MINISTERUL EDUCAȚIEI CULTURII ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA
FACULTATEA
CATEDRA

tema:
Drept politic. Științe politice.
Constituirea și dezvoltarea politologiei: tradiție europeană și
americană

A elaborat:

Coordonator științific:

Chișinău 2019
 Cuprins
Introducere...................................................................................................................................3

1. Dreptul politic. Drepturile politice......................................................................................3

2. Științe politice....................................................................................................................... 8

3. Constituirea și dezvoltarea politologiei.............................................................................10

4. Politologia americană.........................................................................................................16

5. Politologia europeană.........................................................................................................16

Concluzii..................................................................................................................................... 18

Bibliografie:................................................................................................................................19

2
 Introducere
Politologia este una din disciplinele care formează domeniul științelor politice; din
perspectiva dezideratului de a sintetiza rezultatele din științele politice, politologia poate fi
considerată disciplina fundamentală a științelor politice.
Politologia are drept subiect de studiu sfera politicului și urmărește surprinderea într-o
imagine generală a vieții politice, a fenomenelor, a conduitelor, și a acțiunilor politice.
Știința politică cuprinde numeroase sub-domenii, inclusiv politică comparativă, economie
politică, relații internaționale, filozofie politică, administrație publică, politică publică și
metodologie politică. Mai mult, știința politică este legată și se bazează pe domeniile: economie,
drept, sociologie, istorie, filosofie, geografie, psihologie și antropologie.
Ca știință socială, știința politică contemporană a început să se formeze în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea. La acea vreme a început să se separe de filosofia politică, care își trasează
rădăcinile înapoi la lucrările lui Aristotel și Platon, care au fost scrise cu aproape 2.500 de ani în
urmă. Termenul de "știință politică" nu a fost întotdeauna distins de filosofia politică, iar
disciplina modernă are un ansamblu clar de antecedente, incluzând și filosofia morală, economia
politică, teologia politică, istoria și alte domenii care se referă la determinările normative ale a
ceea ce ar trebui să fie cu deducerea caracteristicilor și funcțiilor statului ideal. 1

