura umană, depresia are un scop: a-l face pe cel
în cauză să se simtă bine şi pe alţii să se simtă prost. „Dar asta e o aiureală!” va
răspunde cineva deprimat, „Mă simt groaznic!” Adevărat, dar să ne amintim că
maochiştii suferă bucuroşi. Iar depresia este o tentativă masochistă de salvare a ego-ului
prin suferinţă, în acelaşi timp atacându-i şi pe alţii.
18
Depresia se găseşte de obicei la oameni „buni”, care se simt „neajutoraţi” şi care

acum pot „ataca” pe alţii cu „impuritate” prin suferinţa lor. Este, astfel, un mijloc de a-şi
demonstra sieşi cât de bun(ă) este („Uite cât de mult sufăr, brav(ă)) şi un mijloc de a-i
ataca pe alţii („Nu înţelegi că problema mea este din cauza ta?”). Depresia este
agresivitate. Singur că la început persoana deprimată vede această explicaţie ca nonsens,
deoarece este inconsistentă cu imaginea pe care persoana crede că o prezintă lumii.
Represie
Freud avea o noţiune de bază după care oamenii îşi „reprimă” inconştient anumite
informţii şi că, în consecinţă, nu realizează sensul ori scopul unor comportamente ale
lor. Un exemplu bun este a uita numele cuiva: după Freud, adevăratul motiv era că
persoana nu vroia să ştie, „inconştient”. Totuşi, Adler era de părere că persoana nu vroia
să ştie conştient ceva şi în consecinţă suprimă acea informaţie. Este aproape ca şi cum
persoana şi-a spus deliberat înainte de act: „Uită (de) asta!”
Care este adevărul? Este acest gen de uitare deliberat, după cum credea Adler, sau
nu este deliberat, după cum spunea Freud? Nu există o cale directă de şti adevărul, şi
deciderea valorii acestor subiecte disputate trebuie luată prin căi indirecte: astfel, dacă,
practic tot restul gândirii lui ĺdler are sens, atunci putem accepta validitatea acestui
punct (item) prin încredere generală, deşi nu avem dovezi; sau, dacă descoperim că
practica adleriană funcţionează bine, atunci putem accepta propunerile a căror validitate
specifică este necunoscută. Nu ştim cine are dreptate: doar raportăm/reproducem
(report) două perspective asupra dinamicilor represiei. Preferăm părerile lui Adler
pentru că, în comparaţie cu cele ale lui Freud, ele conferă mai multă responsabilitate
individului şi nu trebuie să afişăm o concepţie mistică precum „inconştientul”.
Indecizie
Una dintre cele mai frecvente probleme spuse terapeutului este inabilitatea de a se
hotărâ, de a decide.
19
Adler numea aceşti oameni „da – dar” şi a declarat că aveau o atitudine ezitantă
faţă de viaţă. Sunt pe graniţă, incapabili de a se decide; sau sunt aşezaţi pe două scaune,
ca atunci când cineva are soţ/soţie şi amant(ă) în acelaşi timp. Ceea ce lilpseşte este
curajul.
Curajul este abilitatea de a decide, de a risca. Viaţa în sine înseamnă riscuri, dar mulţi
oameni sunt evitanţi, ezitanţi şi în consecinţă şi în consecinţă ei nu vor risca. Cei care
privesc înapoi în timp şi spun „Dacă ….” Şi sunt preocupaţi de ceea ce ar fi putut face,
cei care spun „Acum sunt prea în vârstă”…. sunt deasemenea (şi ei) ezitanţi, evitanţi.
În terapie una dintre întrebările pe care le punem în general, şi urmarea, este cam
aşa:
- „Spui că nu eşti sigur(ă) dacă să îţi inviţi soacra să te viziteze?”
- „Da.”
- „Ce crezi că vei face?”
- „Chiar nu ştiu.”
- „Spune orice, de ex. 50 – 50 sau 60 – 40 – o presupunere.”
- „Oh, poate că e o şansă de 51% să o invit.”
- „Nu. Nu cred. Eu cred că este o şansă de 100% să o chemi.”
- „Cred că ai dreptate. Vreau să o chem, dar nu vreau, dar cred că o voi face.”
- „Sunt destul de sigur că o vei face. Acum chestiunea este daacă vrei să îţi facă
plăcere.”
Nevrozele ezitante, conform lui Adler, depind de încercarea persoanei de a

rezolva probleme în termenii ambiţiei personale vs. bun simţ comun. Este, într-un sens,
analogia liniei de pe tablă, pe care o folosea Adler ca să descrie viaţa. A merge în sus
este motorul (drive) creşterii, tras de scopuri şi împins de teamă, şi a merge la dreapta
este calea „inutilă”. Persoana este la mijloc şi poate merge spre dreapta în termenii
scopurilor şi câştigurilor personale spre stânga, în termenii comuniunii sociale.
Aceasta clarifică (acum) situaţia „da – dar”. Persoana care are de-a face cu o
problemă spune „da” (comuniune socială), dar apoi găseşte o scuză pentru a se
20
împiedica a face acel lucru şi spune „dar” – şi în acest fel rămâne îngheţat, incapabil a
se mişca. În terminologia mai veche astfel de indivizi erau priviţi ca având o problemă a
voinţei, o inabilitate de a lua decizii, şi erau denumiţi abulici (abuliacs) - însă din
perspectiva dinamică adleriană, nu vedem asta ca pe o boală deşi se întâmplă frecvent la
unii oameni ci, mai degrabă, problema este a unei persoane care nu se poate hotărâ a se
deplasa în direcţia inutilă, grandomană (self-aggrandizing) sau a răsfăţului de sine, sau
în direcţia utilă a comuniunii sociale.
Cei care stau la graniţă adesea nu vor să ia vreo decizie. „Ce vrei de la mine?”
spun ei, „Nu pot să mă decid”. Este un gen de imaturitate, o atitudine ezitatntă.
Asemenea indivizi îşi vor dezvolta o diversitate de sentimente pentru a –şi susţine
decizia intelectuală de bază de a nu se decide. Unul dintre ele este anxietatea. „Nu-mi
cere să fac ceva.” Spune o astfel de persoană, „pentru că sunt prea emotiv(ă)”. Acesta
este un caz clar de emoţii care susţin o decizie intelectuală. A aborda problema direct ar
necesita o decizie. Pentru a-şi proteja stima de sine, oamenii trebuie să îşi dezvolte un
sentiment subiectiv, aşa încât ei vor simţi că nu a fost vina lor că nu puteau face faţă
vieţii; şi aşa ei sunt „emotivi”, „obosiţi”, „epuizaţi”, „tensionaţi”, „anxioşi”. A-ţi fi
teamă de eşec este ceva normal; însă a refuza să lupţi aşa încât să nu poţi câştiga şi
(nici) pierde la jocul vieţii este un exemplu clar de a fi un evitant, având o atitudine
nevrotică faţă de viaţă.
Cel ce se îndoieşte încearcă să păstreze status-quo-ul – a evita o confruntare. „Nu
ştiiu” spune această persoană vieţii, „nu mă sâcâi acum”. Între timp viaţa merge mai
departe. Aşa cum a învăţat Alice în Ţara Minunilor, dacă stai nemişcat(ă) viaţa trece pe
lângă tine. Ezitanţii pierd multe ocazii; şi pe nesimţite încep să creadă că este prea târziu
pentru ceea ce vor să facă.
Uitare
„Am uitat” spune un copil referitor la sarcini nerezolvate sau teme pentru acasă.
Neîndoielnic el a uitat şi neîndoielnic dacă şi-ar fi amintit atunci ar fi făcut acea
obligaţie. Dar o astfel de „uitare” este foarte dubioasă: nu ne putem îndoi că acel copil
21
„a vrut” să uite şi nu a realizat. Această uitare înseamnă de fapt că persoana nu a vrut să

îşi amintească.
Mintea este un instrument aşa de flexibil şi minunat încât putem şterge din ea
ceea ce este nedorit şi deranjant, şi astfel „uitarea” este în acelaşi timp onestă (persoana
simte subiectiv, că a uitat cu adevărat) şi nesinceră spunându-se în acelaşi că persoana
chiar nu a vrut să-şi amintească. Perspectiva adleriană asupra inconştientului este a
realiza ceva, a fi conştient de ceva este într-un continuu şi este o funcţie a ceea ce este
cunoscut ca „setul” – sau atitudinea pe care o avem. Aşadar un copil uită rar activităţile
plăcute şi adesea uită sarcinile neplăcute. Uitarea este aşadar în serviciul intelectului, la
fel ca (şi)emoţiile. Însă adlerienii nu văd neconştientul ca un aspect separat al
personalităţii, ci doar ca o zonă a conştiinţei mai slabe, pe un continuu de la
conştientizare extremă la uitare completă.
2. Diferenţierea Psihologică a Tulburărilor Psihopatologice

