Sunteți pe pagina 1din 6

UNIVERSITATEA DIN ORADEA,

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII


Disciplina: LEGISLAŢIA PRESEI
TEMA NR. 1
LIBERTATEA DE EXPRIMARE
Sediul materiei
Articolul 30 din Constituţia Românie din 1991 (revizuită) consacră libertatea de
exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin
viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public.
Articolul 24 din Constituţia Principatelor Unite Române din 30 iunie 1866
“garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiunile lor prin graiu, prin
scris şi prin presă, fiecare fiind respundetor de abusul acestor libertăţi în casurile determinate
prin Codicele penal,… fără însă a se putea restrînge dreptul de sine, sau a se înfiinţa o lege
escepţională”.
Pe plan internaţional în premieră acest drept a fost consacrat în articolul 19 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a O.N.U.
la 10 decembrie 1948:
“ Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie şi exprimare, ceea ce implică dreptul de a
nu fi neliniştit pentru opiniile sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără
consideraţii de frontieră, informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare”.
Principiul enunţat de Declaraţie a fost dezvoltat în articolul 19 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de către Adunarea Generală
a O.N.U. la16 decembrie 1966, care în cele trei paragrafe enunţă:
“1. Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor sale.
2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept cuprinde
liberatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, indiferent
de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc la
alegerea sa.
3. Exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă
îndatoriri speciale. În consecinţă ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă
stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare : respectării drepturilor şi
reputaţiei altora şi apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii şi moralităţii
publice”.
În Tratatul privind Constituţia Europeană (partea a II-a), adoptat la 29 octombrie
2004 la Roma de către şefii de state sau de guverne din cele 25 de state care alcătuiesc
Uniunea Europeană, a fost inclusă Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
adoptată la Nisa la 7 decembrie 2000.
Capitolul II al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene este intitulat
“Libertăţi” şi cuprinde (printre altele): libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie,
libertatea de exprimare şi de informare.
Consideraţii preliminare
Libertatea de exprimare a opiniei acoperă, include mai multe drepturi fundamentale,
este “libertatea mamă” a tuturor drepturilor de comunicare, strâns legată de
garantarea demnităţii umane şi ocupă un loc deosebit de important în rândul
libertăţilor constituţionale.
Posibilitatea declarării libere a concepţiilor, percepţiilor, ideilor, chiar şi celor
nepopulare sau incomode este baza oricărei societăţi, motorul progresului comunităţii şi al
individului.
Conceptul de libertate are patru elemente deosebit de importante, existenţa
posibilităţii alegerii, independenţa, auto-normarea şi asumarea responsabilităţii alegerii.
Critica este izvorul libertăţii, este punctul de pornire a alegerii a formării opiniei. Critica este
aceea care poate ridica semnele de întrebare în faţa unor percepţii consacrate ori pur şi simplu