1. Dreptul politic. Drepturile politice.

Este dificil de a da definiţia regimului politic. Prin forma de guvernământ se încearcă de a
stabili cine exercită puterea politică într-o societate dată – a) o persoană, un grup restrâns de
persoane sau b) masa populaţiei. Prin determinarea regimului politic se pun în evidenţă
modalităţile, procedurile sau metodele prin care aceste persoane guvernează.
Regimul politic exprimă totalitatea procedeelor de realizare a puterii de stat, evocă
raporturile dintre componentele sistemului social-politic şi economic. I.Deleanu menţionează că
regimul politic reprezintă ansamblul instituţiilor şi al mijloacelor prin care se realizează puterea.
Vorbind despre drepturile politice avem:
Dreptul de vot (art. 34) În sistemul nostru constituţional cetăţenii au drept de vot de la
vârsta de 18 ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. Nu beneficiază de acest drept debilii
sau alienaţii mintali puşi sub interdicţie prin hotărâre judecătorească şi nici persoanele
condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale. Prin
intermediul acestui drept, cetăţenii participă, în primul rând, la formarea Parlamentului şi la
alegerea Preşedintelui ţării, precum şi la alegerea primarilor şi membrilor consiliilor locale.
1
Wikipedia, Enciclopedie liberă, // [ On-line]: https://ro.wikipedia.org/wiki/Politologie ( accesat 05.12.2019)
3
 Întrucât Parlamentul şi Preşedintele României au rolul de a conlucra la desemnarea
Guvernului, la formarea altor autorităţi publice, se poate spune că, votând, cetăţenii participă
indirect la procesul de conducere socială. Evident, deşi Constituţia nu prevede expres, se
subînţelege că doar cetăţenii români beneficiază de acest drept. Exercitarea dreptului de vot nu
este obligatorie.
Dreptul de a fi ales (art. 35) Potrivit Constituţiei, au dreptul de a fi aleşi cetăţenii români
care îndeplinesc condiţiile prevăzute în art. 16 alin. 3, dacă nu le este interzisă asocierea în
partide politice, potrivit art. 37, alin. 3 din Legea fundamentală. Excepţia prevăzută în alin. 3 al
art. 16 din Constituţie se referă la incompatibilitatea funcţiilor şi demnităţilor publice, civile sau
militare cu orice persoană care nu are numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Prin urmare,
nu pot candida străinii, apatrizii, precum şi cetăţenii români care au şi o altă cetăţenie sau care nu
au domiciliul în ţară. Acestei categorii i se adaugă, potrivit art. 37, alin. 3, judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii, precum şi
alte categorii de funcţionari publici, stabilite prin lege organică.
Dacă aceste din urmă categorii de persoane ar dori să candideze în alegeri parlamentare,
prezidenţiale sau locale, ele ar trebui să demisioneze din funcţiile respective înainte de a-şi
depune candidatura. Se înţelege că şi cetăţenii români având dublă cetăţenie şi domiciliul în
străinătate pot candida, dacă anterior depunerii candidaturii renunţă la cealaltă cetăţenie şi îşi
stabilesc domiciliul în ţară. Pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor, sau în organele locale,
candidaţii trebuie să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani.
Candidaţii pentru fotoliul senatorial sau pentru funcţia de Preşedinte al României trebuie
să aibă vârsta de cel puţin 35 de ani. Deşi alte condiţii nu sunt prevăzute în Constituţie, este
evident că cetăţenii care nu au dreptul la vot nu pot candida în alegerile parlamentare şi
prezidenţiale. În opinia noastră, în categoria drepturilor politice - drepturi prin care cetăţenii
români au asigurată posibilitatea să participe la procesul de guvernare - ar trebui incluse, în afară
de drepturile electorale, şi dreptul cetăţenilor de a fi consultaţi prin referendum cu privire la
probleme de interes naţional şi dreptul de iniţiativă legislativă exercitat în condiţiile art. 73, alin.
1 şi ale art. 146 din Constituţie.
Ne întemeiem opinia pe art. 2, alin. 1 din Constituţie potrivit căruia poporul exercită
suveranitatea naţională prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Faptul că, în ceea ce
priveşte iniţiativa legislativă, nu poporul apare în prim-plan, ci un grup de cetăţeni care
reprezintă o mică parte, numeric vorbind, din popor, nu are relevanţă. Iniţiativa legislativă este o
modalitate de exercitare directă a puterii, egală ca valoare cu decizia politică luată de Guvern sau
de parlamentari în condiţiile art. 73, alin. 1 şi, respectiv, art. 146, alin. 1 din Constituţie.
Drepturile social-politice
4
 Dreptul la liberă circulaţie (art. 25) Acest drept aparţine inerent oricărei persoane, fiind un
drept natural al acesteia, o vocaţie a ei de a-şi manifesta libertatea deplină, inclusiv, hotărând
asupra locului şi ţării unde preferă să trăiască. Constituţia prevede, în acest sens, că fiecărui
cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară,
de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
Respectarea vieţii intime, familiale şi private (art. 26) Constituţia prevede obligaţia
autorităţilor publice de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi viaţa privată a persoanelor.
Se înţelege că obligaţia autorităţilor publice româneşti se angajează în privinţa nu numai a
cetăţenilor români, ci şi a străinilor şi apatrizilor rezidenţi în ţara noastră. Legiuitorul constituant
a ţinut însă să precizeze că persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Constituţia nu precizează alte
limite ale dreptului unei persoane fizice de a dispune de ea însăşi.
Libertatea conştiinţei (art. 29) Libertatea conştiinţei este un alt atribut inerent al fiinţei
umane. Libertatea gândirii nu poate fi îngrădită atâta timp cât gândurile nu sunt exprimate.
Legiuitorul constituant se referă la gândurile exprimate, ca şi la opinii. Întrucât Constituţia nu
precizează nimic în acest sens, rezultă că opiniile şi gândurile exprimate pot fi raportate la orice
subiect sau domeniu. Deci sunt ocrotite, deopotrivă, opiniile politice, economice, ştiinţifice,
literare, cultural-artistice, sportive etc. Nu poate fi îngrădită nici libertatea credinţelor religioase.
Instrumentele internaţionale în domeniu menţionează, alături de libertatea credinţelor religioase,
libertatea de a nu avea o credinţă religioasă (ateismul). Libertatea conştiinţei trebuie să se
manifeste într-un spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
Libertatea conştiinţei este corelată cu libertatea cultelor religioase. Statul român a
adoptat o poziţie egală faţă de toate cultele. (Constituţia din 1923 preciza că Biserica ortodoxă
era dominantă şi că Biserica Greco-Catolică avea întâietate faţă de celelalte culte religioase).
Toate cultele sunt autonome faţă de stat, care le acordă sprijin, inclusiv prin înlesnirea asistenţei
religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.
Libertatea de exprimare (art. 30) Gândurile, opiniile, credinţele religioase, ca şi
convingerile ateiste, creaţiile de orice fel pot fi exprimate prin viu grai, prin scris, prin mijloace
mecanice, electronice, inclusiv prin mijloace de informare în masă, în condiţii de deplină
libertate. Mai mult, Legiuitorul constituant a statuat că libertatea de exprimare este inviolabilă, în
orice formă s-ar manifesta aceasta. Libertatea de exprimare se află la originea unei libertăţi de
sine stătătoare: libertatea presei. Aceasta presupune, între altele, interzicerea cenzurii, libertatea
de a înfiinţa publicaţii, interzicerea suspendării sau suprimării unei publicaţii. Libertatea de
exprimare prin viu grai (libertatea cuvântului), ca şi libertatea de exprimare prin mijloace de
informare în masă (libertatea presei) nu pot prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a
5
persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Constituţia prevede că sunt interzise de lege
defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă
sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi
manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Constituţia nu menţionează legile respective.
Rezultă că prin lege pot fi interzise asemenea manifestări, în măsura în care ele nu sunt deja
interzise. Constituţia face trimitere, de asemenea, la o lege specială privind delictele de presă.
Dreptul la informaţie (art. 31 ) Funcţia socială a presei nu este posibilă decât dacă
cetăţeanul beneficiază de dreptul la informaţie. În felul acesta, se legitimează rolul presei de a
exprima opinia publică şi o face cunoscută guvernantului. Dreptul la informaţie nu este raportat
exclusiv la presă. Cetăţeanul este îndreptăţit să aibă acces la orice informaţie de interes public.
Potrivit Constituţiei, autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să
asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes
personal. Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea
corectă a opiniei publice. Constituantul a prevăzut, însă, că dreptul la informaţie nu trebuie să
prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională.
Libertatea întrunirilor (art. 36) Constituantul a voit să confere o libertate deplină
organizării mitingurilor, demonstraţiilor, procesiunilor sau oricăror întruniri. Nu interesează dacă
acestea au caracter politic, sportiv, cultural, istoric, religios ş. a. Singura condiţie este ca toate
acestea să se desfăşoare în mod paşnic, fără nici un fel de arme. Aparent, şi în tăcerea
Legiuitorului constituant, organizarea mitingurilor, demonstraţiilor ori întrunirilor nu poate fi
reglementată pe cale normativă, întrucât, potrivit Constituţiei, “sunt libere”. O dispoziţie similară
o găsim în art. 37 din Constituţie, care prevede că cetăţenii se pot asocia liber în partide politice,
în sindicate şi în alte forme de asociere.
Dreptul la asociere (art. 37) Cetăţenii români se pot asocia liber în partide politice, în
sindicate şi în alte forme de asociere. Acest drept constituie baza pluralismului politic şi
ideologic al societăţii româneşti actuale. Constituţia a prevăzut condiţiile în care partidele sau
orice alte organizaţii sunt neconstituţionale. Competenţa de a hotărî asupra contestaţiilor care au
ca obiect constituţionalitatea unui partid politic revine, potrivit art. 144 lit. i din Constituţie,
Curţii Constituţionale. Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.
Ocrotirea familiei (art. 44) În literatura de specialitate, acest drept a fost denumit “dreptul
la căsătorie” 2 sau „dreptul persoanei de a întemeia o familie14. ” 3 Legiuitorul constituant a voit
să enunţe câteva principii pe care le-a socotit esenţiale pentru înjghebarea celei mai simple
(numeric vorbind) celule sociale: familia. Aceste principii sunt: consimţământul la căsătorie

