Temă 10

1. Art. 28 din Constituţie, prevede că: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri
poștale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.
Art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede
că orice persoană are dreptul la respectarea corespondenței sale. „Nu este admis amestecul
unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este
prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesară
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora”.
2. Articolul 40 din Constituţie stabileşte că:
(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de
asociere.
(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a
independenței României sunt neconstituționale.
(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocații poporului,
magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin
lege organică.
(4) Asociațiile cu interesele naţionale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice,
participă cu candidați în alegeri şi la constituirea unor autorități publice şi stimulează
participarea cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii”.

3.

4. Articolul 31 din Constituţie stabileşte că:

(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit.

(2) Autorităţile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a
cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.

(3) Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea
naţională.

(4) Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a
opiniei publice.

(5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale
şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul
parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.
Acest drept este reglementat, deopotrivă, de art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de
art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 11 din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, alături de libertatea de exprimare.

Articolul 31 din Constituţie reglementează dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de
interes public, precum şi obligaţia corelativă a autorităţilor publice, potrivit competențelor ce le revin,
de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes
personal.

Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public defineşte conceptul de
informaţii de interes public „orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei
autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a
informaţiei”. M. Of. nr. 663 din 23 octombrie 2001.

Norma constituţională prevede obligaţia mijloacelor de informare în masă, publice şi private, de a

asigura informarea corectă a opiniei publice. O garanție pentru acestea este autonomia serviciilor
publice de radio şi de televiziune. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante
exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor
se reglementează prin lege organică.

5. Articolul 30 din Constituţie prevede că: (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a
credințelor şi libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin
alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.

(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici
dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională,
rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică,
precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului
sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de
multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin
lege.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 19 că „orice om are dreptul la libertatea
opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afara, precum şi
libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de
frontierele de stat”.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede în art. 10 „(1) Orice
persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea
de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama
de frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele să supună societățile de radiodifuziune, de
cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. (2) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă
îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute
de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia
sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de
informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

6. Art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului prevede că: Orice persoană are dreptul la
libertate de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau
convingerile, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau
colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.

Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele
prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranța
publică, protecția ordinii, a sănătății, a moralei publice, a drepturilor și libertăților altora.

8. Articolul 36 din Constituţie prevede că: (1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți
până în ziua alegerilor inclusiv. (2) Nu au drept de vot debilii sau alienații mintal, puși sub interdicție, şi
nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.
Este un drept cu natură exclusiv politică, reglementat de art. 36 din Constituţie, care statuează că
cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. Sunt excluşi,
aşadar, de la vot, cetăţenii străini şi apatrizii, inclusiv refugiaţii şi solicitanţii de azil în România, statutul
lor juridic fiind diferit de cel al cetăţenilor.

Trăsături caracteristice ale votului în România:

– universalitatea;
– egalitatea;
– caracterul direct;
– caracterul secret;
– caracterul liber exprimat.
9. Articolul 37 din Constituţie stabileşte că:

(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16
alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).

(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a
fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani
pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al
României.

Potrivit art. 37 din Constituţie, au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile
prevăzute în art. 16 alin. (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice. În conformitate cu art.
40 alin. (3) din Constituţie, nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale,
avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici
stabilite prin lege organică.
11. Articolul 51 din Constituţie stabileşte că: „(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice
prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor. (2) Organizaţiile legal constituite au dreptul să
adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. (3) Exercitarea dreptului de
petiţionare este scutită de taxă. (4) Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi
în condiţiile stabilite potrivit legii”.

Făcând parte din drepturile garanţii, dreptul de petiţionare consacrat de art. 51 din Constituţie se referă
la posibilitatea cetăţenilor de a se adresa autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele
semnatarilor, precum şi la obligaţia corelativă a autorităţilor publice de a răspunde la petiţii în termenele
şi în condiţiile stabilite de lege. În acest mod, cetăţenii intră în relaţie directă cu autorităţile statului la
propria lor iniţiativă şi au posibilitatea de a soluţiona atât probleme de interes personal, cât şi de interes
general.

12. Distincția între dreptul de petiționare și accesul liber la justiție este aceea ca dreptul de petiționare
este reglementat în art. 51 din Constituție și stabilește că: : „(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze
autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor. (2) Organizaţiile legal
constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. (3)
Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă. (4) Autorităţile publice au obligaţia să răspundă
la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii”. Pe când accesul liber la justiție este
reglementat în art. 21 din Constituție și prevede că: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nicio lege nu poate îngrădi
exercitarea acestui drept. (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un
termen rezonabil. (4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”.