Rudolf R. Dreikurs
Diferenţierea tulburărilor mentale sau psihopatologice a fost făcută în trecut în

principal pe baza simptomelor. Psihiatria a fost mai întâi – şi pentru mult timp exculsiv
– preocupată de descrirea diferitelor tipuri de tulburări şi simptomele acestora.
Tentative de a defini grupe au dus la stabilirea a trei tipuri majore de tulburări, care sunt
şi astăzi recunoscute în diferenţele lor fundamentale. Ele sunt nevrozele, psihozele şi
personalităţile sau stările psihopate. O înţelegere dinamică şi psihologică a fost realizată
mai întâi la nevroze. În pofida cercetărilor extensive pentru a pătrunde în mecanismul
psihozelor, încă nu s-a ajuns la o înţelegere general acceptată a dinamicilor lor.
Personalităţile psihopate încă generează confuzie totală, deşi psihiatrii încearcă să le
clarifice şi să le înterpreteze psihologic.
Psihologia individuală şi-a adus contribuţia spre înţelegerea diferitelor tulburări.
Alfred Adler ne-a îndreptat atenţia spre defectele interesului social, spre stilul de viaţă
eronat sau descurajarea ce pot fi găsite în orice caz de tulburare mentală sau emoţională.
22
Totuşi, acest trecut comun al tulburărilor psihopatologice conduce adesea la o referinţă

simplificatoare pentru toate aceste tulburări. Nevroticii şi psihoticii sunt menţionaţi
deseori în aceeaşi oală cu criminalii, beţivii şi perverşii, indicându-le deficienţele
comune.
O diferenţiere între ele a fost până acum, încercată rareori, deoarece suntem
fundamental mai interesaţi de pacientul individual şi personalitatea sa unică decât de
gruparea sau clasificarea mai mult sau mai puţin artificială. Cu toate acestea, pasul spre
o demarcare clară şi o înţelegere a diferenţelor fundamentale pare a fi necesar. Teoria şi
tehnica psihopatologiei individuale ne oferă o cheie pentru o înţelegere dinamică,
căutată astăzi de psihiatrie în general. Dacă putem lumina structura fundamentală a
tuturor tulburărilor psihiatrice, dacă putem ajunge să înţelegem psihozele şi
personalităţile psihopate la fel de bine cum înţelegem nevrozele, se poate evita multă
confuzie în gândirea noastră şi domeniul psihiatriei pe ansamblu.
Diferenţiere generală
Din cauza lipsei altor criterii, diferenţierea diferitelor tulburări s-a bazat frecvent
pe presupusa diversitate a gradului. Totuşi, distincţia dintre nevroză şi psihoză nu este
una cantitativă. Nu este admis să se spună că o nevroză este atât de severă încât este
“aproape” o psihoză. Cazurile psihotice pot fi aşa de discrete că sunt tulburate foarte
puţin în simptome şi funcţii, putând continua să lucreze şi să se menţină în circulaţia
socială, în timp ce o nevroză poate fi aşa de severă încât să îl ţină pe pacient la pat şi să
producă invalidarea completă. Diferenţierea dintre psihoză şi nevroză este structurală.
La fiecare dintre ele conflictele sunt rezolvate, sau măcar abordate, în mod diferit.
Toate conflictele oricărei fiinţe omeneşti sunt conflicte sociale, rezultând dintr-o
perturbare sau tensionare a relaţiilor sociale ale individului, afectându-i integrarea în
comunitate şi obstrucţionându-i participarea la funcţiile sociale. Se pare că natura
conflictului social şi atitudinea individului faţă de propria inadaptare socială fac
distincţia între diferitele tipuri de tulburări psihiatrice. În fiecare caz găsim interesul
social restricţionat. Totuşi, această restricţionare nu este uniformă. Iarăşi, nu este o
23
chestiune de grad. O persoană suferind de nevroză poate avea mai mult sau mai puţin
interes social decât un psihotic, şi chiar decât un criminal. Gradul de descurajare, al
sentimentului de inferioritate şi al antagonismului social pot fi exprimate în severitatea
cazului, dar nu în tipul tulburării. Structura conflictului intern este diferită pentru fiecare
tip.
Din faptul că adaptarea noastră socială rămâne incompletă, cu toţii avem conflicte
privitor la participarea noastră socială. Acest conflict este văzut de unii ca o expresie a
inabilităţii fundamentale a omului de a deveni o adevărată fiinţă socială. Nu pare a fi
vreun motiv de a asuma un obstacol intrinsec în natura umană care să-l împiedice pe om
să se adapteze la atmosfera socială în care trăieşte şi care îl face ceea ce este, adică
uman. Ştim, deasemenea, factorii care împiedică în fiecare caz dezvoltarea armonioasă
a personalităţii sociale. Ştim obstacolele în dezvoltarea interesului social suficient, mai
precis sentimentele de inferioritate şi descurajare.
Putem urmări creşterea socială a indivizilor când îi conducem afară din complexul
de inferioritate şi îi ajutăm să îşi schimbe stilurile de viaţă eronate, care s-au bazat pe
interpretarea lor greşită a logicii traiului în comun. Vechea zicală, “Spiritul vrea, dar
corpul e slab” caracterizează neadaptarea socială generală într-o epocă a istoriei omului
când omul încă nu a învăţat să trăiască în pace cu semenii săi. Acest conflict evident,
între “spirit” şi “corp” este punctul crucial al investigaţiei noastre.
S-au făcut multe tentative pentru a înţelege acest conflict interior descoperit la
mulţi dintre contemporani, generat de adaptarea lor socială inadecvată. Freud a descris
Supra-Eul ca instanţă a valorilor şi idealurilor sociale, ce intră în conflict cu nevoile şi
pulsiunile (drive- lb.engl.) Eului, forţând acele tendinţe, care nu sunt acceptabile social
în inconştient, Id-ul. În termeni mai populari, conflictul este recunoscut ca existând între
conştiinţă şi “slăbiciunile” sau “erorile” unui individ.
Adler a clarificat considerabil problema, formulând-o în termenii Bun simţ Comun
şi Simţ Privat. Prin bun simţ comun înţelegem gândirea noastră în comun, participarea
noastră la ideile generale, valorile şi morala acceptată de întregul grup de care
aparţinem. Individul normal ştie ce trebuie să facem, ce este corect şi ce este greşit, cum
24
trebuie să te porţi şi să acţionezi. Însă foarte puţini acţionează mereu conform propriei
înţelegeri, propriului bun simţ comun. În timp ce nu negăm, în principal, dezirabilitatea
unui anumit comportament, nu urmăm acest model dacă înţelegerea noastră despre noi
înşine ne duce în altă direcţie. Ceea ce gândim despre noi înşine nu conduce întotdeauna
spre a ne urma bunul simţ comun. Trebuie să munceşti; dar dacă te consideri incapabil
de a face o treabă bună, te poţi înfrâna de la muncă. Simţul privat, cum îl numea Adler,
intră în conflict cu regulile generale ale acordului comun.
Se poate exprima bine prin propoziţia “Ştiu cum trebuie să te porţi; dar asta este
adevărat doar pentru ceilalţi; eu unul câştig mai mult dacă mă port diferit.” Interesul
celorlaţi, al comunităţii, intră în conflict în aceste situaţii cu ceea ce individul consideră
că este interesul său. Scopurile sale, interferează cu disponibilitatea lui de a se acorda la
cerinţele sociale, la evoluţie. În loc de a-şi urma interesul social, el este preocupat de
propria securitate, de prestigiul său.
Aceste conflicte universale îşi găsesc diferitele răspunsuri în diversele tulburări
psihiatrice. Persoana nevrotică întâmpină conflictul ascunzându-şi Simtul privat de
propria conştiinţă, prin a nu-şi admite tendinţele când acestea intră în conflict cu a sa
conştiinţă, cu bunul (său) simţ comun. Ea caută alibiuri pentru a-şi scuza limitările
sociale. Dacă această descriere este corectă, şi avem toate motivele să credem că este,
atunci ea duce la concluzia că suntem nevrotici cu toţii, fundamental şi structural.
Atunci este numai o chestiune de grad dacă alibiurile şi lipsa noastră de participare
socială sunt mai mult sau mai puţin vădite şi impresionante. Linia dintre normal şi
patologic nu este foarte distinctă . Poate fi trasată de existenţa sau nonexistenţa unui
sentiment subiectiv de a fi bolnav. Dacă boala sau simptomele de boală sunt folosite ca
alibi, diagnosticul de nevroză este justificat.
Persoana care ajunge psihotică suferă de conflicte similare. Totuşi, în cazul său,
răspunsul la conflict este diferit. În anumite condiţii, fie pe baza unei inferiorităţi
organice a sistemului nervos central, şi a infecţiei sau oboselii, a agenţilor toxici sau
leziunilor cerebrale, un individ poate fi în stare să îşi rezolve conflictul interior
schimbându-şi, temporar sau indefinit, recunoaşterea bunului simţ comun. Prin deliruri
25
sau halucinaţii se poate impresiona pe sine cu o realitate asumată, care astfel se