2
Muraru I., Drept constituțional și instituții politice, Vol.2 Iași-1992. p. 256-257
3
Deleanu I., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, București-1995. p.138-139.
6
exprimat în mod liber; egalitatea între soţi; dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor, egalitatea în faţa legii a copiilor din afara căsătoriei cu cei rezultaţi
din căsătorie; prioritatea, din punct de vedere al formalităţilor, a căsătoriei civile faţă de cea
religioasă; stabilirea prin lege a condiţiilor de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei.
D. Inviolabilităţile
Dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică (art. 22) Cele două drepturi sunt
strâns conexate unul de celălalt. Legiuitorul constituant a considerat că orice act sau activitate
care afectează dreptul la viaţă al unei persoane sau integritatea sa fizică şi psihică sunt contrare
Constituţiei şi legilor. Garantarea dreptului la viaţă a impus includerea în Constituţie a
interdicţiei pronunţării pedepsei cu moartea. Sunt interzise, de asemenea, tortura, precum şi orice
fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant, chiar dacă acestea nu ar afecta dreptul la
viaţă sau dreptul la integritate fizică şi psihică.
Libertatea individuală (art. 23) Conţinutul acestei libertăţi este complex şi constituie, în
anumite limite, un adevărat Habeas Corpus. Declarând că libertatea individuală şi siguranţa
persoanei sunt inviolabile, Legiuitorul constituant a adăugat că percheziţionarea, reţinerea sau
arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. În
Codul de procedură penală sunt concretizate toate dispoziţiile constituţionale care ocrotesc
persoana de abuzurile puterii executive sau judecătoreşti. Includem în categoria inviolabilităţii:
inviolabilitatea domiciliului, precum şi secretul corespondenţei. Ca şi în cazul libertăţii
individuale, regimul constituţional al inviolabilităţii domiciliului este concretizat în legislaţia
specială. În ceea ce priveşte secretul corespondenţei, în tăcerea Constituantului, considerăm că
de la secretul corespondenţei nu se poate face excepţie decât dacă o prevede expres legea în
condiţiile art. 49 din Constituţie.
Drepturi-garanţii
Accesul liber la justiţie (art. 21 ) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. De la această prevedere nu poate exista
nici o excepţie. nici chiar în condiţiile art. 49 din Constituţie. Modalităţile concrete ale accesului
la justiţie sunt prevăzute în procedura penală şi în cea civilă.
Dreptul la apărare (art. 24) Acest drept urmează în chip firesc după exercitarea dreptului
înscris în art. 21 din Constituţie. Dreptul la apărare este garantat. Apărarea se referă nu numai la
rechizitoriul penal, ci şi la orice acţiune în justiţie.
Dreptul de petiţionare (art. 47) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin
petiţii formulate în scris. Petiţia trebuie semnată de petent. Acest drept este recunoscut şi
organizaţiilor legal constituite.

7
 Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art. 48) Prin conţinutul său, acest
drept oferă persoanei vătămate într-un drept al său, de o autoritate publică printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, posibilitatea de a se adresa
justiţiei pentru a obţine anularea actului şi repararea prejudiciului ce i s-a produs. Evident,
dreptul afectat trebuie să fi fost recunoscut de lege şi să fi existat în momentul când se pretinde
că a fost încălcat. Constituţia nu indică ce autorităţi publice ar putea emite un asemenea act.
Rezultă că poate fi vorba de orice autoritate publică. Afectarea dreptului se poate produce pe trei
căi:
a) emiterea unui act administrativ;
b) nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri;
c) eroarea judiciară în procesul penal.
Persoana vătămată se poate adresa organelor de justiţie cerând:
a) recunoaşterea dreptului pretins;
b) anularea actului;
c) repararea pagubei.
2. Științe politice
Parafrazând o butadă a celebrului om de ştiinţă Albert Einstein, ştiinţele politice sunt
mai dificile decât fizica: „Numărul de factori relevanţi direct sau indirect pentru politică este
enorm, şi aceşti factori sunt corelaţi între ei în diferite modalităţi. Politica este atât
complexitate organizată cât şi neorganizată, o reţea de relaţii miriapodice dintre indivizi,
grupuri, organizaţii, instituţii şi naţiuni. Dar chiar relaţiile au modele, iar căutarea de modele
este sarcina centrală a ştiinţei politice, moderne. ”4
Dincolo de faima binecunoscută a marelui savant, justeţea punctului său de vedere este
confirmată în timp de poziţia unor fizicieni sau matematicieni celebri: W. Heisenberg; B.
Russell; Niels Bohr; M. Bunge etc. Apariţia continuă de noi subdomenii, proliferarea
instituţiilor, creşterea sarcinilor guvernamentale, apariţia noilor grupuri în politică determină
ca obiectul său să-şi modifice conturul şi masa în funcţie de noul câmp de forţe în care el
trebuie să se mişte. Întrepătrunderea actuală dintre politic şi economic, drept şi politică,
religie, morală şi politică, dintre public şi privat accentuează şi mai mult „labilitatea
frontierelor“ epistemologice dintre ştiinţele politice şi celelalte ştiinţe sociale.
Această „labilitate a frontierelor“ ţine şi de faptul că ştiinţele politice nu pot fi
considerate „ştiinţe“ în sensul ştiinţelor exacte, deoarece multitudinea de enunţuri şi de
ipoteze privind viaţa politică nu pot fi supuse întotdeauna verificării. Nu putem spune că un

