Drept constituțional și instituții

politice
Teoria generală a dreptului constituțional.
Drepturi și libertă ți

Conf.univ.dr. Marieta SAFTA

 Drepturile şi libertă ţile social-politice, drepturile exclusiv
politice şi drepturile garanţii
Drepturile şi libertăţile social-politice

Secretul corespondenței

Art. 28 din Constituţie: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al

convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.

Art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Nimeni nu va fi obiectul unor

imixtiuni arbitrare în (…) corespondenţa sa (…)”.

Art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

prevede că orice persoană are dreptul la respectarea corespondenţei sale. „Nu este admis
amestecul unei autorită ţi publice în exercitarea acestui drept decâ t în mă sura în care acest
amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o mă sura care, într-o societate democratică ,
este necesară pentru securitatea naţională , siguranţa publică , bună starea economică a ţă rii,
apă rarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea să nătă ţii sau a moralei, ori
protejarea drepturilor şi libertă ţilor altora”.

Art. 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene: „Orice persoană are
dreptul la respectarea […] secretului comunicaţiilor”.
 Corespondenţa reprezintă un element ce ţine de viaţa intimă (ca şi
spaţiul în care persoana locuieşte, spaţiul în care aceasta comunică
trebuie să fie la adă post de ingerinţe exterioare abuzive);
Prin noţiunea de corespondenţă utilizată de textul constituţional se
înţelege orice transmitere de informaţii, idei, sentimente, realizată între
două sau mai multe persoane, prin orice mijloc legal de comunicare
(cuprinzâ nd atâ t convorbirile telefonice, câ t şi comunicaţiile electronice);
Nu este un drept absolut, exerciţiul să u putâ nd fi limitat în condiţiile
legii (limită rile ţin de necesitatea efectuă rii probaţiunii în cauzele penale,
cu stricta respectare a dispoziţiilor legale);
Actul normativ care reglementează mă suri de natură să producă
ingerinţe în exercitarea dreptului la corespondenţă trebuie să conţină însă
garanţii adecvate şi suficiente pentru a proteja persoana de eventualul
arbitrar al autorită ţilor statale.
Libertatea conştiinţei

Art.29 din Constituţie stabileşte că :