conformează simţului său privat. Ea trăieşte într-o lume proprie, în care scopurile sale
personale îşi găsesc justificarea completă. Ea nu mai aderă la logica vieţii; îşi are
propria logică, pe care nu o împărtăşeşte cu altcineva.
Personalitatea psihopată, aşa cum o înţeleg eu, este tot o persoană care deviază în
acţiunile sale de la logica traiului comunitar, de la obligaţiile sociale la care este expusă.
Cu toate acestea, spre deosebire de nevrotic, nu are conflict interior. Nu a reuşit să îşi
dezvolte suficient bun simţ comun. Neagă logica altora, nu le acceptă niciodată valorile
şi morala, şi îşi consideră propriile interese drept singura motivaţie care contează.
Aşadar nu are nevoie de alibiuri şi îşi etalează interesele şi tendinţele.
Există o anumită fluctuaţie şi suprapunere a acestor trei grupe de tulburări ale
personalităţii, care vor fi discutate în detaliu mai târziu. Totuşi, din motive practice,
aceste distincţii pe care le-am formulat rămân adevărate. Ele explică diferenţele de
comportament ale acestor tipuri de tulburări. Problema o pătrund doar nevroticii,
psihopaticul şi psihopatul neralizând conflictul. Această realizare se evită în primul caz
ajustând bunul simţ comun, iar în celălalt caz neavând un asemenea simţ. Desigur,
conflictul există în fiecare caz, dar nu este recunoscut ca atare. Psihoticul suferă de ceea
ce el crede că este realitatea, iar psihopatul suferă de societatea însăşi. Nici unul nu se
consideră bolnav, cel puţin nu privitor la conflictele sale. Aşadar, niciunul nu cere ajutor
sau nu vrea să accepte tratament.
Numai nevroticul îşi recunoaşte tulburarea, şi o foloseşte şi beneficiază de ea.
Există excepţii de la această regulă în orice grup, după cum unele personalităţi
psihopate se pot purta, în anumite faze ale vieţii lor, ca nevroticii; şi chiar pacienţi
psihotici, fie înaintea dezvoltării complete a psihozei, fie în perioada revenirii, pot
acţiona mai mult ca nevroticii. Această distincţie are şi implicaţii importante pentru
tratament şi terapie.
26
3. O integrare a diagnosticelor DSM-III-R şi a formulărilor de caz adleriene
Len Sperry şi Michael P. Maniacci
Dacă psihologia adleriană va fi acceptată în cercetarea clinică contemporană şi în

practica acestui deceniu, adlerienii trebuie să vorbească un limbaj comun cu alţi
profesionişti. Psihologia individuală este o teorie cu o bază diversă, integrând în
premisele sale de bază perspective psihodinamice, cognitive, comportamentale şi
existenţiale. Deşi este adevărat faptul că Adler nu considera clasificările diagnostice ca
fiind esenţiale în evaluarea şi tratamentul indivizilor, practica contemporană devine din
ce în ce mai atent monitorizată şi credibilitatea profesioniştilor devine un standard
important (Sperry, 1989; Sperry, Gudeman, Blackwell şi Faulkner, 1992). Psihologia
individuală, prin diversitatea premiselor sale, le oferă clinicienilor ocazia de a face
evaluări din multe perspective diferite.
Aşa cum descria Sperry (1989), există (cel puţin) două componente ale
formulărilor de caz, „diagnosticul” (DSM-III-R) şi „explicaţia” sau „clinicul” (de
exemplu, adleriană, freudiană, etc.). Ambele pot fi aplicate în moduri utile şi
productive. Una din premisele de bază ale psihologiei individuale este că aceasta este o
psihloogie a utilului, nu a posesiei (Mosak şi Shulman, 1967), şi dată fiind această
premisă, nu clasificarea şi diagnosticul per se ar trebui să fie problema pentru adlerieni,
ci mai degrabă contează cum sunt folosite datele. Formulările de caz şi diagnosticele nu
mai trebuie să fie la fel de reducţioniste şi limitate ca scop ca în trecut.
Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (1987) oferă
clinicienilor în general, şi practicienilor alerieni în particular ocazia de a folosi un
sistem de clasificare multiaxial care este binevenit de flexibil. Prin utilizarea unui sitem
pe cinci axe, clienţii pot fi evaluaţi într-o varietate largă de zone. Psihologia adleriană şi
cele cinci axe ale sistemului DSM-III-R sunt compatibile, dacă sunt utilizate precaut şi
27
de către clinicieni experimentaţi. Sistemul multiaxial, aşa cum este descris aici, nu
intenţionează să înlocuiască evaluarea stilului de viaţă (Powers şi Griffith, 1987;
Shulman şi Moasak, 1988), ci mai degrabă să o îmbogăţească. Prin practică şi
antrenament, cele două perspective ale psihologiei individuale şi DSM-III-R se pot
completa reciproc, într-un mod elegant.
O trecere în revistă a Sistemului cu Cinci Axe
DSM-III-R foloseşte un sitem cu cinci axe. Fiecare axă va fi discutată pe scurt

mai jos.
Axa I. Conform manualului, Axa I este pentru „Sindroame clinice şi Coduri V”.
Axa I ar include o enumerare, conform criteriilor din manual, a simptomelor majore
care interferează cu funcţionarea clientului. Anxietatea, schizofrenia, abuzul de
substanţă şi alte asemenea tulburări sunt enumerate aici. În plus, Codurile V sunt incluse
aici drept codurile de la sfârşitul manualului „care nu sunt atribuibile unei tulburări
mentale”, dar sunt în continuare în centrul atenţiei (p. 16). Probleme maritale, probleme
dintre părinţi şi copii sau probleme ocupaţionale sunt tipuri de coduri incluse.
În psihologia adleriană, diagnosticele de pe Axa I ar reprezenta problemele
prezentate. Ele ar fi determinate prin examinarea (parţială) a ceea ce Dreikurs numea
condiţia subiectivă (Dreikurs, 1954). Terapeutul permite clientului să discute despre
ceea ce îl deranjează:
Când intervievăm pacientul pentru prima dată, îl lăsăm să vorbească despre

condiţia sa, despre simptomele sale, despre disconfortul şi discfuncţiile sale. El ne
oferă astfel ceea ce noi numim „Condiţia Subiectivă”. Ştim astfel cum se simte el,
ce trăieşte, ce caută (p. 80).
28
Trecerea de la înţelegerea problemelor prezentate (condiţia subiectivă) la un diagnostic

DSM-III-R este una relativ directă: lista plângerilor se potriveşte cu criteriile
diagonstice.
Axa II. Axa II e destinată „descrierii trăsăturilor de personalitate” (p. 16) şi

DSM-III-R îi obligă pe clinicieni să noteze trăsături dominante de personalitate şi
mecanismele de apărare caracteristice. Aici este momentul în care problemele
prezentate sunt legate de modelul de personalitate, de exemplu paranoid, schizoid,
pasiv-agresiv, antisocial, ş.a.m.d.. Regula de bază pentru condiţiile de pe Axa II este
aceea că dacă plângerile clienţilor sunt despre lucruri care li se întâmplă (de exemplu
temeri, gânduri bizare, insomnie, etc.), diagnosticul probabil este o condiţie de pe Axa I.
Dacă aceştia se plâng mai ales de inabilitatea lor de a funcţiona din cauza altora (de
exemplu dau vina pe parteneri, slujbe, etc.), diagnosticul probabil este pe Axa II. Un
scurt exemplu este clientul care se plânge de o incapacitate a sa de a se opri din spălatul
pe mâini. El spune că nu poate controla ce se întâmplă, prin urmare diagnosticul
probabil ar fi o Tulburare Obsesivo-compulsivă pe Axa I. Totuşi, dacă el spune că soţia
nu este suficient de organizată, copiii săi sunt prea sălbatici şi că lui îi este greu să fie
spontan („Altora le place aşa ceva – mie nu”), diagnosticul ar putea fi mai potrivit pe
Axa II, o Tulburare de Personalitate Obsesivo-Compulsivă.
În termeni adlerieni, diagnosticele de pe Axa II oferă o fărâmă din stilul de viaţă.
Cu un anume set de onvingeri, clienţii vor prezenta un stil particular.
Axa III. A treia axă e destinată condiţiilor fizice sau tulburărilor care pot fi
„potenţial relevante înţelegerii sau rezolvării cazului” (p. 18). Diabetul, bolile cardiace,
problemele cronice de coloană vertebrală, hipotiroidismul, etc., vor fi enumerate aici.
Aceste condiţii necesită un diagnostic medical şi, fără un consult, clinicienii care nu au
pregătire medicală ar trebui să enumere aceste condiţii pe Axa III numai din istoric sau
sub îndrumarea unui medic. Folosirea acestei axe este opţională (începând cu DSM-IV,
ea este obligatoriu de menţionat – n. trad.).
29
În psihologia adleriană, Axa II ar oferi informaţii despre inferiorităţile organice,

condiţiile medicale, sau alte condiţii potenţial invalidante pe care indiviziii le pot
percepe subiectiv ca situaţii suprasolicitante (Adler, 1956).
Axa IV. A patra axă utlizată în DSM-III-R evaluează stresorii psihosociali care
acţionează asupra clientului. Scala de Severitate a Stresorilor Psihosociali de la pagina
11 a manualului oferă evaluări care oferă ocazia clinicienilor de a-şi înţelege nu numai
clienţii, ci şi mediile lor sociale. Se foloseşte o scală de evaluare cu şase puncte, de la 1
(fără stresori) la 6 (circumstanţe catastrofice).
Psihologia individuală subliniază de mult timp înţelegerea oamenilor în mediul
lor social. Adler (1956) se referea la înţelegerea „factorului exogen” (p. 296). De fapt, el
a enumerat zece „ocazii tipice pentru apariţia unei nevroze sau psihoze”, care sunt
similare cu cele din Scala Stresorilor Psihosociali din DSM-III-R (Adler, 1956, p 296-
297).
Axa V. Ultima axă folosită în DSM-III-R se referă la evaluarea funcţionării
globale în viaţă a clienţilor. Scala de Evaluare a Funcţionăriii Globale (GAF) se află în
pagina 12 a manualului şi desemnează o valoare numerică nivelului de funcţionare, cu
valori care variază de la 1 la 90. Scorurile între 81-90 ar indica o funcţionare fără
simptome; scorurile între 1-10 ar indica o ameninţare serioasă pentru sine sau ceilalţi.
Axa V este deasemenea opţională (începând cu DSM-IV, ea este obligatoriu de
menţionat – n. trad.).
Componenta corespondentă în psihologia adleriană pentru scala GAF ar fi o
evaluare a Sarcinilor Vieţii. În timp ce Axa I examina condiţia subiectivă, această axă ar
reprezenta ceea ce Dreikurs numea „Situaţie Obiectivă”:
Astfel examinăm „Situaţia Obiectivă” a pacientului. Dorim să aflăm câmpul în
care el se mişcă, condiţiile în care trăieşte, cum funcţionează de fapt în prezent. Adler
ne-a oferit un cadru pentru o astfel de examinare, arătând cele trei sarcini ale vieţii care
includ toate acţiunile şi străduinţele umane. (p. 80).
30
Înţelegerea Axei V aduce şi un alt beneficiu – îi ajută pe clinicieni să scadă