4
Apud Political Science, (Edited by Heinz Eulan and James G. March), New Jersey, Prentice–Hall Inc., Englewood,
1969, p. 11.
8
eveniment X petrecut într-un spaţiu şi timp date va produce aceleaşi efecte în alte coordonate
spaţio– temporale. După cum nu se poate afirma cu certitudine că două evenimente A şi B,
care prezintă asemănări formal exterioare, vor produce aceleaşi efecte în alte condiţii. Dacă
gândirea politică ar avea în arrière–plan ideea de permanenţă şi de universalitate a aceloraşi
clase de fenomene, atunci sistematizarea datelor şi a experienţei la un nivel de generalitate şi
repetabilitate ne-ar putea permite să vorbim despre legi, ca în ştiinţele exacte.
Dar însuşi obiectul ştiinţei politice este extrem de diversificat, ca şi modul său de
constituire şi de manifestare, ceea ce nu ne permite să vorbim despre existenţa acestui obiect
ca despre o clasă particulară de fenomene dotată cu caracteristici formale. Pe de altă parte,
semnificaţiile acestui obiect şi autonomia domeniului său trebuie precizate şi în continuu
reconfirmate, dat fiind faptul că în ştiinţele socio-umane, spre deosebire de cele fizice, relaţia
subiectului cunoscător faţă de obiectul studiat ţine de medierea prin limbaj a conţinutului.
Procesele de semnificare şi interpretare pot evidenţia anumite tendinţe şi evoluţii ale
fenomenului politic; pe de altă parte, relaţia dintre obiectul exterior (realitatea politică
propriu-zisă) şi obiectul interior (construit prin ipoteze) face din empatie sau din afinităţile
elective momentul privilegiat al cunoaşterii. Departe de a fi un punct de plecare, obiectul
teoriei politice este deja un produs, rezultatul unor operaţii intelectuale prealabile. În plus,
fenomenul politic mai poate fi constituit şi din gândirea din interiorul unei comunităţi
intelectuale sau de un spaţiu socio-cultural.
Aceste operaţii intelectuale pe care teoria politică vizează să le explice determină
natura enunţurilor cu privire la un tip de cunoaștere. Astfel, ceea ce poate diferenţia
cunoaşterea politicului faţă de alte forme de cunoaştere este, mai întâi, după formula lui
Michel Foucault, tipurile de „formare a obiectelor“ care se întâlnesc în el. A trata enunţurile
politice drept „practici care formează sistematic obiectele de care ele vorbesc“ acesta ar putea
fi sau ar trebui să fie principiul unei noi abordări în studierea şi înţelegerea fenomenelor
politice. În istoria cunoaşterii, procesul de acumulare şi articulare a cunoştinţelor într-un
model explicativ cunoaşte patru etape succesive: descriptivă, inductivă, deductivă şi
axiomatică.
În cazul ştiinţelor politice nu avem pretutindeni de-a face cu un demers ipotetico–
deductiv ci tocmai cu o ştiinţă a observaţiei. Legăturile dintre conceptualizare şi practica
politică, departe de a constitui axiomatica iniţială pe care se fondează modelul explicativ, se
reduc la un efort de generalizare a posteriori a observaţiei, adică la încercarea de sinteză a
faptelor şi a cunoştinţelor, plecând de la „ipoteze de lucru“ mai mult sau mai puţin adecvate
la logica situaţiei. Dacă normele şi reprezentările prin care un grup uman caută să-şi înţeleagă