5
enunţate şi poate crea idei, opinii noi. Fără critici nu s-ar crea posibilitatea alegerii iar
suprimarea, interzicerea sau limitarea opiniilor ar bloca orice dezvoltare. Istoria a dovedit că
orice încercare de a opri, de a suprima diferitele opinii a fost mai mult sau mai puţin dramatic
refuzată de omenire.
Libertatea de exprimare în sens larg, al exprimării individualităţii, este elementul care
pe lângă diferenţele fizionomice, individualizează o persoană şi o face diferită de ceilalţi.
Fără libertatea fundamentală de exprimare a percepţiilor şi ideilor proprii nu ar exista
individualităţi şi nu ar exista evoluţie.
Exprimarea opiniilor având o fază lăuntrică, aceea de formare a ideilor, care practic este
necontrolabilă, nici de către individ, şi care mereu este influenţată de condiţiile externe, în
permanentă mişcare şi modificare, este un atribut natural al fiinţei umane şi este baza tuturor
libertăţilor.
Consideraţii privind „opinia”
Dacă admitem că opinia este părerea, judecata, o reflexie a persoanei la datele,
comportamentele şi relaţiile observate atunci ar înseamna că protecţia libertăţii de exprimare
nu ar fi aplicabilă ştirilor şi corespondenţelor, acestea fiind materia primă a opiniei. Însă este
imposibilă delimitarea între ştiri şi aprecieri, modul şi contextul de prezentare al ştirii,
durata expunerii chiar şi tonul prezentatorului poate purta note de aprecieri, interpretări.
Aşa fiind, aria de protecţie şi de aplicare a libertăţii de exprimare trebuie să
acopere orice comunicare către alţii, indiferent de modul de prezentare, de persoana
prezentatorului şi al încărcăturii morale a comunicării. Orice comunicare poartă elemente de
apreciere sau chiar dacă n-ar purta poate fi interpretată în acest sens.
Se bucură de această protecţie chiar şi afirmaţiile false, neexistând obligaţia (şi nici
cutuma) generală de a expune numai adevărul, doar în cazuri expres prevăzute. Astfel
de prevederi exprese cuprinde Codul Penal când încriminează comunicarea de informaţii
false ori în cazul acţiunilor îndreptate împotriva demnităţii, onoarei ori reputaţiei unei
persoane.
Prevederile constituţionale şi cele cuprinse în diferitele acte internaţionale nu fac
diferenţă între expunerea de date sau ştiri ori interpretarea acestora. Libertatea de exprimare
are ca scop principal asigurarea posibilităţii formării opiniei altor persoane prin
expunerea propriilor idei şi convingeri. În privinţa faptelor expuse, însă, libertatea de
exprimare nu este atât de permisivă, ea nu se aplică în cazul expunerii stărilor nereale,
indiferent dacă aceste comunicări au fost eronate intenţionat ori din prea multă uşurinţă, deşi
exista posibilitatea şi trebuiau verificate.
Atributul comun al drepturilor fundamentale din aria de acoperire a libertăţii de
exprimare este că asigură posibilitatea persoanelor sau grupurilor doritoare să împărtăşească
ideile şi opiniile lor politice, artistice, religioase sau de orice fel, indiferent de mărimea sau
natura publicului. Subiectul acestor drepturi fundamentale rămâne întotdeauna persona sau
grupul care „vine în faţa publicului” şi cei care asigură spaţiul de expunere (edituri,
televiziuni, radiouri, etc.) şi nu se crează nici o obligaţie a publicului de a recepta informaţiile
ori ideile, statul având o obligaţie negativă aceea de a nu interveni, de a nu interzice, de a nu
izola expunătorul de public (statul nu are obligaţia de a crea cadru, de a asigura public ori
acces la mijloacele de comunicare).
Accepţiuni ale libertăţii de exprimare
Există două accepţiuni ale libertăţii de exprimare, una instrumentală şi una
constitutivă.
Accepţiunea instrumentală punând accentul pe valorile sociale, abordează această
libertate ca instrument în scopul de a rezolva problemele sociale, chiar de a găsi adevărul prin
asigurarea posibilităţii comunicării tuturor ideilor, opiniilor şi percepţiilor. În literatura de
specialitate această accepţiune se mai numeşte şi teoria democratică.
Accepţiunea constitutivă mută accentul de la sensul şi scopul acordării acestei
libertăţi pe contribuţia la afirmarea individualităţii umane. Numai ideile, percepţiile