(1) Libertatea gâ ndirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase

nu pot fi îngră dite sub nici o formă . Nimeni nu poate fi constrâ ns să adopte o
opinie ori să adere la o credinţă religioasă , contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată ; ea trebuie să se manifeste în spirit de
toleranţă şi de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în
condiţiile legii.
(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni
de învră jbire religioasă .
(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul
acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată , în spitale, în
penitenciare, în azile şi în orfelinate.
(6) Pă rinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri,
educaţia copiilor minori a că ror ră spundere le revine.
 Art. 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că „Orice om are
dreptul la libertatea gâ ndirii, de conştiinţă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi
schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerea, singur sau împreună cu alţii, atâ t în mod public, câ t şi privat, prin învă ţă tură ,
practici religioase, cult şi îndeplinirea riturilor”.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
prevede în art. 9 că „(1) Orice persoana are dreptul la libertatea de gâ ndire, de conştiinţă
şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum
şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în
public sau în particular, prin cult, învă ţă mâ nt, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
(2) Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrâ ngeri decâ t acelea care, prevă zute de lege, constituie mă suri necesare, într-o
societate democratică , pentru siguranţa publică , protecţia ordinii, a să nă tă ţii sau a moralei
publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertă ţilor altora”.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede în art. 10 că „(1) Orice
persoană are dreptul la libertatea de gâ ndire, de conştiinţă şi de religie. Acest drept
implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi
manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin
intermediul cultului, învă ţă mâ ntului, practicilor şi îndeplinirii riturilor. (2) Dreptul la
obiecţie pe motive de conştiinţă este recunoscut în conformitate cu legile interne care
reglementează exercitarea acestui drept”.
 Articolul 29 din Constituţie prevede că libertatea gâ ndirii şi a opiniilor, precum şi libertatea
credinţelor religioase nu pot fi îngră dite sub nici o formă . Nimeni nu poate fi constrâ ns să adopte o
opinie ori să adere la o credinţă religioasă , contrare convingerilor sale. Pă rinţii sau tutorii au dreptul de
a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a că ror ră spundere le revine.
În aplicarea principiilor constituţionale menţionate, Legea nr. 489/2006 privind libertatea
religioasă şi regimul general al cultelor defineşte libertatea religioasă ca incluzâ nd „dreptul orică rei
persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a şi-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public
sau în particular, prin practicile şi ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educaţie religioasă , precum
şi libertatea de a-şi pă stra sau schimba credinţa religioasă”.  republicată în M. Of. nr. 201 din 21 martie
2014.
Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale prevede dreptul elevilor aparţinâ nd cultelor
recunoscute de stat, indiferent de numă rul lor, de a participa la ora de religie, conform confesiunii
proprii. Planurile-cadru ale învă ţă mâ ntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ în consecinţă
religia ca disciplină şcolară , parte a trunchiului comun. Aceasta însă nu înseamnă însă obligativitatea
orelor de religie.
Cu referire la prevederi incidente în aceeaşi materie cuprinse în Legea învă ţă mâ ntului, Curtea
Constituţională a reţinut că introducerea în învă ţă mâ ntul primar a religiei, ca „disciplină obligatorie”,
nu înseamnă obligativitatea religiei pentru elevi, nesocotindu-se dreptul pă rintelui sau al tutorelui de a
asigura educaţia copiilor minori potrivit propriilor convingeri. „Obligativitatea” priveşte includerea
religiei ca disciplină în planurile de învă ţă mâ nt, religia şi confesiunea ră mâ nâ nd să fie alese sau nu.
S-a remarcat că termenul de cult are două accepţiuni:
– accepţiune organică, prin cult înţelegâ ndu-se o asociaţie, o organizaţie religioasă ;
– accepţiune funcţională, prin care se înţelege ritualul practicat.
Normele constituţionale nu garantează dreptul absolut al persoanei de a se manifesta în sfera
publică în conformitate cu convingerile sale. În consecinţă , libertatea conştiinţei nu poate constitui un
temei pentru nerespectarea unor obligaţii legale, precum obligaţia de a contribui la sistemul de
asigură ri sociale, cu atâ t mai mult cu câ t o atare obligaţie este stabilită pe criterii neutre, care nu are
legă tură cu credinţele religioase.
 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 19 că „orice om are
dreptul la libertatea opiniilor şi exprimă rii; acest drept include libertatea de a avea
opinii fără imixtiune din afara, precum şi libertatea de a că uta, de a primi şi de a
ră spâ ndi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat”.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

prevede în art. 10 „(1) Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest
drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii
ori idei fără amestecul autorită ţilor publice şi fă ră a ţine seama de frontiere. Prezentul
articol nu împiedica statele să supună societă ţile de radiodifuziune, de cinematografie
sau de televiziune unui regim de autorizare. (2) Exercitarea acestor libertă ţi ce comportă
îndatoriri şi responsabilită ţi poate fi supusă unor formalită ţi, condiţii, restrâ ngeri sau
sancţiuni prevă zute de lege, care constituie mă suri necesare, într-o societate
democratică , pentru securitatea naţională , integritatea teritorială sau siguranţa publică ,
apă rarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia să nă tă ţii sau a moralei, protecţia
reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii
confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecă toreşti”.

Potrivit art.11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, „(1)

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de
opinie şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau idei fără amestecul
autorită ţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (2) Libertatea şi pluralismul
mijloacelor de informare în masă sunt respectate”.
Libertatea de exprimare

Articolul 30 din Constituţie prevede că:

(1) Libertatea de exprimare a gâ ndurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea
creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin
alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă .
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată .
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face
publică sursa finanţă rii.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa
particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defă imarea ţă rii şi a naţiunii, îndemnul la ră zboi de
agresiune, la ură naţională, rasială , de clasă sau religioasă, incitarea la
discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică , precum şi
manifestă rile obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Ră spunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă
publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului
manifestă rii artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de
radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.
Dreptul la informaţie

Articolul 31 din Constituţie stabileşte că :

(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi
îngră dit.
(2) Autorită ţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure
informarea corectă a cetă ţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes
personal.
(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze mă surile de protecţie a tinerilor sau
securitatea naţională .
(4) Mijloacele de informare în masă , publice şi private, sunt obligate să asigure informarea
corectă a opiniei publice.
(5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze
grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă . Organizarea
acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activită ţii lor se reglementează prin lege
organică .