rezistenţele. Adler (1956), Dreikurs (1954) şi alţi adlerieni, au definit caracteristica de
bază a rezistenţei ca fiind o nealiniere de scopuri dintre client şi terapeut. Scala GAF
oferă două scoruri, nivelul curent al funcţionării şi cel mai bun nivel al funcţionării –
sau reperul – din ultimul an. O discrepanţă între nivelul prezent şi cel mai înalt nivel din
ultimul an este de obicei concludentă pentru o condiţie acută cu un prognostic bun.
Prognosticul pentru un individ cu un episod depresiv major şi scor GAF prezent de 40 şi
unul de 70 în ultimul an, ar avea un prognostic şi evoluţie mai puţin rezervate decât un
individ cu un scor GAF 45 în ultimul an. Clinicianul abil va lua în considerare scorurile
GAF pentru stabilirea scopurilor tratamentului, alegerea intervenţiilor şi stabilirea
duratei şi ritmului de tratament. De exemplu, o femeie al cărei scor curent şi din ultimul
an pe scala GAF este de 41 poate să nu aibă aceleaşi scopuri în terapie ca una care are
un scor curent de 55 şi un reper de 85 în ultimul an. Clinicienii care determină scopurile
tratamentului fără examinarea scorurilor GAF şi fără a câştiga colaborarea din partea
clienţilor pot avea parte de o rezistenţă excesivă.
Integrarea Sistemului cu Cinici Axe într-o Formulare de Caz Adleriană
Adunarea celor de mai sus într-o formulare de caz unificată presupune practică şi
supervizare, dar odată învăţată, ea se poate dovedi foarte utilă. Pe scurt, o astfel de
integrare ar fi cam aşa:
Un client cu un stil de viaţă particular (Axa II) a întâlnit o situaţie pentru care el
sau ea nu este pregătit adecvat (Axa IV). Pentru a se proteja, clientul selectează un
anume grup sau cluster de simptome pentru a le folosi în ocolirea cerinţelor şi crearea
distanţei (Axa I). Ce simptome alege poate fi în parte datorat unei inferiorităţi organice
sau unei situaţii apăsătoare, ca de exemplu un handicap (Axa III). Se poate evalua cât de
adecvat întâmpină clientul sarcinile vieţii. Gradul de implicare la care el sau ea se
aşteaptă să revină se poate evalua, pentru a obţine un barometru rapid al gradului de
interes social din prezent şi pentru a ajuta la alinierea scopurilor tratamentului (Axa V).
31
Într-o astfel de formulare, nu se încalcă principiile psihologiei individuale, iar

adlerienii pot fi integraţi în practica clinică contemporană şi astfel îşi pot face auzite
conceptualizările şi ideile într-un limbaj comun cu al colegilor lor. O investigare a
stilului de viaţă prin metode tradiţionale ar completa numai formularea.
Un exemplu de caz. Mary s-a prezentat la terapie la puţin timp după aniversarea a
36 de ani, datorită unor insatifacţii maritale şi a unor perioade din ce în ce mai mari în
care se simţea „la pământ” şi plină de lacrimi. Ea era căsătorită cu cel de-al doilea soţ de
optsprezece ani, avea trei copii – unul din prima căsnicie – şi nu a lucrat niciodată mai
mult de trei săptămâni, când a avut o ocazie imediat după mariajul cu al doilea soţ.
A fost cea mai mare dintr-o familie cu patru fraţi şi a spus că tatul său bea excesiv
şi a fost (în câteva ocazii) foarte abuziv. Răspunsul ei la întrebarea despre fricile
copilăriei din Inventarul Stilului de Viaţă (Mosak şi Shulman, 1988) a fost „tata ne
ameninţa că ne împuşcă cu un pistol”. O sarcină anterioară primei căsnicii i-a permis să
scape de sistemul său familial disfuncţional. Ea a reuşit să termine liceul, a divorţat de
primul soţ, s-a recăsătorit şi a avut la scurt timp încă doi copii.
Acuzele ei prezente erau disforie persistentă, plâns facil, o agravare a problemelor
ei cronice cu coloana vertebrală inferioară şi o satisfacţie crescândă faţă de distanţarea
emoţională şi modul dominator de a fi ale soţului. Surprinzător, ea i-a cerut soţului să
plece din casa lor, dar pretindea că era cu adevărat „slabă, ba chiar incapabilă”. Ea a
renunţat să socializeze, se simţea incapabilă să muncească – „din cauza spatelui meu” –
şi devenise din ce în ce mai deprimată.
Formularea de caz conform DSM-III-R a fost:
Axa I: 300.40 Distimie, tip secundar, debut tardiv; 316.00 Factori psihologici
care afectează condiţia medicală; V61.10 Probleme Maritale
Axa II: 301.90 tulburare de Personalitate FAS (depenedentă şi tip auto-distructiv)
Axa III: Durere cronică a coloanei vertebrale inferioare (din istoric)
Axa IV: Stresori psihosociali – probleme maritale şi mezinul care începe şcoala
Severitate: 3 – Moderată (predominent datorată circumstanţelor)
32
Axa V: Scor Gaf curent – 51

Cel mai mare scor GAF din ultimul an – 65
Discuţie. Mary a fost prima născută şi a încercat să preia controlul asupra familiei
sale de origine. Cu cât încerca mai mult, cu atât familia devenea mai disfucnţională. Pe
măsură ce-şi asuma mai multă responsabilitate, mama sa s-a „îngropat” într-o slujbă
permanentă şi tatăl său a băut mai mult. Ea a „evadat” în două mariaje cu bărbaţi reci,
uneori abuzivi, care-i permiteau ei să ia conducerea, în timp ce ei şi-au dezvoltat vieţi
active în afara familiilor. Ea a avut puţine ocazii de a lucra în afară de casă sau de a
dezvolta contacte în exterior. Problema ei cu coloana a debutat când era foarte tânără.
Ea o descrie ca fiind un „blestem de familie” care a afectat toate femeile din familia ei.
Stilul de viaţă al lui Mary a fost o combinaţie de tipuri victimă/inadecvată/pleaser
(Mosak, 1971). În ciuda faptului că era criticată şi abuzată, ea în continuare încerca, dar
nu reuşea, să le facă pe plac celorlalţi. Credea că este o „proastă”, needucată, şi că nu
avea viitor. A recunoscut că „alegea rataţi” şi că se simţea vinovată când lucrurile
mergeau bine pentru ea, încluzând situaţiile care nu-l implicau pe soţ. Un astfel de stil
de viaţă se potriveşte cu Tulburările de Personalitate Dependentă şi Auto-distructivă din
DSM-III-R (a se reformula diagnosticul pe DSM-IV – n. trad.).
Date fiind aceste convingeri existente, alegerea simptomelor pe Axa I devine mai
uşor de înţeles. Ea şi-a ales un bărbat pe care, la fel ca şi pe tatăl său, nu-l putea
mulţumi – Problema Maritală. Mary îşi foloseşte inferioritatea organică pentru a scăpa
de responsabilitatea sarcinii muncii şi, prin urmare, îşi întăreşte convingerea că trebuie
să stea cu soţul său – Factorii psihologici care afectează condiţia medicală. Sub stres,
tensiunea se concentrează pe organul său cel mai slab (Adler, 1956). Ea apare deprimată
şi fără speranţă, şi ripostează pasiv – distimia.
Factorul exogen pentru criza prezentă a fost cea de-a cincea aniversare a
mezinului. El mergea la şcoală şi nu-i mai lăsa ei nimic de făcut în timpul zilei. În plus,
ea ajunsese la ceea ce Powers şi Griffith (1987) numesc „număr important” (p. 226):
avea aceeaşi vârstă când mama ei a plecat prima dată să lucreze şi a lăsat-o pe Mary
33
acasă pentru a avea grijă de ceilalţi. Mama „a plecat” când mezinul a început şcoala.
Aceste tabele interne de timp i-au dat lui Mary sentimentul că trebuia să facă o mişcare
similară, dar s-a simţit inferioară şi incapabilă să ducă la capăt aşa ceva. Deşi ea a arătat
curajul de a-l evacua pe soţ, i-a lipsit încrederea pentru a face următorul pas.
În sfârşit, Mary avea dificultăţi considerabile cu sarcinile vieţii. Ea a evitat lucrul,
şi-a limitat contactele sociale, şi se afla într-o căsnicie disfuncţională. Deşi ea a putut să
menţină un grad de stabilitate în anul ce a trecut, a rămas nefericită. Odată cu ziua de
naştere şi plecarea la şcoală a celui mic, situaţia s-a deteriorat.
Concluzie
DSM-III-R este compatibil cu psihologia individuală. Dacă adlerienii vor să aibă

