SINTEZE DREPT

1. Noţiunea de „drept“
Din perspectivă juridică, în doctrina de specialitate, cuvântul „drept“ este
utilizat în cel puţin cinci sensuri, şi anume:
- un prim sens este acela de totalitatea normelor juridice, adoptate sau
sancţionate de autorităţile competente ale statului, aflate în vigoare la un
moment dat într-o anume societate
- al doilea sens este acela de prerogative morale sau patrimoniale recunoscute
de lege uneia sau unor categorii de persoane de a avea, în condiţiile legii
care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, o anumită conduită şi de
a pretinde o conduită corespunzătoare celorlalte subiecte de drept şi, la
nevoie, de a face apel la forţa de constrângere a statului pentru respectarea
lor.
- al treilea sens este acela de element al conţinutului raportului juridic, adică
de posibilitate a subiectului activ dintr-un asemenea raport, persoană fizică
sau juridică, în virtutea căreia acesta poate, în limitele legii care interesează
ordinea publică şi bunele moravuri, să pretindă o anumită conduită
subiectului pasiv, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi, la
nevoie, să apeleze la forţa coercitivă a statului pentru a obţine realizarea sau
respectarea acesteia.
- al patrulea sens este acela de ramură componentă a sistemului de drept al
unei societăţi. În acest sens, se vorbeşte, spre exemplu, despre dreptul civil,
dreptul penal şi dreptul familiei;
- în sfârşit, al cincilea sens este acela de ramură componentă a sistemului
ştiinţelor juridice.
Dreptul s-a născut din nevoia de a asigura ordinea socială necesară derulării
normale a raporturilor interumane şi rezolvării problemelor generale ale societăţii.
Dat fiind caracterul lor, de regulă, obligatoriu, respectarea normelor juridice se
poate realiza, la nevoie, prin forţa de constrângere exercitată de autorităţile statului
În literatura de specialitate, dreptul este definit ca fiind ansamblul normelor de
conduită, instituite sau sancţionate de către stat, care exprimă voinţa şi interesele
generale ale societăţii, aplicarea lor fiind asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a
statului, realizată de autorităţile lui abilitate.
Din perspectivă istorică, se vorbeşte despre dreptul sclavagist, dreptul feudal,
dreptul burghez, dreptul socialist şi dreptul capitalist;
2. Drepturile şi libertăţile fundamentale

ARTICOLUL 22 - Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

ARTICOLUL 23 - Libertatea individuală
ARTICOLUL 24 - Dreptul la apărare
ARTICOLUL 25 - Libera circulaţie
ARTICOLUL 26 - Viaţa intimă, familială şi privată
ARTICOLUL 27 - Inviolabilitatea domiciliului
ARTICOLUL 28 - Secretul corespondenţei
ARTICOLUL 29 - Libertatea conştiinţei
ARTICOLUL 30 - Libertatea de exprimare
ARTICOLUL 31 - Dreptul la informaţie
ARTICOLUL 32 - Dreptul la învăţătură
ARTICOLUL 33 - Accesul la cultură
ARTICOLUL 34 - Dreptul la ocrotirea sănătăţii
ARTICOLUL 35 - Dreptul la mediu sănătos
ARTICOLUL 36 - Dreptul de vot
ARTICOLUL 37 - Dreptul de a fi ales
ARTICOLUL 38 - Dreptul de a fi ales în Parlamentul European
ARTICOLUL 39 - Libertatea întrunirilor
ARTICOLUL 40 - Dreptul de asociere
ARTICOLUL 41 - Munca şi protecţia socială a muncii
ARTICOLUL 42 - Interzicerea muncii forţate
ARTICOLUL 43 - Dreptul la grevă
ARTICOLUL 44 - Dreptul de proprietate privată
ARTICOLUL 45 - Libertatea economică
ARTICOLUL 46 - Dreptul la moştenire
ARTICOLUL 47 - Nivelul de trai
ARTICOLUL 48 - Familia
ARTICOLUL 49 - Protecţia copiilor şi a tinerilor
ARTICOLUL 50 - Protecţia persoanelor cu handicap
ARTICOLUL 51 - Dreptul de petiţionare
ARTICOLUL 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
ARTICOLUL 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi
3. Îndatoririle fundamentale

ARTICOLUL 54 - Fidelitatea faţă de ţară

ARTICOLUL 55 - Apărarea ţării
ARTICOLUL 56 - Contribuţii financiare
ARTICOLUL 57 - Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor

Principiile generale ale dreptului

Dreptul oricărei societăţi este aplicat în conformitate cu anumite principii
generale, principii care exprimă cerinţele obiective ale societăţii respective şi care
se regăsesc în conţinutul tuturor normelor juridice.
Principiile dreptului pozitiv sunt idei fundamentale pentru conţinutul tuturor
normelor juridice, călăuzitoare sau directoare, care justifică întregul sistem de
drept dintr-o ţară, orientând reglementările juridice şi aplicarea dreptului
respectiv.