Acest drept este reglementat, deopotrivă , de art. 19 din Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi de art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, ală turi de libertatea de exprimare.
Dreptul de asociere 

Articolul 40 din Constituţie stabileşte că : 

(1) Cetă ţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. 
(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranită ţii, a integrită ţii sau a independenţei
Româ niei sunt neconstituţionale. 
(3) Nu pot face parte din partide politice judecă torii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii,
membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică . 
(4) Asociaţiile cu    interesele naţionale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice,
participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorită ţi publice şi stimulează participarea
cetă ţenilor la scrutinuri, potrivit legii”. 

Se specifică caracterul neconstituţional al partidele sau organizaţiilor care, prin scopurile ori prin
activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranită ţii,
a integrită ţii sau a independenţei Româ niei şi se precizează sfera persoanelor care nu pot face parte din
partide politice (judecă torii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai
armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică ). Constituţia interzice
asociaţiile cu caracter secret.

Legea nr.62/2011 a dialogului social defineşte noţiunile de sindicat, organizaţie sindicală şi

organizaţie patronală. Republicată în M. Of. nr.625 din 31 august 2012
 Articolul 31 din Constituţie reglementează dreptul persoanei de a avea acces la orice
informaţie de interes public, precum şi obligaţia corelativă a autorită ţilor publice, potrivit
competenţelor ce le revin, de a asigura informarea corectă a cetă ţenilor asupra treburilor
publice şi asupra problemelor de interes personal.

Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public defineşte
conceptul de informaţii de interes public „orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă
din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma
sau de modul de exprimare a informaţiei”.   M. Of. nr. 663 din 23 octombrie 2001.

Norma constituţională prevede obligaţia mijloacelor de informare în masă , publice şi

private, de a asigura informarea corectă a opiniei publice. O garanţie pentru acestea este
autonomia serviciilor publice de radio şi de televiziune. Ele trebuie să garanteze grupurilor
sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă . Organizarea acestor servicii şi
controlul parlamentar asupra activită ţii lor se reglementează prin lege organică .
 Drepturile exclusiv politice
Dreptul de vot
Articolul 30 din Constituţie prevede că :
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea
creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte
mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. 
(2) Cenzura de orice fel este interzisă . 
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. 
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată . 
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică
sursa finanţă rii. 
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară
a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. 
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţă rii şi a naţiunii, îndemnul la ră zboi de agresiune,
la ură naţională , rasială , de clasă sau religioasă , incitarea la discriminare, la separatism
teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor
moravuri. 
(8) Ră spunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică
revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestă rii artistice,
proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în
condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.
Dreptul de a fi ales

Articolul 37 din Constituţie stabileşte că :

(1) Au dreptul de a fi aleşi cetă ţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile
prevă zute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide
politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).
(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, pâ nă în ziua alegerilor inclusiv, vâ rsta de cel
puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele
administraţiei publice locale, vâ rsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat
şi vâ rsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al
Româ niei.

Potrivit art. 37 din Constituţie, au dreptul de a fi aleşi cetă ţenii cu drept de vot
care îndeplinesc condiţiile prevă zute în art. 16 alin. (3), dacă nu le este interzisă
asocierea în partide politice. În conformitate cu art. 40 alin. (3) din Constituţie, nu
pot face parte din partide politice judecă torii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică .
Dreptul de a fi ales în Parlamentul European

Articolul 38 din Constituţie prevede că : „În condiţiile aderă rii Româ niei la Uniunea Europeană , cetă ţenii
româ ni au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European”.

Articolul 39 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reglementează dreptul de a alege
şi de a fi ales în Parlamentul European „(1) Orice cetă ţean al Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în
cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi
condiţii ca şi resortisanţii acestui stat. (2) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal
direct, liber şi secret”.