un loc în practica clinică contemporană, adaptarea este esenţială. Una din afirmaţiile de
bază ale psihologiei individuale susţine că este o psihologie a folosului şi, dată fiind
această axiomă, nu diagnosticul şi clasificările în sine ar trebui să fie problema, ci felul
în care se folosesc datele. Dacă este folosit ci înţelepciune, formulările de caz conform
DSM-III-R pot îmbogăţi psihologia individuală şi pot oferi un teren mai mare pentru
comunicarea cu alţi profesionişti.
4. Diverse Scopuri ale Simptomelor
Harold H. Mosak şi Bernard Shulman
În medicină un simptom este o problemă ce acompaniază sau rezultă dintr-o

boală şi serveşte ca ajutor la diagnosticarea unei asemenea boli. Conceptul după care un
simptom poate avea un scop este familiar medicinei. Spre exemplu, scopul diareei este
34
de a elimina iritantul din tractul intestinal; al durerii este de a semnala că ceva e în

neregulă; al tusei este de a elimina material străin din trahee.
Alfred Adler a făcut presupunerea de bază după care „Nu putem gândi, simţi, dori
sau acţiona fără perceperea unui scop.” (1, p. 3) El considera afirmaţia următoare o
propunere a psihologiei individuale: „Fiecare fenomen psihic, dacă ne oferă o înţelegere
a persoanei, poate fi abordat şi înţeles dacă e privit ca pregătire pentru un scop.” (1, p.
4) Un simptom psihic, ca orice alt fenomen psihic, are un scop şi poate fi pătruns cel
mai bine dacă îi este aflat scopul.
Uneori e mai uşor să se vadă simptomele ca şi comportament reactiv, decât ca
având un scop. Pentru a ilustra, anxietatea poate fi privită ca o reacţie la un pericol
perceput; depresia, ca o reacţie la descurajare. Totuşi, în cazuri în care astfel de reacţii
sunt exagerate, foarte prelungite sau nepotrivite, această perspectivă nu oferă un indiciu
pentru înţelegere.
Punctul de vedere al lui Freud a fost că „Un simptom este un semn şi un substitut
pentru o gratificare instinctuală care a rămas în suspensie (latentă – n.t.); este o
consecinţă a procesului de reprimare (6, p. 20). „Uneori simptomele devin valoroase
pentru ego deoarece ele obţin pentru ego, nu unele avantaje, ci o gratificare narcisică la
care altfel ar renunţa.” Astfel obsesionalul îşi foloseşte simptomele pentru a se simţi
„mai bine decât alţii pentru că este în mod special curat sau în mod special
conştiincios.” Freud numeşte aceasta epinosic sau cîştigul secundar al nevrozei (6, p.
36). Astfel, Freud a recunoscut şi el că simptomele au o valoare pentru pacient, dar a
preferat să le privească în principal ca şi compromisuri făcute cu instinctele (pulsiunile
– n.t.), şi doar secundar ca având un scop.
În ochii psihologului individual, principala semnificaţie a simptomului rezidă în
serviciul pe care-l face individului în străduinţa acestuia spre scop. Adler, în discuţiile
despre exemple clinice, a menţionat frecvent scopul sau „intenţia secretă” a folosirii
simptomului. În acest fel, un simptom e descris ca mijlocul de a asigura un triumf, sau
retragerea din faţa pericolului, reproş, crearea ficţiunii unei superiorităţi (1, pp. 11-13),
35
oferirea unei excepţii la cerinţele realităţii (1, p. 23); „a forţa mediul în servicul său” (1,
p. 38); „a-i face pe alţii să se preocupe continuu cu el” (1, p. 55).
Părerile lui Adler au fost prezentate mai sistematic de soţii Ansbacher. Scrierile
sale despre funcţia simptomelor nevrotice sunt organizate într-un capitol (2, pp.263-
280). Toate simptomele sunt văzute ca servind drept protecţii pentru stima de sine, sau
ca pretexte. Un mod de a o realiza este prin agresivitate, mai exact prin: deprecierea
altora, ca în perversiunile sexuale; acuzarea altora pentru erori imaginate, etc.; şi
acuzare sine şi vină nevrotică.
Un alt mod de protecţie este prin „distanţare”, pentru care sunt recunoscute patru
categorii: „a se mişca înapoi”, care include sinuciderea, agorafobia, roşeaţa compulsivă,
migrena, anorexia nervosa, etc.; „a sta nemişcat”, ca în impotenţa psihică, astmul
psihogenic, atacuri de anxietate, compulsii, etc.; „ezitare şi mişcare înainte-şi-înapoi” ca
în toate metodele de omorât timpul, precum amânarea, compulsiile, pedanteria
patologică; şi „construirea de obstacole”, în principal simptomele psihosomatice.
Adler priveşte simptomul ca pe o expresie ce este mereu în acord cu stilul de
viaţă al pacientului, atitudinile sale de bază faţă de viaţă. Simptomele fizice arată
aceeaşi expresivitate. Astfel, vomitarea poate să spună: „Nu înghit asta!”, crampele
abdominale şi zgomotele în stomac: „Stomacul meu e revoltat”, ş.a.m.d. Un asemenea
„jargon al organelor” (2, pp. 222-225, 308-310) oferă adesea indiciul spre scopul
lăuntric al simptomului.
Revenind la categoria de sus a agresivităţii, multe simptome pot fi văzute ca arme
ofensive. „Nevroza este arma laşului şi a slabului” (2, p. 269). De aici, un fel în care
psihologul individual încearcă să înţeleagă un simptom este a se întreba împotriva cui
sau a ce este îndreptat simptomul. De exemplu, pacientul deprimat îşi exprimă
antagonismul faţă de situaţia de viaţă în sentimentele sale negative (3), simptomele
paranoide distrug logica (9), copilul hiperactiv îşi enervează mama (5), femeia frigidă
respinge puterea unui bărbat de a o excita, homosexualul neagă valoarea sexuală a
sexului opus (7) şi persoana instabilă emoţional îi pedepseşte pe cei care nu se ridică la
înălţimea cerinţelor sale, făcând o scenă.
36
Revizitând distanţarea, este un truism al psihologiei individuale faptul că nevroza

este o evitare a sarcinilor vieţii şi simptomele nevrotice sunt mijloace de evitare.
„Nevroticul a colecţionat dintotdeauna motive mai mult sau mai puţin plauzibile pentru
a-şi justfica eschivarea provocărilor vieţii, dar el nu realizează ce face” (2, p. 332).
Neurastenicul, spre exemplu, îşi foloseşte diversele senzaţii pentru a-şi anunţa sieşi
neputinţa de a aborda o situaţie neplăcută sau alta (4). Simptomele ajung parte dintr-o
strategie globală dictată de scopul dominant, potrivindu-i-se în multe feluri diferite şi
servind multor scopuri (secundare – n.t.).
Acest articol îşi propune să clarifice mai departe conceptul adlerian al scopului
simptomului prin enumerarea unor stratageme, găsite foarte des la pacienţii examinaţi
de autori.
Stratagema siguranţei
Unele simptome sunt intenţionate a asigura împotriva eşecului, expunerii sau

altor catastrofe (2, pp. 263-266). Simptomul poate avea efectul de a face imposibil ca
pacientul să îşi asume o responsabilitate dificilă, sau cel puţin să întârzie „momentul
adevărului” (conform diverselor metode de asigurare prin distanţare, descrise mai sus).
Pacientul poate folosi simptomul pentru a se descalifica dintr-o cursă la care nu vrea să
participe.
Un holtei de 37 de ani suferea de impotenţă sexuală numai cu o femeie frumoasă,

divorţată care dorea să se mărite cu el. Nu era niciodată impotent cu prostituatele
sau în aventuri trecătoare. Aceasta era prima femeie cu care se gândea cu
adevărat să se însoare. Totuşi, simţea că nu îi poate cere mâna, datorită
inadecvării lui sexuale. Când a fost întrebat ce ar face dacă simptomul nu ar
37
exista (2, p. 332), a răspuns: „Păi m-aş însura, evident!” Visele lui şi amintirile
timpurii au dezvăluit un antagonism faţă de şi teamă de relaţii apropiate cu femei.
Simptomul depresiei uşoare uneori are scopul de a proteja persoana de cerinţele

unei ocupaţii sau situaţii de viaţă care cere o acţionare pe care persoana nu vrea să o
facă, sau un angajament pe care nu vrea să şi-l ia.
Un bărbat necăsătorit, de 30 de ani, era alternativ un om de afaceri de succes şi