4. Principiul pluralismului politic

pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a
democraţiei constituţionale (alin. 1), iar partidele politice, constituindu-se şi
desfăşurându-şi activitatea în condiţiile legii , trebuie să contribuie la definirea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor . Pluralismul politic, reprezintă o valoare
supremă a societăţii româneşti şi este garantat.
Pentru a da conţinut acestui principiu, Constituţia, în art. 40, prevede
următoarele:
– dreptul cetăţenilor români de a se asocia liber în partide politice, în
sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere (alin. 1);
– partidele sau organizaţiile care, prin scopurile şi prin activitatea lor,
militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a
suveranităţii, integrităţii sau independenţei României sunt neconstituţionale (alin.
2);
– nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale,
avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii
de funcţionari publici stabilite prin lege organică (alin. 3);
– asociaţiile cu caracter secret sunt interzise (alin. 4).
Potrivit art. 6 din Legea partidelor politice nr. 14/2003, pot fi membri ai partidelor
politice numai cetăţenii care au drept de vot. Nu pot face parte din partide politice
străinii şi apatrizii, precum şi cetăţenii care nu au drept de vot. ( au drept de vot
cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani. În schimb, nu au drept de vot, debilii şi
alienaţii mintali, persoanele puse sub interdicţie judecătorească şi persoanele
condamnate la pierderea drepturilor electorale.)
Art. 8 alin. 1 din Legea nr. 14/2003 dispune că un cetăţean român nu poate face
parte, în acelaşi timp, din două sau mai multe partide politice. De asemenea, potrivit
alin. 2 din cuprinsul aceluiaşi articol, nicio persoană nu poate fi constrânsă să facă
parte dintr-un partid politic.

5 . Principiul separaţiei puterilor în stat

Potrivit acestui text, statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească, în cadrul democraţiei
constituţionale
aspect, legiuitorul constituţional este inconsecvent.
Exerciţiul puterii de stat revine celor trei mari categorii de autorităţi publice
independente unele faţă de altele, dar cu posibilităţi reciproce de control, respectiv:
– Parlamentul, activitate legislativa
– Preşedintele României, Guvernul şi Administraţia publică -activitate
executivă;
– autoritatea judecătorească, pentru activitatea de realizare a justiţiei .
Separaţia activităţii autorităţilor de stat se prezintă ca un echilibru al acestora, fără
să se ajungă până la o delimitare absolută şi rigidă a activităţii lor. De fapt, cele trei
categorii de autorităţi statale, făcând parte din sistemul organelor statului, se află în
evidente raporturi de intercondiţionare.
Exemple:
- Guvernul României are drept de iniţiativă legislativă
- Preşedintele României promulgă legile adoptate de Parlament
- Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul
- deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi penal şi trimişi în judecată pentru fapte
care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului

6. Principiul legalităţii
Presupune obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor de către toate persoanele fizice şi juridice, inclusiv de către autorităţile şi
instituţiile statului.
Principiul legalităţii reprezintă principalul mijloc de realizare şi promovare a
ordinii sociale şi de menţinere a unor relaţii între membrii societăţii bazate pe
norme juridice.
 Acest principiu impune tuturor subiectelor de drept, persoane fizice şi
juridice, cetăţeni români şi străini, autorităţi publice şi instituţii sau organizaţii
private, respectarea legii şi a tuturor celorlalte acte normative întemeiate pe ea, sub
garanţia sancţiunilor juridice ce urmează a fi aplicate în caz de încălcare a
normelor juridice.
Pentru a da eficienţă acestui principiu, actuala Constituţie a României prevede
că nimeni nu este mai presus de lege şi că Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării .

7. Principiul libertăţii
Libertatea constă în exercitarea fără constrângeri a voinţei proprii sau, cel puţin, în
convingerea pe care o avem că ne exercităm astfel voinţa
Limitele generale ale libertăţii de voinţă sunt ordinea publică şi bunele moravuri.
Constituţia României, cuprinde unele dispoziţii de natură să asigure libertatea
persoanei fizice în cursul procesului penal, astfel:
– libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile
– percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai
în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege
– reţinerea nu poate depăşi 24 de ore
– arestarea preventivă se dispune numai de judecător şi numai în cursul
procesului penal
– în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel
mult 30 de zile şi se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să
depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile;
– în faza de judecată, instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice
periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive
şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au
determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există
temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate .
– celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o
înţelege şi în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu, motivele reţinerii sau
arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen.
– persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate
provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
– până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
persoana este considerată nevinovată
– nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în
temeiul legii
 La rândul lui, art. 5 C. pr. pen., sub titlul marginal garantarea libertăţii
persoanei, dispune următoarele:
– în tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei
– nicio persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt
mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege
– orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate
sau căreia i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea
pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege

De asemenea, acest principiu se realizează şi prin reglementarea altor libertăţi

recunoscute cetăţenilor prin Constituţie, astfel:
- libertatea de circulaţie în ţară şi străinătate
- respectarea vieţii intime, familiale şi private a persoanei
- inviolabilitatea domiciliului(nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în
domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia)
- secretul corespondenţei
- libertatea conştiinţei
- libertatea de exprimare
- libertatea întrunirilor
- libertatea de asociere
- libertatea muncii
8. Principiul egalităţii
Principiul egalităţii presupune tratarea de către lege şi organele statului a
tuturor persoanelor care se află în aceeaşi situaţie în mod egal, fără privilegii şi fără
discriminări.
În temeiul acestui principiu, dacă două sau mai multe persoane se află în
aceeaşi situaţie, legea trebuie să le asigure acelaşi tratament juridic.
Este de observat faptul că dispoziţiile din Constituţie se referă doar la
egalitatea cetăţenilor în faţa „autorităţilor publice”, fiind exclusă egalitatea lor în
faţa instituţiilor publice.

9. Principiul justiţiei
Acest principiu presupune opţiuni şi soluţii bazate pe cerinţele dreptăţii,
echităţii, moralităţii şi corectitudinii, atât în procesul de elaborare a normelor
juridice, cât şi în cel de aplicare a normelor juridice.
Potrivit art. 21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime . Nicio lege nu poate
îngrădi exercitarea acestui drept .
 Constituţia instituie următoarele reguli generale în conformitate cu care se
realizează justiţia:
– justiţia se înfăptuieşte în numele legii
– justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi
– judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii
– justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite prin lege
-controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe
calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc
raporturile cu Parlamentul şi actele de comandament cu caracter militar

10. Principiul bunei-credinţe

Principiul bunei-credinţe a fost definit de Marcus Tullio Cicero ca fiind
sinceritate în cuvinte şi fidelitate în angajamente.
Constituţia României, în art. 57, prevede obligativitatea cetăţenilor români, a
străinilor şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile şi libertăţile constituţionale cu
bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Opusul bunei-credinţe este reaua-credinţă a subiectelor de drept, participante
la raporturi juridice. Reaua-credinţă este premisa abuzului de drept

11. Statul de drept

Statul de drept este un principiu cu o valoare supremă pentru orice societate
democratică. Astfel, art. 1 alin. 3 din Constituţie prevede că România este, printre
altele, stat de drept.
În cadrul statului de drept, statul, prin organele sale, creează normele juridice şi, în
acelaşi timp, este obligat să le respecte. Altfel spus, statul este, deopotrivă,
creatorul şi subiectul dreptului.
In lipsa dreptului, rolul şi funcţiile organelor statului nu s-ar putea traduce în
viaţă, motiv pentru care, dreptul apare ca singurul mijloc de realizare a rolului
statului.
La rândul lui, statul asigură dreptului condiţiile optime de aplicare.
Statul de drept presupune respectarea a cel puţin şapte principii
fundamentale, şi anume:
– recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
– accesul la putere să se realizeze prin vot universal şi liber exprimat;
– exercitarea puterii să se realizeze în baza legii;
– adoptarea democratică a legilor;
– separaţia şi echilibrul între activitatea autorităţilor şi instituţiilor de stat;
– pluralismul politic;
– independenţa şi imparţialitatea justiţiei.
 Etimologic, termenul „izvor“ are semnificaţia de „origine“, adică de lucru
sau fenomen din care provin alte lucruri ori alte fenomene.

Noţiunea de izvor de drept este analizată, în două sensuri:

- în sens material = condiţiile vieţii materiale şi spirituale care determină

apariţia reglementărilor juridice.
- în sens formal = formele prin intermediul cărora este exteriorizată voinţa
socială generală pentru a deveni obligatorie pentru toate subiectele de drept.

12. Obiceiul juridic sau cutuma

Obiceiul juridic sau cutuma juridică este cel mai vechi izvor de drept.

Obiceiul juridic este alcătuit din reguli de conduită respectate vreme îndelungată de
către un număr însemnat de membri ai unei comunităţi umane în temeiul
convingerii lor privind necesitatea acestora şi aduse la îndeplinire prin forţa de
constrângere a autorităţii morale a întregii comunităţi