9
 şi justifice propria condiţie nu pot să fie considerate variabile explicative ale unui model ele
constituie, totuşi, materialul de bază pentru analiza politică.
Dacă dezbaterea în jurul sensului şi statutului ştiinţific al legii a avut un rol important
în formarea ipotezelor pe care să se poată fundamenta o ştiinţă a politicului, ea ilustrează, în
acelaşi timp, punerea în aplicare a unui alt principiu epistemologic care defineşte atitudinea
politologului în raport cu faptele. Pentru ca noţiunea de lege să devină operaţională în
ştiinţele politice trebuie ca ea să nu mai fie, pur şi simplu, faptul concret care se oferă imediat
conştiinţei ci o structură explicativă în interiorul unui sistem conceptual.
Observarea fenomenelor politice nu este, cum s-ar putea crede la prima vedere, un pur
procedeu narativ. Politologul trebuie să facă mai mult decât să descrie faptele; el trebuie, în
realitate, să le re–constituie. În primul rând, pentru orice tip de cunoaştere ştiinţifică, nu
există fapte brute care ar putea fi fotografiate. Observaţia ştiinţifică se bazează pe fenomene
reprezentative prin specificul lor ca şi prin forţa de a confirma ipotezele: „Am examinat mai
întâi oamenii şi am crezut că în această diversitate infinită a legilor şi a moravurilor, ei nu
erau conduşi numai de fanteziile lor“ (Montesquieu, Spiritul legilor, Introducere).
Ca oricare altă categorie de fapte, faptele politice sunt în natură, adică sunt inteligibile,
sunt supuse ordinii şi determinismului universal. Există în ordinea fenomenelor politice o
necesitate, adică posibilitatea de a degaja legi ştiinţifice care să ţină cont de specificul lor?
Răspundem afirmativ la această întrebare. Deşi au ajuns la concluzii diferite, Hobbes şi
Locke au întrebuinţat, în studierea fenomenului politic, acelaşi model geometric, iar Pareto,
Mosca, Michels şi Carl Schmitt au elaborat „formule politice“ a căror universalitate poate fi
numită, în ultimă instanţă, lege. La întrebarea dacă ştiinţa politică poate fi considerată o
ştiinţă, Vernon von Dyke consideră că: „Răspunsul depinde de definiția pe care cineva
decide să o aleagă pentru a o adopta. Pe scurt, definiţia adoptată aici este că o ştiinţă constă
5
din cunoştinţe care sunt verificabile, sistematice şi generale“2. Specialiştii în ştiinţele
politice ar fi pândiţi de o dublă dilemă: 1. „cu cât ei insistă mai mult asupra verificabilităţii
cu atât mai dificil este de a generaliza şi cu cât tind mai mult către nivele înalte de
generalitate cu atât mai dificil este să verifice ceea ce se afirmă” 6; 2. accentul trebuie pus pe
evidenţierea a ceea ce este important sau pe ceea ce este adevărat?
3. Constituirea și dezvoltarea politologiei
Deşi de ştiință politică se aminteşte încă din antichitate ea s-a desprins anevoios din
familia ştiințelor despre societate. Studiul sistematic al domeniului politic s-a afirmat în
cadrul ştiințelor sociale în a doua jumătate a secolului XIX. Termenul politologie este

5
Vernon Von Dyke, Political Science: A Philosophical Analysis, London, 1960, p. 10.
6
Ibidem, p. VII.
10
 alcătuit din două cuvinte greceşti, polis şi logos şi a fost introdus în circuitul ştiințific în anii
50 ai sec. XX de cercetătorii E. Fischer şi A. Therive. Polis are semnificația de cetate sau
ceea ce înțelegem noi, în sens actual, prin stat, iar logos înseamnă ştiință. Constituirea
politologiei ca ştiință a fost înlesnită de necesitatea de a trece de la studiul istoriei ideilor
politice la analiza specifică şi descrierea metodică a modului lor de acțiune, a impactului
asupra dezvoltării sociale.
Rezultantă a interpătrunderii disciplinare, politologia se caracterizează prin efortul de
individualizare, personalizare şi autonomie. Dar nu se poate spune că noua ştiință se
îndepărtează de ştiințele limitrofe; dimpotrivă, viitorul său este în bună măsură condiționat de
efectele pozitive ale cooperării, ale pluridisciplinarității. În general, ştiința poate fi definită ca
un ansamblu sistematizat de cunoştințe şi modele de cercetare, de metode prin care se caută
cunoştințe transmisibile şi verificabile. Pentru ca un ansamblu de cunoştințe să fie numit
ştiință, sunt necesare următoarele condiții :
*să aibă un obiect de cunoaştere, respectiv un domeniu propriu de cercetare
conceptuală;
* să posede un limbaj propriu, riguros definit;
să se întemeieze pe un sistem propriu de principii, legi, noțiuni şi categorii;
să utilizeze metode şi tehnici adecvate de cercetare, formulând principii de metodă,
reguli, criterii operaționale;
să cuprindă ipoteze şi teorii competitive pentru explicarea diferitelor aspecte ale
domeniului cercetat; să permită previziuni şi retrodicții.
În general, demersul cunoaşterii ştiințifice presupune următoarele:
descoperirea faptelor brute;
fixarea faptelor brute ca date în limbajul specific (trecerea la faptele ştiințifice);
elaborarea, în temeiul faptelor ştiințifice, a ipotezelor şi teoriilor, a căror veridicitate
este verificabilă.
Din acest demers se conturează cele două dimensiuni ale ştiinței:
♦ dimensiunea descriptivă - stabilirea şi fixarea metodică a faptelor ştiințifice;
♦ dimensiunea teoretică - elaborarea de ipoteze şi teorii. ”7
Deci, orice ştiință presupune existența unui domeniu propriu de cercetare, distinct de
alte ştiințe şi a unor metode specifice de studiu. Definirea obiectului de studiu al unei ştiințe
sociale, cum este cazul politologiei, este o problemă foarte dificilă. Dificultatea este
determinată de complexitatea şi dinamica vieții politice contemporane, de creşterea bruscă a