unul sărac. Se entuziasma şi lucra constant cîteva luni, apoi devenea neurastenic
şi deprimat şi îşi petrecea mai multe săptămâni pierzând timpul. Se plângea şi de
faptul că vrea să se căsătorească dar nu îşi asuma responsabilitatea unei familii,
deoarece nu era sigur că poate munci constant. Un vis a arătat dinamicile de bază
şi frica lui de un angajament faţă de orice servici sau relaţie. A visat că era pe un
câmp de luptă şi peste tot în jurul său erau bărbaţi luptându-se unii cu alţii.
Cadavre erau împrăştiate pe câmp şi el era întins în linişte, prefăcându-se că e
mort. Se simţea în mijlocul unei lupte eroice, însă nu avea sentimentul că aparţine
vreunei tabere din conflict. Nu avea arme şi se întreba dacă trebuia să fie
combatant. I-ar fi plăcut să ia parte la luptă, dar simţea că a se mişca ar fi
însemnat a se trăda şi a invita atacul altora. A aşteptat lăsarea nopţii şi s-a
strecurat de acolo spre un loc mai sigur.
O ipostază specială a stratagemei pentru siguranţă este „obţinerea asigurării

duble”. Această modalitate e opusul legăturii duble. Este o dezlegare dublă. Indiferent
de rezultat, siguranţa individului e asigurată şi astfel el îşi poate permite să rişte parţial.
Inabilitatea de a se concentra, frecvent, pe studiile şcolare intră în această categorie.
Problema reală este că studentul nu îndrăzneşte să îşi testeze cu adevărat capacitatea
intelectuală. Simptomele sale îl asigură pentru eşecul de a avea un intelect obişnuit.
Un student e foarte ambiţios şi îşi cere să fie „în vârf”. Nu îşi permite cu adevărat
să rişte ca eforturile sale cele mai serioase să îl poată lăsa în zona medie a colegilor lui.
38
La început îşi propune să studieze şi într-adevăr îşi imaginează că va studia extrem de

bine şi va citi mult despre subiect şi în afara programei. Dar, într-un fel sau altul, nu se
aşează efectiv să lucreze ceea ce trebuie. În câteva săptămâni e deja în urmă iar şansele
de reuşită foarte bună sunt mici. Acum se simte dezamăgit de sine şi chiar mai puţin
înclinat să studieze. Oamenii care vor să fie „în vârf” nu sunt interesaţi a învăţa din greu
doar pentru a primi o notă medie. Aceasta se vede în amânarea lui, neputinţa de a se
concentra şi faptul că nu are stare când se aşează cu cărţile. Pe parcursul acestei comedii
studentul îşi menţine sentimentul de superioritate intelectuală. Vina problemei cu
studiatul şi a notelor slabe e pusă pe seama obiceiurilor proaste, „emotivităţii”, lipsei de
disciplină, profesorilor plictisitori şi cursurilor neinteresante. Se consolează singur cu
gândul că este, de fapt, un intelect strălucit, care e neproductiv doar momentan, că dacă
ar putea studia cum trebuie ar fi în vârful anului său. Dacă s-ar întâmpla să primească o
notă mare în pofida faptului că nu a învăţat, este cu atât mai bine. Poate chiar exclama:
„Nu am deschis nici-o carte!” Dacă primeşte o notă slabă, nu este pentru că e prost, ci
pentru că a fost „leneş”, şi în societatea noastră majoritatea oamenilor preferă să fie
priviţi ca fiind leneşi, nu proşti (2, p. 391; 8).
Următorul exemplu este încă unul despre felul în care e folosit un simptom pentru
a „obţine o dublă asigurare”. Un psihiatru (Rudolf Dreikurs) a menţionat odată într-o
discuţie că simptomele nevrotice erau folosite des pentru eschivarea responsabilităţii.
După speech, cineva din audienţă s-a prezentat şi a afirmat că suferă de dureri de cap,
pentru care nu s-a găsit vreodată o cauză organică, dar că durerile nu erau folosite de el
pentru a-şi evita responsabilităţile. Bărbatul era într-adevăr un dramaturg de succes, ale
cărui lucrări erau bine-cunoscute. „Rareori îmi las durerile de cap să mă împiedice de la
lucru.”, a spus el. „Voi continua pur şi simplu ceea ce am făcut, în ciuda durerii.”
Psihiatrul a mărturisit că acest caz era poate o excepţie. Au mai vorbit câteva momente
despre piese şi autori şi dramaturgul s-a întors să plece. În timp ce pleca, a spus:
„Gândeşte-te numai ce aş fi putut face dacă nu aveam durerile astea! Cine ştie, poate că
oamenii m-ar fi comparat cu Shakespeare.”
39
Stratagema erou-martir-sfânt
Un individ eficient, capabil se plânge uneori de simptome neplăcute chiar şi

atunci când nu există aparent vreun stres. El îşi poate crea simptomele pentru a-şi
demonstra puterea, la fel cum unii cu aspiraţii sfinte crează tentaţii pentru a-şi
demonstra virtutea prin faptul că nu cedează, sau martirul aspirant aranjează să sufere
pentru a-şi demonstra superioritatea morală asupra torţionarilor săi.
Un student la medicină s-a plâns că se împanichează şi că simte cum îl ia leşinul
în timpul conferinţelor şi turelor în secţie. Îi era teamă că supervizorii lui îi vor pune
întrebări la care el nu va putea răspunde. Nu avea astfel de simptome în timpul
examinărilor scrise. Mai mult, avea istoric bun al muncii susţinute. Şi-a dezvoltat o
reputaţie de îndemânare la colectarea sângelui şi era chemat de fiecare dată când colegii
lui nu puteau găsi o venă. Avea un sentiment de triumf în aceste ocazii. Îi plăcea să
examineze pacienţi noi şi exulta când apărea o problemă de diagnostic. A recunoscut că
era mai fericit când avea de-a face cu o provocare. Nu îşi putea înţelege simptomele
emoţionale şi se simţea ca un laş şi un slab pentru că le avea.
S-ar putea presupune că acest bărbat vedea ca neplăcută orice situaţie în care
superioritatea îi era pusă sub semnul întrebării. În plus, felul lui de a se purta superior
era prin a fi erou, a realiza ceea ce alţii nu puteau. O situaţie care nu îi oferea un
obstacol de depăşit nu avea nici-o valoare pentru el. La conferinţă şi la turele prin secţie
nu numai că nu avea ocazia să acţioneze ca erou, era chiar în pericol de a fi expus ca
cineva care nu ştie cât ar trebui să ştie.
Care este atunci scopul simptomelor lui? Ele îi oferă o provocare şi un obstacol şi
astfel, cum spune Adler, îi oferă o şansă să crească (2, pp. 275-276). La fiecare
conferinţă are din nou şansa să fie un erou prin lupta cu şi depăşirea slăbiciunii sale
false.
Stratagema atenţie-serviciu-dragoste
40
Scopul unor simptome este, evident, acela de a obţine ceva. Uneori este
înţelegere, alteori servicii, dar în acest caz întotdeauna este a se face pe sine centrul
câmpului de acţiune, prin simptom. De exemplu, dacă o mamă dă mai multă atenţie
plăcută copilului când acesta e bolnav şi tinde să îl ignore când el nu se plânge, devine
extrem de tentant pentru copil să se plângă de câte un discomfort corporal pentru a
câştiga atenţia mamei. Simptomele folosite pentru acest scop funcţionează mai bine
dacă au oarece calitate dramatică, care captează atenţia observatorului.
O fată de 22 de ani se ducea săptămânal la terapeut pentru o reacţie de anxietate.

Timp de mai multe seri consecutive de duminică s-a împanicat şi şi-a sunat
terapeutul. Într-una din aceste ocazii terapeutul a întrebat: „De ce te împanichezi
în fiecare duminică seara şi nu pari a avea această problemă altcândva?” „Păi, a
răspuns ea, ştiu că eşti acasă duminică seara.”
Terapeutul a confruntat-o cu scopul panicii ei; adică a-i da o scuză pentru a-l suna
când se ştia că e disponibil. Panicile de duminică seara s-au oprit după aceasta.
Stratagema puterii: manipularea altora
Cel mai direct exemplu al unui simptom care are ca scop impunerea puterii este al
istericalelor (2, p. 227). Copilul mic cu istericale dă din picioare, ţipă şi îşi ţine
respiraţia până când părinţii lui cedează, recunoscându-i puterea. Isterica face o scenă
când cineva o nemulţumeşte. Mama care vrea să se agaţe de fiul ei adult îşi dezvoltă
disconfort în zona pieptului şi probleme de respiraţie atunci când el devine interesat de
o fată, cu perspective de căsătorie. Simptomul e modelat pentru a-i întrece în putere pe
ceilalţi şi a-i permite suferindului să obţină ce vrea. De fapt pacientul spune: „Dacă nu
faci cum vreau eu, o să sufăr şi o să te oblig să o faci.” „Lacrimi şi plângeri – mijloacele
pe care le-am numit ‚puterea apei’ – pot fi o armă extrem de utilă pentru [...] reducerea
altora la o situaţie de sclavie.” (2, p. 288)
41
Răzbunare şi pedeapsă
Sunt ocazii în care un simptom are scopul de retaliere distructivă împotriva unei
persoane sau situaţii din viaţă (3, pp. 269-271). Pacienţii care folosesc simptomele
pentru răzbunare sunt de obicei oameni foarte descurajaţi, care şi-au pierdut speranţa de
a aborda situaţia constructiv. Răzbunându-se, ei contraatacă supăraţi, dorind să facă rău,
pentru că oricum totul este pierdut. Adler dă un exemplu al unei femei deprimate care
îşi domina soţul şi care şi-a dezvoltat un complex de vinovăţie în legătură cu o aventură
avută cu 25 de ani înainte, cu alt bărbat. Mărturisindu-i soţului şi acuzându-se pe sine,
ea putea să-l tortureze în continuare (2, p. 272).
O fată de 17 ani, într-un spital de stat cu un diagnostic de personalitate

