„Îşi merită viaţa, libertatea – acela numai ce zilnic şi le cucereşte neîncetat” (Goethe)

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Articolul 1 – „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele

sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în

spiritul fraternităţii”.

Acest articol vizează noţiunea de „drepturile omului”. Preambulul Declaraţiei

Drepturilor Omului şi Cetăţeanului a Revoluţiei franceze din anul 1789 proclamă că „ignorarea,

uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice (...)”. Un

secol şi jumătate mai târziu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din anul 1948 reţine că

„ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au condus laacte de barbarie ce revoltă conştiinţa

oamenilor, astfel că este esenţial ca drepturile omului să fie protejate printr-un sistem juridic

pentru ca omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la revoltă împotriva tiraniei şi opresiunii”.

Articolul în discuţie, evidenţiază necesitatea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale, deoarece ele constituie esenţa unei societăţi democratice; nu poate exista

democraţie fără a asigura recunoaşterea şi respectarea acestor valori recunoscute universal.

Articolul 24 – Orice persoană are dreptul la odihnă şi recreaţie, înclusiv la o limitare

rezonabilă a zilei de muncă şi la concedii periodice plătite.

Acest drept vizează salariaţii şi este prevăzut în Codul Muncii. Fundamentul acestui

„drept” decurge din necesitatea ca orice persoană, care munceşte, să beneficieze de repaus,

odihnă şi de concedii periodice plătite. Nerespectarea acestui drept poate genera consecinţe
nefaste pentru salariat, plecând de la ineficienţă şi ajungându-se chiar la deteriorarea stării de

sănătate a acestuia. Pe lângă dreptul la concediul de odihnă, salariaţii au dreptul să beneficieze, la

cerere, de concedii pentru formarea profesională,concedii, care se pot acorda cu sau fără plată.

Articolul 18 – Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie; acest

drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi

manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât şi

privat, prin învăţături, practici religioase, cult şi îndeplinirea ritualurilor.

Libertatea de gândire a unei persoane, este în afara oricărei îndoieli foarte importantă.

Prin recunoaşterea explicită a libertăţii de gândire, se acceptă interdicţia îndoctrinării, în sensul

practicării unui învăţământ cu caracter ideologic al populaţiei şi mai „ales al tineretului”. De

asemenea, trebuie să recunoaştem că pacifismul ţine de libertatea de gândire. Doar respectând

libertatea de gândire, putem, cu siguranţă să acceptăm punctul de vedere elaborat de filosoful

francez contemporan Sartre J. – P., atunci când acesta afirmă: „Nimeni nu ne poate lipsi de

raspunderea de a ne cauta propriul drum, căci în aceasta se decide cine si ce suntem”.

Definirea libertăţii de conştiinţă nu este una facilă. Ca şi gândirea, conştiinţa unei

persoane prinde contur în forul său interior, dar cel mai adesea, asociată sau nu convingerilor

religioase, ea este exprimată prin anumite atitudini sau manifestări exterioare. Se poate vedea, în

cazul libertăţii de conştiinţă, obligaţia statelor de a nu exercita nici un fel de constrângere directă

sau indirectă asupra conştiinţei persoanelor ce intră sub jurisdicţia lor.

Libertatea de religie este o componentă inseparabilă a libertăţii de gândire şi de

conştiinţă. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie se află, printre elementele esenţiale de

identificare a celor care au o anumită credinţă şi o anumită concepţie despre viaţă. Această
libertate (libertatea de religie) implică dreptul de a adera sau nu la o religie, de a o practica sau de

a nu o practica sau de a schimba. Dreptul la libertatea religioasă reprezintă, de asemenea, un

„bun preţios al ateilor, agnosticilor, scepticilor sau indiferenţilor”.

Articolul 19 – Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include

libertatea de a avea opimii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a

primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de

stat.

Dezvoltarea democratică a unei societăţi presupune, prin ea însăşi, pluralismul politic,

deci şi pluralismul ideilor şi concepţiilor despre lume şi viaţă, despre organizarea socială, despre

raporturile dintre membrii societăţii. Ca fiinţe sociale, oamenii au nevoie să primească idei şi

informaţii şi să-şi exprime în orice formă propriile idei şi concepţii. Acest drept este denumit

generic – libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare nu poate fi disociată de

recunoaşterea libertăţii de gândire şi de conştiinţă şi nu poate fi concepută fără libertatea de

opinie. A comunica idei şi opinii presupune să poţi să elaborezi în toate domeniile o gândire

personală, o opinie liber aleasă. În acest sens, libertatea de exprimare este condiţia sine qua non1

a unei veritabile democraţii pluraliste.

1
Fara de care nu se poate.