7
Gorun A. Fundamentele dreptului, [On-line], [31.08.07]. Accesibil:
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Funda mente le%20dreptului.htm
11
volumului de informații, precum şi de apariția a numeroase ştiințe sociale care studiază
tangențial diverse aspecte ale fenomenul politic.
Ştiințele sociale (istorie, economie, sociologie, psihologie, demografie etc. ) sunt
câteodată numite , , slabe”, din cauza că, nu pot pretinde că duc la concluzii tot atât de
sistematice şi de certe ca ştiințele zise , , dure” (sau , , exacte”), adică cele ale naturii (fizică,
chimie, biologie etc. ). Constatăm faptul că natura, de o parte, şi societățile umane, pe de altă
parte, nu funcționează după aceleaşi principii şi că există două tipuri de ştiințe. Conform
acestui model de dihotomie între natură şi societate, nu ar exista o ierarhizare a celor două
domenii de cunoaştere, fiecare dintre ele fiind definit pur şi simplu prin faptul că se ocupă de
aspecte pe care celălalt le ignoră.
Alături de aceşti doi poli, există ştiințe logice, filozofia şi matematicile, al căror
domeniu este constituit de , , realități abstracte”, obiecte fixe însă create de spiritul uman, în
cazul cărora funcționează legi invariabile. Definirea obiectului politologiei a generat o
diversitate de opinii, care pot fi sintetizate prin prezentarea următoarelor direcții. principale
de cercetare:
viața politică a societății, fenomenele politice caracteristice, istoria politică a
comunităților;
natura puterii politice, formele ei de manifestare, exercitarea şi controlul exercitării
acesteia, guvernarea şi tipurile sale;
procesele, relațiile şi conflictele politice;
strategia şi tactica politică în realizarea anumitor scopuri politice;
evoluția şi esența ideilor şi teoriilor politice;
instituțiile, sistemele şi regimurile politice;
principiile şi mecanismele de funcționare a democrației;
cultura politică şi socializarea politică a personalității;
relațiile politice naționale şi internaționale, geopolitica, diplomația şi negocierile
internaționale, instituțiile şi organizațiile internaționale.
Analizând direcțiile prioritare de cercetare, constatăm că obiectul de studiu al
politologiei îl constituie politicul în multitudinea şi diversitatea formelor sale de manifestare
şi exprimare. Astfel, politologia este o ştiință de sinteză, de analiză în ansamblu a politicului
şi politicii, a genezei, esenței proceselor, legităților şi relațiilor specifice acestuia. Domeniul
politic, ca domeniu de studiu al ştiinței politice, a fost şi rămâne un centru de interes social
major, căreia politologia îi configurează diverse direcții specifice de cercetare. Politologia
este ştiința teoretică fundamentală care are menirea de a elabora concepte care să exprime
esența şi complexitatea politicii, de a studia fenomene şi procese specifice domeniului
12
 politic, modalitățile în care acestea se manifestă în funcție de condițiile existente în
momentul dat.
Trebuie să facem distincție clară între politic şi politică. Politicul este o componentă
perenă, o trăsătură a vieții sociale, o caracteristică a esenței umane, politica reprezintă forma
vie şi nemijlocită prin care se exprimă direct opțiunile în funcție de anumite condiții de loc şi
de timp. Politica reprezintă o activitate, o practică, prin care se urmăreşte realizarea
scopurilor propuse. Un asemenea scop îl constituie obținerea şi menținerea puterii. În
definirea noțiunii de politică, politologii contemporani se depărtează de tradiția pur
distribuțională a definirii clasice a politicii, aparținând lui H. D. Laswell: , , Cine ia, ce, când
şi cum”, sau a lui D. Easton, după care politica este alocarea autoritară a valorilor – cel puțin
în măsura în care aceasta este înțeleasă, în primul rând şi precumpănitor, ca o chestiune de
alocare a , , lucrurilor de valoare” dintr-o societate. ”8
Politica, în accepțiunea contemporană a noțiunii, poate fi definită ca o activitate de
conducere a societății prin decizii privind direcționarea dezvoltării spre anumite obiective,
mobilizarea şi alocarea resurselor necesare, asigurarea stabilității sociale, promovarea
schimbării şi inovării în contextul dezvoltării echilibrate. În acelaşi timp, politica priveşte şi
reglarea raporturilor interstatale, a relațiilor statelor cu mediul internațional. Relația organică
între politic şi politică ia înfățişarea conexiunii dintre ceea ce este invariabil şi ceea ce este
schimbător, politicul fiind factorul invariant, care își conservă esența, iar transformările şi
modificările tacticii şi strategiei acționare cu caracter politic ar caracteriza sensurile
termenului de politică.
E necesar de menționat că în limba engleză se face deosebirea între sensurile celor
două cuvinte: politics şi policy. Politics se referă la dobândirea şi menținerea puterii, în timp
ce policy, la activitățile politice din diferite domenii. În franceză, echivalentul lui politics este
la politique, iar cel al lui policy, les politiques publiques, ceea ce se referă la activitatea
politică în diferite domenii de activitate. ” 9 Având ca obiect de studiu sfera politicului,
politologia se concentrează asupra proceselor şi fenomenelor specifice acestui domeniu.
Politologia este o ştiință de maximă utilitate pentru înțelegerea mecanismelor conducerii
societății, ea descriind şi explicând trăsăturile generale ale vieții politice, dar şi categoriile,
fenomenele şi procesele concrete ale acesteia.
Politologia se prezintă, astfel, ca ştiința descifrării analitice, descrierii logice şi
explicării obiective, raționale a acestor procese şi fenomene, a activității instituțiilor şi
actorilor politici. Domeniul politic constituie obiectul de studiu al mai multor discipline