instabilă emoţional şi un trecut cu respingere şi neglijare din partea părinţilor, era
o problemă pentru angajaţii spitalului din două motive: spărgea impulsiv ferestre
cu dosul palmei şi se mutila, punându-şi obiecte ascuţite în urechi şi sub piele.
Era tratată bine în spital şi i se acorda o atenţie considerabilă, deoarece angajaţii
înţelegeau amploarea deprivării ei emoţionale timpurii. Dar dacă avea sau nu
privilegii nu avea nici-o importanţă pentru comportamentul ei. La vizitele făcute
familiei se purta la fel. Întrebată, spunea că sparge ferestre ca să „fie chit”. Vroia
să fie chit cu familia ei şi cu o situaţie din viaţă care o ţinea pacientă într-un spital
de tulburări mintale. Dacă vroia ceva şi nu căpăta, dacă vizita mamei o iritase sau
dacă pentru vreun motiv începea să-şi plângă de milă, devenea supărată impulsiv
şi spărgea orice fereastră era la îndemână. Se rănea pentru acelaşi motiv.
Stratagema „scăpării basma curată”
Uneori un simptom are ca scop repararea stimei de sine lezată. Dezvoltarea unui
sistem delirant în stadiile târzii ale schizofreniei este frecvent un exemplu al acestei
42
stratageme. Un alt exemplu des întâlnit este al sentimentelor de vinovăţie. Când cineva
crede că a făcut o greşeală, a se simţi vinovat(ă) de propriul comportament este, uneori,
felul său de a-şi salva conştiinţa şi de a se consola că, de fapt, este o persoană bine
intenţionată (2, pp. 272-273).
O fată de 3 ani a fost observată furişându-se la cutia cu prăjituri, luând o prăjitură
şi mâncând-o. Apoi şi-a dat o palmă peste mână şi a spus: „Fată rea!” Pedepsindu-se, a
luat apoi alte prăjituri, repetând auto-reproşul la fiecare din ele. (5)
Alte mijloace de salvarea onoarei includ dezvoltarea simptomelor care scuză sau
diminuează un eşec (2, pp. 265-266). Astfel, un bărbat care şi-a pierdut slujba pentru că
a scăpat pe jos şi a spart un instrument valoros, a dezvoltat un tremor al mâinilor. A
povestit că şi-a pierdut serviciul din cauza „tremuratului”, nu a incompetenţei.
Crearea excitării
Uneori un simptom are scopul de a crea tumult şi a-i agita pe alţii. Simptomul
poate fi direcţionat împotriva unei anumite persoane pe care pacientul vrea să o supere
sau, uneori, împotriva unei situaţii din viaţă care e plictisitoare şi fără evenimente.
Excitarea poate fi generată intern şi extern. Prima este, de multe ori, scopul impulsurilor
iraţionale.
Un tânăr student la drept se plângea de impulsuri ciudate de a sări de la

înălţime. Simţea aceste impulsuri când traversa poduri sau când se uita în jos spre
pământ, de la ferestre din clădiri înalte. Nu credea că ar ceda impulsurilor dar era
enervat de ele şi era mai puţin preocupat dacă erau simptomatice pentru o
tulburare mintală iminentă. Pacientul părea că nu poate lega simptomele sale de o
anumită problemă. Nu era evidentă nici-o situaţie critică din viaţa lui. Dar
simptomele nu apăreau niciodată când era ocupat, stresat la lucru sau la şcoală,
sau la alte ocupaţii. Le trăia numai când nu avea o sarcină imediată de rezolvat,
43
când era momentan fără treabă, plictisit sau forţat să aştepte evenimente. Îşi
folosea simptomele pentru a-şi menţine viaţa interesantă şi excitantă.
Unor oameni li se pare excitant şi dramatic recitalul bolii, operaţiilor şi

examinărilor medicale. Simptomele ipohondriace (care sunt deseori preocupări
somatice) fac viaţa mai excitantă.
Crearea excitării extreme este clară când simptomul e leşin sau poate o criză
isterică. Forme contagioase de purtare isterică, precum leşinul în masă al audienţelor
fetelor tinere la cântăreţi celebri, intră în această categorie.
Un bărbat de 40 de ani s-a dus la un consultant de management cu

plângerea că nu îşi poate organiza bine lucrul. Avea o soţie, o amantă, se implica
în relaţii trecătoare, conducea două firme, participa constant la proiecte ale
comunităţii şi părea dornic să se ofere oricărei provocări noi ce îi apărea în cale.
Când un prieten s-a îmbolnăvit de cancer, a contactat specialişti din alte oraşe să
le ceară sfatul. S-a dedicat cauzei căminelor mai bune pentru negri. Îşi conducea
maşina cu viteze excesive. Îşi încuraja amanta să se combine cu alţi bărbaţi şi
devenea obsesiv de gelos când ea o făcea. Datorită numeroaselor sale activităţi,
nu era un familist bun şi întreţinea familia sporadic. În pofida realizărilor lui
pozitive, era mult mai impresionat de atmosfera de confuzie şi excitare în care
trăia. Îşi povestea aventurile radiind, dramatizându-şi ieşirile riscante şi
inabilitatea de a trăi o viaţă stabilă. Excitarea însemna, de fapt, mai mult pentru el
decât orice altceva. O ieşire la limită oferea mai multă plăcere decât o realizare
constructivă. Abia dacă rezolva o problemă că se şi implica în alta.
Stratagema dovezii
Unele simptome au scopul de a întări poziţia pacientului, de a-şi dovedi sieşi că

judecăţile îi sunt corecte şi astfel de a înfrânge logica celor care nu sunt de acord cu el.
44
Aceşti indivizi se orientează spre „a primi palme” (2, p. 290). Paranoidul îi poate
provoca deliberat pe alţii la a se purta rău cu el, pentru a aduna dovezi că alţii sunt
nedrepţi cu el. „Lipsa bucuriei în viaţă, aşteptarea continuă a accidentelor, [...] teamă
superstiţioasă, [...] neîncredere” şi alte manifestări ale sensibilităţii exagerate duc la
repetarea experienţelor neplăcute şi la lipsa celor plăcute (2, p. 290).
Un băiat de 14 ani, obiectul multor critici depreciative din partea tatălui,

era convins în mod pesimist de inadecvarea lui. Nu credea că psihoterapia l-ar
ajuta vreodată. Iniţial venise cu plângerea că îl doare în partea stângă,
diagnosticată drept psihogenică. După mai multe luni în tratament, nu mai vorbea
de mult despre durere şi se plângea de multe alte simptome. Într-o zi, plângându-
se de ineficienţa terapiei, terapeutul a menţionat că cel puţin nu îl mai durea în
stânga. Pacientul l-a contrazis şi a schimbat subiectul. Când a venit săptămâna
următoare, a raportat radios că durerea din stânga a revenit. Aceasta era încă o
dovadă că psihoterapia nu îl poate ajuta.
A păstra un simptom în rezervă
Pacienţii care răspund favorabil la psihoterapie păstrează uneori unu sau două
simptome pentru un motiv încă necunoscut. Ei par a funcţiona bine, sunt fericiţi şi au
sentimentul că progresează. Au senzaţia că o anumită problemă încă nu a fost rezolvată
şi de aceea simt că mai au nevoie de tratament. Motivul acestui comportament este,
uneori, acela că pacientul nu îndrăzneşte să se facă bine complet. Preferă să păstreze
45
unu-două simptome în rezervă, de siguranţă, dacă va avea nevoie de ele. Astfel el

menţine o formă de asigurare pentru viitoare dificultăţi, se antrenează exersând
simptomul şi evită un angajament complet faţă de ideea că acum s-a făcut bine de tot şi
nu mai are scuze pentru reţineri în viaţă. Aşa cum a spus un pacient când a fost
confruntat cu sensul comportamentului său, „În definitiv nimeni nu se poate face chiar
aşa de bine.”
5. Inventarul de obsesii şi compulsii al Universităţii din Hamburg1
Te speli pe mâini după ce crezi că te-ai apropiat prea mult de un animal sau obiect
murdar?
1. Adevărat Fals
Rearanjezi feţe de masă sau covoare pentru că ai impresia că nu sunt aşezate exact?
2. Adevărat Fals
Sunt zile când trebuie să te gândeşti la anumite cuvinte sau imagini atât de mult încât nu
mai poţi face altceva?
3. Adevărat Fals
Adesea îţi este imposibil să te opreşti din repetat (chiar şi ţie însăţi) o propoziţie deja
spusă?
4. Adevărat Fals
Te gândeşti de mai multe ori, pe parcursul zilei, la lucruri deja rezolvate?

5. Adevărat Fals
1
în Jeffrey M. Schwartz, “Brain Lock” – de la Dr. Iver Hand şi Dr. Rudiger Klepsch, Universitatea din Hamburg, Germania.
46
În timpul unor activităţi nu te poţi opri să numeri?

6. Adevărat Fals
Încerci uneori să te distragi de la un gând despre partenerul tău care face ceva de care nu
ar vrea să ştii?
7. Adevărat Fals
Există activităţi pe care nu le poţi tremina înainte de a număra până la un anumit

număr?
8. Adevărat Fals
Te distragi uneori, conştient, de la gândul de a te răni sau omorî?