Mecanismul transformării unui obicei în normă juridică parcurge

următoarele etape:
– apariţia unei reguli de conduită în raporturile dintre membrii unei
colectivităţi umane, de regulă, o localitate, zonă sau provincie. Spre exemplu, într-
o anumită localitate, proprietarii de terenuri s-au obişnuit să planteze arbori înalţi la
o distanţă mai mare de 2 metri de linia de despărţire dintre proprietăţi, decât
distanţa minimă stipulată de art. 613 alin. (1) C. civ.;
– aplicarea acelei reguli de conduită de către un număr nedeterminat de
membri ai colectivităţii respective într-un număr nedefinit de cazuri;
– formarea convingerii membrilor colectivităţii respective despre necesitatea
respectării acelei reguli de conduită în raporturile dintre ei. În exemplul dat mai
sus, respectarea acelei reguli s-a impus pentru a nu umbri terenul vecin;
– aducerea regulii de conduită la îndeplinire, la nevoie, prin forţa morală a
colectivităţii;
– încorporarea regulii respective de conduită într-o normă legală ori
sancţionarea acesteia. În exemplul dat, art. 613 alin. (1) C. civ. face trimitere la
obiceiul locului.
În general, inserarea cutumelor în dreptul pozitiv generează unele efecte
negative. Astfel, obiceiul este dificil de cunoscut şi de probat. De asemenea, în cele
mai multe cazuri, obiceiul, fiind o componentă a tradiţiei, manifestă rigiditate şi
conservatorism.
 Sunt ramuri de drept, cum ar fi, spre exemplu, dreptul constituţional şi dreptul
penal, care exclud calitatea de izvor de drept obiceiului.

13. Practica judiciară

Practica judiciară sau jurisprudenţa este alcătuită din totalitatea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către instanţele judecătoreşti în soluţionarea litigiilor
civile, penale, administrative, comerciale sau de altă natură.
Hotărârile judecătoreşti, cu caracter de îndrumare, date de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, precum şi deciziile instanţelor de
recurs alcătuiesc „precedentul judiciar“.
Faţă de dispoziţiile art. 124 alin. 3 din Constituţie, conform cărora
judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, apreciem că jurisprudenţa
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formată în soluţionarea recursurilor în interesul
legii, precum şi hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate
nu sunt izvoare directe de drept.
Chiar dacă aceste hotărâri judecătoreşti au ca scop interpretarea şi aplicarea
unitară a legii, în realitate, izvorul de drept rămâne norma juridică a cărei corectă şi
unitară aplicare o asigură şi pe care, în ultimă instanţă, această jurisprudenţă se
întemeiază
Rolul jurisprudenţei este de a interpreta şi aplica legea la cazurile concrete
deduse judecăţii şi, nicidecum de a crea norme de conduită general obligatorii
pentru subiectele de drept.
În situaţiile în care legea este lacunară, judecătorul, pentru a motiva juridic
hotărârea ce o dă în soluţionarea unui litigiu, poate recurge la analogia dreptului,
adică la principiile generale ale ramurilor de drept sau ale dreptului în general.
În schimb, analogia legii este inadmisibilă deoarece normele sau legile
speciale sunt de strictă interpretare şi aplicare.
Jurisprudenţa are o însemnătate importantă atât în procesul de interpretare şi
aplicare, cât şi în cel de perfecţionare a normelor juridice.

14. Doctrina
„doctrina” are semnificaţia de totalitatea principiilor unui sistem politic,
ştiinţific sau religios.
Doctrina formează ştiinţa juridică.
Doctrina este importantă şi din punct de vedere practic, mai ales, în activitatea
de aplicare a dreptului.
Jurisprudenţa şi doctrina sunt considerate izvoare indirecte ale dreptului.
 Doctrina se constituie din lucrările autorilor care explică şi comentează
regulile juridice. Doctrina a jucat un rol major în dreptul roman, în care opiniile
unor mari jurişti erau considerate ca având forţa legii.
Doctrina are autoritate intelectuală, exercitându-şi, argumentat şi convingător,
influenţa asupra legiuitorului.
Doctrina juridică exercită o influenţă considerabilă şi asupra judecătorilor
care, recurgând la autoritatea teoreticienilor în materie, îşi fundamentează
motivarea soluţiile.
De asemenea, doctrina îşi dovedeşte pe deplin utilitatea prin formarea de
jurişti chemaţi să aplice sau să interpreteze legea.

15. Actul normativ

Actul normativ semnifică toate formele, adoptate tehnico-legislativ de către
autorităţile publice ale statului, prin care sunt stabilite norme de conduită (juridice),
indiferent de denumirea lor (lege, decret, ordonanţă, hotărâre, ordin sau decizie)
actul normativ oferă unele avantaje, şi anume:
– oferă posibilitatea exprimării precise a voinţei autorităţii publice;
– asigură diminuarea posibilităţilor de arbitrar în interpretarea şi aplicarea
normelor juridice;
– asigură adaptarea rapidă a dreptului la nevoile de moment şi de perspectivă
ale societăţii
– facilitează crearea unui sistem unitar al dreptului, stabil şi omogen, corelat
între ramurile sale, în care se îmbină nevoile normative de moment cu cele de
perspectivă ale societăţii;
– permite utilizarea unor reguli unitare de tehnică legislativă pentru
adoptarea actelor normative;
– asigură realizarea şi promovarea eficientă a principiului legalităţii.
Actele normative sunt grupate în legi şi acte normative subordonate legilor.