8
Manual de ştiință politică / ed.: Robert E.Goodin, Hans-Dieter Klingeman.- Iaşi: Polirom, 2005. 10
9
Karpinski I. ABC - ul democrației. - Bucureşti: Humanitas,1993.
13
sociale. Ca obiect al cercetării ştiințifice domeniul politic are o multitudine de aspecte,
deoarece este unul din principalii factori ce influențează celelalte sfere ale vieții sociale.
Politologia studiază domeniul politic sub aspectele sale cele mai generale, în timp ce celelalte
ştiințe sunt, într-un fel, ştiințe particulare, în sensul că fiecare dintre acestea are ca obiect de
studiu un anumit segment al politicului, şi nu ansamblul său. Este evident faptul că
politologia nu poate acoperi întreaga cercetare a domeniului politic, dar ea este singura ştiință
din cadrul ştiințelor sociale care o face la nivel de ansamblu, de sinteză.
Deci, politologia este o ştiință integrativă despre politică în toate manifestările sale,
incluzând ansamblul tuturor ştiințelor despre politică şi corelațiile ei cu omul şi societatea.
Definirea politologiei ca o ştiință universală unică şi în acelaşi timp diferențiată intern,
presupune includerea unui şir de discipline concrete, care abordează diferite aspecte ale vieții
politice a societății. Nucleul politologiei îl constituie teoria politică care studiază teoria
generală a politicii, instituțiile politice, tipurile şi formele organizării politice a puterii,
subiecții politicii. Domeniul politic, în acelaşi timp, constituie obiect de cercetare al mai
multor discipline: filosofia politică, teoria politică, istoria ideilor politice, teoria politicii
internaționale, istoria politică, sociologia politică, psihologia politică, antropologia politică,
geografia politică, economia politică, culturologia politică.
Filosofia politică studiază politica ca pe un fenomen al dezvoltării sociale, ca o
componentă indispensabilă a civilizației. Filosofia politică este o reflecție metateoretică
asupra vieții politice. Ea cuprinde o ontologie politică, ce studiază esența politicului, o
epistemologie politică, preocupată de structura şi instrumentele cunoaşterii politice, o logică
politică, urmărind analiza limbajului, a discursului politic. Istoria politică studiază evoluția
instituțiilor şi evenimentelor politice în interdependența şi consecutivitatea lor cronologică;
apariția, dezvoltarea şi impactul diverselor idei politice asupra dezvoltării sociale.
Sociologia politică studiază relațiile domeniului politic cu societatea, interacțiunea
dintre sistemul social şi subsistemul politic, urmăreşte modalitățile în care fenomenele
politice influențează, şi sunt influențate de cele sociale. Sociologia politică analizează
fenomenele politice, situându-le în ansamblul social din care fac parte, comparându-le cu
fenomene analoage. Ea evidențiază interacțiunea dintre structurile politice şi cele sociale,
conexiunea dintre stratificarea socială şi comportamentul politic al indivizilor şi grupurilor
sociale. La nivel macro-social sociologia politică este preocupată de bazele sociale ale
puterii, de relațiile şi situațiile conflictuale dintre clasele şi grupurile sociale, pe de o parte, şi
instituțiile politice, pe de altă parte, de studierea comportamentului de grup. La nivel micro-
social sociologia politică este preocupată de instituțiile politice în calitatea lor de organizații

14
 sociale, modelele de conducere, de soluționare a conflictelor interne şi legăturile cu alte
organizații.
Mulți dintre cei mai cunoscuți cercetători din ştiința politică sunt sociologi cu renume,
cum ar fi R. Aron, S. M. Lipset, R. Bendix, J. Linz, G. Sartori, M. Kaase, J. D. Stephens, M.
Dogan. Antropologia politică studiază: geneza relațiilor de putere; interdependența
fenomenului politic de calitățile (biologice, intelectuale, sociale, culturale, religioase, ş. a. )
omului; influența sistemului politic asupra individului. Psihologia politică studiază relația
dintre calitățile şi stereotipurile psihologice ale individului şi comportamentul său politic.
Conceptele psihologice se aplică, mai ales, în studii privind comportamentul la vot, analiza
personalității, atitudinile şi credințele politice, analiza tipologică a liderilor politici,
socializarea politică, conducerea politică, opinia publică, participarea de masă, insatisfacția
politică, conflictele politice şi cooperarea politică.
Geografia politică studiază interdependența fenomenului politic cu factorii geografici.
Există multe zone de contact între ştiința politică şi geografie: geopolitica, geografia
electorală, politica urbană, bazele teritoriale ale federalismului, organizarea spațială a
societății, relațiile centru-periferie, probleme ecologice, diferențele urban-rural, aspectele
teritoriale ale mobilizării sociale. Ştiința politică şi geografia conlucrează pe tărâmul
geografiei electorale, în mod deosebit, pentru analiza datelor complexe în țările caracterizate
de o mare diversitate teritorială şi pentru care informația este disponibilă la nivelul unităților
administrative mici. „Țările privilegiate din acest punct de vedere sunt sau au fost, până nu
demult, Franța, Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Norvegia, Finlanda, Austria, Canada. ” 10
[9;109]
Economia politică studiază relațiile de producție şi mecanismele economice în calitatea
lor de suport material al activității politice a indivizilor. Foarte mulți cercetători, de la Marx
şi Weber la Schumpeter, Polanyi, Parsons, Pareto şi Smelser – au atribuit un loc central, în
teoriile lor, relației dintre economie, societate şi politică. În acelaşi timp, foarte mulți
economişti, mai ales americani, au acordat prioritate studiului fenomenului politic. Frieden J.
A. şi Lake D. A. constatau că , , problemele economice s-au politizat şi sistemele politice au
devenit din ce în ce mai interesate de chestiunile economice”.
Culturologia politică studiază tradițiile politice, normele politice, valorile politice. În
concluzie, menționăm că politologia ca ştiință trebuie tratată în două sensuri. În sens larg,
politologia (ştiința politică) constituie totalitatea disciplinelor care studiază diverse aspecte
ale domeniului politic. În sens îngust, politologia are ca obiect de studiu doar problemele
specifice ale domeniului politic.
10
Manual de ştiință politică / ed.: Robert E.Goodin, Hans-Dieter Klingeman.- Iaşi: Polirom, 2005
15
 4. Politologia americană
Pentru ştiinţa politică americană este caracteristic nivelul sporit de pragmatism şi funcţionalitate
a studiului şi concluziilor. Ea pune accent pe fundamentele şi determinantele sociale ale statului.
Aici are loc corelaţia strânsă dintre ştiinţa politică, practica politică şi socializarea politică.
Dezvoltarea ştiinţei politice avea loc, mai cu seamă, pe făgaşul pozitivismului şi a scientismului,
pe linia efectuării cercetărilor empirice aplicative. Focalizându-şi atenţia asupra recepţionării,
colectării şi sistematizării datelor empirice, ştiinţa politică americană a tratat mai puţin
dimensiunile istorice şi teoretice ale
politicii. În aceste condiţii, a fost necesar de a se ajunge la un acord privind obiectul cercetării şi
problematica de bază a ştiinţei politice. În 1948, la iniţiativa UNESCO, la Paris şi-a ţinut
lucrările Colocviul internaţional consacrat problemelor ştiinţei politice. La acest Colocviu s-au
întrunit experţi, savanţi şi specialişti de vază în domeniul ştiinţei politice din Europa şi America.
Anume la acest for s-a convenit la utilizarea termenului „ştiinţa politică” la singular, fiind
stabilite şi obiectivele ei:
- teoria politică (teoria politică şi istoria gândirii politice);
- instituţiile politice (constituţia, guvernul central, administraţia publică regională şi locală,
funcţiile sociale şi economice ale organelor de guvernământ, analiza comparată a instituţiilor
politice);
- partide, grupuri şi opinia publică (partidele, grupurile şi asociaţiile de presiune politică,
participarea cetăţenilor la activitatea guvernului şi a administraţiei publice locale);
- relaţiile internaţionale (politica internaţională, organizaţiile internaţionale, dreptul
internaţional).
În 1949, sub egida UNESCO, a fost creată Asociaţia Internaţională de Ştiinţă Politică.
Politologia / ştiinţa politică ca disciplină de studii a fost introdusă în programele universităţilor
de frunte din Statele Unite ale Americii şi din Europa Occidentală. Creşte rapid numărul
specialiştilor în domeniul ştiinţei politice, influenţa acestora în ţările democratice. Actualmente,
în Occident politologia se plasează în şirul ştiinţelor socioumanistice de prestigiu, deţinând
întâietatea după numărul de cercetări efectuate şi după numărul de publicaţii.11