În conformitate cu art. 38 din Constituţie, în condiţiile aderă rii Româ niei la Uniunea Europeană , cetă ţenii
româ ni au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European. Acest text a fost introdus la revizuirea
Constituţiei, în anul 2003, în perspectiva aderă rii la Uniunea Europeană .
În aplicarea sa a fost dată Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfă şurarea alegerilor pentru
Parlamentul European. În conformitate cu dispoziţiile acestei legi, au dreptul de a alege membri din
Româ nia în Parlamentul European cetă ţenii româ ni care au vâ rsta de 18 ani, împliniţi pâ nă în ziua de
referinţă inclusiv. Prin zi de referinţă se înţelege ziua votă rii pentru membrii din Româ nia în Parlamentul
European. Nu au drept de vot debilii şi alienaţii mintal, puşi sub interdicţie şi persoanele care, în ziua de
referinţă , sunt condamnate prin hotă râ re judecă torească definitivă la pierderea drepturilor electorale.
Membrii din Româ nia în Parlamentul European sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, pe bază de scrutin de listă , potrivit principiului reprezentă rii proporţionale, şi pe bază de
candidaturi independente. Mandatul membrilor din Româ nia în Parlamentul European este de 5 ani. Au
dreptul de a fi aleşi cetă ţenii româ ni care au drept de vot şi au împlinit, pâ nă în ziua de referinţă inclusiv,
vâ rsta de 23 de ani.
Cetă ţenii statelor membre ale Uniunii Europene, în sensul art. 17 alin. (1) din Tratatul de instituire a
Comunită ţii Europene, cu modifică rile şi completă rile ulterioare, care au reşedinţa sau domiciliul pe
teritoriul Româ niei, au drept de vot şi de a fi aleşi ca membri din Româ nia în Parlamentul European, în
aceleaşi condiţii ca şi cetă ţenii româ ni, sub rezerva îndeplinirii cerinţelor prevă zute de lege.
 Drepturile garanţii

Dreptul de petiţionare
Articolul 51 din Constituţie stabileşte că : „(1) Cetă ţenii au dreptul să se adreseze
autorită ţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor. (2) Organizaţiile
legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le
reprezintă . (3) Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă . (4) Autorită ţile
publice au obligaţia să ră spundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii”.
O aplicaţie particulară a dreptului de petiţionare este dată de art. 44 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care prevede dreptul orică rui cetă ţean al
Uniunii şi al orică rei persoane fizice sau juridice care are reşedinţa sau sediul social într-un
stat membru de a adresa petiţii Parlamentului European.
Fă câ nd parte din drepturile garanţii, dreptul de petiţionare consacrat de art. 51 din
Constituţie se referă la posibilitatea cetă ţenilor de a se adresa autorită ţilor publice prin
petiţii formulate numai în numele semnatarilor, precum şi la obligaţia corelativă a
autorită ţilor publice de a ră spunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de lege. În
acest mod, cetă ţenii intră în relaţie directă cu autorită ţile statului la propria lor iniţiativă şi au
posibilitatea de a soluţiona atâ t probleme de interes personal, câ t şi de interes general.
Potrivit O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a
petiţiilor, „prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în
scris ori prin poştă electronică , pe care un cetă ţean sau o organizaţie legal constituită o poate
adresa autorită ţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate
ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societă ţilor naţionale,
societă ţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome, denumite
în continuare autorită ţi şi instituţii publice”.
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

Articolul 52 din Constituţie prevede că :

(1) Persoana vă tă mată într-un drept al să u ori într-un interes legitim, de o autoritate publică , printr-un
act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptă ţită să obţină
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
(2) Condiţiile şi limitele exercită rii acestui drept se stabilesc prin lege organică .
(3) Statul ră spunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Ră spunderea statului
este stabilită în condiţiile legii şi nu înlă tură ră spunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu
rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.
Articolul 52 din Constituţie reglementează dreptul persoanei vă tă mate într-un drept al să u ori într-un
interes legitim, de o autoritate publică , printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul
legal al unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului
şi repararea pagubei.
Se constată că , în vederea exercită rii acestui drept, este necesară îndeplinirea urmă toarelor condiţii:
• dovada vă tă mă rii unui drept subiectiv sau a unui interes legitim (rezultă aşadar că nu orice interes este
protejat, ci doar acele interese legitime);
• vă tă marea dreptului sau a interesului legitim să fie fă cută de o autoritate publică ;
• vă tă marea să se fi produs printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei
cereri.