13. Articolul 52 din Constituţie prevede că:

Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. Statul răspunde patrimonial
pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi
nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.

Articolul 52 din Constituţie reglementează dreptul persoanei vătămate într-un drept al său ori
într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal al unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim,
anularea actului şi repararea pagubei. Se constată că, în vederea exercitării acestui drept, este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii:

- dovada vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim (rezultă aşadar că nu orice
interes este protejat, ci doar acele interese legitime);
- vătămarea dreptului sau a interesului legitim să fie făcută de o autoritate publică;
- vătămarea să se fi produs printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a
unei cereri.

15. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori juridice este reglementată principal în art. 52 alin.
(3) din Constituția României, unde se prevede că: „ Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au
exercitat funcția cu rea-credință sau grevă neglijență.”

Textul constituțional este dezvoltat în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor;
astfel, în cele opt alineate ale art. 96 al acestei legi sunt cuprinse dispozițiile aplicabile răspunderii
statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în general precum și unele reguli care se aplică
exclusiv în cazul erorilor judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale.

Indiferent de felul erorilor judiciare săvârşite, răspunderea Statului prezintă şi câteva trăsături care, din
această perspectivă, sunt comune pentru ambele situaţii.

a) Răspunderea faţă de victima prejudiciată se angajează întotdeauna şi exclusiv în sarcina Statului;

răspunderea este specială, directă, nemijlocită şi independentă de eventuala vinovăţie a magistratului
sau a altei persoane a cărei faptă a produs sau determinat eroarea judiciară care a cauzat prejudiciul.

b) Răspunderea patrimonială a Statului este în toate cazurile, în opinia noastră, o răspundere civilă
delictuală; ea se angajează în prezenţa cumulată a trei dintre condiţiile răspunderii civile delictuale
pentru fapta proprie: prejudiciul patrimonial sau moral; fapta ilicită şi prejudiciabilă, care constă în
eroarea judiciară săvârşită de serviciul public de justiţie; raportul de cauzalitate dintre eroarea judiciară
şi prejudiciul injust suferit de către victima erorii judiciare. Este însă de reţinut că cei mai de seamă
autori din doctrina dreptului administrativ susţin că răspunderea patrimonială a statului pentru erori
judiciare este o răspundere administrativă, de drept public.

c) După fundamentul său, răspunderea civilă delictuală specială a Statului este obiectivă, fără vinovăţie;
ea se explică şi întemeiază pe obligaţia de garanţie în sarcina Statului, care are ca suport riscul de
activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei.

d) In cazul în care Statul a reparat prejudiciul suferit de victima erorii judiciare, el are acţiune în regres
împotriva aceluia care cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă a provocat sau săvârşit acea eroare
judiciară [art. 507 C. pr. pen. şi art. 96 alin. (7) Legea nr. 303/2004)

16. Drepturile omului presupun şi obligaţii corelative.

Dintre îndatoriri, sunt circumscrise ca fiind fundamentale acele obligaţii ale cetăţenilor, considerate
esenţiale pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin
convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Constituţia României dedică un capitol reglementării îndatoririlor fundamentale (Capitolul III al Titlului
II), însă asemenea îndatoriri sunt consacrate, cu caracter de principiu, chiar de art. 1, cuprins în Titlul I al
Constituţiei – Principii generale.

Din coroborarea textelor Constituţiei, distingem următoarele îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor
României:

a) îndatorirea de a respecta Constituţia, supremaţia sa şi legile ţării [art. 1 alin. (5)];

b) îndatorirea de fidelitate faţă de ţară (art. 54);
c) îndatorirea de apărare a ţării (art. 55);
d) îndatorirea de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice (art. 56);
e) îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de respectare a drepturilor şi
libertăţilor celorlalţi (art. 57)
17. Potrivit teoriei abuzului de drept, „orice drept trebuie exercitat numai in conformitate cu menirea sa
naturala si in limitele sale normale, adică in armonie cu starea contemporana a relaţiilor si a uzurilor
sociale”. Uzul dreptului în limitele menţionate îl protejează pe titular împotriva oricărei responsabilităţi
pentru prejudiciile pe care le-ar putea determina, pe când exercitarea de o maniera anormala, prin
deturnarea dreptului de la menirea „normala” și obișnuita, constituie abuz de drept, cu consecința
obligării la repararea prejudiciului astfel produs.