16 . Legea
Noţiunea de lege poate fi abordată în două accepţiuni, şi anume:
– în sens strict juridic, termenul „lege“ desemnează actul normativ al
autorităţii legislative. În acest sens, art. 61 alin. 1 din Constituţie prevede că
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate
legiuitoare a ţării, iar art. 73 alin. 1 stipulează că Parlamentul adoptă legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Deci, în sistemul de drept român, în
sens strict juridic (stricto sensu), legea este actul normativ emis de Parlament;
– în sens larg, termenul „lege“ este folosit pentru a desemna, generic, orice
regulă de conduită general obligatorie, provenind de la un organ de stat şi
exprimată printr-un act normativ.
 legea prezintă următoarele trăsături:
– emană, de regulă, de la autoritatea legiuitoare, în cazul ţării noastre de la
Parlament;
– se adoptă cu o anumită procedură legală, care cuprinde mai multe etape şi
faze şi anume: iniţiativa legislativă; avizarea proiectului, depunerea proiectului la
una din Camere, discutarea proiectului în comisia de specialitate a Camerei,
dezbaterea proiectului, votarea, trimiterea proiectului spre dezbatere şi votare
celeilalte Camere; medierea divergenţelor, dacă este cazul; semnarea actului
normativ de către preşedinţii celor două Camere, promulgarea legii de către
Preşedintele României şi publicarea ei în Monitorul Oficial al României, partea I;
– are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative. Supremaţia
legii este depăşită doar de Constituţie, care este, de fapt, tot o lege, dar cu caracter
fundamental
– reglementează cele mai importante relaţii sociale în mod primar, adică
originar sau nederivat. Astfel, potrivit Constituţiei, prin lege sunt consacrate juridic,
spre exemplu: frontierele ţării (art. 3 alin. 2); dobândirea, păstrarea sau pierderea
cetăţeniei române (art. 5 alin. 1) etc

17. Actele normative subordonate legii

Sunt incluse în această categorie următoarele genuri de acte normative:
- decretele-legi
- decretele fostului Consiliu de Stat al României
- decretele prezidenţiale. Decretele prezidenţiale sunt adoptate de Preşedintele
României în exercitarea atribuţiilor constituţionale
- ordonanţele Guvernului emise în temeiul unei legi speciale de abilitare
- ordonanţele de urgenţă ale Guvernului adoptate în situaţii extraordinare a
căror reglementare nu poate fi amânată
- hotărârile Guvernului adoptate pentru organizarea executării legilor
- ordinele şi instrucţiunile normative ale miniştrilor
- hotărârile normative ale consiliilor judeţene, ale Consiliului general al
municipiului Bucureşti şi ale consiliilor locale ale sectoarelor municipiului
Bucureşti, municipale, orăşeneşti şi comunale
- dispoziţiile normative ale conducătorilor autorităţilor administraţiei publice
locale de specialitate

18. Tratatele
Potrivit art. 1 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, prin tratat se înţelege actul
juridic, indiferent de denumire sau formă, care consemnează în scris un acord la
nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a
crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii juridice sau de altă natură,
guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat într-un instrument unic ori
în două sau mai multe instrumente conexe.
Tratatul internaţional reprezintă forma juridică cea mai răspândită de
realizare a colaborării internaţionale şi de reglementare a raporturilor dintre
subiectele de drept internaţional public.
Respectarea tratatelor internaţionale constituie unul din principiile de bază
ale dreptului internaţional public
Deci, art. 20 alin. (2) din Constituţie instituie principiul priorităţii în aplicare
în România a tratatelor internaţionale care reglementează drepturile omului în
raport cu reglementările interne.
În sfârşit, potrivit art. 11 alin. (1) din Constituţie, statul român se obligă să
îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care
este parte.

19. SISTEMUL DREPTULUI ROMÂN

Sistemul de drept ar putea fi definit ca fiind totalitatea normelor juridice în
vigoare la un moment dat într-un anumit stat, aflate într-o strânsă unitate, grupate în
părţi interdependente şi subordonate aceloraşi principii.
Sistemul de drept este alcătuit din următoarele elemente
– norma juridică;
– instituţia juridică;
– ramura de drept.
Sistemul dreptului dezvăluie structura lui internă, modul de organizare, bazat
atât pe unitatea normelor juridice, cât şi pe diviziunea sau gruparea acestora în
elemente sau părţi interdependente.