6
exteriorizate pot contribui la identificare în societate. Conform acestei teorii la baza
libertăţilor de comunicare stă independeţa şi autonomia.
Cele două accepţiuni nu se exclud reciproc, prima, cea democtică, are în vedere
interesul public, interesul general iar cea de a doua aşezând valoarea individualităţii în
centrul atenţiei, ambele confirmând importanţa deosebită a ocrotirii acestor drepturi
fundamentale, - latură de ocrotire.
Teoriile descrise evidenţiază faptul că aria de acoperire a libertăţii analizate implică, nu
numai, dreptul fundamental la opinie proprie şi ca elemente al formării opinie, dreptul la
educaţie, accesul la informaţii şi la cultură, libertatea la conştiinţă dar şi, ca elemente de
formare a opiniei publice, libertatea presei, libertatea întrunirilor şi de asociere inclusiv
dreptul la grevă. Mai mult aceste drepturi prin specificul şi puterea lor de a forma şi reforma
opinia societăţii, oferind un ghid de orientare în labirintul problemelor publice, influenţează
mediul şi procesele politice, - latura de participare.
Latura de ocrotire determină libertatea de exprimare ca libertate negativă iar latura de
participare afirmă existenţa sa şi ca libertate pozitivă. Libertate negativă, din punctul de
vedere a statului care este oprit de a interveni şi libertate pozitivă, din punctul de vedere al
individului ori a grupului care se implică în procesul politic. Elementul negativ şi cel pozitiv
nu pot exista distinct, efectul politic al opiniei publice nu s-ar putea afirma fără protecţia şi
garantarea acestei libertăţi.
Consideraţii privind principalele forme de expresie
În anumite domenii, ca de exemplu presa electronică, dat fiind specificul, răspândirea,
rapiditatea şi efectul direct al acestor mijloace de comunicare, este important ca statul pe
lângă protecţia generală a libertăţii de expresie să intervină activ prin normare. Normarea în
aceste domenii trebuie să garanteze în principiu o funcţionare echilibrată şi independentă a
instituţiilor de radioteleviziune. În această privinţă trebuie subliniată diferenţa dintre
televiziunea şi radioul public şi cele private sau comerciale.
Instituţiile mass-media publice, sigur, trebuie să servească necesităţile contribuabililor,
trebuie să-i informeze, să-i ofere emisiuni de divertisment, de cultură în aşa fel încât să
servească pe toţi, toate necesităţile, aceasta în mod echilibrat, independent politic şi ideologic.
Pentru realizarea acestui obiectiv statul trebuie să normeze aceste programe, garantând cele
arătate mai sus, chiar şi cu asumarea, în anumite condiţii, a unor limitări a libertăţii de
expresie.
În cazul radioteleviziunilor private sau comerciale, intervenţia statului se rezumă, la fel
ca în cazul presei scrise, la respectarea generală a principiului de a nu interveni iar ceea ce
poate garanta este concurenţa pe această piaţă, evitarea monopolurilor, care la fel pot conduce
la limitarea sau suprimarea libertăţii de exprimare. Alte intervenţii normative nu pot depăşi
limitele general acceptate despre care vom discuta în cele ce urmează. Aceleaşi principii sunt
valabile şi în cazul comunicării prin internet.
Trebuie arătat că libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace
pentru asigurarea expunerii opiniilor şi ideilor individului ori ale grupului. Libertatea presei
implică nu numai dreptul de a comunica opţiunile şi convingerile dar implică şi o serie de
drepturi şi obligaţii legate de imprimare, transport, emisie, vânzare, afişaj etc. şi un element
deosebit de important, statutul jurnalistului, deontologia profesională a lui.
Presa scrisă a cucerit un teritoriu începând cu cea de a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea. Începând cu acest secol s-a pus în discuţie consacrarea principiului neimplicării
puterii, a statului, şi garantarea libertăţii presei, ceea ce a însemnat mai întâi înlăturarea
măsurilor prohibitive în acest domeniu.
În secolul al XX-lea presa electronică s-a răspândit spectaculos, circulaţia de informaţii
şi comunicarea a devenit extrem de rapidă, cu mult mai confortabilă şi acest fapt a implicat,
inevitabil, creşterea volumului de informaţii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în baza art. 10 din Conveţia Europeană a
Drepturilor Omului, analizând în mai multe cauze problematica libertăţii presei a arătat