5. Politologia europeană
Politologii europeni occidentali - au clasificat sistemului politic ca:
1. Sistem politic tradiţional, unde slab este diferenţiat instituţiile de stat, concentrarea puterii
politice în mâinile unei persoane.

11
Politologie, Manual, Chișinău, CEP, 2007, pag.11
16
2. Sistem politic al ţărilor industriale ce le este caracteristic anumită democraţie a instituţiilor
statului., afirmarea democraţiei de multiple feluri.
3. Sistem a statelor post industriale, ce le este caracteristic, democraţia ca valoare generalizată.
4. Sistemul statelor în perioadă de tranzacţie, cel mai complicat sistem politic, din pricina
căutării căilor optimale de formare a sistemului politic.
Politologia europeană se întemeiază pe istoria teoriei, gândirii politice şi îşi canalizează
activitatea pe cercetarea statului şi dreptului, a instituţiilor de stat. Ea este influenţată de
curentele tradiţionale ale gândirii sociale: filosofice, juridice, istorice. Cercetările se bazau pe
corelaţia organică dintre principiul teoretic şi cel empiric.

17
Concluzii
1. Doar in a doua jumătate a secolului XIX, sub influenţa dezvoltării ştiinţelor sociale, a
creşterii valorii ştiinţei şi a studiului ştiinţific, politologianse afirmă ca disciplină
ştiinţifică de sine stătătoare.
2. Politologia este ştiinţa despre structura, distribuirea şi realizarea puterii în societatea
politică, realizată prin interacţiunea instituţiilor puterii publice, a societăţii şi a
indivizilor.
3. Statului îi revine un rol important în modernizare, însă acest rol în societăţile
tranziţionale este decisiv, fiind prea dirijat de „sus”. Desigur, statul comportă un rol
destul de activ în modernizarea oricărei societăţi, fiind în acelaşi timp realizatorul şi
garantul acestui proces.

18
Bibliografie:
1. Apud Political Science, (Edited by Heinz Eulan and James G. March), New Jersey,
Prentice–Hall Inc., Englewood, 1969.
2. GorunA., Fundamentele dreptului, [On-line], [31.08.07]. Accesibil:
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Funda mente le
%20dreptului.htm
3. Muraru I., Drept constituțional și instituții politice, Vol.2 Iași-1992.
4. Deleanu I., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, București-1995.
5. Karpinski I. ABC - ul democrației. - Bucureşti: Humanitas,1993.
6. Manual de ştiință politică / ed.: Robert E.Goodin, Hans-Dieter Klingeman.- Iaşi:
Polirom, 2005.
7. Manual de ştiință politică / ed.: Robert E.Goodin, Hans-Dieter Klingeman.- Iaşi:
Polirom, 2005
8. Politologie, Manual, Chișinău, CEP, 2007.
9. Vernon Von Dyke, Political Science: A Philosophical Analysis, London, 1960.
10. Wikipedia, Enciclopedie liberă, // [ On-line]: https://ro.wikipedia.org/wiki/Politologie (
accesat 05.12.2019)

19