20. Normele juridice

Trăsăturile normelor juridice:
- sunt reguli de conduită socială, deoarece acţionează numai în cadrul
societăţii
- , normele juridice exprimă, de regulă, interesele fundamentale ale societăţii;
- respectarea normelor juridice poate fi asigurată, la nevoie, cu ajutorul forţei
de constrângere exercitată de stat prin organele sale abilitate
- normele juridice sunt reguli de conduită generală, deoarece se aplică în
acelaşi mod în toate situaţiile ce cad sub incidenţa lor. Gradul de generalitate
 a normelor juridice diferă, fiind maxim când se referă la conduita tuturor
subiectelor de drept, şi special, când vizează numai anumite subiecte de
drept. norma prevăzută de art. 54 alin. 2 din Constituţie este o normă
specială, deoarece se adresează numai cetăţenilor cărora li s-au încredinţat
funcţii publice şi militarilor. Astfel, în temeiul acestui text, cetăţenii cărora
le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de
îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor
depune jurământul cerut de lege
- normele juridice sunt reguli de conduită abstracte, deoarece nu se referă la
conduita concretă a unui anumit subiect de drept, persoană fizică sau
juridică, ci la conduita tuturor sau unui grup de subiecte de drept.
- de asemenea, urmare caracterului lor general şi abstract, normele juridice
sunt reguli de conduită impersonale, deoarece nu se adresează unor subiecte
de drept concrete
- datorită caracterului lor general, abstract şi impersonal, normele juridice
sunt de aplicabilitate repetată, cât timp sunt în vigoare. În schimb, actele
juridice individuale îşi pierd efectele prin punerea lor în executare
- normele juridice au caracter voliţional deoarece, spre deosebire de legile
naturii şi cele sociale, chiar dacă ţin seama de necesităţi obiective, sunt, în
exclusivitate, produsul voinţei umane;
- încălcarea normei juridice atrage răspunderea juridică a celor vinovaţi.
21. Instituţia juridică
- Cea mai restrânsă sferă de grupare a normelor juridice o formează instituţia
juridică.
- Instituţia juridică cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o
anumită categorie unitară de relaţii sociale, determinând astfel o sferă aparte
de raporturi juridice.
Distingem astfel instituţia cetăţeniei şi a străinilor în dreptul constituţional,
instituţia infracţiunii şi a pedepselor în dreptul penal, instituţia proprietăţii în
dreptul civil.

22. Ramura de drept

Ramura de drept este cea mai largă sferă de grupare a normelor juridice şi de
cuprindere a instituţiilor juridice.
Principalul criteriu de grupare a normelor şi instituţiilor juridice în ramuri de
drept îl constituie obiectul reglementării.
Insuficienţa criteriului obiectului de reglementare a dus la apariţia şi
folosirea unor criterii subsidiare de grupare în ramuri de drept a normelor şi
instituţiilor juridice, şi anume: metoda de reglementare, principiile generale sau
fundamentale ale ramurii de drept, interesul social ocrotit şi sancţiunile specifice.
Sunt considerate ramuri ale dreptului român contemporan următoarele:
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul funciar,
dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul creaţiei
intelectuale; dreptul penal, organizarea judecătorească, dreptul procesual civil,
dreptul procesual penal, dreptul internaţional privat, dreptul internaţional public,
dreptul comerţului internaţional.

23.RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale şi intervine urmare
încălcării unor norme de drept sau a neexecutării obligaţiilor asumate prin acte
juridice.
Ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, ia naştere un raport juridic între stat, prin
organele sale abilitate, şi persoana care a comis acea faptă.
Conţinutul acestui raport juridic constă într-un complex de drepturi şi
obligaţii ce incumbă părţilor
Aplicarea sancţiunii juridice are ca finalitate restabilirea ordinii de drept şi
prevenirea săvârşirii de alte fapte ilicite, atât de persoana sancţionată, cât şi de alte
subiecte de drept.
Ca formă a răspunderii sociale, putem defini răspunderea juridică ca fiind
constrângerea juridică aplicată, în condiţiile legii, de autorităţile abilitate ale
statului persoanelor care au săvârşit cu vinovăţie fapte ilicite, în scopul
restabilirii ordinii de drept şi prevenirii săvârşirii unor asemenea fapte.
Ca instituţie juridică răspunderea juridică este alcătuită din totalitatea
normelor juridice care reglementează raporturile juridice ce se nasc între
autorităţile statului şi persoanele care săvârşesc fapte ilicite, având drept scop
realizarea constrângerii de stat împotriva acestora şi prevenirea săvârşirii de alte
fapte ilicite.

principii ale răspunderii juridice:

- angajarea răspunderii juridice doar în temeiul legii sau legalitatea răspunderii
juridice.
- răspunderea juridică poate fi angajată numai pentru o faptă ilicită săvârşită
cu vinovăţie
- răspunderea juridică este, de regulă, personală, adică incumbă persoanei care
a săvârşit fapta ilicită
- pentru aceeaşi faptă ilicită, persoana este trasă la răspundere juridică o
singură dată
 - celeritate în tragerea la răspundere juridică, ceea ce înseamnă că intervalul
de timp, cuprins între momentul săvârşirii faptei ilicite şi cel al tragerii la
răspundere juridică, trebuie să fie cât mic

24. Conduita ilicită

care determină răspunderea juridică, poate îmbrăca una din următoarele forme:
– a infracţiunii;
– a contravenţiei;
– a abaterii disciplinare;
– a delictului civil;
– a neexecutării lato sensu a unei obligaţii contractuale.
În principiu, unanim este admis că, pentru angajarea răspunderii juridice,
trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
– săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite;
– producerea unui rezultat socialmente periculos prin săvârşirea faptei ilicite;
– existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită săvârşită şi rezultatul
socialmente periculos produs;
– inexistenţa unei cauze legale sau convenţionale care să împiedice angajarea
răspunderii juridice.