7
importanţa deosbită a garantării libertăţii de exprimare în condiţiile în care presa este
principalul informator al publicului, ca urmare este un veritabil formator de opinii, în legătură
cu problemele publice, politice şi nu numai. Totuşi s-a subliniat că presa nu trebuie să
depăşească limitele legale, încălcând demnitatea, reputaţia unor persoane, trebuie să transmită
informaţii, idei şi opinii în legătură cu problemele de interes public, toate în conformitate cu
deontologia profesională. Curtea nu exclude sancţionarea reprezentanţilor presei care
încălcând legea lezează demnitatea ori reputaţia umană, însă pedepsele penale, administrative
ori civile aplicate jurnaliştilor pentru fapte care s-ar susţine că prejudiciază interesele sau
imaginea unei autorităţi sau prin care se aduc critici demnitarilor ori politicii acestora sunt
considerate forme de cenzură, menite să descurajeze jurnaliştii şi ar pune în pericol dreptul
persoanelor de a fi informaţi. În toate cazurile statul, instanţele trebuie să acţioneze
proporţional, în funcţie de fapta comisă de jurnalist şi având în vedere scopul urmărit de
acesta.
Internetul un nou mijloc de comunicare, apărut şi răspândit în ultimul deceniu al
secolului trecut, putem spune că până azi se bucură de o libertate completă, primele încercări
de reglementare au primit contur în ultimii cinci ani, dar problema acestor reglementări încă
nefiind rezolvată.
Reglementarea comunicării, exprimării opiniilor prin intermediul internetului este
îngreunată, în primul rând, datorită celor două particularităţi ale acesteia: anonimatul şi
imposibilitatea controlării informaţiilor înăuntrul graniţelor unui stat.
Anonimatul, practic, face imposibilă identificarea persoanei căreia îi aparţine opinia,
identificare fără de care tragerea la răspundere nu este posibilă. Ascunşi în spatele
anonimatului anumite persoane, nedepistabile, utilizează acest mijloc de comunicare în
scopul de a jigni, de a insulta alte persoane, de a răspândi materiale pornografice, chiar şi
imagini de acest gen cu minori, de a încălca drepturi de autor şi alte acte de o asemenea
gravitate. Răspunderea singurului depistabil, furnizorul sau administratorul de reţea, nu poate
fi antrenată deoarece nici acesta nu dispune de mijloacele tehnice necesare pentru controlarea
ori limitarea apariţiei acestor materiale.
Dat fiind cealaltă particularitate, aceea că informaţiile nu pot fi controlate ori limitate pe
teritoriul unui stat, fiind accesibile pe întreg mapamond, ar fi necesară o reglementare
comună, unitară, acceptată şi aplicată de fiecare stat, în privinţa limitării libertăţii de
exprimare prin internet. Atât reglementările interne, cât şi cele internaţionale se confruntă cu
problematica filtrării informaţiilor nedorite, prin limitarea minimă a libertăţii consacrate.
Aşteptăm şi sperăm că se va găsi o soluţie pentru rezolvarea acestui fenomen.
Limitarea libertăţii de exprimare
În scopul garantării libertăţii de exprimare autorităţile trebuie să-şi asume un risc
din ce în ce mai mare deoarece s-au îngustat ariile intereselor a căror protecţie poate
implica apărarea şi care pot justifica intervenţia puterii prin limitări. Orice sistem
democratic în general tolerează patru sfere de interese care se pot ocroti prin astfel de
îngrădiri ale libertăţii de exprimare.
Prima sferă cuprinde interesele statului referitoare la ocrotirea orânduirii
constituţionale, siguranţa internă şi externă a statului, protecţia demnităţilor publice şi
protejarea însemnelor statului (expresie politică), cea de a două sferă se referă la
apărarea intereselor unor grupuri sociale împotriva manifestării unor atitudini
discriminatorii bazate pe rasă, etnie, religie ori sex, a treia grupă de valori se referă la
liniştea, morala şi sănătatea publică iar ultima sferă cuprinde valorile legate de
demnitatea umană.
Sistemele democratice numai în cazuri excepţionale admit limitarea expresiilor politice,
numai în situaţii deosebite primează interesele statului în faţa acordării posibilităţii dezbaterii
publice a unor probleme. Astfel de limitări se pot ivi în condiţii de război ori cu privire la date
legate de siguranţa naţională, divulgarea unor date confidenţiale care pun în pericol siguranţa
naţională. Este foarte important de reţinut că reglementări privind limitarea exprimării opiniei