9. Adevărat Fals
În cursul zilei, îţi aminteşti deseori un anumit cuvânt, imagine sau propoziţie?
10. Adevărat Fals
Verifici cât de curate sunt scaunele publice, precum cele din autobuze sau taxiuri,
înainte de a te aşeza?
11. Adevărat Fals
Repeţi uneori cu voce tare ce s-a spus deja, deşi încerci să nu o faci?
12. Adevărat Fals
După ce ai plecat de acasă, trebuie să te gândeşti constant dacă totul e în ordine acolo?
13. Adevărat Fals
Înainte de a începe să te îmbraci, te gândeşti cum o vei face exact?
47
14. Adevărat Fals
Te-ai surprins vreodată numărând lucruri fără nici-un motiv?

15. Adevărat Fals
A existat vreodată o zi în care nu te-ai putut gândi la nimic altceva decât la a te răni sau
omorî?
16. Adevărat Fals
Te speli pe mâini după ce citeşti ziarul?

17. Adevărat Fals
Ai observat vreodată că atingi lucrurile de multe ori, înainte sau după ce le-ai folosit?
18. Adevărat Fals
Ai atins vreodată comutatoare ale aparatelor electrice de repetate ori şi ai numărat, deşi
ai încercat să nu o faci?
19. Adevărat Fals
Verifici cărţi sau reviste pentru a găsi colţuri îndoite, pe care le îndrepţi imediat?
20. Adevărat Fals
Împătureşti ziarele la fel cum erau iniţial, după ce le-ai citit?

21. Adevărat Fals
Te gândeşti adesea că te-ai putea îmbolnăvi sau orbi sau înnebuni?

22. Adevărat Fals
48
Sunt zile când te gândeşti numai la a răni sau omorî pe cineva?

23. Adevărat Fals
După ce te bagi în pat, te scoli pentru a verifica toate aparatele electrice?

24. Adevărat Fals
Te încurcă în activităţile zilnice faptul că numeri de câte ori ai atins comutatoarele

aparatelor electrice?
25. Adevărat Fals
Rearanjezi obiectele pe birou, rafturi sau în alte locuri în mod repetat, deşi nimic nu a
fost atins de când le-ai aranjat ultima oară?
26. Adevărat Fals
Verifici adresa de retur imediat înainte de a trimite o scrisoare?

27. Adevărat Fals
Rezultat
A. Obsesii: suma de răspunsuri “Adevărat” la - 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 13, 14, 15, 16, 22,
23.
1 - 2: probabil nu ai obsesii, d.p.d.v. clinic
3 - 6: probabil ai obsesii, relevante clinic
7 - 14: sigur ai obsesii, clinic
B. Compulsii: suma de răspunsuri “Adevărat” la - 1, 2, 11, 12, 17, 18, 19, 20, 21, 24,
25, 26, 27.
49
1 - 3: probabil nu ai obsesii, d.p.d.v. clinic

4 - 7: probabil ai obsesii, relevante clinic
8 - 13: sigur ai obsesii, clinic
Referinţe bibliografice
Adler, A. The Individual Psychology of Alfred Adler. (H. L. Ansbacher & R. R.

Ansbacher, Eds.). New York: Basic Books, 1956.
American Psychiatric Association (1987). Diagnostic and statistical manual of mental
disorders (rev. 3rd ed.). Washington, DC: Author.
Dreikurs, R. (1954). The psychological interwiev in medicine. In R. Dreikurs,
Psychodynamics, psychotherapy and counseling (pp. 75-102). Chicago: Alfred Adler
Institute.
Mosak, H. (1971). Lifestyle. In A. G. Nikely (Ed.), Techiques for behaviour change.
Springfiel, Il: Charles C. Thomas.
Mosak, H. H. and Shulman, B. H., Introductory Individual Psychology: A Syllabus.
Chicago: Alfred Adler Inst., 1961.
Mosak, H. H. and Shulman, B. H. (1988). Life Style Inventory. Muncie, IN:
Accelerated Development.
Powers, R. L., Griffith, J. (1987). Understanding Life-Style. Chicago: The Americas
Institute of Adlerian Studies, Ltd.
Shulman, B. H and Mosak, H. H., Manual for Life Style Assessment. Bristol:
Accelerated Development., 1995.
Sperry, L. (1989). Integrative case formulations: What they are and how to write them.
Individual Psychology, 45, 500 – 508.
Sperry, L., Gudeman, J., Blackwell, B. & Faulkner, L. (1992). Psychiatric case
formulations. Washington, DC: American Psychiatric Press.
50

Elemente de Psihopatologie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elemente de Psihopatologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

www.cartiaz.

ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

PROBLEMATICA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI ÎN SOCIETATEA MODERNĂ

ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE – TIPOLOGIE, EVALUARE ŞI

Wolfe (1932) a afirmat că:

Euristic, nu este folositor a se rămâne la unicitatea fiecărei persoane – blochează

Ce este un nevrotic? Descriptiv vorbind, un nevrotic este oricine crează probleme

„Măcar eu nu beau mult …”

tăcuţi, temperaţi, auto-suficienţi – şi putem citi aceşti termeni ca însemnând „lipsă de

Psihopatologia are de-a face cu legea personală de mişcare a individului şi cu

Tipuri (ca „Psihopatologie”)

Numai pentru scopuri didactice – pentru luminarea câmpului larg – desemnez

După mulţi ani de cercetare a tipurilor de personalitate, Hans Eysenck a

Priorităţi (ca „Tipuri” )

captator de atenţie. La fel, reacţiile viscerale ale consilierului pot da o idee

a ajunge la o înţelegere de comun acord despre priorităţile celui de-al doilea.

Simptome (ca „Priorităţi” )

Depresia se găseşte de obicei la oameni „buni”, care se simt „neajutoraţi” şi care

Nevrozele ezitante, conform lui Adler, depind de încercarea persoanei de a

„a vrut” să uite şi nu a realizat. Această uitare înseamnă de fapt că persoana nu a vrut să

2. Diferenţierea Psihologică a Tulburărilor Psihopatologice

Diferenţierea tulburărilor mentale sau psihopatologice a fost făcută în trecut în

Totuşi, acest trecut comun al tulburărilor psihopatologice conduce adesea la o referinţă

sau halucinaţii se poate impresiona pe sine cu o realitate asumată, care astfel se

3. O integrare a diagnosticelor DSM-III-R şi a formulărilor de caz adleriene

Len Sperry şi Michael P. Maniacci

Dacă psihologia adleriană va fi acceptată în cercetarea clinică contemporană şi în

O trecere în revistă a Sistemului cu Cinci Axe

DSM-III-R foloseşte un sitem cu cinci axe. Fiecare axă va fi discutată pe scurt

Când intervievăm pacientul pentru prima dată, îl lăsăm să vorbească despre

Trecerea de la înţelegerea problemelor prezentate (condiţia subiectivă) la un diagnostic

Axa II. Axa II e destinată „descrierii trăsăturilor de personalitate” (p. 16) şi

În psihologia adleriană, Axa II ar oferi informaţii despre inferiorităţile organice,

Înţelegerea Axei V aduce şi un alt beneficiu – îi ajută pe clinicieni să scadă

Integrarea Sistemului cu Cinici Axe într-o Formulare de Caz Adleriană

Într-o astfel de formulare, nu se încalcă principiile psihologiei individuale, iar

Axa V: Scor Gaf curent – 51

DSM-III-R este compatibil cu psihologia individuală. Dacă adlerienii vor să aibă

4. Diverse Scopuri ale Simptomelor

Harold H. Mosak şi Bernard Shulman

În medicină un simptom este o problemă ce acompaniază sau rezultă dintr-o

de a elimina iritantul din tractul intestinal; al durerii este de a semnala că ceva e în

Revizitând distanţarea, este un truism al psihologiei individuale faptul că nevroza

Unele simptome sunt intenţionate a asigura împotriva eşecului, expunerii sau

Un holtei de 37 de ani suferea de impotenţă sexuală numai cu o femeie frumoasă,

Simptomul depresiei uşoare uneori are scopul de a proteja persoana de cerinţele

Un bărbat necăsătorit, de 30 de ani, era alternativ un om de afaceri de succes şi

O ipostază specială a stratagemei pentru siguranţă este „obţinerea asigurării

La început îşi propune să studieze şi într-adevăr îşi imaginează că va studia extrem de

Un individ eficient, capabil se plânge uneori de simptome neplăcute chiar şi

O fată de 22 de ani se ducea săptămânal la terapeut pentru o reacţie de anxietate.

Stratagema puterii: manipularea altora

O fată de 17 ani, într-un spital de stat cu un diagnostic de personalitate

Stratagema „scăpării basma curată”

Un tânăr student la drept se plângea de impulsuri ciudate de a sări de la

Unor oameni li se pare excitant şi dramatic recitalul bolii, operaţiilor şi

Un bărbat de 40 de ani s-a dus la un consultant de management cu

Unele simptome au scopul de a întări poziţia pacientului, de a-şi dovedi sieşi că

Un băiat de 14 ani, obiectul multor critici depreciative din partea tatălui,

A păstra un simptom în rezervă

unu-două simptome în rezervă, de siguranţă, dacă va avea nevoie de ele. Astfel el

5. Inventarul de obsesii şi compulsii al Universităţii din Hamburg1

Te gândeşti de mai multe ori, pe parcursul zilei, la lucruri deja rezolvate?