25. Infracţiunea, contravenția, ilicitul civil, abaterea disciplinară-doar definirea

acestora
Infracţiunea constituie o formă a conduitei umane ilicite. Sub aspectul
pericolului social, infracţiunea ocupă locul preeminent în raport cu celelalte forme
ale conduitei umane ilicite.
Din punct de vedere al reglementării, infracţiunea aparţine exclusiv
domeniului penal.
o faptă ilicită, pentru a fi calificată infracţiune, este necesar să întrunească
trei trăsături esenţiale, şi anume:
●să prezinte pericol social;
●să fie săvârşită cu vinovăţie;
●să fie prevăzută de legea penală.
la stabilirea în concret a gradului de pericol se ţine seama de următoarele criterii:
- de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei.
- de scopul urmărit
- de împrejurările în care fapta a fost comisă
- de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce.
 - de persoana şi de conduita făptuitorului, dacă este cunoscut
Daca fapta săvârşită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni dispun
una din următoarele măsuri cu caracter administrativ, prevăzute de art. 91 C.pen:
●mustrarea;
●mustrarea cu avertisment;
●amenda de la 10 la 1.000 de lei.
Vinovăţia exprimă atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta săvârşită şi urmările
acesteia.
Intenţie directă există atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale,
urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte.
Culpa cu prevedere există atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar
nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce.
Pentru existenţa infracţiunii, fapta de pericol social trebuie să fie prevăzută
de legea penală.

Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin

lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a
consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului
Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al municipiului
Bucureşti.
Trăsături:
- este o faptă săvârşită cu vinovăţie;
– este o faptă prevăzută de legi,
este o faptă care prezintă pericol social;
– este o faptă care este săvârşită de o persoană fizică sau juridică
Răspunderea contravenţională, la fel ca şi răspunderea penală, poate fi
angajată şi împotriva persoanelor juridice.
Spre deosebire de infracţiune, pericolul social al contravenţiei nu este
prevăzută de definiţia ei legală.

Abaterea disciplinară este forma ilicitului disciplinar.

Abaterea disciplinară este o încălcare cu vinovăţie a normelor de disciplină a
muncii.
Astfel, potrivit art. 263 C. mun., abaterea disciplinară este o faptă în
legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu
vinovăţie de către salariat prin care acesta a încălcat normele legale,
regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de
muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.
cerinţele care trebuie să le întrunească o faptă pentru a fi considerată abatere
disciplinară, astfel:
 ●abaterea disciplinară este o faptă săvârşită în legătură cu munca prestată în
baza unui contract individual de muncă;
●abaterea disciplinară constă în încălcarea de către salariat a normelor
legale, a regulamentului intern, contractului individual de muncă sau contractului
colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor
ierarhici;
●abaterea disciplinară trebuie să fie săvârşită cu vinovăţie.
Potrivit Regulamentului disciplinei militare, abaterea disciplinară este fapta care
constă în călcarea principiilor şi normelor cuprinse în regulamentele militare, care
produce disfuncţii în activitatea unităţii, afectează ordinea şi disciplina militară,
lezează demnitatea şi onoarea militară.

Ilicitul civil
Regimul juridic al răspunderii civile face obiectul dreptului civil şi este
reglementată de art. 1349-1395 C. civ., care fac distincţie între răspunderea civilă
delictuală şi răspundera civilă contractuală.
La fel ca şi răspunderea juridică, în general, răspunderea civilă nu este o
simplă sancţiune, ea reprezintă o adevărată instituţie juridică, deoarece are o
construcţie sistemică în care sunt cuprinse:
●un domeniu propriu;
●un conţinut specific;
●forme şi modalităţi distincte sub care se prezintă;
●principii proprii ce o guvernează.
Totuşi, elementul esenţial, care diferenţiază răspunderea civilă de celelalte forme
ale răspunderii juridice, constă în îndatorirea de reparare a prejudiciului cauzat prin
fapta ilicită săvârşită.
Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, răspunderea civilă contractuală
este o categorie omogenă, aceasta derivând din neexecutarea totală sau parţială ori din
executarea cu întârziere sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale
de către debitor.