8
în legătură sau împotriva politicii statului nu pot fi formulate. Baza democraţiei este
dezbaterea problemelor şi găsirea soluţiilor optime prin cunoaşterea tuturor percepţiilor legate
de o problemă. Critica adusă politicii nu poate fi represată sau interzisă.
Protecţia însemnelor statului (drapel, stemă, imn etc.) împotriva actelor de vandalism,
distrugeri, batjocură etc. sunt interzise. Exprimarea opiniei se poate realiza prin
„comunicarea simbol”, ca de exemplu arderea drapelului, ori ruperea stemei, aceste acte în
majoritatea statelor europene, la fel ca şi în România, sunt încriminate de legea penală. O
discuţie în literatura de specialitate este legată de existenţa sau absenţa încărcăturii politice a
actelor îndreptate împotriva însemnelor statului. S-a pus în discuţie fapta unui protestatar care
arde sau rupe drapelul în semn de dispreţ faţă de stat (comunicare simbol) şi fapta unui
suporter sub influenţă alcoolică care comite acte de vandalism fără o încărcătură politică.
Statul are obligaţia de a descuraja exprimarea opiniilor duşmănoase îndreptate către
unele grupuri sociale, etnii, religii etc. Aceste manifestări pot genera neînţelegeri, dispute în
sânul societăţii, nevorbind de atingerea demnităţii şi reputaţiei indivizilor care fac parte din
aceste grupuri atacate. Strâns legată de acest element este sarcina autorităţilor de a întreţine
un climat normal de convieţuire între diferitele grupuri sociale, numai liniştea şi siguranţa
publică, pot crea condiţiile unei dezvoltări a întregii societăţi.
Exprimarea opiniilor care lezează interesele întregii societăţi trebuie limitate, astfel de
interese sunt cele legate de liniştea, morala şi sănătatea publică. Problematica acestor limitări
constă în dificultatea aprecierii existenţei pericolului lezării interesului public şi aprecierii
limitărilor necesare, deoarece nu există o persoană direct lezată ci este lăsată la atitudinea
autorităţilor depistarea şi rezolvarea problemelor generatoare de astfel de situaţii. Toate
reglementările în acest domeniu evidenţiază importanţa climatului normal, de pace în
societate şi evitarea creării anarhiei.
O situaţie care a fost rezolvată pe această cale de autorităţi s-a ivit în anul 2005 în
Oradea. Locuitorii municipiului au fost deranjaţi de o invazie a publicităţilor prin presă şi
prin afişe a firmelor care oferă servicii funerare. Un exemplu macabru au fost tramvaiele pe
care au fost afişate (acoperind tot tramvaiul) sloganuri ale acestor firme de servicii funerare
ca de exemplu „La capătul drumului”, „Transport cadavre” etc. Consiliul Local al
Municipiului Oradea, sesizat de locuitori, prin hotărâre a interzis publicitatea acestor
furnizori de servicii şi a dispus ca astfel de reclame să se afişeze numai la sediul firmelor
respective. Măsura luată este analizată de instanţele competente, care vor verifica tocmai dacă
măsura luată de autorităţi a fost sau nu adecvată şi corespunzătoare în acest caz.
Protecţia sănătăţii publice prin limitarea libertăţii de exprimare se realizează prin
interzicerea publicităţii produselor dăunătoare sănătăţii (alcool, ţigări etc.).
Referitor la cea de a patra sferă a limitărilor libertăţii de exprimare, referitoare la
atingerea demnităţii umane trebuie să observăm faptul că, libertatea oricărei persoane are
limita, se extinde până la limita libertăţii celeilate persoane, încălcând această limită, intrând
în sfera libertăţii celeilate persoane ne aflăm pe un teritoriu ilegal. Altfel spus, libertatea
noastră, dreptul nostru de exprimare se extinde până la limita unei obligaţii de-a noastre de a
respecta demnitatea, reputaţia, onoarea celeilate persoane.
În scopul apărării demnităţii umane, dreptul internaţional dar şi cel naţional, permite o
intervenţie, o limitare cu mult mai amplă a libertăţii de expresie decât în cazul expresiei
politice.
Faptele incriminate de Codul Penal, insulta, calomnia ori denunţarea calomnioasă sunt
fapte care aduc atingere onoarei şi reputaţiei umane.
Onoarea este sentimentul de preţuire a propriei persoane, suma calităţilor şi însuşirilor
pe care fiecare persoană şi le atribuie iar reputaţia este stima şi consideraţia de care fiecare
individ se bucură din partea semenilor săi, dreptul la demnitate fiind drept fundamental,
valoarea socială lezată prin încălcarea acestui drept este deosebit de importantă.
Lezarea acestor valori sunt mai frecvente şi prin intermediul mass-media mai larg
cunoscute, când sunt comise faţă de persoane publice (dacă deţin funcţii publice, ori sunt

9
cunoscuţi pentru activitatea lor artistică, sportivă etc.). Viaţa acestor persoane, oarecum este
mereu urmărită sau cel puţin cunoscută de public, din acest motiv sunt mai des criticaţi,
izvorul acestei critici este tocmai libertatea de expresie, libertatea de a analiza, de a dezbate
chestiunile publice. Se poate observa atât în practica instanţelor naţionale, cât şi a celor
internaţionale că pragul de tolerare a instanţelor este mai ridicată în aceste cazuri.

10