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ stabileşte condiţiile de exercitare a acestui drept.
Totodată , este consacrată ră spunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare. Ră spunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlă tură ră spunderea magistraţilor
care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă . Aceasta presupune un drept de regres al
statului faţă de magistraţii care se fac vinovaţi de rea-credinţă sau gravă neglijenţă . Reaua-credinţă sau
grava neglijenţă trebuie probată de că tre autorită ţile statului atunci câ nd exercită dreptul de regres.
 Îndatoririle fundamentale ale cetă ţenilor

Drepturile omului presupun şi obligaţii corelative.

Dintre îndatoriri, sunt circumscrise ca fiind fundamentale acele obligaţii ale
cetăţenilor, considerate esenţiale pentru realizarea intereselor generale,
înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau la
nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Constituţia României dedică un capitol reglementă rii îndatoririlor

fundamentale (Capitolul III al Titlului II), însă asemenea îndatoriri sunt consacrate,
cu caracter de principiu, chiar de art. 1, cuprins în Titlul I al Constituţiei – Principii
generale.
Din coroborarea textelor Constituţiei, distingem urmă toarele îndatoriri
fundamentale ale cetă ţenilor Româ niei:
a) îndatorirea de a respecta Constituţia, supremaţia sa şi legile ţă rii [art. 1 alin. (5)];
b) îndatorirea de fidelitate faţă de ţară (art. 54);
c) îndatorirea de apă rare a ţă rii (art. 55);
d) îndatorirea de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice (art. 56);
e) îndatorirea de exercitare cu bună -credinţă a drepturilor şi libertă ţilor şi de
respectare a drepturilor şi libertă ţilor celorlalţi (art. 57)
 Scurtă caracterizare a îndatoririlor fundamentale consacrate
în Constituţia României

1. Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor ţării

Consacrată iniţial ca obligaţie a cetă ţenilor, respectarea Constituţiei şi a
supremaţiei sale a fost transformată , la revizuirea Constituţiei în anul 2003, într-un
principiu general al întregii reglementă ri constituţionale: „În Româ nia, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” [art. 1 alin. (5)]. Este vorba
despre o obligaţie ce revine, în egală măsură, tuturor subiectelor de drept, atâ t
autorită ţilor publice, câ t şi cetă ţenilor.
Astfel, cum ară tam în capitolul consacrat drepturilor fundamentale, respectiv
principiilor aplicabile acestor drepturi, din textul legal de referinţă decurg şi o serie de
obligaţii care privesc autorită ţile publice şi, în special, activitatea legiuitorului, adică
acelea care privesc asigurarea calită ţii legislaţiei, în concordanţă cu principiile statului
de drept.
3. Îndatorirea de apărare a ţării

Potrivit art. 55 din Constituţie:

(1) Cetă ţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.
(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică .
(3) Cetă ţenii pot fi încorporaţi de la vâ rsta de 20 de ani şi pâ nă la vârsta de 35 de ani,
cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.

4. Îndatorirea de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice

Potrivit art. 56 din Constituţie:
(4)Cetă ţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.
(5)Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
(6)Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii
excepţionale.

5. Îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de

respectare a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi
Potrivit art. 57 din Constituţie, cetă ţenii româ ni, cetăţenii stră ini şi apatrizii trebuie
să -şi exercite drepturile şi libertă ţile constituţionale cu bună -credinţă, fă ră să încalce
drepturile şi libertă ţile celorlalţi.
2. Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară

Potrivit art. 54 din Constituţie, „(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră .
(2) Cetă ţenii că rora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii,
ră spund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop,
vor depune jură mâ ntul cerut de lege”.

Această îndatorire este o consecinţă logică a legă turii de cetă ţenie şi

reprezintă fundamentul tuturor celorlalte îndatoriri cetă ţeneşti înscrise în
Constituţie. Obligaţia de fidelitate faţă de patrie exprimă atâ t un conţinut
juridic, câ t şi moral, expresie a devotamentului pe care orice cetă ţean trebuie
să îl manifeste faţă de patria sa.

Încă lcarea acestei îndatoriri atrage ră spunderea juridică şi aplicarea

unor sancţiuni, inclusiv de natură penală .