26.Infracțiuni săvârșite de militari – Cod penal

Art. 409 Absenţa nejustificată
Art. 410 Dezertarea
Art. 411 Încălcarea consemnului
Art. 412 Insubordonarea
Art. 413 Lovirea superiorului ori a inferiorului
Art. 414 Capitularea
Art. 415 Părăsirea câmpului de luptă
Art. 416 Zborul neautorizat
Art. 417 Părăsirea navei
Art. 418 Părăsirea comenzii
Art. 419 Neluarea măsurilor necesare în operaţiunile navale
Art. 420 Coborârea pavilionului
Art. 421 Coliziunea
Art. 422 Sancţionarea tentativei
Art. 423 Infracţiuni privitoare la aeronave militare
Art. 424 Punerea în mişcare a acţiunii penale

27.Infracțiuni săvârșite de militari sau de civili- Cod penal

Art. 425 Sustragerea de la serviciul militar în timp de război
Art. 426 Sustragerea de la luarea în evidenţa militară
Art. 427 Neprezentarea la încorporare sau concentrare
Art. 428 Jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă
Art. 429 Folosirea emblemei Crucea Roşie în timpul operaţiunilor militare

28. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

Codul penal reglementează următoarele cauze care înlătură caracterul penal
al faptei:
●legitima apărare;
●starea de necesitate;
●constrângerea fizică;
●constrângerea morală ;
●cazul fortuit ;
●iresponsabilitatea ;
●beţia involuntară;
●minoritatea făptuitorului;
●eroarea de fapt.
Toate aceste cauze sunt generale, în sensul că înlătură caracterul penal al
oricărei fapte prevăzute de legea penală.

29. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei

legitima apărare;
- starea de necesitate;
- constrângerea fizică;
- constrângerea morală;
- cazul fortuit;
- iresponsabilitatea;
- beţia involuntară completă;
- eroarea de fapt;
- infirmitatea.
 În temeiul art. 11 alin. 2, minorul sub 14 ani nu răspunde contravenţional.

30. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei în materie disciplinară

– executarea unei obligaţii legale sau contractuale;
– starea de necesitate;
– riscul normal al serviciului;
– cazul fortuit;
– forţa majoră.
În domeniul disciplinei militare, în lipsa unor cauze prevăzute de
Regulamentul disciplinei militare, a fortiori, sunt incidente cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei, prevăzute de art. 44-51 C. pen.
31. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei în materie civilă
– cazul fortuit (art. 1351);
– forţa majoră (art. 1351);
– fapta victimei sau a terţului (art. 1352);
– exerciţiul drepturilor (art. 1352);
– alte cauze de exonerare (art. 1353).
32. Cauzele care înlătură răspunderea penală
- amnistia care constă în dezincriminarea unor infracţiuni săvârşite într-o anumită
perioadă de timp sau de anumite persoane
- graţierea reprezintă un act de clemenţă al autorităţii publice competente prin
care se iartă, în totul sau în parte, executarea de către cei condamnaţi a pedepselor
- prescripţia este o cauză care înlătură, după caz, fie răspunderea penală, fie
executarea pedepsei
-– lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor

33. Cetățenia română

 Principii:
 cetățenii români sunt titularii tuturor drepturilor și ai libertăților
fundamentale și sunt ținuți să respecte toate îndatoririle fundamentale
prevăzute de Constituție și de alte legi
 egalitatea între cetățeni
 cetățenia reprezintă exclusiv o problemă de stat;
 ,,cetățenia nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere”
 ,,căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetățeniei soților,
 cetățenii români se bucură de protecția statului român

2.2.1. Condițiile juridice pentru dobândirea cetățeniei române
 ,,copiii născuți pe teritoriul României, din părinți cetățeni români, sunt cetățeni
români”- și de drept, obiectiv, prin mai multe moduri, anume: adopție, acordarea
la cerere, repatrierea și cetățenia copilului găsit pe teritoriul național.
 Un prim mod obiectiv de dobândire a cetățeniei, stipulat de articolul 6 din
lege este adopția, potrivit căreia copilul cetățean străin/ fără cetățenie,
dobândește cetățenia română în următoarele situații și condiții specifice:

Un al doilea mod deobținere a statutului de cetățean român este naturalizarea

cunoscută ca și acordarea la cerere ,,șederea prelungită pe teritoriul statului,
respectiv, cunoașterea limbii și altele de această natură, fie îndeplinite cumulativ,
fie alternativ”
Un al treilea mod de dobândire a cetățeniei române este reprezentat de repatriere,
care intervine atunci când o persoană a pierdut cetățenia română, dar își manifestă
voința de a o recăpăta, cu posibilitatea de a-și păstra cetățenia străină și de a
domicilia sau nu în România

2.2.2.Condiții juridice pentru pierderea cetățeniei române

, legiuitorul român reglementează inclusiv renunțarea la cetățenia română, care se

aprobă în urma derulării unui proces fundamentat pe motive temeinice, dintre care
se remarcă dovada solicitării și certitudinii dobândirii altei cetățenii,

 adopția copilului de către un cetățean străin, aplicabilă doar copilului care nu

a împlinit 18 ani, iar odată depășită această vârstă, majorul decide singur
asupra cetățeniei sale; stabilirea filiației copilului găsit pe teritoriul
României, în momentul în care i se poate stabili filiația până la vârsta de 18
ani, chiar dacă doar unul dintre părinți este aflat, și este cetățean străin,
celălalt părinte nefiind cunoscut; anularea, declararea nulității sau desfacerea
adopției unui minor cetățean străin și pierderea cetățeniei române de către
copil în urma schimbării cetățeniei părinților.
.